Tort liability for forced execution: absence of bad faith and proof of moral prejudice

Şedinţa publică din data de 06 aprilie 2022

După deliberare, asupra recursului civil, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, în data de 04 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B.. S.A. solicitând să se constate caracterul ilicit al faptei săvârşite de pârâtă, prin reprezentanţii săi legali, de natură a angaja răspunderea civilă delictuală a acesteia, şi obligarea la plata daunelor morale în cuantum de 1.000.000 RON.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 72 alin. (1) şi art. 1357 C. civ.

Primul ciclu procesual

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1214 din 20 septembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamant, a constatat caracterul ilicit al faptei săvârşite de pârâtă în data de 20 octombrie 2015, a obligat pârâta să plătească reclamantului daune morale în sumă de 50.000 RON şi suma de 2500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 732 A din 12 iulie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul pârâtei B.. S.A. formulat împotriva sentinţei civile nr. 1214 din 20 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a schimbat, în tot, sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea, ca nefondată; a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă împotriva încheierii din data de 14 iunie 2017 şi a respins apelul declarat de reclamantul A., împotriva aceleiaşi sentinţei, ca nefondat.

4. Hotărârea pronunţată de instanţa de recurs

Prin decizia civilă nr. 243 din 30 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 732 din 12 iulie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care a casat-o şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

Al doilea ciclu procesual:

5. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 1494 A din 06 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de pârâta B.. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1214 din 20 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a schimbat, în tot, sentinţa civilă apelată în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, a respins apelul declarat împotriva încheierii din data de 14 iunie 2017, formulat de pârâtă, ca nefondat; a respins apelul declarat de reclamantul A., împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

6. Cererea de recurs

Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamantul A., înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în data de 15 aprilie 2021.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În argumentarea cererii de recurs, recurentul-reclamant a învederat că, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că notificarea nr. x din 24 iulie 2015 i-a fost comunicată de către Biroul Executorului Judecătoresc C., prin agent procedural, în contextul în care, la dosarul cauzei, pârâta nu a depus dovezi în acest sens; prin această notificare, pârâta a susţinut că i-a adus la cunoştinţă reclamantului că în ceea ce priveşte documentele în baza cărora vânzătorul a intrat în posesia autovehiculului s-a constatat că sunt false şi înaintate în vederea desfiinţării de către instanţa de judecată, solicitându-i-se ca, în termen de o zi de la primirea notificării, să restituie de bună­voie autovehiculul.

În acest sens, recurentul a susţinut că menţiunea din cuprinsul procesului-verbal de înmânare din 27 iulie 2015, transmis prin "speed currier", conform căreia actele "au fost depuse la cutia poştală" nu îi este opozabilă şi nu poate proba comunicarea către reclamant a înscrisurilor de vreme ce obligaţia ce incumbă curierului este de a preda personal plicul destinatarului, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.

Conform jurisprundenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia comunicării actelor de procedură (Cauza Raisa M. Shipping S.R.L. împotriva României şi cauza Timar şi alţii împotriva Românei), instanţei naţionale îi incumbă obligaţia de a se asigura de transmiterea şi primirea actului de procedură de către destinatar.

A mai arătat recurentul că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că nu se poate pune semnul egalităţii între o executare silită constatată nelegală de către instanţele judecătoreşti în mod definitiv şi o faptă cauzatoare de prejudicii.

Astfel, a arătat că nu a fost solicitată încuviinţarea executării silite împotriva sa, ci împotriva S.C. D. S.R.L., neexistând nicio hotărâre judecătorească prin care reclamantul să fie obligat să restituie autoturismul către pârâta B..

Mai mult, prin rezoluţia din 05 decembrie 2011, emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, a fost respinsă cererea formulată de S.C. B., prin care s-a solicitat restituirea autoturismului marca x, rezoluţie care nu a fost atacată de către pârâtă.

Prin cererea de sechestru judiciar depusă de pârâtă la Judecătoria Sectorului 6, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, a fost admisă cererea de instituire a sechestrului judiciar asupra autoturismului în cauză şi reclamantul a fost desemnat administrator sechestru.

În acest context, recurentul-reclamant a susţinut că este nelegală reţinerea curţii de apel referitoare la faptul că pârâta nu a acţionat, la momentul depunerii cererii de executare silită, cu intenţia de a vătăma drepturile şi interesele nepatrimoniale ale reclamantului, în contextul în care, în cauză, s-a demonstrat că aceasta a acţionat cu rea-credinţă în data de 20 octombrie 2015, întrucât avea cunoştinţă că autovehiculul se afla în custodia reclamantului, conform rezoluţiei parchetului, dosarul penal nefiind soluţionat definitiv, iar prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauză, s-a apreciat că reclamantul a fost de bună-credinţă la momentul achiziţionării autoturismului.

Reţinerea curţii de apel potrivit căreia "nu se poate reţine o conduită ilicită a pârâtei la momentul demarării executării silite în vederea redobândirii posesiei bunului mobil, câtă vreme aparenţa de legalitate a demersurilor de executare silită era, la acel moment, în favoarea sa, iar în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, creditorul poate urmări bunul ipotecat" este nelegală în contextul în care reclamantul nu are calitatea de debitor în raport cu pârâta, încuviinţarea executării silite fiind pronunţată în contradictoriu cu D. S.R.L.

Într-o altă critică, recurentul-reclamant a susţinut că, în mod nelegal şi cu nesocotirea deciziilor Curţii Constituţionale, instanţa de apel nu a dat eficienţă hotărârilor judecătoreşti definitive, care se opun cu autoritate de lucru judecat.

Astfel, în dosarul nr. x/2016, având ca obiect anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate la 05 august 2008, între reclamant şi E., şi între E. şi S.C. F. S.R.L, precum şi repunerea pârtilor în situaţia anterioară încheierii contractelor de vânzare-cumpărare şi obligarea reclamantului A. la restituirea către pârâtă a bunului mobil-autovehiculul x, petitul privind repunerea părţilor în situaţia anterioară a fost respins prin sentinţa nr. 3096 din 05 aprilie 2017, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6, împotriva căreia pârâta nu a formulat apel.

Prin urmare, cum hotărârea judecătorească anterioară a rămas definitivă, dobândind autoritate de lucru judecat, reclamantul din prezenta cauză nu mai poate fi obligat la restituirea autovehiculului.

De asemenea, prin decizia nr. 135 din 07 februarie 2017, definitivă, Tribunalul Vâlcea a admis contestaţia la executare şi a dispus anularea actelor de executare silită, întocmite de executorul judecătoresc.

Or, în acest context, considerentele curţii de apel sunt contradictorii atunci când se apreciază că pârâtei nu i se poate reţine conduita ilicită, având în vedere că soluţionarea procesului penal s-a realizat definitiv la 20 octombrie 2015 când a fost deposedat de autovehicul.

S-a mai arătat că există contradicţie între considerentele reţinute de către instanţă şi probele administrate în dosar, având în vedere că Parchetul, prin ordonanţa de clasare din 27 mai 2015, nu a solicitat desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare a autovehiculului, iar încheierea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea din dosarul nr. x/2015 a fost pronunţată la 18 noiembrie 2015, ulterior executării silite.

Mai mult, instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile obligatorii ale instanţei de recurs, care prin decizia nr. 243/2020 a dispus că, pentru rejudecarea apelurilor, urmează a se analiza şi evidenţia care este succesiunea raporturilor juridice dintre părţi.

Prin decizia recurată, curtea de apel a statuat cu privire la persoana care are calitatea de proprietar asupra autovehiculului, deşi nu a fost învestită cu o astfel de cerere, nesocotind, din această perspectivă, existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate de Tribunalul Vâlcea, prin care s-a dispus anularea actelor executorului judecătoresc prin care reclamantul a fost deposedat de autovehicul.

O altă critică formulată de recurentul-reclamant a vizat faptul că, în cauză, sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei, în sensul că există o faptă ilicită, constând în acţiunea de denigrare prin inocularea în societate a ideii că reclamantul ar fi beneficiat de autovehicul ca urmare a unei infracţiuni de furt, săvârşite de către acesta; prejudiciul este reprezentat de deteriorarea reputaţiei, a imaginii de care se bucura reclamantul în societate, acesta fiind o persoană publică, prin inducerea unei stări de incertitudine în ceea ce priveşte persoana sa, raportat la corectitudinea, cinstea şi onestitatea acestuia faţă de apropiaţi şi de membrii societăţii; vinovăţia reiese din atitudinea pârâtei care nu a respectat rezoluţia Parchetului din 05 decembrie 2011, prin care a fost respinsă cererea pârâtei de restituire a autovehiculului, şi din împrejurarea că, deşi cunoştea conţinutul rezoluţiei emise de Parchet la data de 05 decembrie 2011, a continuat demersurile de recuperare a autovehiculului, cu intenţia vădită de denigrare a imaginii şi reputaţiei reclamantului; în ceea ce priveşte legătura de cauzalitate, aceasta reiese din împrejurarea că, de la momentul demarării acţiunilor pârâtei de recuperare a autovehiculului, în rândul vecinilor, rudelor, prietenilor, colegilor, trecătorilor, a fost indusă o stare de incertitudine în ceea ce priveşte persoana reclamantului, fapt ce a adus atingere imaginii şi respectului de care se bucura în societate.

În continuare, a susţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 969 din C. civ., pentru valabilitatea unui contract de vânzare-cumpărare având ca obiect un autovehicul folosit nu se impune forma scrisă, şi ca atare, cum dovada dovada calităţii de proprietar, în acest caz, nu se face cu dovada înregistrării la organele fiscale, ci cu dovada înregistrării la serviciul comunitar regim permise şi înmatriculări a vehiculelor, reclamantul este proprietar al autovehiculului, în calitate de posesor de bună-credinţă al unui bun mobil.

S-a mai susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a prevederilor art. 1349 şi art. 1357 din C. civ., în condiţiile în care reclamantul a fost deposedat de autovehicul, fără ca pârâta să deţină vreun titlu valabil cu privire la acesta, iar reclamantul este o persoană publică cunoscut nu numai de o categorie restrânsă de persoane, ci şi de mass-media.

Într-o altă critică, recurentul-reclamant s-a referit la greşita aplicare şi interpretare de către instanţa de apel a prevederilor art. 3, art. 4, art. 5 şi art. 6 din C. proc. civ., întrucât nu a analizat apărările formulate de către reclamant prin intermediul întâmpinărilor, răspunsului la întâmpinări sau a notelor scrise depuse la dosarul cauzei, fiind nesocotit art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces echitabil, inclusiv din perspectiva analizei de către instanţă a tuturor apărărilor formulate în cauză, în dezacord cu jurispudenţa CEDO, pronunţată în cauzele S.-Troija vs. Spania, Perez vs. Franţa, E. der Hurk vs. Olanda, Albina vs. România, în care s-a reţinut că revine în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al tuturor argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor.

De asemenea, instanţa de apel a încălcat principiul egalităţii armelor în procesul civil, care a avut drept consecinţă respingerea cererii reclamantului privind obţinerea unei satisfacţii echitabile.

În ceea ce priveşte reţinerea curţii de apel potrivit căreia reclamantul nu a făcut proba existenţei unui prejudiciu moral ca urmare a evenimentelor derulate la data de 20 octombrie 2015, aceasta este nelegală, iar modalitatea în care a fost derulată acţiunea pârâtei a produs un prejudiciu de imagine reclamantului prin expunerea acestuia, în mod public, la derularea unei proceduri de executare silită într-o manieră care a afectat prestigiul şi onoarea de care se bucura reclamantul în societate datorită calităţii sale de persoană publică, care acţiona în sfera activităţii sportive naţionale şi internaţionale.

Ca atare, prejudiciul suferit de către reclamant este un prejudiciu de imagine, care s-a manifestat prin producerea unor nelinişti şi suferinţe interioare care au afectat prestigiul de care se bucura reclamantul în lumea fotbalului, şi care se datorează conduite ilicite a pârâtei, care, la rândul său se bucură de notorietate naţională şi internaţională în sfera sa de activitate, dar care nu poate reprezenta un motiv pentru înlăturarea atragerii răspunderii sale delictuale.

În mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că declaraţiile martorului G. nu se coroborează cu niciuna dintre probele aflate la dosarul cauzei, nesocotind împrejurările factuale ale pricinii, "fără a ţine seama de sinceritatea şi de contextul în care a luat cunoştinţă de faptele ce au făcut obiectul declaraţiei."

Or, din declaraţiile martorului reiese, în mod clar, că acţiunea pârâtei a produs o larmă care a declanşat supunerea reclamantului oprobriului public.

Instanţa de apel a reţinut greşit că reclamantul a depus la dosarul cauzei două fotografii realizate cu ocazia derulării executării silite, în contextul în care respectivele planşe fotografice au fost depuse de pârâtă.

Proba cu planşele foto nu a fost admisă de către instanţa de apel, iar trimiterile la această probă sunt nelegale şi încalcă prevederile art. 394 pct. 3 din C. proc. civ., în contextul în care acestea au fost depuse la dosarul cauzei de către pârâtă, odată cu concluziile scrise înregistrate în18 septembrie 2017, după închiderea dezbaterilor care au avut loc în data de 13 septembrie 2017, fără a fi comunicate reclamantului şi fără a fi puse în discuţia contradictorie a părţilor.

Din considerentele deciziei curţii de apel reiese că încă din primele minute ale derulării acţiunii de executare silită, erau deja trei persoane la faţa locului, ceea ce demonstrează întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale a pârâtei.

Cu privire la cuantumul prejudiciului, recurentul-reclamant a susţinut că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 3 din Constituţie conform cărora demnitatea umană reprezintă o valoare supremă garantată.

În consecinţă, reţinând că prin fapta ilicită a pârâtei, reclamantul a suferit un prejudiciu moral constând în atingerea adusă drepturilor sale personal nepatrimoniale, reprezentate de dreptul la imagine, onoare şi reputaţie, acesta a susţinut că este îndreptăţit la repararea integrală a acestui prejudiciu.

7. Apărările formulate în cauză

În data de 27 mai 2021, intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la prima critică vizând necomunicarea notificării nr. x/24.07.2015, intimata a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 163 C. proc. civ., arătând că este legală comunicarea la cutia poştală.

Referitor la cea de-a doua critică, intimata a susţinut că în mod corect s-a reţinut inexistenţa faptei ilicite prin depunerea cererii de executare silită, în condiţiile în care la momentul formulării cererii de executare silită aceasta avea un titlu de proprietate valabil asupra autoturismului.

În continuare, intimata a învederat că, dat fiind obiectul prezentului dosar, în mod nefondat, recurentul susţine că instanţa de apel nu a dat eficienţă hotărârilor judecătoreşti definitive care beneficiază de autoritate de lucru judecat. Cu privire la prejudiciu, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada unui prejudiciu moral ca urmare a evenimentelor survenite în data de 20 octombrie 2015.

În data de 10 iunie 2021, recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, cu obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată, fără a depune dovezi în acest sens.

În 12 august 2021, intimata-pârâtă a depus note de şedinţă în cuprinsul cărora a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile formulate, prin prisma dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Cu titlu preliminar, se impune a se stabili că, în ceea ce priveşte concluziile la care a ajuns curtea de apel în evaluarea situaţiei de fapt, contestate pe parcursul motivării recursului, precum şi modul în care instanţa de apel a apreciat probatoriul administrat în cauză, acestea nu pot forma obiect de verificare de către Înalta Curte, faţă de actuala structură a căii extraordinare cu care a fost învestită prezenta instanţă, astfel cum este configurată în motivele de casare reglementate în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., şi care permite numai examinarea criticilor de nelegalitate a hotărârii, nu şi a celor de netemeinicie.

Prin demersul judiciar declanşat în cauza dedusă judecăţii, întemeiat pe instituţia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata daunelor morale în cuantum de 1.000.000 RON, pentru prejudiciul adus reputaţiei, imaginii, onoarei şi demnităţii ca urmare a ridicării, din faţa casei sale, de către executorul judecătoresc, a autoturismului aflat în posesia sa, susţinând că pârâta, prin învestirea executorului judecătoresc cu o cerere de executare silită prin care a urmărit redobândirea posesiei autovehiculului, a săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii morale.

Prima instanţă a admis cererea de chemare în judecată, a constatat caracterul ilicit al faptei săvârşite de pârâtă la data de 20 octombrie 2015 şi a obligat-o să îi plătească reclamantului daune morale în sumă de 50.000 RON, apreciind, în esenţă, că sunt întrunite în mod cumulativ condiţiile angajării răspunderii civile delictuale, iar în ceea ce priveşte fapta ilicită, reclamantului i-au fost încălcate drepturile subiective nepatrimoniale privind onoarea, demnitatea şi reputaţia prin ridicarea autoturismului prin intermediul executorului judecătoresc, din parcarea imobilului de reşedinţă, în acest fel fiind indusă, vecinilor şi celorlalte persoane care au asistat, ideea că reclamantul ar fi deţinut bunul fără drept, rezultat al unei infracţiuni de furt.

În rejudecare, instanţa de apel, date fiind prevederile art. 501 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., a reţinut, în esenţă, că presupusa faptă ilicită care se impută de către reclamant pârâtei este aceea de a demara executarea silită la data de 16 octombrie 2015 în vederea redobândirii posesiei asupra bunului mobil, operaţiunea de ridicare din data de 20 octombrie 2015 realizându-se prin intermediul executorului judecătoresc, sens în care s-a apreciat că nu se poate reţine că, prin simpla depunere a unei cereri de executare silită, se săvârşeşte o faptă ilicită, cauzatoare de prejudicii, chiar dacă ulterior acea executare silită se desfiinţează prin hotărâre judecătorească definitivă, în speţă nefiind incidentă ipoteza în care ar putea reprezenta o faptă ilicită depunerea unei cereri de executare silită cu scopul vădit de a vătăma drepturile şi interesele debitorului sau ale unui terţ.

Motivele de recurs întemeiate de recurentul-reclamant pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ. au vizat, în mod esenţial, reţinerile instanţei de apel relative la inexistenţa faptei ilicite în sarcina pârâtei şi, în consecinţă, neîntrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, precum şi încălcarea unor norme de procedură şi nesocotirea autorităţii de lucru judecat.

Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizând nelegala comunicare a notificării nr. x din 24 iunie 2015 a Biroului Executorului Judecătoresc C., prin agent procedural, instanţa de recurs reţine, în principal, că nu este vorba despre o comunicare efectuată de către instanţele de fond în acest dosar, ci despre o comunicare realizată în faza executării silite, prin care reclamantului i s-a adus la cunoştinţă că documentele în baza cărora vânzătorul său a intrat în posesia autovehiculului, pe care ulterior i l-a vândut, au fost constatate a fi false şi înaintate spre desfiinţare instanţei de judecată, solicitându-i-se, totodată, ca, în termen de o zi de la primirea notificării, să restituie de bună-voie autovehiculul având în vedere faptul că l-a cumpărat de la un neproprietar.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că, la dosar, se află ataşată dovada comunicării acestei notificări, dovadă care îndeplineşte toate condiţiile cerute de art. 164 C. proc. civ.

Raportat la considerentele deciziei recurate, se constată că referirea instanţei de apel la comunicarea notificării nr. x din 24 iunie 2015 a reprezentat un argument suplimentar în susţinerea ideii că, la data la care autoturismul a fost ridicat de la reclamant, acesta avea cunoştinţă despre demararea executării silite cu privire la bunul imobil, nefiind luat prin suprindere, cum eronat susţine în cuprinsul cererii de recurs.

Astfel, este nefondată critica vizând nelegala comunicare a notificării emise de executorul judecătoresc, iar referirile recurentului la hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care s-a statuat cu privire la obligaţia instanţei naţionale de a se asigura de transmiterea şi primirea actului de procedură de către destinatar, nu vor fi analizate, în condiţiile în care ele nu vizează nelegala comunicare a unui act de procedură emis de către instanţele fondului, în prezentul dosar.

Printr-o altă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 394 pct. 3 din C. proc. civ., în sensul că proba cu planşele fotografice nu a fost admisă de către instanţa de apel, acestea fiind depuse la dosar odată cu concluziile scrise înregistrate în 18 septembrie 2017, după închiderea dezbaterilor şi fără a fi comunicate şi puse în discuţia contradictorie a părţilor.

Înalta Curte reţine că această critică nu poate fi analizată în condiţiile în care a fost invocată şi în primul ciclu procesual, iar prin decizia de casare nr. 243 din 30 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că în ceea ce priveşte critica "prin care reclamantul a arătat că instanţa a încălcat principiul contradictorialităţii întrucât, în apel, nu a pus în discuţia părţilor administrarea probei cu cele două fotografii ataşate concluziilor scrise depuse de pârâtă la fond, după închiderea dezbaterilor, cu toate că în cuprinsul deciziei instanţa de apel a făcut referire la aceste fotografii, se reţine că modalitatea în care instanţa a înţeles să valorifice sau să interpreteze materialul probator existent în dosar, nu reprezintă o critică de nelegalitate ce poate fi dedusă judecăţii în calea extraordinară de atac a recursului, cu atât mai mult cu cât se referă la o probă depusă la instanţa de fond, ci o critică de netemeinicie ce nu poate fi cenzurată de către instanţa de control judiciar, reprezentând o chestiune de fapt, ce este analizată în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei."

Aşadar, dat fiind faptul că această critică a fost dezlegată de către instanţa de recurs în primul ciclu procesual, recurentul nu mai era în măsură să o reitereze prin cererea de recurs dedusă judecăţii.

Referitor la critica privind neanalizarea de către instanţa de apel a hotărârilor judecătoreşti care se opun cu autoritate de lucru judecat, respectiv a hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2016 şi a deciziei nr. 135 din 07 februarie 2017, prin care a fost admisă contestaţia la executare, se reţine că aceste hotătâri au fost pronunţate ulterior datei de 20 octombrie 2015, când a fost realizat actul de executare silită, de ridicare a autoturismului din posesia reclamantului, act reclamat a constitui fapta ilicită cauzatoare de prejudicii; în atare situaţie, se reţine că această critică nu are relevanţă în speţa dedusă judecăţii şi nu va fi analizată, în condiţiile în care momentul cheie analizat în speţă îl reprezintă operaţiunea de ridicare a autoturismului din data de 20 octombrie 2015.

Nefondate sunt şi motivele de recurs dezvoltate de către recurent referitoare la neanalizarea de către instanţa de apel a circumstanţelor factuale ale cauzei, prin prisma dispoziţiilor legale care guvernează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, respectiv nerespectarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor instanţei de casare privind analizarea şi evidenţierea succesiunii raporturilor juridice dintre părţi.

În considerarea naturii extraordinare a căii de atac a recursului, instanţa de recurs reţine că cenzurarea modului de aplicare şi interpretare a legii, din perspectiva pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., nu se poate realiza decât dacă situaţia de fapt în litigiul dedus judecăţii a fost deplin stabilită, aspect care se reflectă în mod necesar în motivarea hotărârii judecătoreşti ce formează obiect al controlului în recurs.

Din această perspectivă, trebuie subliniat că motivarea hotărârii constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia, iar obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil, reglementat de art. 21 din Constituţie şi art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a expune argumentele ce constituie premisele raţionamentului judiciar care i-au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile şi apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Obligaţia pe care art. 6 din Convenţia Europeană o impune instanţelor naţionale de a-şi motiva hotărârile, deşi nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument al părţilor, impune obligaţia examinării în mod real şi substanţial a problemelor care i-au fost supuse dezbaterii (a se vedea în acest sens cauza Albina împotriva României, hotărârea din 28 aprilie 2005; cauza Grigore Vlasia Vasilescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2006).

Din perspectiva principiilor expuse supra, Înalta Curte, examinând considerentele hotărârii recurate, constată, contrar argumentelor recurentului în sensul că au fost încălcate dispoziţiile art. 3, art. 4 şi art. 6 din C. proc. civ., principiul egalităţii armelor în procesul civil, precum şi art. 6 din CEDO, că instanţa de apel a analizat legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate de către reclamant şi de către pârâtă, cu respectarea dispoziţiilor obligatorii stabilite prin decizia de casare, prin raportare la fapta imputată pârâtei în conţinutul cererii de chemare în judecată, ce fixează limitele obiective ale judecării cauzei, respectiv a analizat condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie raportat la situaţia de fapt pe larg evidenţiată în cuprinsul deciziei recurate, şi a apreciat că nu se poate reţine o conduită ilicită a pârâtei la momentul demarării executării silite în vederea redobândirii posesiei bunului mobil, câtă vreme aparenţa de legalitate a demersurilor execuţionale era, la acel moment, în favoarea sa, prin raportare la prevederile art. 2429 şi art. 2441 din C. civ.

S-a mai reţinut de către instanţa de apel că demersul execuţional iniţiat de pârâtă nu a fost unul de rea - credinţă, partea în discuţie urmărind doar reintrarea în posesia bunului al cărei proprietar este, neîntrerupt, din anul 2006 până în prezent, demersurile sale fiind în conformitate cu prevederile legale, redate anterior, şi fiind făcute în limita legii, în vederea apărării şi protejării intereselor proprii.

Astfel, contrar argumentelor recurentului, instanţa de apel a apreciat judicios că formularea unei cereri de executare silită poate reprezenta o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii (inclusiv morale) doar în măsura în care se dovedeşte că persoana creditorului a acţionat în acest sens cu rea-credinţă, urmărind în mod vădit scopul de a vătăma drepturile şi interesele debitorului sau ale unui terţ, ceea ce nu este cazul în cauza de faţă, cum corect s-a reţinut în fapt.

În ceea ce priveşte critica vizând aprecierile instanţei de apel asupra nedovedirii prejudiciului moral de către reclamant, se reţine că prejudiciul reprezintă consecinţa negativă suferită ca urmare a săvărşirii unei fapte ilicite, fiind un element de sine stătător al răspunderii civile delictuale şi o condiţie esenţială şi necesară pentru antrenarea acestui tip de răspundere. Stabilirea prejudiciului care vizează lezarea unor drepturi nepatrimoniale se impune a fi realizat prin raportare atât la circumstanţele factuale concrete şi la intensitatea atingerii aduse acestor drepturi, precum şi la trăsăturile de principiu ale drepturilor personale nepatrimoniale.

În speţă, instanţa de apel a analizat condiţia referitoare la prejudiciu şi a reţinut că, din probele administrate în cauză, nu rezultă că la momentul realizării executării silite s-ar fi creat "larmă", s-ar fi strâns trecători care l-ar fi recunoscut pe reclamant şi că acesta ar fi fost supus oprobriului public, în sensul unor acuzaţii aduse la adresa sa că ar fi săvârşit o infracţiune de furt având ca obiect autovehiculul, şi, de asemenea, nu rezultă că demersul execuţional din data de 20.10.2015 ar fi fost relatat în presa scrisă sau audiovizuală.

În raport cu aceste circumstanţe de fapt, instanţa de apel corect a apreciat că reclamantul nu a dovedit că i-ar fi fost afectată demnitatea, onoarea, reputaţia, cu consecinţa ştirbirii consideraţiei de care se bucura în societate, fiind o persoană publică.

Prin critica formulată, recurentul-reclamant nu a decelat argumente care să vizeze modul în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale care reglementează condiţia prejudiciului, ci a prezentat aspecte în legătură cu situaţia de fapt şi cu modul de desfăşurare a evenimentului, aspecte care nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate care să poată fi analizate de către instanţa de recurs.

În ceea ce priveşte proba cu înscrisurile ataşate cererii de recurs, încuviinţată de instanţă în temeiul art. 492 C. proc. civ., se reţine că aceste înscrisuri, respectiv corespondenţa purtată între reclamant, pârâtă şi executorul judecătoresc, extrasele de pe portalul instanţelor de judecată şi încheierea nr. 167 din 24 aprilie 2019, emisă de executorul judecătoresc, de încetare a executării silite ca urmare a respingerii cererii de încuviinţare a executării silite, nu sunt de natură să modifice starea de fapt stabilită prin decizia recurată şi nici să determine o altă soluţie în cauză.

În consecinţă, câtă vreme, în speţă, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamant, instanţa de recurs apreciază că, în mod corect, instanţa de apel a stabilit că pârâta nu poate fi obligată la despăgubiri către reclamant.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, constatând că sunt nefondate motivele de recurs în ansamblul lor, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1494A din 06 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2015.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1494A din 06 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2015.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 06 aprilie 2022.