Defamation claims: balancing Article 10 freedom of expression against Article 8 reputation for public figures and the burden of proving moral prejudice

Şedinţa publică din data de 06 aprilie 2022

Deliberând, asupra recursului civil, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în data de 21 aprilie 2017, reclamanţii Federaţia Română de Fotbal şi A. au solicitat obligarea pârâtului B. să înceteze declaraţiile defăimătoare pe orice suport şi în orice materiale publice, să plătească daune morale în cuantum de 1.000 RON, pentru prejudiciul adus reputaţiei şi imaginii reclamantei Federaţia Română de Fotbal, şi în cuantum de 500.000 RON, pentru prejudiciul adus onoarei, reputaţiei şi imaginii reclamantului A., precum şi să asigure pe proprie cheltuială publicarea hotărârii judecătoreşti în trei ziare de circulaţie naţională.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 7, art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 8 din Carta Drepturilor Fundamanetale ale Uniunii Europene, art. 252, art. 253 şi art. 1357-1359 C. civ.

Primul ciclu procesual:

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1363 din 09 octombrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii Federaţia Română de Fotbal şi A., în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 375A din 20 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă Federaţia Română de Fotbal, ca nefondat, a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. şi a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis, în parte, cererea şi a obligat pârâtul la plata către reclamantul A. a sumei de 10.000 de RON, cu titlu de daune morale, a respins în rest cererea, ca neîntemeiată, a obligat intimatul-pârât la plata către apelantul-reclamant a sumei de 150 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru achitată în primă instanţă şi în apel.

4. Hotărârea pronunţată în recurs

Prin decizia civilă nr. 1437 din 09 iulie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul exercitat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 375A din 20 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia civilă recurată şi a trimis cauza, spre rejudecarea apelului, la aceeaşi instanţă de apel.

Al doilea ciclu processal:

5. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 129 A din 29 ianuarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi Federaţia Română de Fotbal împotriva sentinţei civile nr. 1363 din 09 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 129 A din 29 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a formulat recurs reclamantul A., înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în data de 13 mai 2021, cauza fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, Completului filtru nr. 10.

6. Cererea de recurs

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamantul A. a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei recurate, şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul-reclamant a învederat că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu nesocotirea celor statuate prin decizia nr. 153 din 27 ianuarie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, având ca obiect acţiune în răspundere civilă delictuală, prin care s-a statuat că prejucidiul şi raportul de cauzalitate se prezumă, dar şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 242 şi art. 243 din C. civ., precum şi a art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, prin decizia nr. 153 din 27 ianurie 2016, instanţa supremă a statuat în sensul că la stabilirea existenţei prejudiciului moral, definit în doctrina dreptului şi în jurisprudenţă ca reprezentând orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane şi care se manifestă prin suferinţa fizică sau morală, pe care le resimte victima, trebuie avute în vedere caracterul şi importanţa valorilor nepatrimoniale lezate, situaţia personală a victimei, ţinând cont de mediul social din care victima face parte, educaţia, cultura, standardul de moralitate, personalitatea şi psihologia victimei, circumstanţele săvârşirii faptei, statutul social. Fiind vorba de lezarea unor valori fără conţinut economic şi de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 8 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar şi de valori apărate de Constituţie şi de legile naţionale, existenta prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei. În ceea ce priveşte proba prejudiciului moral, Înalta Curte a mai reţinut că este suficientă existenţa faptei ilicite, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele urmând să constate producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite, de natură să producă un asemenea prejudiciu şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.

Pornind de la practica instanţei supreme, dar şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie, în cauza de faţă, având în vedere imaginea de care reclamantul se bucură atât în lumea fotbalului, cât şi în cercul social al familiei, prietenilor şi cunoscuţilor, injuriile aduse de pârât demonstrează prejudiciul produs prin fapta ilicită, neexistând nicio justificare pentru care acestuia să îi fie permis să aducă jigniri şi insulte reclamantului, în calitate de profesionist, şi nu numai, afirmaţii care au adus atingere onoarei şi reputaţiei reclamantului, confirmate de alegerile FRF din luna martie 2014 şi reconfirmate, de alegerile FRF din luna aprilie 2018, cât şi de acţiunile întreprinse în colaborare cu forurile internaţionale (UEFA şî FIFA), aspect, de altfel, reţinut în mod judicios, şi de curtea de apel, în primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 375 A/2019 din 20 martie 2019 .

Conform art. 242 din C. civ., orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică. De asemenea, art. 243 alin. (4) din acelaşi cod prevede că persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile.

În cauza de faţă, prejudiciul suferit de reclamant constă în atingerea adusă onoarei şi demnităţii sale prin declaraţiile jignitoare, calomnioase şi defăimătoare ale pârâtului. Atitudinea sfidătoare a pârâtului la adresa reclamantului este reflectată în articolele publicate şi intervenţiile acestuia la emisiunile radio sau TV, aşa încât raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciul produs reiese fără tăgadă din afirmaţiile calomnioase făcute de pârât.

Prin reţinerile curţii de apel, potrivit cărora nu există o legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul reclamat, respectiv că reclamantul nu a probat faptul că i-au fost afectate imaginea şi reputaţia, au fost aplicate şi interpretate greşit prevederile art. 242 şi 243 din C. civ., dar şi decizia nr. 153 din 27 ianurie 2016, pronunţată în recurs de secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a reţinut că prejudiciul şi raportul de cauzalitate se prezumă.

În ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite, recurentul a susţinut că denigrările şi jignirile excedează limitei permise de contribuţia la o dezbatere de interes public, contrar reţinerilor curţii de apel conform cărora subiectele aduse în discuţie, fiind de interes public, se încadrează în limitele libertăţii de exprimare, chiar dacă conţin o doză de exagerare şi ironie, calitatea reclamantului de persoană publică admiţând limite ale criticilor mult mai largi, persoanele publice expunându-se voluntar şi inevitabil unui control atent din partea societăţii, ceea ce impune să manifeste un grad ridicat de toleranţă la criticile ce se aduc.

De asemenea, s-a arătat că pârâtul nu a realizat o critică obiectivă sau subiectivă a calităţilor manageriale ale reclamantului şi nici nu a combătut analitic măsurile dispuse de acesta în calitate de preşedinte al Federaţiei Române de Fotbal, afirmaţiile pârâtului încadrându-se în categoria judecăţilor de valoare, fără a fi exclus ca şi judecăţile de valoare să impună necesitatea unui minim suport factual, îndeosebi în cazul în care se pun, în direct, în discuţie anumite persoane pentru care se indică numele şi funcţia acestora, aşa cum este cazul şi în speţă, situaţie care implică obligaţia de a furniza o bază de fapt suficientă.

În privinţa judecăţilor de valoare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că o judecată de valoare se poate dovedi a fi excesivă dacă este lipsită total de o bază factuală.

Deşi protecţia libertăţii de exprimare priveşte nu doar informaţiile primite favorabil, dar şi pe cele care deranjează, şochează sau neliniştesc, recurentul a opinat că este absolut necesar a se face o distincţie între intenţia de a informa sau chiar critica şi dorinţa de a denigra, astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Şipoş c. României, nr. 26125/04, 3 mai 2011, par. 37 şi 38.

Reţinerile curţii de apel potrivit cărora afirmaţiile pârâtului sunt de natură a contribui la o dezbatere de interes general nu pot fi primite, atâta vreme cât din declaraţia pârâtului, redată cu titlu de exemplu, "ei au venit cum au venit în fruntea fotbalului românesc, au venit prin fraudă, prin hotărâre politică" reiese faptul că acesta nu exprimă o opinie proprie, ci formulează acuzaţii directe cu privire la modalitatea în care reclamantul a fost ales la conducerea FRF.

Cu toate că, în calitate de preşedinte al FRF, reclamantul şi-a asumat riscul unor opinii negative, criticile admisibile cu privire la libertarea de exprimare ar trebui să vizeze chestiunile referitoare la activitarea sa profesională. Or, declaraţiile pârâtului:

"Ştiu ei mai bine despre cum au câştigat alegerile pentru preşedinţia FRF prin fraudă", "Sunt neam prost aceşti oameni", precum şi "Pentru că au fost mai hoţi şi mai bandiţi decât noi" nu se încadrează în categoria discuţiilor de interes public, cu atât mai mult cu cât acestea nu relevă activitatea profesională a reclamantului şi nici performanţele echipei naţionale de fotbal.

În ceea ce priveşte reţinerile curţii de apel potrivit cărora epitetele "hoţ" şi "bandit" au fost folosite de către intimatul-pârât în sensul de "şmecher", neavând legătură cu imputarea săvârşirii unei infracţiuni, iar afirmaţia că reclamantul ar fi fost sprijinit de serviciile secrete, precum şi imaginea pe care şi-a construit-o pârâtul, care este cunoscut în viaţa publică având un limbaj artistic şi o doză de exagerare, ambele conduc la concluzia că este rezonabil a se aprecia că publicul acestor emisiuni sportive a primit cu suspiciune afirmaţiile sale, respectiv că forma, stilul şi modalitatea de prezentare a afirmaţiilor nu depăşesc limitele acceptabile ale libertăţii de exprimare, pârâtul urmărind a atrage atenţia asupra unei probleme de interes general, iar nu de a afecta, în mod intenţionat şi gratuit, onoarea şi reputaţia reclamantului, aducerea la cunoştinţa publicului a unor atare informaţii reprezintând un mod de exercitare a libertăţii de exprimare, apărată de art. 10 din Convenţie, iar afirmaţiile litigioase nu conţin informaţii referitoare la viaţa privată a reclamantului şi care nu au un vădit caracter denigrant, chiar dacă sunt prezentate într-o modalitate şicanatorie sau tendenţioasă" nu pot fi primite având în vedere că simpla împrejurare că pârâtul este cunoscut ca fiind obişnuit să exagereze nu poate înlătura existenţa unei fapte ilicite.

Faptul că pârâtul a afirmat, fără nicio bază factuală, că "ei au venit cum au venit în fruntea fotbalului românesc. Au venit prin fraudă, prin hotărâre politică", nu numai că sunt de natură a constitui elementele constitutive ale unor infracţiuni de corupţie, ci sunt şi false şi nefondate, grav defăimătoare şi calomnioase pentru reclamant.

În continuare, recurentul a făcut referire la practica judiciară în materie, susţinând că, deşi în sistemul românesc de drept, practica judiciară nu constituie izvor de drept, nu se poate reţine că jurisprudenţa naţională nu este relevantă, întrucât hotărârile redate au ca obiect acordarea de daune morale în speţe similare.

Concluzionând, recurentul-reclamant a susţinut că denigrările şi jignirile aduse de pârât excedează limitei contribuţiei la o dezbatere de interes public, niciuna dintre insultele proferate neputând fi circumscrise unei "contribuţii" la dezbatere - astfel că fapta ilicită, contrar reţinerilor curţii de apel, există şi este evidentă; fapta ilicită a fost săvârşită de către pârât cu vinovăţie, în sensul că acesta a prevăzut rezultatul faptelor sale şi l-a urmărit sau cel puţin a acceptat posibilitatea producerii lui - raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul produs fiind indiscutabil, iar existenţa prejudiciului şi a raportului de cauzalitate se prezumă, instanţele urmând să constate producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite.

7. Apărările formulate în cauză

În data de 28 mai 2021, intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în condiţiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a deciziei curţii de apel, cu obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată, fără a depune dovezi în acest sens.

În ceea ce priveşte referirea recurentului la decizia nr. 153 din 27 ianuarie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, intimatul-pârât a susţinut că această decizie nu este pronunţată într-un recurs în interesul legii sau în dezlegarea unei chestiuni de drept, sens în care nu are caracter obligatoriu, fiind pronunţată într-o speţă care nu are legătură cu cauza.

Instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., raportat la decizia de casare şi a constatat că trebuie să analizeze toate condiţiile răspunderii civile delictuale potrivit art. 1357 C. civ.

S-a mai susţinut că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că afirmaţiile incriminate se pot înscrie în cadrul unei dezbateri de interes general şi că nu privesc viaţa privată a reclamantului, făcând obiectul protecţiei sporite conferite de jurisprudenţa Curţii, iar reclamantul fiind o persoană publică este obligat să tolereze critica activităţii sale, chiar şi atunci când aceasta ar putea fi considerată provocatoare.

Intimatul a mai arătat că a fost de bună-credinţă, iar afirmaţiile au fost făcute în contextul unei dezbateri publice privitoare la probleme de interes general, în care de o parte şi de alta erau în joc reputaţii profesionale, o anumită doză de exagerare fiind tolerată.

6. Procedura de filtru

Prin încheierea din 09 februarie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 129A din 29 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2017, şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Analizând criticile formulate, prin prisma dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Prin demersul judiciar declanşat în cauza dedusă judecăţii, reclamanţii Federaţia Română de Fotbal şi A. au solicitat obligarea pârâtului B. să înceteze declaraţiile defăimătoare pe orice suport şi în orice materiale publice, să plătească daune morale în cuantum de 1.000 RON, pentru prejudiciul adus reputaţiei şi imaginii reclamantei Federaţia Română de Fotbal, şi în cuantum de 500.000 RON, pentru prejudiciul adus onoarei, reputaţiei şi imaginii reclamantului A., precum şi să asigure pe proprie cheltuială publicarea hotărârii judecătoreşti în trei ziare de circulaţie naţională.

Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, apreciind, în esenţă, că reclamanţii fac parte din categoria persoanelor publice, iar afirmaţiile pârâtului la adresa reclamantului A., făcute în cadrul unor posturi de televiziune din domeniul sportiv, fără nicio referire şi la reclamanta Federaţia Română de Fotbal, se încadrează în interiorul limitelor de exercitare a libertăţii de exprimare, sens în care a concluzionat că nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite, respectiv nu a mai analizat celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale, astfel cum se desprind din dispoziţiile art. 1349 C. civ.

În acelaşi sens, în rejudecare, instanţa de apel, ţinând cont de prevederile art. 501 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., a analizat fiecare condiţie a răspunderii civile delictuale, inclusiv prejudiciul şi legătura de cauzalitate, astfel cum s-a stabilit prin considerentele deciziei de casare, şi a apreciat că, în mod legal şi temeinic, prima instanţă a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale, reglementate de art. 1357 şi urm. din C. civ., iar motivele de apel invocate de apelantul-reclamant sunt nefondate.

Obiectul controlului de legalitate în prezentul recurs, în considerarea art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurentul-reclamant, îl constituie aplicarea normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie la situaţia de fapt deplin stabilită şi pe care nimeni nu o contestă în cauză, în contextul unui litigiu ce aduce în dezbatere coexistenţa dreptului la liberă exprimare şi a dreptului la viaţă privată, invocate de către părţile litigante, prin prisma normelor legale interne şi a dispoziţiilor art. 8 şi 10 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, o primă critică dezvoltată de recurentul-reclamant vizează considerentele instanţei de apel relative la nedovedirea prejudiciului pretins, care, în opinia recurentului, se prezumă alături de raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, susţinându-se încălcarea de către instanţa de apel a Deciziei nr. 153 din 27 ianuarie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, precum şi a jurisprudenţei în materie.

Critica este nefondată.

Verificând lucrările dosarului, se constată că prin decizia de casare nr. 1437 din 09 iulie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de partea pârâtă, a casat în integralitate decizia instanţei de apel nr. 375A din 20 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Soluţia s-a impus argumentat de faptul că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1357-1371 şi art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ., atunci când a reţinut că partea pârâtă este răspunzătoare pentru prejudiciul pretins de reclamant, în condiţiile în care existenţa condiţiilor răspunderii civile delictuale trebuie dovedită de cel care se consideră îndreptăţit să obţină repararea prejudiciului, fiind eronată concluzia instanţei de apel potrivit căreia proba faptei ilicite ar fi suficientă pentru ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate.

Instanţa de casare a mai reţinut că instanţa de apel nu a analizat aceste elemente ale răspunderii civile delictuale, reţinând că pârâtul este răspunzător pentru repararea prejudiciului reclamat, fără o analiză proprie a determinării prejudiciului şi a cauzalităţii directe între faptele imputate pârâtului şi prejudiciul reclamat, nelegalitate care atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., decizia recurată fiind casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, în vederea analizării tuturor elementelor răspunderii civile delictuale.

De altminteri, decizia dată în rejudecare, recurată în prezenta cauză, evidenţiază că instanţa de apel a statuat că, în raport cu motivele care conturează limitele rejudecării apelului declarat de reclamant şi ţinând cont de dispoziţiile art. 501 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., are de stabilit dacă sunt întrunite cumulativ condiţiile angajării răspunderii civile delictuale, astfel cum sunt reglementate la art. 1357 şi urm. din C. civ., inclusiv prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu; de asemenea, a statuat că are de analizat afirmaţiile imputate intimatului-pârât şi contextul în care au fost făcute, din perspectiva formei, stilului, circumstanţelor în care au fost expuse, inclusiv a percepţiei şi încrederii publicului în cele declarate de către intimatul-pârât. Totodată, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, are de făcut şi o analiză particulară a respectării dispoziţiilor art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi a prevederilor art. 30 alin. (6) din Constituţia României republicată.

În acest context, se reţine că instanţa de apel a analizat distinct condiţiile răspunderii civile delictuale şi a constatat că, în ceea ce priveşte prejudiciul, prin probele administrate în cauză, apelantul-reclamant nu a făcut dovada existenţei unui prejudiciu de natură morală, împrejurările îndeverate de acesta nefiind dovedite, ci doar afirmate, deşi sarcina probei îi revenea potrivit art. 249 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate, instanţa de apel a apreciat că, astfel cum se arată şi în considerentele deciziei de casare, reprezintă o condiţie materială, obiectivă, a răspunderii civile delictuale, precum şi un criteriu în funcţie de care se stabileşte întinderea obligaţiei de reparare a prejudiciului, iar din moment ce s-a reţinut că nu există nici faptă ilicită şi nici prejudiciu, nu se poate reţine nici existenţa unei legături de cauzalitate între aceste două elemente.

Aşadar, critica părţii reclamante, potrivit căreia prejudiciul şi raportul de cauzalitate se prezumă, se dovedeşte a fi nefondată.

Înalta Curte reţine că, faţă de dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemei de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată. Ca atare, în caz de casare cu trimitere, instanţa care urmează să rejudece trebuie să procedeze în sensul şi în limitele stabilite prin hotărârea instanţei superioare, hotărârea instanţei de control judiciar fiind obligatorie cu privire la punctele de drept dezlegate.

În cauză, astfel cum s-a arătat anterior, prin decizia nr. 1437 din 09 iulie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în primul ciclu procesual, instanţa de casare a reţinut că prejudiciul şi raportul de cauzalitate nu se prezumă, ci trebuie dovedite, instanţa de apel având obligaţia de a analiza fiecare condiţie a răspunderii civile delictuale pentru a stabili dacă poate fi atrasă sau nu în sarcina pârâtului.

Instanţa de apel, în rejudecare, reanalizând situaţia de fapt în raport cu dezlegările instanţei de casare şi cu probele administrate, a reţinut că nu sunt întrunite cumulative condiţiile angajării răspunderii civile delictual, motiv pentru care a confirmat soluţia instanţei de fond în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În acest context, Înalta Curte constată că dezlegarea dată de instanţa de casare cu privire analiza individuală a condiţiilor răspunderii civile delictuale a fost esenţială pentru instanţa de apel, care ţinând cont de îndrumările date de instanţa de control judiciar, a respectat limitele deciziei de casare asupra problemei de drept dezlegate, respectiv dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., astfel că nu se poate aprecia că a pronunţat o hotărâre nelegală, cu aplicarea greşită a prevederilor legale în materie, de natură a atrage incidenţa art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la critica recurentului-reclamant privind încălcarea de către instanţa de apel a deciziei nr. 153 din 27 ianuarie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, care nu reprezintă o hotărâre pronunţată în recurs în interesul legii sau pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pentru a fi obligatorie pentru instanţe potrivit art. 517 alin. (4), respectiv potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., precum şi referirea recurentului la alte hotărâri judecătoreşti în privinţa cărora nu s-a demonstrat că vizează o situaţie juridică identică, se reţine că aceste argumente nu evidenţiază un viciu de legalitate a hotărârii recurate, cu atât mai mult cu cât jurisprudenţa nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ., aşa cum judicios a reţinut şi instanţa de apel.

Prin decizia nr. 153 din 27 ianuarie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă într-o altă speţă, s-a reţinut că în ceea ce priveşte prejudiciul moral, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate.

Or, considerentele acestei decizii contrazic însăşi considerentele din cuprinsul deciziei de casare, prin care s-a reţinut, cu titlu obligatoriu pentru instanţa de apel în rejudecare, că prejudiciul şi raportul de cauzalitate nu se prezumă, ci trebuie analizate fiecare dintre condiţiile angajării răspunderii civile delictuale.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului privind legalitatea deciziei civile nr. 375 A/2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, acestea nu pot fi primite, recurentul ignorând că decizia civilă nr. 375 A/2019, pronunţată de instanţa de apel în primul ciclu procesual anterior, a fost casată în integralitate în recurs prin decizia nr. 1437 din 09 iulie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, iar potrivit art. 500 alin. (1) C. proc. civ., " Hotărârea casată nu are nicio putere". Aşa fiind, în aplicarea textului legal menţionat, recurentul nu se poate prevala în prezentul recurs de considerentele unei hotărâri care, odată ce a fost casată, nu mai produce niciun efect.

Nefondat este şi motivul de recurs prin intermediul căruia recurentul susţine încălcarea normelor reprezentate de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de art. 73 din C. civ.

Cu privire la acest motiv de recurs, Înalta Curte constată că, instanţa de apel, faţă de obiectul acţiunii cu care a fost învestită şi de criticile reclamantului, raportat la limitele casării stabilite de instanţa supremă, a verificat dacă, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, analizând, prin prisma normelor de drept apreciate ca fiind incidente de către prima instanţă, în ce măsură libertatea de exprimare a pârâtului garantată de art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului - drept reclamat ca fiind abuziv exercitat - a încălcat dreptul la respectarea vieţii private a reclamantului, ocrotit de art. 8 din Convenţie, făcând totodată o analiză particulară a respectării dispoziţiilor art. 30 alin. (6) din Constituţia României.

O atare abordare în soluţionarea cauzei s-a impus în raport de faptul că reglementarea libertăţii de exprimare şi a condiţiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă, aşa cum chiar recurentul afirmă, atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de statul român- norme pe care părţile şi-au întemeiat apărările - întrucât doar în ipoteza în care s-ar fi constatat, urmare a examinării cauzei din perspectiva justului echilibru care trebuie păstrat între cele două drepturi fundamentale garantate, deopotrivă, că prin afirmaţiile făcute pârâtul s-a aflat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenţie.

Or, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs faţă de configuraţia art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., se constată că instanţele de fond au ajuns la concluzia corectă că, fiind vorba despre o chestiune de interes general şi o persoană publică, afirmaţiile, în ansamblul lor, nu depăşesc limitele acceptabile ale libertăţii de exprimare, fiind permis un anumit grad de exagerare sau provocare, atunci când se critică o persoană publică, aceasta trebuind să manifeste un grad ridicat de tolerenţă.

În acest sens, în analiza sa, Înalta Curte, apreciază relevantă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat, cu valoare de principiu, că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 parag. 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care această normă le impune în privinţa lor. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10 (cauzele Sipoş împotriva României, Petrina împotriva României; Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea europeană a considerat că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina împotriva României).

Potrivit CEDO, orice persoană fizică, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi", a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. În consecinţă, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, poate opera dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea-credinţă (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).

Totodată, s-a apreciat că limitele criticii acceptabile sunt mai largi în privinţa persoanelor publice decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României), respectiv că, acestea trebuie să accepte în mod inevitabil şi conştient verificarea strictă a fiecărui cuvânt şi faptă, atât din partea jurnaliştilor cât şi a marelui public şi trebuie să dovedească un grad mai mare de toleranţă (cauza Feldek contra Slovaciei).

În acelaşi timp, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, apreciind că "dacă concreteţea primelor se poate dovedi, următoarele nu-şi pot demonstra exactitatea. Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenţie. Nu e mai puţin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală" (cauzele Cumpănă şi Mazăre c. României, Petrina c. României, Ivanciuc c. României). Aşadar, Curtea analizează dacă exista o bază factuală suficient de susţinută la originea afirmaţiilor efectuate (cauza Cârlan împotriva României). În ceea ce priveşte judecăţile de valoare, s-a reţinut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calităţile profesionale şi personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federaţia Rusă, CEDO, Feldek c. Slovacia, Marônek c. Slovacia).

Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare şi faptele ce stau la baza sa poate să varieze de la caz la caz în funcţie de circumstanţele specifice (cauza Feldek c. Slovaciei), respectiv, a apreciat că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecăţii de valoare este mai puţin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (cauzele Feldek c. Slovaciei; Observer şi The Guardian c. Regatului Unit).

Testul "necesităţii într-o societate democratică" impune Curţii să determine dacă "interferenţa" în privinţa libertăţii de exprimare a corespuns unei "nevoi sociale imperioase", dacă a fost proporţională cu scopul legitim urmărit şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru justificarea sa au fost "relevante şi suficiente".

În cauză, Înalta Curte constată că în analiza caracterului ilicit al faptei imputate pârâtului, instanţa de apel a prezentat, aşa cum s-a relevat deja, că afirmaţiile litigioase, astfel cum au fost reţinute şi în cuprinsul deciziei de casare, se încadrează unele în categoria judecăţilor de valoare (caracterizarea apelantului-reclamant drept "hoţ" şi "bandit"), iar altele în categoria faptelor (afirmaţia că apelantul-reclamant a fost ales în funcţia de preşedinte al Federaţiei Române de Fotbal cu ajutorul serviciilor secrete), însă forma, stilul şi modalitatea de prezentare a afirmaţiilor nu depăşesc limitele acceptabile ale libertăţii de exprimare, intimatul-pârât urmărind a atrage atenţia asupra unei probleme de interes general, iar nu a afecta în mod intenţionat şi gratuit onoarea şi reputaţia apelantului-reclamant. S-a mai reţinut că aducerea la cunoştinţa publicului a unor atare informaţii reprezintă un mod de exercitare a libertăţii de exprimare, apărată de art. 10 din Convenţie, iar afirmaţiile litigioase nu conţin informaţii referitoare la viaţa privată a apelantului-reclamant, nu au un vădit caracter denigrant, chiar dacă sunt prezentate într-o modalitate şicanatorie sau tendenţioasă.

Astfel, s-au avut în vedere atât termenii utilizaţi de pârât, în afirmaţiile litigioase, contextul în care acestea au fost făcute publice, notorietatea reclamantului, precum şi repercusiunile afirmaţiilor.

Totodată, s-a reţinut faptul că din probele administrate şi în lipsa altor elemente relevante a reieşit că nu au existat urmări, apelantul-reclamant fiind reales în funcţia de preşedinte al Federaţiei Române de Fotbal în aprilie 2018, ceea ce înseamnă că imaginea şi reputaţia sa nu au fost afectate prin afirmaţiile făcute de intimatul-pârât în perioada ianuarie- martie 2014.

Pe de altă parte, instanţa de apel a constatat că este adevărat că dreptul fiecărei persoane la demnitate se reflectă în ocrotirea acestei valori sociale atât sub aspect subiectiv (sentimentul de onoare pe care fiecare om îl are faţă de el însuşi), cât şi sub aspect obiectiv (preţuirea morală de care se bucură fiecare om în cadrul familiei, prietenilor, colegilor etc., care se manifestă prin reputaţia, stima, consideraţia şi respectul semenilor), dar în cauză reclamantul nu a făcut dovada afectării reale a acestui drept, astfel încât să fie necesară intervenţia justiţiei, prin angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât.

În consecinţă, nu poate fi validată susţinerea din recurs în sensul că, afirmaţiile pârâtului, care, în opinia recurentului, nu corespund realităţii fiind false şi nefondate, constituie un aspect ignorat şi desconsiderat de către instanţa de apel.

Totodată, în mod judicios, s-a avut în vedere în apel, faptul că prin afirmaţiile incriminate nu s-a făcut referire la viaţa privată a reclamantului, ci a fost vizată activitatea acestuia în calitate de preşedinte al Federaţiei Române de Fotbal, iar afirmaţiile incriminate relevă opinia critică a pârâtului în privinţa modului în care reclamantul a fost ales în această funcţie publică.

Cum reclamantul este o persoană implicată în viaţa publică, interesul mai mare cu privire la o eventuală faptă sau conduită care ţin de activitatea sa managerială este justificat, fiind aşadar judicioasă reţinerea, corelativ, în cauză, prin hotarârea recurată, a necesităţii unei toleranţe mai mari faţă de mijloacele utilizate de pârât, în cuprinsul afirmaţiilor incriminate, sfera restricţiilor privind dezbaterile pe chestiuni de interes public fiind, potrivit Curţii Europene, mai restrânsă, într-o atare ipoteză, astfel că orice ingerinţă în libertatea de exprimare poate fi admisă doar în situaţii excepţionale.

În acest sens, Înalta Curte reaminteşte că, inclusiv potrivit jurisprudenţei CEDO, favorizarea liberei dezbateri politice reprezintă o caracteristică esenţială a unei societăţi democratice, astfel că instanţele naţionale trebuie să găsească un echilibru just între dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private (în temeiul articolului 8 din Convenţie) şi dreptul la libera exprimare (în conformitate cu articolul 10 din Convenţie) al persoanei care a publicat un comentariu critic referitor la activitatea profesională a unui om politic.

Mai mult, nu se poate omite faptul că, în speţă, în argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul a susţinut că, în calitate de Preşedinte al FRF, şi-a asumat implicit riscul unor opinii negative, limitele criticii admisibile cu privire la libertatea de exprimare fiind mult mai largi, însă declaraţiile pârâtului nu se încadrează în categoria discuţiilor de interes public şi nu relevă activitatea sa profesională şi nici performanţele echipei naţionale de fotbal.

Or, calitatea reclamantului corelată cu subiectul afirmaţiilor incriminate justifica interesul publicului, neputându-se reţine raportat la situaţia de fapt a cauzei, că prin declaraţiile criticate s-ar fi urmărit satisfacerea unor interese particulare ale pârâtului.

Aşa fiind, chiar dacă afirmaţiile pârâtului cuprind şi o doză de exagerare, corect a reţinut instanţa de apel că maniera în care au fost prezentate se încadrează în limitele acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, intenţia pârâtului nefiind aceea de a afecta reputaţia, demnitatea sau onoarea reclamantului.

În raport cu cele constatate, Înalta Curte consideră că aprecierea instanţei de apel în sensul că maniera în care pârâtul a prezentat afirmaţiile incriminate nu excedează limitelor acceptabile ale dreptului la liberă exprimare este judicioasă, astfel că fapta imputată pârâtului nu poate fi considerată faptă ilicită în înţelesul art. 1357 C. civ., iar împrejurarea că în luna aprilie 2018 reclamantul a fost reales în funcţia de Preşedinte al Federaţiei Române de Fotbal este de natură a contrazice susţinerile reclamantului că, prin afirmaţiile pârâtului, i-au fost ştirbite reputaţia şi credibilitatea.

Raportat la considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că raţionamentul juridic expus de instanţa de apel care, în analiza chestiunii litigioase referitoare la depăşirea limitelor libertăţii de exprimare, s-a raportat la reperele consacrate în jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa respectării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, în speţă, (jurisprudenţă care împreună cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele sale adiţionale formează un bloc de convenţionalitate ce se impune cu forţă obligatorie instanţelor naţionale) nu relevă o aplicare eronată a normelor incidente în cauza de faţă şi nici a acestei jurisprudenţe.

În consecinţă, câtă vreme, în speţă, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamant, instanţa de recurs apreciază că, în mod corect, instanţa de apel, raportat la afirmaţiile pârâtului, a apreciat că acesta beneficiază de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu poate fi obligat la despăgubiri către reclamant.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, constatând că sunt nefondate motivele de recurs în ansamblul lor, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 129A din 29 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2017.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 129A din 29 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 06 aprilie 2022.