RCA insurance damages: procedural illegality of maintaining late payment penalties despite plaintiffs' waiver under disposability principle

Şedinţa publică din data de 7 aprilie 2022

Asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj sub nr. x/2018, reclamanţii A., B. şi C. au chemat in judecată pe pârâta S.C. D. S.A. şi pe intervenienta forţată E., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 600.000 RON, cu titlu de daune morale şi 8.002 RON, cu titlu de daune materiale în favoarea reclamantului A., a sumei de 250.000 RON, cu titlu de daune morale în favoarea reclamantului B., a sumei de 250.000 RON, cu titlu de daune morale în favoarea reclamantului C.; obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi, aplicate sumelor solicitate prin cererea de despăgubire de reclamantul A., cu titlu de despăgubiri morale (600.000 RON) şi materiale, calculate începând cu data de 23 octombrie 2017 şi până la data efectivă a plăţii; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, exceptând onorariul avocaţial, care va fi solicitat pe cale separată.

2. Sentinţa Tribunalului Cluj, secţia civilă

Prin sentinţa civilă nr. 326 din 20 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. şi intervenienta forţată E.; a fost obligată pârâta S.C. D. S.A. să plătească reclamanţilor următoarele sume: reclamantului A. suma de 200.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru daune morale şi 4.504,05 RON despăgubiri pentru daune materiale; reclamantului B. suma de 80.000 RON despăgubiri pentru daune morale; reclamantului C. suma de 80.000 RON despăgubiri pentru daune morale; a fost obligat pârâtă să plătească reclamanţilor penalităţi de întârziere de 0,2%/zi, aplicate asupra sumelor reprezentând daunele morale si 70,04 RON daune materiale, începând cu data de 11 ianuarie 2018 şi până la achitarea integrală a debitului.

Prin încheierea civilă nr. 158/CC/2020 din 27 august 2020, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă cererea formulată de pârâta S.C. D. S.A. având ca obiect completarea sentinţei civile nr. 326/2020, pronunţată la 20 iulie 2020 de Tribunalul Cluj, în dosarul nr. x/2018.

3. Decizia Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 76/A/2021 din 18 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a fost respins apelul incident formulat de reclamanţi şi a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de către pârâta S.C. D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 326 din 20 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Cluj, în dosarul nr. x/2018.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, pârâta S.C. D. S.A. a declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate.

În cuprinsul memoriului de recurs, pârâta S.C. D. S.A. a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 425 lit. b) C. proc. civ. A învederat că instanţele de fond nu au motivat acordarea despăgubirilor morale în conformitate cu textul legal anterior invocat, care impune instanţelor să arate nu doar motivele pentru care a fost admisă acţiunea, ci şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile şi apărările pârâtei. Susţine că Tribunalul Cluj nu a aplicat dispoziţiile art. 50 pct. 2 lit. d) NASF 23/2004, dar nici nu a înlăturat apărările pârâtei întemeiate pe aceasta şi nu a analizat practica judiciară la care face trimitere textul de lege anterior menţionat, iar Curtea de Apel Cluj face doar o trimitere formală la dispoziţiile art. 425 lit. b) C. proc. civ. având în vedere că nu a analizat practica judiciară depusă de pârâtă şi nu a făcut referire la cea reţinută la pronunţarea hotărârii.

Cât priveşte jurisprudenţa CEDO din cauza Ruiz Torija c. Spaniei, a arătat că motivele decisive necesită un răspuns specific şi explicit, iar în speţă, esenţa apărărilor pârâtei era art. 50 pct. 2 lit. d) NASF 23/2014 împreună cu practica judiciară depusă în apărare.

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 406 C. proc. civ., coroborate cu art. 9 şi art. 22 alin. (6) din acelaşi act normativ întrucât nu a pus în discuţia părţilor cererea de renunţare la judecarea petitului privind penalităţile de întârziere, formulată de reclamanţi, a ignorat această cerere şi a trecut peste principiul disponibilităţii. Contrar celor reţinute de instanţa de apel, a precizat că reprezentantul convenţional al reclamanţilor a avut mandat special de renunţare la judecată, respectiv împuternicire avocaţială eliberată în acest sens, fiind respectate dispoziţiile art. 81 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 2016 C. civ.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a reţinut neîndeplinirea condiţiilor art. 406 C. proc. civ..şi prin prisma faptului că această parte nu şi-a exprimat acordul faţă de cerere de renunţare la judecată. În sens contrar celor astfel constatate, a arătat că atât prima instanţă, cât şi cea de apel erau obligate să pună în discuţie cererea reclamanţilor, în virtutea rolului activ şi cu respectarea principiului contradictorialităţii, iar recurenta a solicitat instanţei de fond, la 9 iulie 2020, să ia act de renunţare, a depus concluzii scrise la fond prin care a reluat această solicitare şi prin apel a formulat concluzii privind respingerea penalităţilor motivat tocmai de renunţarea la acest petit.

Referitor la refuzul instanţei de apel de a lua act de renunţare, argumentat de faptul că reclamanţii au declarat recurs împotriva sentinţei instanţei de fond, a afirmat că art. 406 alin. (6) C. proc. civ. prevede posibilitatea declarării căii de atac a recursului doar împotriva hotărârii prin care s-a luat act de renunţare, nu şi împotriva celei prin care nu s-a luat act de renunţarea la judecată, scopul reglementării căii de atac fiind acela de a se verifica respectarea procedurii, nu a unor aspecte legate de fondul dreptului. În acest sens a susţinut că Tribunalul Cluj a reţinut, prin încheierea nr. 158 din 27 august 2020, prin care a respins cererea de completare a dispozitivului sentinţei pronunţate sub aspectul cererii de renunţare parţială la judecată, că sentinţa nr. 326 din 20 iulie 2020 este supusă apelului cu privire la faptul că instanţa nu a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecata capătului de cerere privind penalităţile. Sub un alt aspect, a arătat că reclamanţii nu aveau interes să promoveze recurs împotriva hotărârii, odată ce instanţa a acordat penalităţile de întârziere trecând peste voinţa acestora.

Recurenta a invocat faptul că hotărârea atacată este pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv art. 50 pct. 2 lit. d) din NASF 23/2014 cu privire la modalitatea de stabilire a daunelor morale şi art. 46 şi 47, coroborat cu art. 37-38 din NASF 23/2014 cu privire la penalităţile de întârziere. Astfel, instanţa de apel a reţinut că despăgubirile morale se stabilesc în conformitate cu art. 50 pct. 2 lit. d) din NASF 23/2014, însă nu a analizat practica depusă în apărare şi nu a făcut trimitere la hotărâri similare, stabilind despăgubirea doar în baza probelor administrate, cu ignorarea jurisprudenţei obligatorii. Susţine că refuzul instanţei de a aplica acest text de lege echivalează cu refuzul de a indica singurele criterii obiective de individualizare a despăgubirilor.

A mai arătat că, potrivit art. 2213 C. civ., asigurările obligatorii sunt reglementate de legi speciale, iar, la momentul încheierii contractului RCA, era în vigoare Legea nr. 136/1995, care prevedea la art. 53 că se vor adopta, de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, norme de punere în aplicare a legii, fiind adoptată Norma ASF 23/2014 care, la art. 50 pct. 2 lit. b), face trimitere la practica judiciară în materie. Or, practica judiciară nu are doar un rol orientativ, ci reprezintă un criteriu de individualizare a daunelor morale, aspect ce reiese din succesiunea de legi speciale, cu referire la art. 49 alin. (2) lit. d) din Ordinul CSA 14/2011, art. 50 alin. (2) lit. d) din Norma ASF 23/2014 şi art. 22 alin. (6) din Legea nr. 132/2017.

În legătură cu încălcarea art. 46 şi art. 47, coroborat cu art. 37-38 din NASF 23/2014 vizând penalităţile de întârziere, recurenta a precizat că instanţele de fond au dispus obligarea la penalităţi de 0,2% pe zi începând cu 11 ianuarie 2018, raportat la art. 37 alin. (1) din NASF 23/2014 întrucât pârâta nu a formulat oferta de despăgubire în termenul de 3 luni de la avizare, 11 octombrie 2017. În cauză, soluţionarea pe cale amiabilă a dosarului nu era posibilă, în raport de circumstanţele producerii evenimentului rutier şi dispoziţiile art. 46 şi 47 din Norma ASF 23/2014. Deşi rechizitoriul a fost emis la 18 septembrie 2017, reclamanţii prin avocat nu şi-au luat angajamentul prevăzut de art. 47 pct. 3 lit. a), iar) din actele încheiate de autorităţile publice nu rezultă vinovăţia penală exclusivă a conducătorului auto şi nici întinderea prejudiciului, instanţa penală administrând proba cu expertiză criminalistică la 24 mai 2019, sentinţa penală fiind pronunţată la 23 martie 2020.

Aşadar, în lipsa posibilităţii de a soluţiona dosarul pe cale amiabilă, este incident art. 46 pct. 3 din NASF 23/2014, situaţie în care instanţa poate obliga pârâta la penalităţi de întârziere doar începând cu a 11-a zi de la comunicarea hotărârii definitive deoarece începând cu acel moment creanţa devine certă, lichidă şi exigibilă.

Concluzionând, a arătat că dispoziţiile art. 38 din NASF 23/2014 stipulează aplicarea sancţiunii penalităţilor atunci când există posibilitatea soluţionării dosarului de daună conform art. 37 din NASF 23/2014, nu în situaţia în care dosarul nu poate fi finalizat pe cale amiabilă. Cu referire la o decizie de speţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a susţinut că atunci când fapta este cercetată într-un dosar penal în care se administrează proba cu expertiză criminalistică pentru stabilirea vinovăţiei, nu se poate considera că există posibilitatea soluţionării dosarului pe cale amiabilă, neexistând nici temei pentru sancţionarea recurentei.

În consecinţă, recurenta a solicitat, în principal, casarea deciziei recurate şi sentinţei apelate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, iar, în subsidiar, casarea hotărârii atacate şi trimiterea dosarului la instanţa de apel.

De asemenea, a solicitat desfiinţarea actelor de executare efectuate în baza deciziei nr. 76/2021, cu consecinţa întoarcerii executării, conform art. 723 şi urm. C. proc. civ..(decizia fiind executată integral la 9 aprilie 2021).

6. Apărările formulate

Prin întâmpinare, intimaţii A., B., C. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare.

7. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 10 februarie 2022, a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva deciziei nr. 76/A din 18 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă şi a fost fixat termen de judecată la 7 aprilie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

O primă critică formulată în cadrul prezentului recurs supune dezbaterii modalitatea de stabilire a cuantumului daunelor morale solicitate de reclamanţii A., B. şi C., în calitate de fiu şi nepoţi ai victimei decedate în accidentul rutier produs la 6 august 2015.

Recurenta reproşează instanţei de apel o nemotivare a hotărârii, arătând că nu a analizat practica judiciară depusă de pârâtă în apărare şi nu a făcut trimitere la cea avută în vedere la pronunţarea hotărârii, neraportându-se, astfel, la legislaţia specială incidentă în speţă, mai precis la art. 50 pct. 2 lit. d) din NASF 23/2014, potrivit căruia, la stabilirea despăgubirilor în cazul decesului unei persoane, se au în vedere daunele morale în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România. Mai arată că despăgubirea a fost stabilită doar în baza probelor administrate, cu ignorarea jurisprudenţei obligatorii, iar refuzul instanţei de a aplica textul de lege anterior invocat echivalează cu refuzul de a ţine seama de singurele criterii obiective de individualizare a despăgubirilor.

Înalta Curte subliniază că motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă una dintre garanţiile esenţiale ale procesului echitabil, impusă atât de normele interne ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât şi de normele convenţionale ale art. 6 par. 1 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, deşi sub aspectul acestei garanţii procesuale, s-a statuat că nu li se poate pretinde instanţelor să răspundă tuturor argumentelor părţilor şi că motivarea unei hotărâri judecătoreşti nu este o problemă de volum, ci de substanţă, instanţele trebuie să expună în mod necesar acele argumente esenţiale care formează structura raţionamentului logico-juridic ce au determinat adoptarea unei anumite soluţii în cauzele deduse judecăţii.

Înalta Curte reţine că este nefondată critica recurentei întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., în condiţiile în care, susţinând în apel nelegalitatea hotărârii de primă instanţă pe motivul nemotivării şi neutilizării criteriului jurisprudenţei în stabilirea daunelor morale, curtea de apel a utilizat criteriul indicat de pârâtă, a stabilit că apelul declarat este nefondat şi pe acest aspect deoarece, în raport de toate circumstanţele cauzei şi criteriile utilizate, sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate.

Astfel, instanţa de apel, în analiza devolutivă a fondului cauzei în apelul promovat de pârâtă împotriva sentinţei tribunalului, prin decizia atacată a procedat la menţinerea daunelor morale de 200.000 RON pentru fiul defunctei şi 80.000 RON pentru fiecare dintre cei doi nepoţi şi, într-o analiză mai largă a ce a pornit de la dispoziţiile art. 50 pct. 2 lit. d) din NASF nr. 24/2014, a făcut trimitere la principiile care se degajă din jurisprudenţa naţională şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie, context în care a constatat că despăgubirile reprezentând daune morale trebuie să fie, în principiu, echitabile, aprecierea şi cuantificarea acestora să fie justă şi echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs victimei şi suferite de aceasta, în aşa fel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Sub aspectul cuantificării daunelor morale, instanţa de apel a reţinut că, în raport de circumstanţele morţii, care a intervenit neaşteptat, existenţa legăturilor de familie şi, nu în ultimul rând, jurisprudenţa creată în aceată materie, căreia a dorit să-i rămână constantă, nu este necesară o diminuare a cuantumului despăgubirilor acordate la judecata în primă instanţă întrucât compensaţia financiară acordată este una rezonabilă, echilibrată.

Se reţine că instanţa de apel s-a raportat la dispoziţiile art. 50 pct. 2 lit. d) din NASF nr. 24/2014 în stabilirea sumelor cu titlu de daune morale, iar lipsa unei referiri exprese la jurisprudenţa din cauze similare depusă în dosar de către recurentă, nu poate fi asimilată cu o nemotivare, cât timp s-a făcut referire la practica judiciară constantă, unitară în materie.

Rezultă, astfel, că menţinerea cuantumului despăgubirilor morale în etapa procesuală a apelului a fost rezultatul unei abordări proprii a jurisprudenţei naţionale în materie, neputând fi primită critica recurentei, în sensul că hotărârea din apel nu răspunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Recurenta a susţinut, de asemenea, că hotărârea atacată este pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv art. 50 pct. 2 lit. d) din NASF 23/2014 cât priveşte modalitatea de stabilire a daunelor morale, în sensul că instanţa de apel nu a analizat practica depusă în apărare şi nu a făcut trimitere la hotărâri similare, stabilind despăgubirea doar în baza probelor administrate, cu ignorarea jurisprudenţei obligatorii, critică care, însă, se subsumează aceloraşi dispoziţii - art. 488 pct. 6 C. proc. civ., examinate anterior, iar nu prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

O altă critică invocată vizează încălcarea dispoziţiilor art. 406 C. proc. civ., coroborate cu art. 9 şi art. 22 alin. (6) din acelaşi act normativ întrucât instanţa de apel a menţinut penalităţile de întârziere acordate prin sentinţă, deşi reclamanţii au renunţat la acest petit. În acest sens, se arată că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor cererea de renunţare la judecarea capătului din acţiune privind penalităţile de întârziere, formulată de reclamanţi, a ignorat această cerere şi a trecut peste principiul disponibilităţii.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Înalta Curte reţine că unul dintre principiile fundamentale care guvernează procesul civil, astfel cum acesta este consacrat de dispoziţiile de mai sus, este principiul disponibilităţii, potrivit căruia reclamantul este cel care dispune de proces, fiind cel care stabileşte obiectul şi limitele litigiului prin cererea formulată, judecătorul trebuind să se pronunţe doar asupra a ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Obligaţia judecătorului de a respecta limitele învestirii este prevăzută şi de dispoziţiile art. 397 C. proc. civ., care, în alin. (1), statuează că "Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel". Textul citat face aplicarea principiului disponibilităţii în procesul civil, coroborat fiind cu prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Ca atare, limitele cererii sunt determinate de reclamant, el fiind cel care stabileşte cadrul procesual, atât sub aspectul obiectului, cauzei, adică temeiului juridic, cât şi al părţilor între care se derulează litigiul, iar respectarea de către judecător a obligaţiei de a hotărî numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii constituie garanţia aplicării principiului disponibilităţii.

În aplicarea acestui principiu de drept, art. 406 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ. prevede că "Reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă"; "Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială."

Înalta Curte constată că în încheierea de la termenul de judecată din 9 iulie 2020 din dosarul Tribunalului Cluj s-a consemnat că reprezentantul reclamanţilor a depus la dosar împuternicirea avocaţială prin care a fost împuternicit de către părţile pe care le reprezintă să renunţe la judecarea petitului privind penalităţile de întârziere de 0,2% asupra daunelor morale şi materiale în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Cluj.

Ulterior acestei consemnări, se menţionează în aceeaşi încheiere că instanţa constată faptul că probaţiunea încuviinţată a fost administrată, sens în care declară încheiată cercetarea judecătorească şi acordă părţilor cuvântul pentru concluzii, deschizând dezbaterile.

Se constată că una dintre criticile formulate de pârâtă în apel vizează nelegalitatea hotărârii sub aspectul obligării la plata penalităţilor de întârziere, motivat de faptul că reclamanţii au renunţat la judecata acestui petit.

Instanţa de apel a respins acest motiv de apel arătând că renunţarea la judecată sub aspectul cererii de plată a penalităţilor nu respectă condiţiile stipulate de art. 406 C. proc. civ., fără a observa că cererea de renunţare la petitul privind penalităţile nu a fost pusă în discuţia părţilor de către instanţa de fond, astfel cum rezultă din menţiunile încheierii din 9 iulie 2020, cu încălcarea principiului rolului activ al judecătorului.

Pentru a asigura tuturor părţilor dreptul la un proces echitabil, instanţa de apel era obligată să examineze, prioritar, conform art. 22 alin. (2) şi (6) C. proc. civ., obligaţia instanţei de fond de a respecta principiul contradictorialităţii, precum si celelalte principii procesuale, printre care şi cele privind disponibilitatea, egalitatea părţilor, precum şi de a veghea la respectarea dispozitiilor legale cu ocazia soluţionării pricinii deduse judecatii, iar în cauza pendinte aceste obligaţii nu au fost îndeplinite.

În acest context, soluţia instanţei de apel este nelegală, ceea ce atrage incidenţa în cauză a prevederilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la solicitarea recurentei de desfiinţare a actelor de executare efectuate în baza deciziei anterior menţionate, cu consecinţa întoarcerii executării silite, se reţine că, potrivit art. 500 C. proc. civ., "Hotărârea casată nu are nicio putere. Actele de executare sau de asigurare făcute în temeiul unei asemenea hotărâri sunt desfiinţate de drept, dacă instanţa de recurs nu dispune altfel. Instanţa va constata aceasta, din oficiu, prin dispozitivul hotărârii de casare."

De asemenea, potrivit art. 723 alin. (1) C. proc. civ., "În toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia (…)".

În raport de aceste dispoziţii legale şi de soluţia pronunţată în cauză, de admitere a recursului declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva deciziei nr. 76/A din 18 martie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă şi casare a deciziei recurate, Înalta Curte dispune întoarcerea executării silite pentru sumele reprezentând penalităţi de întârziere.

De asemenea, constată că, în raport de considerentele deja prezentate, referitoare la reţinerea motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu se mai impune examinarea criticilor de nelegalitate circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizând încălcarea normelor de drept material cu privire la penalităţile de întârziere, respectiv art. 46 şi 47, coroborat cu art. 37-38 din NASF 23/2014.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva deciziei nr. 76/A din 18 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe cu privire la cererea de acordare a penalităţilor de întârziere.

Dispune întoarcerea executării silite pentru sumele reprezentând penalităţi de întârziere.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 aprilie 2022.