Restitution claim for land share value quashed and remanded for retrial over misclassified legal basis.

Şedinţa publică din data de 29 martie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

La data de 7.07.2020, a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, sub nr. x/2020, acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect obligarea pârâtului la restituirea contravalorii (valorii de circulaţie) suprafeţei de 595 mp teren, reprezentând 1/4 din terenul în suprafaţă de 2380 mp situat în Iaşi, de care a beneficiat fără drept.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 1859/10.12.2020, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, a respins excepţiile insuficientei timbrări a acţiunii şi inadmisibilităţii acţiunii, excepţii invocate de pârât; a respins acţiunea pentru lipsa calităţii procesuale active, admiţând, în prealabil, excepţia cu acest obiect, invocată de pârât; a respins cererea formulată de pârât privind plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 515/4.11.2021 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile menţionate, sentinţă pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâtul B., criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

- Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 9 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. privind dreptul de dispoziţie al părţilor şi art. 22 alin. (1), (2) şi 4 C. proc. civ. privind rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului (488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).

Astfel, anterior pronunţării asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active, instanţa era obligată să stabilească obiectul judecăţii raportat la cererile şi motivele de fapt şi de drept invocate de părţi prin acţiunea introductivă şi prin întâmpinare, respectiv era datoare să stabilească natura juridică a obiectului acţiunii civile cu care este sesizată.

Aceasta, deoarece petitul acţiunii reclamantei pare să ducă la concluzia că acţiunea promovată are natura juridică a unei acţiuni în pretenţii întemeiate pe prevederile art. 566 alin. (1) C. civ. ce reglementează efectele acţiunii în revendicare în situaţia pieirii bunului sau înstrăinării acestuia, pârâtul fiind obligat la restituire, despăgubirile fiind evaluate la momentul restituirii.

Pe de altă parte, prin raportare la motivele de drept pe care se întemeiază acţiunea - art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1357, art. 1381 alin. (1) şi (2) C. civ. art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, introdus prin Titlul V al Legii nr. 247/2005 -, a fost promovată o formă specială a acţiunii în răspundere civilă delictuală, reglementată de prevederile art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, respectiv în regres, pentru remiterea preţului actualizat al terenului vândut pe baza unui titlu constatat nul, care are natura juridică a unei acţiuni patrimoniale personale, în vederea restituirii unui drept de creanţă.

Această împrejurare care se impune a fi lămurită de instanţă este una de esenţă pentru că, în funcţie de natura juridică a acţiunii cu care este sesizată instanţa, cerinţele pentru legitimarea procesuală activă diferă: pentru promovarea unei acţiuni reale imobiliare se cere dovada titlului de proprietate, în timp ce pentru promovarea unei acţiuni personale speciale, care îmbină elemente ale răspunderii civile delictuale cu cele ale acţiunilor care au ca obiect restituirea unui drept de creanţă, cum este cea reglementată de art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, se cere ca persoana care formulează acţiunea să fie persoana prejudiciată de fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, faptă care în această ipoteză este reţinerea preţului actualizat în condiţiile anulării titlului de proprietate pe baza căruia s-a vândut un teren care nu aparţinea în drept celui care l-a vândut, ci fostului proprietar al terenului.

Or, instanţa de apel a soluţionat cauza fără a lămuri acest aspect esenţial legat de obiectul dedus judecăţii în prezenta acţiune.

Această gravă confuzie se observă şi în modul în care este motivată decizia instanţei de apel, în care se regăsesc atât argumente care se impun a fi luate în considerare într-o acţiune în pretenţii decurgând din art. 563 C. civ.- din moment ce s-a reţinut că acţiunea decurge din revendicarea terenului în baza Legii nr. 10/2001, soluţionată prin dispoziţia nr. x/2017 a primarului municipiului Iaşi, care ar fi schimbat împrejurările avute în vedere de instanţa care a soluţionat definitiv dosarul nr. x/2014 cu privire la condiţiile legitimării procesuale active a reclamantei -, cât şi cu argumente care s-ar fi impus a fi luate în considerare în privinţa legitimării procesuale active într-o acţiune în restituirea preţului actualizat, acţiune civilă delictuală personală care vizează restituirea unui drept de creanţă conform art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997.

- Decizia recurată conţine motive contradictorii (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.).

Recurentul a arătat că acest motiv decurge din primul motiv de recurs, în condiţiile în care soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active conţine considerente contradictorii, fiind argumentată atât cu motive care ţin de legitimarea procesuală activă în cadrul unei acţiuni în pretenţii decurgând dintr-o acţiune reală imobiliară, cât şi cu motive care s-ar fi impus a fi luate în considerare în privinţa legitimării procesuale active dacă s-ar fi considerat că instanţa este sesizată cu o acţiune în restituirea preţului actualizat, acţiune civilă delictuală personală care vizează restituirea unui drept de creanţă.

- Decizia instanţei de apel este dată cu încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2242/19.10.2015 pronunţate de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2014, definitivă prin decizia civilă nr. 368/2.08.2016, a Curţii de Apel Iaşi, raportat la decizia civilă nr. 980/18.05.2001 a Curţii de Apel Iaşi (art. 488 pct. 7 C. proc. civ.).

Prin considerentele acestor hotărâri judecătoreşti, s-a statuat în sensul că acţiunea în restituirea contravalorii de circulaţie a terenului în suprafaţă de 2380 mp, situat în Iaşi care include şi suprafaţa de teren de 595 mp revendicat în prezentul dosar, nu poate fi promovată până la data soluţionării cererii lui C., antecesorul reclamantei A., de revendicare a terenului, formulată conform art. 35 alin. ultim din Legea nr. 18/1991 (capăt de cerere întemeiat în drept pe prevederile art. 563 C. civ. şi constând în restituirea contravalorii actualizate a terenului, ca un efect al acţiunii în revendicare imobiliară a terenului).

Din acest punct de vedere, decizia recurată contravine statuărilor definitive ale instanţei, deoarece s-a constatat în mod eronat că Dispoziţia nr. 2571/2017 a Primarului Municipiului Iaşi, de respingere a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 ar fi determinat modificarea împrejurărilor avute în vedere la pronunţarea sentinţei nr. 2242/2015.

Faţă de considerentele acelei sentinţe, împrejurările avute în vedere la pronunţarea sa pot fi considerate ca fiind modificate doar la data la care se va soluţiona cererea defunctului C. de revendicare a acestui teren la art. 35 alin. ultim din Legea nr. 18/1991.

Or, în speţă nu s-a făcut dovada că cererea de reconstituire a dreptului de proprietate pentru terenul în litigiu, formulată în baza Legii nr. 18/1991 de către defunctul C., antecesorul reclamantei A., ar fi fost soluţionată definitiv până la data promovării acţiunii - în realitate această cerere nefiind soluţionată nici în prezent.

Recurentul a arătat că defunctul C. a formulat pentru terenul în discuţie două cereri distincte: o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 18/1991, în anul 1997, respectiv o notificare în anul 2001, în baza Legii nr. 10/2001.

Or, prin hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate în anii 2001 şi 2016 de către instanţele învestite cu soluţionarea cererii reclamantei privitoare la restituirea contravalorii actualizate a terenului s-a statuat implicit şi faptul că reclamanta trebuie să îşi dovedească calitatea procesuală activă cu actul administrativ sau judecătoresc definitiv, după caz, prin care se va soluţiona cererea sa de reconstituire a dreptului de proprietate din anul 1997, iar nu prin actul administrativ de soluţionare a notificării sale de revendicare teren din anul 2001, în baza Legii nr. 10/2001.

Prin respectivele hotărâri, s-a statuat implicit şi faptul că notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 nu se încadrează în prevederile acestei legi, deoarece în cauză terenul nu a intrat în proprietatea statului prin Decretul-lege nr. 92/1950, ci în baza Legii nr. 111/1954 pentru bunurile rămase fără stăpân, conform certificatului nr. x din 03.11.1993 eliberat de Direcţia Generală a Arhivelor Statului, fapt care explică de ce retrocedarea acestui teren se impunea a se realiza prin procedura reglementată de Legea nr. 18/1991.

Or, prin decizia recurată se statuează contrariul, anume că revendicarea terenului care trebuie avută în vedere la stabilirea legitimării procesuale active este cea în baza Legii nr. 10/2001.

- Soluţia respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale active este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997 referitor la persoanele care au calitatea de a formula o cerere de restituire a preţului actualizat al terenului vândut pe baza unui titlu anulat de instanţă (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.).

După cum se observă din formularea textului de lege, legitimarea procesuală activă pentru formularea acestui gen de acţiune aparţine doar fostului proprietar rămas fără teren, nu şi moştenitorului acestuia, contrar celor statuate de către instanţa de apel.

Atunci când legiuitorul, prin dispoziţiile Legii nr. 18/1991, a dorit să acorde calitate procesuală activă şi moştenitorilor fostului proprietar pentru formularea unei anumite cereri de retrocedare, a prevăzut acest aspect în mod expres, aşa cum este cazul, bunăoară, al prevederilor art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 (fost art. 35 din lege într-o numerotare anterioară).

Prin urmare, art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997 instituie obligaţia de a restitui preţul actualizat al terenului doar către fostul proprietar, prin aceasta legiuitorul acordând prevalenţă numai drepturilor şi intereselor fostului proprietar, considerate preferabile faţă de drepturile şi interesele celui care a vândut terenul, cu atât mai mult cu cât, precum în speţă, la data la care s-a vândut terenul în discuţie şi s-a încasat preţul vânzării, vânzătorul era considerat dobânditor de bună credinţă, s-a conchis prin motivele de recurs.

III. Apărările formulate în cauză

Intimata - reclamantă A. a depus întâmpinare prin care, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat şi menţinerea în totalitate a deciziei Curţii de Apel Iaşi, cu obligarea recurentului - pârât la plata cheltuielilor de judecată în recurs.

Recurentul - pârât B. a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea ca nefondate a tuturor apărărilor formulate prin întâmpinare şi admiterea cererii de recurs, aşa cum a fost formulată, cu obligarea intimatei reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea recursului, constând în taxa judiciară de timbru în cuantum de 2552,5 RON.

IV. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Prin decizia recurată, instanţa de apel a constatat că excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost admisă în mod greşit de către prima instanţă, motiv pentru care, admiţând apelul reclamantei, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare.

Recurentul a criticat soluţia din perspectiva nelegalităţii respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale active, reproşând instanţei de apel nestabilirea obiectului judecăţii raportat la cererile şi motivele de fapt şi de drept, omisiune care a condus şi la inserarea unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei (1), încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat (2), precum şi interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997 (3).

(1) În ceea ce priveşte criticile referitoare la neexercitarea rolului activ al instanţei şi modul de motivare a deciziei recurate, se constată, faţă de conţinutul lor, că acestea se încadrează exclusiv în cazul de casare descris de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., chiar dacă recurentul a făcut referire şi la pct. 6 al aceleiaşi norme, în condiţiile în care, potrivit susţinerilor acestuia, inserarea în conţinutul deciziei a unor considerente contradictorii ar releva tocmai absenţa unei calificări juridice corespunzătoare a cererii deduse judecăţii, fiind, aşadar, un argument pentru constatarea neîndeplinirii obligaţiilor instanţei.

Susţinerile recurentului întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizând nerespectarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 22 C. proc. civ., ce reglementează rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, sunt fondate.

Înalta Curte reţine că reclamanta din cauză a învestit instanţa de judecată cu o cerere în pretenţii, reprezentând contravaloarea prejudiciului ce i-a fost cauzat de către pârât prin demersurile referitoare la terenul asupra căruia reclamanta deţine o cotă de 1/4 din dreptul de proprietate, inclusiv prin înstrăinarea terenului în baza unui titlu de proprietate anulat pe cale judecătorească. Reclamanta a mai arătat că dreptul său la reparaţie s-a născut la data emiterii Dispoziţiei nr. 2571/11.07.2017 în baza Legii nr. 10/2001 şi, deşi notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 pentru acest teren i-a fost respinsă, din cuprinsul dispoziţiei menţionate reiese dreptul său de proprietate asupra terenului. Au fost menţionate şi hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiile anterioare purtate între părţi.

În drept, au fost invocate dispoziţii din C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală, dar şi o normă din legislaţia cu caracter reparator, respectiv art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, introdus prin Titlul V al Legii nr. 247/2005.

Din cuprinsul cererii de chemare în judecată, rezultă, aşadar, că reclamanta se consideră coproprietar al terenului şi îndreptăţită la repararea prejudiciului pentru încălcarea acestui drept de către pârât.

Nu sunt lipsite de orice temei, prin urmare, susţinerile din motivarea recursului, în sensul că petitul acţiunii ar putea reprezenta o solicitare a titularului dreptului de proprietate de restituire prin echivalent a terenului, pe temeiul art. 566 alin. (1) C. civ., nefiind posibilă restituirea în natură, din cauza înstrăinării acestuia.

În acelaşi timp, însă, invocarea explicită a unei norme dintr-o lege specială, precum art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, presupune că reclamantul înţelege să formuleze pretenţii concordante cu demersul judiciar deschis de legiuitor pe temeiul acelei norme, iar prin motivele de fapt, invocă dreptul subiectiv vizat de legea specială, a cărui încălcare activează remediul specific prevăzut de norma respectivă.

În condiţiile în care pretenţiile reclamantei din prezenta cauză se întemeiază pe un drept de proprietate asupra terenului, constau în restituirea prin echivalent a terenului, făcându-se concomitent referire la dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale şi la o normă specială dintr-o lege cu caracter reparator privind imobile preluate în mod abuziv de către stat ulterior anului 1945, trebuie constatat că se impunea, astfel cum, în mod corect, s-a arătat prin motivele de recurs, calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, prin stabilirea cu certitudine a obiectului şi a cauzei cererii de chemare în judecată.

O asemenea obligaţie revine instanţei de judecată, pe temeiul art. 22 alin. (4) C. proc. civ., calificarea sau recalificarea juridică a pretenţiilor reclamantului fiind posibilă chiar atunci când obiectul cererii este impropriu formulat, faţă de motivele de fapt invocate, sau reclamantul nu a indicat deloc ori a indicat în mod greşit dispoziţiile legale aplicabile în cauză.

În această situaţie, judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă, astfel cum prevede în mod expres art. 22 alin. (4), demers pentru care judecătorul "poate să ceară părţilor să prezinte explicaţii, oral sau în scris, respectiv să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept", potrivit alin. (2) din acelaşi art. 22.

Se reţine, totodată, că prima instanţă a respins cererea pentru lipsa calităţii procesuale active, întrucât reclamanta A. nu a dovedit calitatea de proprietar al terenului, astfel încât încălcarea dreptului său de proprietate să poată conduce la stabilirea de despăgubiri.

Din motivarea sentinţei nu reiese cu certitudine obiectul cererii de chemare în judecată ori temeiul juridic al acesteia, cu toate că pârâtul susţinuse prin întâmpinare că întemeierea în drept a pretenţiilor era greşită, iar prima instanţă, respingând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, astfel motivată, a arătat că legea aplicabilă litigiului constituie un aspect cu privire la care instanţa se pronunţă ulterior punerii în discuţia contradictorie a părţilor, potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul stabilind calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii.

De asemenea, hotărârea primei instanţe nu relevă nici argumentele pentru care instanţa a considerat că fundamentarea în drept a pretenţiilor reclamantei impun dovedirea dreptului de proprietate asupra terenului indicat în cererea de chemare în judecată.

În acest context, revenea instanţei de apel obligaţia de a da sau restabili calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, punând în discuţia părţilor, în prealabil, calificarea juridică exactă.

Or, această obligaţie nu a fost îndeplinită în cauză, cu toate că acest demers era necesar, prin prisma celor ce preced. Mai mult decât atât, prin apelul declarat, reclamanta nu a făcut referire la temeiul juridic al pretenţiilor, nu şi-a justificat legitimarea procesuală prin raportare la anumite dispoziţii de drept material, incidente în cauză şi nici nu a criticat pronunţarea primei instanţe asupra calităţii procesuale active fără verificarea cerinţelor pe care legea aplicabilă litigiului le presupune pentru formularea cererii deduse judecăţii în prezenta cauză.

Absenţa unei asemenea demers necesar se reflectă şi în considerentele deciziei, din moment ce instanţa de apel a evocat dispoziţiile art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, fără, însă, a enunţa condiţiile desprinse din norma evocată, pentru întrunirea legitimării procesuale active.

Unicul argument reţinut pe acest aspect rezidă în faptul că norma nu impune dovedirea dreptului de proprietate pentru promovarea acţiunii, dar instanţa de apel nu a arătat - cu atât mai puţin, nu a analizat - dacă dispoziţia legală evocată este aplicabilă ratione tempore, dacă impune existenţa în patrimoniul reclamantului un alt drept subiectiv, respectiv un drept de creanţă sau, eventual, un interes legitim, dacă dreptul sau interesul legitim trebuie să decurgă din oricare dintre legile speciale în materia măsurilor reparatorii sau doar din legile fondului funciar, dat fiind că Legea nr. 169/1997, din care face parte art. III alin. (2)4, vizează completarea Legii nr. 18/1991 şi nici dacă ori în ce mod afectează conţinutul ori exerciţiul dreptului sau interesului legitim conduita reclamantului în procedurile legilor reparatorii (dacă a formulat în termen cererile, notificările), nearătându-se nici efectele juridice ale actelor emise în aceste proceduri.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în contextul arătat anterior, modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active de către instanţa de apel relevă nerespectarea prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel nu a stabilit calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii şi nu a pus în discuţia părţilor, în prealabil, calificarea juridică exactă.

Este de precizat faptul că aceste dispoziţii procedurale sunt aplicabile şi în faza judecării apelului, din moment ce consacră un principiu fundamental al procesului civil, iar calea ordinară de atac este compatibilă cu devoluţiunea fondului, cu limitările în mod expres prevăzute de art. 477 şi art. 478 C. proc. civ.

Interdicţia de a schimba în apel calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, precum şi de a formula pretenţii noi, impusă de art. 478 alin. (3) din cod, nu împiedică, însă, clarificarea de către instanţa de apel uneia dintre elementele cererii introductive şi calificarea juridică exactă, pe temeiul art. 22 alin. (4) din cod, cu respectarea principiului contradictorialităţii, cât timp o asemenea operaţiune juridică nu echivalează cu modificarea cererii de chemare în judecată.

De altfel, este relevant şi faptul că, în apel, părţile pot să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe, astfel cum prevede in terminis art. 478 alin. (4) C. proc. civ.

Prin decizia obligatorie nr. 28/2015 a Înaltei Curţi - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dată în interpretarea şi aplicarea acestei norme, s-a statuat că explicitarea pretenţiilor implicite în apel presupune corecta lămurire a limitelor judecăţii în prima instanţă, fără a avea semnificaţia modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecăţii şi a derogării de la dispoziţiile alin. (1) şi (3) ale aceluiaşi art. 478.

În considerentele acestei decizii, s-a arătat, printre altele, că, în absenţa calificării şi a stabilirii corecte de către prima instanţă a cadrului judecăţii, astfel cum prevede art. 22 din C. proc. civ., "îi revine instanţei de apel obligaţia ca, în condiţiile art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., să solicite şi să primească lămuririle părţii în legătură cu cererile implicite pe care aceasta pretinde că le-ar fi dedus judecăţii prin actul de sesizare a instanţei" (pct. 49 şi 50 din decizie). "Asemenea precizări sau explicitări nu pot fi înlăturate sub motiv că, în absenţa pronunţării primei instanţe asupra respectivelor pretenţii, ele nu ar putea fi analizate pentru prima dată în apel întrucât s-ar încălca principiul tantum devolutum quantum iudicatum" (pct. 52).

Faţă de prevederile art. 478 alin. (4), în interpretarea dată prin decizia pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, trebuie constatat în speţă că, dacă instanţei de apel îi revine o asemenea obligaţie în legătură cu cererile implicite, cu atât mai mult este neîndoielnică obligaţia sa de calificare juridică a pretenţiilor explicit formulate, pe temeiul art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

În absenţa îndeplinirii acestei obligaţii, pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite criticile pe acest aspect, drept pentru care va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare, pe temeiul art. 497 C. proc. civ.

(2) Recurentul a criticat, totodată, respingerea de către instanţa de apel a excepţiei lipsei calităţii procesuale active din perspectiva autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2242/19.10.2015 pronunţate de Tribunalul Iaşi, definitivă prin decizia nr. 368/2.08.2016 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi.

S-a susţinut că, prin aceste hotărâri judecătoreşti, s-a statuat că reclamanta A. nu are calitate procesuală activă în cererea având ca obiect despăgubiri reprezentând valoarea de circulaţie a aceluiaşi teren cu cel în litigiu, dat fiind că, până la data soluţionării cauzei, nu fusese soluţionată cererea formulată de către autorul reclamantei pe temeiul art. 35 alin. ultim din Legea nr. 18/1991 şi nu i se eliberase titlu de proprietate asupra terenului. Faţă de aceste statuări, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că s-au modificat împrejurările care au fost avute în vedere în litigiul anterior, ca urmare a emiterii dispoziţiei Primarului Municipiului Iaşi pe temeiul Legii nr. 10/2001, cât timp modificarea acestor împrejurări s-ar putea produce doar la data soluţionării cererii în baza Legii nr. 18/1991.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a înlăturat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat în privinţa hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2014 nu numai în considerarea emiterii dispoziţiei în baza Legii nr. 10/2001, ulterior finalizării litigiului anterior, ci şi cu argumentul invocării unui temei juridic nou, reprezentat de prevederile art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, fără ca recurentul să critice în concret şi acest considerent al deciziei de apel.

Or, în măsura în care aceste prevederi legale constituie, într-adevăr, temeiul juridic al pretenţiilor deduse judecăţii - aspect ce urmează a fi verificat cu ocazia rejudecării apelului, potrivit celor arătate la pct. (1) din prezenta decizie -, instanţa de judecată nu a fost învestită în litigiul anterior cu cercetarea condiţiilor ce trebuie întrunite de reclamant pentru promovarea unei cereri în pretenţii pe temeiul art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, astfel încât nu s-ar putea reţine cu temei tranşarea chestiunii legitimării procesuale active din această perspectivă şi, deci, nici efectul de lucru judecat.

De altfel, şi argumentul soluţionării notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, ca element de noutate, a fost reţinut tot în contextul art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, instanţa de apel considerând că nu este necesară, pe acest temei, dovedirea de reclamant a dreptului de proprietate, fără a analiza, însă, după cum s-a arătat deja prin prezenta decizie, dacă dreptul sau interesul legitim în promovarea acţiunii decurgând din această normă poate fi justificat prin raportare doar la legile fondului funciar ori şi pe temeiul Legii nr. 10/2001, faţă de domeniul de aplicare al normei respective.

Prin urmare, aceste aspecte urmează a fi evaluate cu ocazia rejudecării, fiind subsecvente chestiunilor arătate la pct. (1) din prezenta decizie, ce se cer a fi clarificate de către instanţa de apel.

(3) Aceeaşi concluzie se impune în privinţa domeniului de aplicare al art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, în limitele criticii formulate de către recurent, în sensul că sintagma "fostul proprietar rămas fără teren" nu îl include şi pe moştenitorul proprietarului deposedat de teren, în mod abuziv, ulterior anului 1945, în condiţiile în care o asemenea apărare nu a putut fi formulată în apel, în contextul descris la pct. (1) din prezenta decizie, vizând stabilirea calificării juridice exacte a cererii de chemare în judecată, cu respectarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul pârâtului, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare, pe temeiul art. 497 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 515 din 04 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 martie 2022.