Loan recovery dispute: exclusion of receipt as unapproved private instrument and scope of appellate review over passive procedural capacity

Şedinţa publică din data de 06 aprilie 2022

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 15 decembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro în echivalent RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea împrumutului acordat de reclamantă şi nerestituit de către pârât, obligarea pârâtului la plata dobânzii legale începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi în continuare până la data plăţii efective a debitului principal, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 2063 din 15 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 50.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând împrumut nerestituit, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei dobânda legală aferentă sumei de 50.000 euro, începând cu data rămânerii definitive a sentinţei şi până la achitarea efectivă a debitului şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 4.500 RON cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 861/A din 23 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelantul-pârât B., împotriva sentinţei civile nr. 2063 din 15 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fost schimbată sentinţa apelată, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiate.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 861/A din 23 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel, precum şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 477 C. proc. civ., arătând că intimatul B., care a avut calitatea de apelant în faza procesuală a apelului, a declarat apel doar împotriva sentinţei civile nr. 2063/2018, nu şi împotriva încheierii din 17 septembrie 2019, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, astfel că instanţa de apel nu a fost învestită în mod legal să se pronunţe cu privire la eventuala lipsă a calităţii procesuale pasive, în sensul că societatea C. S.R.L. ar fi fost destinatara sumelor de bani împrumutate, iar nu intimatul B., deoarece această chestiune a fost tranşată în mod definitiv, prin respingerea excepţiei şi neapelarea acestei soluţii.

Recurenta a opinat că s-a tranşat definitiv faptul că intimatul este cel care a primit sumele cu titlu de împrumut şi că s-a obligat la restituirea acestora, instanţa de apel nesocotind dispoziţiile procedurale imperative, referitoarea la stabilirea de către părţi a limitelor cadrului procesual, prin reţinerea, în paragrafele 5 şi 6 de la pagina 10 a hotărârii recurate, că înscrisurile care constată împrumuturile acordate atestă acordarea împrumutului unui terţ faţă de raportul juridic litigios.

Instanţa de apel a înlăturat din probatoriu înscrisurile care atestă împrumuturile acordate de recurentă intimatului, deşi trebuia să observe că acesta este o persoană fizică cu deplină capacitate de exerciţiu, de profesie avocat, care avea posibilitatea să refuze să semneze contractele de împrumut în măsura în care împrumutul nu ar fi existat, ştiind că el nu este şi nu a fost reprezentant legal al persoanei juridice, contractele fiind întocmite de intimat la cabinetul său de avocatură, iar menţionarea unor persoane interpuse a fost efectuată tocmai pentru a îngreuna dovedirea împrumutului.

S-a mai arătat că intimatul nu a contestat semnăturile, nu s-a înscris în fals şi nu a administrat probe în acest sens şi, mai mult, a recunoscut sumele datorate printr-un nou act sub semnătură privată, denumit "Chitanţă", în legătură cu care nu a formulat cerere reconvenţională pentru constatarea nulităţii; prin urmare, modalitatea în care instanţa de apel şi-a format convingerea că împrumutul a fost acordat unui terţ faţă de raportul juridic litigios este nelegală, fiind nesocotite normele procesual civile imperative.

În continuare, recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 310 alin. (3) C. proc. civ., interpretând greşit înscrisul ca fiind un început de dovadă scrisă în sensul legii, întrucât nu are aplicată formalitatea "bun şi aprobat", fiind incidente dispoziţiile art. 276 C. proc. civ..; astfel, instanţa de apel a eliminat acest înscris din probatoriu, fără a-l corobora cu celelalte probe.

Instanţa de apel a apreciat că, întrucât martorul menţionat în înscrisul anterior menţionat a fost trimis în judecată într-un dosar penal pentru fapte de violenţă săvârşite împotriva intimatului, există anumite "indicii" care infirmă începutul de dovada scrisă. De asemenea, a apreciat greşit că sarcina probei, în ceea ce priveşte "chitanţa", incumbă doar recurentei, fără a lua în considerare că reclamanta a obţinut o soluţie favorabilă la instanţa de fond, astfel că nu recurenta avea sarcina probei în apel, ci apelantul-intimat, care trebuia să îşi susţină apelul; deci, instanţa de apel nu putea impune recurentei să producă probe noi în apel, întrucât aceasta nu avea interes.

A mai susţinut recurenta că instanţa de apel, prin înlăturarea chitanţei prin care intimatul a recunoscut că a primit de la reclamantă cu titlu de împrumut suma de 50.000 euro, nu a făcut aplicarea corectă a art. 254 alin. (5) şi (6) şi a art. 264 C. proc. civ., chitanţa fiind greşit înlăturată pe motiv că nu s-a respectat formalitatea "bun şi aprobat" şi că a fost pornit un proces penal împotriva martorului din chitanţă pentru presupuse violenţe care s-au întâmplat după acordarea împrumutului şi recunoaşterea sumelor datorate, cu toate că intimatul nu a contestat chitanţa sau semnăturile, nu s-a înscris în fals, nu a administrat probe împotriva situaţiei de fapt reţinute prin chitanţă, nu a formulat cerere reconvenţională pentru constatarea nulităţii, nu a dovedit existenţa unor violenţe la momentul semnării chitanţei, acesta neavând vreodată calitatea de reprezentant al societăţii C..

Concluzionând, recurenta a arătat că instanţa de apel nu a făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ., instanţa putându-se întemeia pe prezumţii numai dacă au puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins; or, rechizitoriul emis la 10 martie 2020 a făcut referire la o presupusă faptă penală din 2017, întâmplată cu mult timp după împrumut şi după recunoaşterea debitului prin semnarea chitanţei, sens în care presupusa faptă penală nu are puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins, adică violenţe asupra intimatului la semnarea chitanţei, astfel cum a reţinut instanţa de apel.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţiile netimbrării şi tardivităţii recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia.

În susţinerea excepţiei netimbrării, intimatul a arătat că recurenta avea obligaţia să timbreze recursul potrivit dispoziţiilor cuprinse în O.U.G. nr. 80/2013, însă la dosarul cauzei nu se află dovada achitării taxei judiciare de timbru.

În susţinerea excepţiei tardivităţii declarării recursului, intimatul a învederat că, potrivit dispoziţiilor art. 485 C. proc. civ., recursul se declară în termen de 30 de zile de la data comunicărilor, în cauză fiind declarat cu depăşirea terenului prevăzut de lege, sens în care a solicitat admiterea excepţiei şi respingerea recursului, ca tardiv formulat.

Pe fondul recursului, intimatul s-a apărat arătând că decizia recurată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, iar recurenta a încercat să inducă în eroare instanţa de recurs, prin crearea aparenţei unor motive de nelegalitate în considerentele hotărârii apelului, invocând motive generale care s-ar putea circumscrie temeiurilor de drept pretins a fi încălcate. Or, instanţa de apel a efectuat controlul judiciar asupra hotărârii fondului, cu respectarea principiului devoluţiunii totale a căii de atac a apelului, în concordanţă cu dispoziţiile deciziei RIL nr. 9/2020.

Concluzionând, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a deciziei recurate, precum şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezenta cauză.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 24 noiembrie 2021 au fost respinse excepţiile tardivităţii şi netimbrării recursului, invocate de intimatul pârât B., şi admis în principiu recursul declarat de reclamanta A., împotriva deciziei civile nr. 861/A din 23 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, fiind stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 23 martie 2022, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea fondului recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recursul reclamantei este încadrabil în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Prin criticile concrete de nelegalitate, în esenţă, recurenta a susţinut, pe de o parte, faptul că instanţa de apel a nesocotit limitele devoluţiunii fixate de art. 477 din acelaşi cod în sensul că, deşi excepţia lipsei calităţi procesuale pasive a pârâtului-intimat a fost respinsă prin încheierea premergătoare din 17.09.2019, care nu a fost atacată cu apel şi astfel a fost tranşată definitiv chestiunea beneficiarului împrumutului bănesc de 50.000 euro, totuşi, în mod nelegal s-a reţinut acordarea împrumutului către societatea C. S.R.L., terţ faţă de raportul juridic litigios.

Pe de altă parte, recurenta a susţinut că au fost încălcate regulile de drept în materie de probaţiune, prevăzute de art. 310 alin. (3), art. 276, art. 264 şi art. 329 din C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că înscrisul intitulat "chitanţă" are numai valoare de început de dovadă scrisă, a aplicat greşit regulile privitoare la aprecierea probatoriului înlăturând nejustificat acest mijloc de probă, a reţinut nelegal sarcina probei pe seama reclamantei în apelul părţii adverse şi a aplicat greşit regimul legal al prezumţiilor judiciare.

I. Luând în examinare primul motiv de recurs, prin care s-a susţinut că au fost nesocotite limitele devoluţiunii din apel, Înalta Curte reţine caracterul vădit nefondat al acestuia.

Este binecunoscut că, aflat în directă legătură cu principiul disponibilităţii procesului civil, efectul devolutiv constituie o trăsătură esenţială a apelului, astfel că, odată exercitat în termen, acesta provoacă o nouă judecată în fond, atât cu privire la problemele de fapt, cât şi cu privire la cele de drept, potrivit art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., fiind, totodată, limitat de cele două reguli, exprimate prin adagiile: tantum devolutum quantum appellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum.

Dispoziţiile art. 477 din C. proc. civ. sunt cele care dau valoare normativă celei dintâi reguli, ce consacră limitele determinate de ceea ce s-a apelat, în sensul că efectul devolutiv nu vizează, cu necesitate, toate problemele de fapt şi de drept care s-au pus înaintea primei instanţe, ci numai acelea care sunt criticate expres sau implicit de către apelant.

Este real că, în cauză, excepţia lipsei calităţi procesuale pasive invocate de pârât a fost respinsă prin încheierea premergătoare interlocutorie din 17.09.2018, iar obiectul apelului declarat de acesta l-a constituit numai sentinţa instanţei de fond, în condiţiile în care dispoziţiile art. 466 alin. (4) din C. proc. civ. nu mai reglementează în mod expres că apelul formulat împotriva hotărârii finale se consideră a fi făcut şi împotriva încheierilor premergătoare (precum în fostul art. 282 alin. (3).

Ceea ce ignoră însă, în mod nepermis, recurenta-reclamantă este aspectul că soluţia instanţei de apel a fost aceea de schimbare în tot a sentinţei fondului şi de respingere ca neîntemeiată a acţiuni reclamantei, întrucât, ca instanţă de prim control judiciar, curtea de apel era ţinută a verifica potrivit art. 479 din C. proc. civ., în limitele motivelor de apel care au vizat fondul raportului obligaţional litigios, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Aşadar, devoluarea fondului de către instanţa de apel a însemnat stabilirea inexistenţei dreptului la restituirea împrumutului afirmat de către reclamantă şi a obligaţiei corelative a pârâtului, deduse judecăţii pe temeiul acţiuni în răspundere contractuală, adică însuşi conţinutul raportului obligaţional afirmat, ceea ce constituie o veritabilă chestiune de fond care excedează limitelor de verificare ce sunt rezervate excepţiei lipsei calităţii procesuale, neputându-se vorbi despre o tranşare definitivă, precum susţine recurenta, a faptului că pârâtul ar fi beneficiarul, în nume personal, al împrumutului bănesc şi, pe cale de consecinţă, debitorul obligaţiei de restituire a sumei de bani.

Aceasta întrucât, în cadrul condiţiilor generale de exercitare a acţiunii civile, calitatea procesuală pasivă semnifică identitatea între persoana chemată în judecată şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii, fiind vorba însă, în mod evident, despre o identitate raportată la afirmarea respectivului raport juridic, iar nu la existenţa însăşi a acestuia.

În acest sens sunt dispoziţiile art. 36 din C. proc. civ., potrivit cu care "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

Drept urmare, în deplin respect al efectului devolutiv al apelului, şi nicidecum cu nesocotirea limitelor fixate de art. 477, instanţa de apel a examinat fondul raportului juridic obligaţional afirmat şi a concluzionat că înscrisurile consemnează împrumuturi acordate de reclamantă unei societăţi care este terţ faţă de raportul juridic litigios, iar faptul că această societate a fost reprezentată convenţional de pârât nu are relevanţa juridică pretinsă, căci în drept nu se poate confunda reprezentatul cu reprezentantul, efectele actului juridic încheiat prin reprezentare producându-se în persoana şi în patrimoniul celui reprezentat, iar nu ale reprezentantului, conform art. 1296 din C. civ.. A notat instanţa de apel că nu este învestită să statueze cu privire la valoarea probatorie a înscrisurilor, în ce priveşte terţii debitori acolo desemnaţi.

II. Preliminar examinării celui de-al doilea motiv de recurs, prin care s-a invocat încălcarea unor reguli de drept în materie de probaţiune vizând acordarea împrumutului bănesc de către reclamantă şi obligaţia de restituire în sarcina pârâtului, se cuvine amintit că împrumutul de consumaţie este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate, potrivit art. 2158 alin. (1) din C. civ.

Împrumutul de consumaţie este, asemenea oricărui contract de împrumut, un contract real, întrucât pentru încheierea lui valabilă sunt necesare atât realizarea acordului de voinţă, cât şi remiterea bunului care formează obiectul contractului, translativ de proprietate, deoarece de esenţa lui este posibilitatea conferită împrumutatului de a dispune de suma de bani din chiar momentul acordării împrumutului, şi unilateral, căci creează obligaţii doar în sarcina împrumutatului (în principal, restituirea împrumutului).

Printr-un prim argument invocat în memoriul de recurs, s-a susţinut că, şi dacă nu s-ar ţine cont de cele două înscrisuri intitulate "contract de împrumut" în care este menţionată societatea, dar care sunt semnate de pârât, totuşi realitatea împrumutului bănesc acordat acestuia a fost probată neechivoc cu înscrisul intitulat "chitanţă", pe care instanţa de apel l-a înlăturat nelegal din probatoriu şi căruia nu i-a recunoscut forţa doveditoare consacrată de lege.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte are a observa că instanţa de apel nu a suprimat puterea doveditoare recunoscută de art. 273 din C. proc. civ. unui înscris sub semnătură privată, ci a reţinut corect sancţiunea nevalabilităţii înscrisului sub semnătură privată ("chitanţă") ca mijloc de probă cu acest titlu, câtă vreme nu a fost respectată formalitatea "bun de aprobat" impusă de dispoziţiile imperative ale art. 275 din C. proc. civ., astfel că deplin legal respectivul înscris a fost socotit ca având valoare probatorie de început de dovadă scrisă, supus regimului consacrat de art. 310 alin. (3) potrivit cu care "Începutul de dovadă scrisă poate face dovada între părţi numai dacă este completat prin alte mijloace de probă, inclusiv prin proba cu martori ori prin prezumţii".

Sub acest aspect, instanţa de apel a argumentat judicios că, nefiind scris în întregime de debitor, ci doar semnat de pârât, în lipsa formalităţii bun şi aprobat ce trebuia redactată olograf de acesta, înscrisul poate fi socotit cel mult un început de dovadă scrisă conform art. 276, iar faptul că el cuprinde menţiunea "debitor", a cărei semnificaţie îi este cunoscută pârâtului de profesie avocat, nu este de natură a face superfluă condiţia specială impusă de lege, al cărei rost este diferit de cel al înţelegerii naturii juridice a împrumutului, şi anume are scopul de a asigura, o dată în plus, că împrumutul este real şi că suma indicată de altcineva decât însuşi debitorul semnatar nu este una fictivă ori augmentată fraudulos.

Cu referire la pretinsa încălcare a regulilor procedurale în materie de apreciere a probelor, statuate de art. 264 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine caracterul nefondat al criticii formulate, întrucât instanţa de apel a evaluat individual fiecare mijloc de probă şi, respectiv, global întregul probatoriu administrat în proces, analizând separat şi mai apoi corelat forţa doveditoare a următoarelor mijloace de probă: cele trei înscrisuri intitulate "contracte de împrumut", înscrisul intitulat "chitanţă", recunoaşterea reclamantei la interogatoriul administrat în apel, plângerile penale formulate de pârât şi rechizitoriul emis la 10.03.2020 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2017, extrase de cont bancar depuse de reclamantă, prezumţii judiciare.

Concluzia acestui proces de apreciere a probatoriului, expus de instanţa de apel într-o motivare detaliată, clară, logică şi convingătoare, în cadrul căreia a explicat maniera în care toate probele au fost cântărite, comparate şi verificate unele prin altele, a fost aceea că probaţiunea dosarului nu poate forma convingerea asupra existenţei împrumutului bănesc şi, pe cale de consecinţă, determină caracterul netemeinic al pretenţiilor formulate de reclamantă.

Nu poate fi primită nici critica recurentei prin care s-a susţinut că a fost încălcat regimul legal al prezumţiilor judiciare consacrat de art. 329 din C. proc. civ.

Aceasta întrucât, pe de o parte, admisibilitatea acestui mijloc de probă era nu doar permisă de art. 310 alin. (3) din C. proc. civ., ci chiar impusă de necesitatea asigurării efectivităţii dreptului la apărare pentru ambele părţi, în contextul factual concret în care chitanţa exhibată de reclamantă a fost primită doar cu valoare de început de dovadă scrisă, iar aceasta avea interesul procesual să o completeze cu prezumţii simple, iar pârâtul să contradovedească cu acelaşi tip de mijloc de probă.

Pe de altă parte, instanţa de apel a justificat raţional în cadrul silogismului judiciar, într-o manieră adecvată şi suficientă, atât posibilitatea cât şi probabilitatea faptului presupus prin raţionamentul său deductiv, anume exercitarea de presiuni ilicite asupra pârâtului la momentul semnării chitanţei care consemnează obligaţia de restituire a sumei de bani,

Astfel, instanţa de apel a prezentat în detaliu aspectele care au fost de natură să infirme, iar nu să completeze începutul de dovadă scrisă, în sensul în care a constatat că conţinutul chitanţei este scris de martorul D., iar pârâtul a formulat numeroase plângeri penale cu privire la presiunile ilicite la care ar fi fost supus de către reclamantă şi grupul acesteia, plângeri care sunt susţinute cel puţin de rechizitoriul emis la 10.03.2020 de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2017, prin care D. a fost trimis în judecată pentru exercitarea de acte de violenţă asupra pârâtului pentru nerestituirea unui împrumut, ceea ce face plauzibile aserţiunile cu privire la exercitarea unor presiuni ilicite pentru a semna respectiva chitanţă, indicii care ridică dubii foarte serioase asupra realităţii respectivelor împrumuturi, inclusiv din perspectiva faptului că înscrisurile dosarului creează o aparenţă că reclamanta acordă împrumuturi mari în mod recurent, în numerar, prin retragerea a parte din sume din conturile sale bancare, deşi un virament bancar în contul pretinsului debitor ar fi apt să risipească îndoielile asupra existenţei şi întinderii împrumutului, fiind de observat şi prevederile Legii nr. 70/2015 pentru întărirea disciplinei financiare privind operaţiunile de încasări şi plăţi în numerar.

Înalta Curte reţine, de asemenea, caracterul nefondat al criticii referitoare la inversarea sarcinii probei în apel.

În cauză nu poate fi vorba despre vreo stabilire greşită a părţii căreia îi incumbă sarcina probei, care să contravină art. 249 coroborat cu art. 482 din C. proc. civ., ori vreo nesocotire a rolului activ al judecătorului în materie probatorie, astfel cum este conturat de dispoziţiile art. 22, art. 254 alin. (5) şi art. 479 alin. (2) din C. proc. civ.

Dimpotrivă, instanţa de apel a asigurat echilibrul necesar între, pe de o parte, dreptul pârâtului apelant de a formula critici de netemeinicie, adică de a contesta modul în care prima instanţă a stabilit situaţia de fapt şi a reţinut existenţa pretinsului împrumut, drept care trebuie însoţit de posibilitatea concretă şi efectivă de a dovedi motivele de apel şi, pe de altă parte, dreptul reclamantei intimate la apărare şi la contraprobă.

Astfel cum s-a argumentat deja în cele ce preced, curtea de apel ca instanţă de prim control judiciar era ţinută a verifica, conform art. 429 din C. proc. civ., în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, obligaţie legală la care s-a conformat întocmai atunci când, devoluând fondul, a reevaluat întregul material probatoriu şi a interpretat riguros fiecare mijloc de probă, în contextul factual în care pe fondul raportului juridic obligaţional părţile au invocat teze diametral opuse, fiind corect argumentul instanţei de apel, în sensul că incumbă reclamantei dovada faptului generator al raportului juridic afirmat, din care decurge creanţa dedusă judecăţii.

Drept urmare, hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea riguroasă a regulilor procedurale în materie de probaţiune, motivul de recurs fiind vădit nefondat.

În realitate, substanţa nemulţumirilor recurentei reclamante se constituie din aspecte care ţin de împrejurările de fapt stabilite pe baza probatoriului dosarului, iar prin criticile formulate se tinde la neaprecierea probelor şi la schimbarea situaţiei de fapt, aspecte aflate în sfera controlului de temeinicie, incompatibile aşadar cu scopul recursului reglementat de art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., anume verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Pentru toate considerente expuse, reţinând că este neîntemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în baza art. 496 din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă.

În raport cu prevederile art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutor public judiciar în materie civilă, potrivit cu care "Dacă partea care a beneficiat de ajutor public judiciar cade în pretenţii, cheltuielile procesuale avansate de către stat rămân în sarcina acestuia.", urmează să se constate că, drept efect al admiterii cererii de ajutor public judiciar, sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 2967,5 RON, prin încheierea din data de 31 martie 2021, taxa judiciară de timbru datorată de recurenta-reclamantă în vederea soluţionării prezentului recurs rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 861/A din 23 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În temeiul art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, cheltuielile procesuale avansate de către stat, în cuantum de 2967,5 RON, rămân în sarcina acestuia.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 06 aprilie 2022.