Unjust enrichment restitution from public treasury payments under validated garnishment: active procedural standing and effects of debt assignment

Şedinţa publică din data de 29 martie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 24 august 2018 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. x/2018, reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumelor de 20 RON, 15.598.193,32 RON şi 1.530.401 RON (echivalentul a 4.499.591,33 USD), reprezentând suma achitată de reclamantă, prin Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de ordonator principal de credite, către creditoarea S.C. A. prin B.E.J. B., conform ordinelor de plată nr. x din data de 18 ianuarie 2018, nr. y din data de 18 ianuarie 2018 şi nr. z din data de 2 aprilie 2018, precum şi actualizarea respectivelor sume de bani cu indicele de inflaţie şi dobânda legală aferentă, ambele calculate de la data virării fiecărei sume în contul B.E.J. B., respectiv 18 ianuarie 2018 şi 2 aprilie 2018, până la data plăţii efective a debitului.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 1238/5.06.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă - învestit ca urmare a declinării competenţei de soluţionare a cauzei de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 7161/16.11.2018 - a respins cererea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, admiţând, în prealabil, excepţia cu acest obiect.

Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 313A/23.02.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva sentinţei menţionate, pe care a anulat-o şi, în consecinţă:

A respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi lipsei calităţii procesuale pasive ca nefondate.

A admis acţiunea reclamantei şi a obligat pe pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului la plata sumelor de 20 RON, 15.598.193,32 RON şi 1.530.401 RON, actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânzile legale aferente, ambele calculate de la data virării fiecărei sume în contul B.E.J. B., respectiv 18 ianuarie 2018 şi 2 aprilie 2018, până la data plăţii efective a debitului.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

1. Instanţa de apel a respins în mod nelegal excepţia lipsei calităţii procesuale active a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Bucureşti, excepţie ce fusese admisă de către prima instanţă.

Procedându-se astfel, au fost încălcate/aplicate greşit următoarele norme: art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice; art. 1, art. 7 şi art. 11 alin. (3) din O.U.G. nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative; art. 1 din H.G. nr. 520/2013 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală; Ordinul ANAF nr. 2.211/2013.

Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii reiese că, atât pentru litigiile aflate pe rolul instanţelor de judecată, cât şi pentru orice alte raporturi juridice rezultate din activitatea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, direct sau prin direcţiile generale regionale ale finanţelor publice, acestea din urmă trebuie să facă dovada mandatelor transmise de către Ministerul Finanţelor Publice, în subordinea căruia se află.

Un argument suplimentar este reprezentat de dispoziţiile art. 222 C. civ., care, sub denumirea marginală "Independenţa patrimonială", consacră principiul potrivit căruia persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmă şi nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică faţă de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel."

Această situaţie a fost reglementată prin Decizia nr. 13/2016 asupra recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, ale art. 7 alin. (3) din O.U.G. nr. 30/2007, în cuprinsul căreia se arată (la pct. 52), cu referire la art. 222 C. civ., că, independent de existenţa din punct de vedere juridic a unei relaţii de subordonare între două persoane juridice, legea opreşte confuziunea patrimonială între acestea şi, în consecinţă, interzice răspunderea reciprocă a celor două persoane juridice pentru obligaţiile proprii.

De altfel, chiar prin cererea de chemare în judecată s-a afirmat că Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de ordonator principal de credite, a procedat la alocarea fondurilor şi achitarea sumei de 15.598.193,32 RON, reprezentând contravaloarea sumei de 4.499.591,33 USD către A., întrucât Trezoreria Statului nu are fonduri proprii care să poată fi executate silit. Prin conturile acesteia se derulează operaţiuni de încasări şi plăţi cu toate fondurile publice, aparţinând tuturor bugetelor componente ale sistemului general, operaţiuni dispuse de Ministerul Finanţelor Publice, în contul şi în numele statului, astfel cum prevede art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 146/2002. Aşadar, actele de dispoziţie pentru plată pot fi efectuate numai de către Ministerul Finanţelor Publice, şi nu de către structurile subordonate.

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, în baza art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 4/2009 privind reglementarea unor măsuri în domeniul bugetar se pot efectua numai acte de administrare, şi nu acte de dispoziţie, cum ar fi plata sumelor, iar, în al doilea rând, creanţa achitată de apelanta DGRFPB către A. nu se încadrează în categoria celor prevăzute în mod expres de această dispoziţie legală, respectiv "creanţe fiscale sau alte daune", adică cele care se plătesc pe baza hotărârilor executorii ale instanţelor judecătoreşti sau arbitrale.

Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a considerat în mod greşit şi că reclamanta ar avea calitatea de a participa în nume propriu la raportul juridic dedus judecaţii, fără a fi necesar mandatul prevăzut de art. 7 din O.U.G. nr. 7/2013.

2. Instanţa de apel a respins în mod nelegal excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, cu încălcarea dispoziţiilor art. 36 şi 425 C. proc. civ.

Hotărârea instanţei de apel pe acest aspect nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, nefiind vorba despre o îmbogăţire fără justă cauză ca urmare a executării intimatei pârâte.

Pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (AAAS) nu a fost parte în dosarul de executare nr. 93/2014 al BEJ B., iar prin sentinţa civilă nr. 316/20.01.2014 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în dosarul nr. x/2013, definitivă şi irevocabilă, prin care a fost validată poprirea înfiinţată asupra conturilor debitorului deschise la terţul poprit Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice, nu a fost stabilită nicio obligatie legala în sarcina AAAS. Totodată, terţul poprit a achitat de bunăvoie sumele în discuţie, însă din bugetul Ministerului Finanţelor Publice, astfel încât nici nu s-a produs o micşorare a patrimoniului intimatei reclamante pe seama măririi patrimoniului debitorului, contrar celor stabilite de către instanţa de apel.

Lipsa calităţii procesuale pasive a AAAS în cauză se susţine şi ca efect al deciziei civile nr. 3083/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017, prin care s-a stabilit că nu este îndeplinită cerinţa măririi patrimoniului AAAS, prin diminuarea unor datorii şi nu există o micşorare a patrimoniului intimatei DGRFPB, atât timp cât există o hotărâre judecătorească definitivă de validare a popririi şi de obligare a terţului poprit la plata către creditoarea A. a sumelor de bani.

3. Prin stabilirea obligaţiei de plată a sumelor de bani în sarcina AAAS, au fost încălcate dispoziţiile art. 1384 alin. (1) şi art. 1345 C. civ. privind îmbogăţirea fără justă cauză, faţă de efectele aceleiaşi hotărâri judecătoreşti menţionate anterior, respectiv decizia civilă nr. 3083/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Din considerentele acesteia rezultă, în esenţă, că prin hotărârea judecătorească de validare a popririi, intrată sub autoritate de lucru judecat, terţul poprit Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a devenit debitorul direct al creditorului A.. Există, aşadar, o cauză legitimă, justă, un temei juridic justificativ prin care terţul poprit a achitat sumele de 15.598.193.32 RON şi 1.530.401 RON (echivalentul a 4.499.591.33 USD).

În acelaşi sens sunt şi sentinţa nr. 957/07.03.2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI- a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2017 şi decizia nr. 1675/09.085.2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2017.

Drept urmare, nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile acţiunii în restituire, cât timp a existat o cauză legitimă pentru plata efectuată de către terţul poprit şi, de altfel, nu a existat nici o micşorare a patrimoniului reclamantei pe seama măririi patrimoniului debitorului, în speţă, pârâta, din moment ce plata s-a efectuat în realitate din bugetul Ministerului Finanţelor Publice, aspecte deja arătate în motivarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active.

4. Prin decizia recurată, au fost încălcate dispoziţiile art. 1535 C. civ., ale O.G. nr. 13/2001 privind dobânda legală renumeratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi dispoziţiile titlurilor executorii reprezentate de sentinţa comercială nr. 9171/29.09.2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a -VI-a comercială din dosarul nr. x/2007 şi de sentinţa civilă nr. 316/20.01.2014 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti din dosarul nr. x/2013.

Astfel, în mod greşit instanţa de apel a obligat AAAS şi la plata sumelor de 20 RON, 15.598.193,32 RON şi 1.530.401 RON (echivalentul a 4.499.591,33 USD) actualizate cu indicele de inflatie şi dobânzile legale aferente, ambele calculate de la data virării fiecărei sume în contul BEJ B., respectiv 18.01.2018 şi 02.04.2018, până la data plăţii efective a debitului.

Prin sentinţa comercială nr. 9171/29.09.2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost admisă acţiunea S.C. A. împotriva AAAS (fostă AVAS), care a fost obligată să plătească reclamantei A. echivalentul în RON, funcţie de cursul oficial leu-dolar stabilit de BNR la data plăţii efective, al sumei de 9.671.328 USD, cu titlu de prejudiciu efectiv suferit de reclamantă în perioada 01.01.2004 - 31.12.2004, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de efectuare a vărsămintelor, conform Convenţiei Cadru nr. 1345/08.11.1996.

Totodată, prin sentinţa civilă nr. 316/20.01.2014 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, a fost admisă cererea de validare de poprire formulată de creditoarea S.C. A. şi a fost validată poprirea înfiinţată la data de 03.04.2013 de BEJ B. în dosarul de executare nr. 10/2011, dispunându-se obligarea terţului poprit să plătească, în limita creanţei de 5.203,68 RON plus 9.671.328 USD în echivalent în RON la data plăţii, sumele datorate debitorului AAAS.

În consecinţă, creanţa de plată stabilită în sarcina AAAS şi menţinută prin hotărârea de validare a popririi şi în sarcina Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice a fost în valută - USD, fiind prevăzută, totodată, modalitatea de calcul a acesteia, respectiv în functie de cursul oficial leu-dolar al sumei de 9.671.328 USD, stabilit de BNR la data plăţii efective.

Aşadar, la data ordinelor de plată (din 18.01.2018 şi 2.04.2018), sumele plătite de reclamantă în cuantum de 20 RON, 15.598.193.32 RON şi 1.530.401 RON reprezintă echivalentul a 4.499.591.33 USD (rest din creanţa de 9.671.328 USD) au fost calculate la paritatea leu/USD.

În consecinţă, atât timp cât obligaţia stabilită în sarcina AAAS a fost stabilită în valută - USD, nu este legală actualizarea sa cu indicele de inflaţie şi dobânzile legale aferente, deoarece acestea au fost acoperite de paritatea cursului leu/USD la momentul plăţii efective, aşa cum s-a stabilit în titlul executoriu.

Pe de altă parte, problema esenţială a cauzei derivă din posibilitatea acordării dobânzilor penalizatoare - astfel cum sunt definite de art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 - la dobânzile stabilite anterior printr-un titlu executoriu judiciar, la rândul lor, acordate la un capital stabilit prin titlul executoriu.

Având în vedere că natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării obligaţiei cu rata inflaţiei, prima reprezentând o sancţiune (daune moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată), iar a doua reprezentând valoarea reală a obligaţiei băneşti la data efectuării plăţii (daune compensatorii), nu este admisibil cumulul acestora în orice condiţii, deoarece se poate vorbi despre o dublă reparaţie, ceea ce ar reprezenta o îmbogăţire fără justă cauză a creditorului, s-a conchis prin motivele de recurs.

III. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimata-reclamantă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii instanţei de apel.

În termen legal, recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de către partea adversă.

IV. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 1 februarie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată la data de 29 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

V. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se constată următoarele:

1. În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa de apel s-a raportat la prevederile art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 4/2009 privind reglementarea unor măsuri în domeniul bugetar, în conformitate cu care "Cheltuielile privind despăgubirile, inclusiv cele provenite din aplicarea legislaţiei privind creanţele fiscale administrate de Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, alte daune stabilite ca fiind datorate de Ministerul Finanţelor Publice şi de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în nume propriu sau în reprezentarea intereselor statului, pe baza hotărârilor definitive ale instanţelor judecătoreşti, cheltuielile rezultate în urma soluţionării de către Ministerul Finanţelor Publice, pe cale amiabilă … se acoperă de către Ministerul Finanţelor Publice, pe bază de documente legale, din sumele prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat".

Pe acest temei, s-a reţinut că plata de către Ministerul Finanţelor Publice, către A., a sumelor de bani a căror restituire de către pârâtă reprezintă obiectul cererii deduse judecăţii, are semnificaţia alocării către reclamanta din cauză, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, a fondurilor necesare stingerii unei datorii, respectiv a celei stabilite în sarcina reclamantei printr-o hotărâre judecătorească de validare a popririi, alocare în absenţa căreia patrimoniul reclamantei ar fi fost supus continuării urmăririi silite.

De asemenea, prin considerentele vizând fondul raportului juridic dedus judecăţii, s-a reţinut că plata s-a făcut de către terţul poprit, din propriul patrimoniu, constatare ce a stat la baza aprecierii întrunirii în speţă a condiţiilor îmbogăţirii fără justă cauză.

Prin criticile formulate, recurenta a susţinut, în esenţă, că legitimarea procesuală activă ar trebui să aparţină Ministerului Finanţelor Publice, titularul plăţii ori, în măsura în care reclamanta a acţionat în numele şi pe seama acestuia, era necesară dovada mandatului de reprezentare acordat de Ministerul Finanţelor Publice, conform art. 7 din O.U.G. nr. 74/2013.

Înalta Curte constată că aprecierea instanţei de apel privind atingerea patrimonială produsă reclamantei prin plata sumelor de bani în calitate de terţ poprit, ca urmare a hotărârii de validare a popririi, relevă stabilirea unei situaţii de fapt insuficiente, prin raportare la prevederile legale incidente în cauză.

Potrivit art. 1345 C. civ., "Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei îmbogăţiri".

Astfel, o primă condiţie pentru promovarea acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, desprinsă din textul art. 1345 C. civ. - temei juridic reţinut şi analizat de către instanţa de apel şi necontestat în recurs -, este aceea a existenţei unei pierderi patrimoniale efectiv suferite de către reclamant din cauza unui act sau a unei fapte a pârâtului.

Întrunirea sau neîntrunirea acestei condiţii are relevanţă nu numai pentru fondul raportului juridic dedus judecăţii, cât timp condiţiile acţiunii în restituire trebuie întrunite în mod cumulativ, dar şi pentru legitimarea procesuală activă, care presupune identitatea dintre reclamant şi persoana ce a suferit în mod efectiv pierderea patrimonială.

În acest context, au relevanţă prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, la care a făcut referire, în mod corect, recurenta.

Astfel, potrivit art. 8 alin. (1) din lege, "Veniturile şi cheltuielile se includ în buget în totalitate", ceea ce înseamnă că o cheltuială - inclusiv a celor presupuse de plata unor despăgubiri stabilite pe cale judecătorească - trebuie evidenţiată în buget, fie că este vorba despre bugetul de stat, bugetul trezoreriei statului sau despre bugetul unei instituţii publice finanţate din bugetul de stat, precum Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în subordinea căreia se află reclamanta din cauză (distincţia între aceste bugete rezultând din dispoziţiile art. 1 alin. (2) din legea finanţelor publice).

De asemenea, art. 14 alin. (3) din lege stipulează că "Nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanţă şi plătită dacă nu este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare", ceea ce confirmă necesitatea evidenţierii respectivei cheltuieli în bugetul căreia îi este destinată.

În acest cadru legal, se impunea a se verifica dacă în bugetul reclamantei sau, după caz, al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală a fost înscrisă obligaţia de plată stabilită prin hotărârea de validare a popririi şi în legătură cu care s-a considerat de către ordonatorul principal de credite, Ministerul Finanţelor Publice, că trebuie "acoperită" din sumele prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat, în termenii art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 4/2009.

Această verificare de fapt era relevantă pentru stabilirea eventualei vătămări patrimoniale suferite de către reclamantă, în condiţiile în care instanţa de apel a apreciat că, deşi plata nu s-a făcut din venituri repartizate în prealabil în bugetul propriu al reclamantei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, ci dintr-un cont al statului, aplicarea art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 4/2009 a presupus o repartizare "implicită" către bugetul unei instituţii publice din subordinea Ministerului Finanţelor Publice.

În măsura în care obligaţia de plată nu a fost considerată în concret o "cheltuială" aferentă bugetului reclamantei sau, după caz, al bugetului ANAF, şi nu a fost evidenţiată ca atare, nu are temei aprecierea conform căreia plata de către Ministerul Finanţelor Publice a sumelor de bani din bugetul de stat, în care au fost prevăzute cu acea destinaţie, are la bază o repartizare implicită a unor venituri, cât timp nu există cheltuieli "implicite" angajate în bugetul de stat sau în bugetul unei instituţii publice din subordinea Ministerului Finanţelor Publice.

Ordinul ministrului Finanţelor Publice nr. 3336/2017 (în vigoare în anul 2018, data celor trei plăţi din prezenta cauză şi care a precedat Ordinul nr. 1628/2019, la care a făcut referire instanţa de apel) nu infirmă concluzia anterior expusă, dat fiind că este un act administrativ cu caracter normativ, dotat, aşadar, cu o forţă juridică inferioară legii şi neputând, pentru acest motiv, contrazice sau modifica prevederile legale în aplicarea cărora a fost adoptat (în cauză, ale art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 4/2009). Acest act priveşte doar etapele şi modul de elaborare, avizare şi aprobare a documentaţiei privind plata obligaţiilor băneşti stabilite prin hotărâri judecătoreşti.

Mai mult decât atât, era necesară verificarea destinaţiei sumei de bani ce s-ar recupera de la pârâta din prezenta cauză, în situaţia admiterii cererii de chemare în judecată, în sensul dacă aceasta trebuie returnată la bugetul de stat ori rămâne în patrimoniul reclamantei.

În prima ipoteză şi dacă respectiva "cheltuială" nu a fost evidenţiată în bugetul reclamantei, nu s-ar putea reţine vreo atingere a patrimoniului reclamantei, care să justifice promovarea acţiunii în restituire întemeiate pe dispoziţiile art. 1345 C. civ.

În absenţa acestor clarificări de fapt, este nerelevant şi argumentul, regăsit în considerentele deciziei recurate, potrivit căruia legitimarea procesuală a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Bucureşti este justificată prin efectele asupra patrimoniului său ale sentinţei civile nr. 316/20.01.2014 pronunţate de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti în dosarul nr. x/2013, prin care a fost validată poprirea înfiinţată la data de 3.04.2013 de Biroul executorului judecătoresc B. în dosarul de executare nr. 10/2011 şi s-a dispus obligarea terţului poprit Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Activitatea de Trezorerie şi Contabilitate Publică a Municipiului Bucureşti la plata către creditoarea A., în limita creanţei de 5.203,68 RON plus 9.671.328 USD, în echivalent în RON la data plăţii, a sumelor datorate debitorului Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

În aplicarea prevederilor art. 792 C. proc. civ., ce reglementează efectele validării popririi, nu poate fi exclusă ipoteza urmăririi silite a patrimoniului terţului poprit, pe baza hotărârii de validare.

Astfel, în conformitate cu această normă, (1) Hotărârea de validare rămasă definitivă are efectul unei cesiuni de creanţă şi constituie titlu executoriu împotriva terţului poprit, până la concurenţa sumelor pentru care s-a făcut validarea. (2) După validarea popririi, terţul poprit va proceda, după caz, la consemnarea sau plata prevăzută la art. 787, în limita sumei determinate expres în hotărârea de validare. În caz de nerespectare a acestor obligaţii, executarea silită se va face împotriva terţului poprit, pe baza hotărârii de validare, în limita sumei ce trebuia consemnată sau plătită".

În consecinţă, astfel cum s-a reţinut prin decizia recurată, era posibilă, în lipsa fondurilor alocate de către Ministerul Finanţelor Publice, executarea silită a patrimoniului reclamantei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, chiar dacă această ipoteză legală presupune nerespectarea obligaţiilor ce-i revin terţului poprit, după cum rezultă din alin. (2) al art. 792.

Cu toate acestea, un asemenea risc nu relevă vreo atingere patrimonială pentru reclamantă, cât timp a fost activat mecanismul de plată prin intermediul Ministerului Finanţelor Publice, în aplicarea art. 12 din O.U.G. nr. 4/2009 şi prin derularea procedurii prevăzute de Ordinul ministrului Finanţelor Publice nr. 3336/2017, în măsura în care obligaţia de plată nu a fost evidenţiată drept o "cheltuială" aferentă bugetului reclamantei.

Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost respinsă fără clarificarea pe deplin a situaţiei de fapt, motiv pentru care va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, în aplicarea art. 497 C. proc. civ.

2. În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, se constată, contrar celor pretinse prin motivele de recurs, că instanţa de apel a expus argumentul pentru care a respins excepţia cu acest obiect şi, de altfel, recurenta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului s-a raportat tocmai la acel considerent, ceea ce contrazice susţinerea privind nemotivarea deciziei, care este, în atare condiţii, formală.

Instanţa de apel a reţinut că, în speţă, s-a invocat, drept cauză juridică a pretenţiilor formulate, îmbogăţirea fără justă cauză, rezultând din executarea creanţei de către reclamantă, în calitate de terţ poprit, ca efect al hotărârii de validare a popririi, în locul pârâtei debitor.

Aşadar, în contextul legitimării procesuale pasive, instanţa de apel s-a raportat la cauza juridică a cererii deduse judecăţii şi la motivele de fapt invocate de către reclamantă, fără a verifica condiţiile prevăzute de C. civ. pentru îmbogăţirea fără justă cauză.

Acest mod de stabilire a acestei cerinţe de exerciţiu a acţiunii este unul corespunzător, întrucât legitimarea procesuală pasivă presupune identitatea dintre pârâtă şi persoana ce reprezintă subiectul pasiv în raportul juridic litigios, întemeiat pe îmbogăţirea fără justă cauză, astfel cum acest raport de drept substanţial este conturat prin cererea de chemare în judecată.

Temeinicia susţinerilor reclamantei şi îndeplinirea condiţiilor legale ale instituţiei juridice pe care se fundamentează pretenţiile deduse judecăţii interesează fondul raportului juridic, iar nu soluţionarea excepţiei privind lipsa calităţii procesuale pasive.

În acelaşi timp, se constată că recurenta evocă în mod eronat conţinutul motivării deciziei pe acest aspect, întrucât instanţa de apel nu a reţinut că prin hotărârea de validare a popririi s-ar fi stabilit vreo obligaţie în sarcina recurentei-pârâte, calitatea de debitor a pârâtei fiind menţionată din perspectiva raportului juridic obligaţional cu creditorul A., în considerarea căruia a fost înfiinţată şi, ulterior, validată poprirea asupra conturilor pârâtei deschise la terţul poprit, reclamanta din cauză.

În consecinţă, susţinerile recurentei sunt nefondate şi vor fi respinse ca atare.

3. Înalta Curte constată, însă, că sunt fondate criticile referitoare la îndeplinirea condiţiilor materiale şi juridice ale îmbogăţirii fără justă cauză.

Recurenta a susţinut, în esenţă, că prin aprecierea instanţei de apel în sensul întrunirii acestor condiţii în cauză, au fost ignorate efectele hotărârii de validare a popririi, prin care nu s-a stabilit vreo obligaţie în sarcina sa, ci, dimpotrivă, s-au stabilit obligaţii în sarcina terţului poprit şi în beneficiul creditorului popritor, faţă de neexecutarea obligaţiilor născute în urma înfiinţării popririi asupra conturilor pârâtei deschise la terţul poprit şi, mai mult decât atât, reclamanta a executat de bunăvoie obligaţiile din hotărârea de validare a popririi.

Se impune a se preciza că, pentru a se vorbi despre o îmbogăţire fără justă cauză, este necesar a exista o mărire a unui patrimoniu, micşorarea altui patrimoniu, dar şi legătura între aceste efecte patrimoniale, condiţii materiale ale acţiunii în restituire desprinse din art. 1345 C. civ.

În acelaşi timp, art. 1346 C. civ. prevede situaţiile în care, deşi aceste condiţii materiale sunt întrunite, pretinsa îmbogăţire este justificată, ceea ce înseamnă că absenţa unei cauze legitime a măririi unui patrimoniu în detrimentul altuia relevă o condiţie juridică a formulării acţiunii în restituire, astfel cum, în mod corect, s-a arătat prin motivele de recurs.

Recurenta a făcut referire, de asemenea, şi la caracterul subsidiar al acţiunii în restituire, prevăzut de art. 1348 C. civ., potrivit căruia cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat.

În acest cadru, Înalta Curte constată că instanţa de apel a considerat că singurul raport juridic dintre reclamantă şi pârâtă este cel născut din plata creanţei a cărei restituire se solicită în prezenta cauză, neanalizând, aşadar, raportul juridic obligaţional dintre părţile cauzei şi, din această perspectivă, nici incidenţa prevederilor art. 792 C. proc. civ., ce reglementează efectele hotărârii de validare a popririi.

Astfel, prin decizia recurată, s-a constatat că prin plata făcută de reclamantă, în calitate de terţ poprit, s-a diminuat pasivul patrimoniului pârâtei din prezenta cauză, întrucât prin hotărârea de validare a popririi, instanţa nu a constatat şi stingerea datoriei acestuia faţă de creditor.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel a apreciat că, subsecvent validării popririi prin hotărâre judecătorească definitivă, se menţine raportul obligaţional iniţial. Acesta, după rămânerea definitivă a hotărârii de validare a popririi, poate, în continuare, să-l urmărească pe debitor ori, în aplicarea art. 792 din cod, îl poate urmări silit pe terţul poprit, iar în această ultimă ipoteză, dacă are loc stingerea creanţei prin plată, se consideră că terţul poprit a plătit în locul debitorului iniţial.

Înalta Curte constată că premisa analizei în speţă a condiţiilor materiale şi juridice ale îmbogăţirii fără justă cauză, enunţate anterior, rezidă în raportul juridic obligaţional dintre reclamanta şi pârâta din speţă.

Pentru a fi validată o poprire, ca modalitate de executare silită, este necesar ca terţul poprit să datoreze sume de bani debitorului poprit, condiţie în mod expres prevăzută de art. 790 alin. (4) C. proc. civ.. În procedura de validare, terţul poprit se poate apăra susţinând contrariul, situaţie în care, dacă apărarea este probată, instanţa va desfiinţa poprirea.

Or, după cum s-a arătat în analiza primului motiv de recurs, prin sentinţa civilă nr. 316/20.01.2014 pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, a fost validată poprirea înfiinţată asupra conturilor debitorului deschise la terţul poprit, reclamanta din cauză, dispunându-se obligarea terţului poprit la plata către creditoarea A., în limita creanţei de 5.203,68 RON plus 9.671.328 USD, în echivalent în RON la data plăţii, a sumelor datorate debitorului Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

Se observă că prin hotărârea de validare a popririi se menţionează în mod expres că terţul poprit datora sume de bani Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat în privinţa chestiunilor dezlegate prin hotărârea judecătorească definitivă impunându-se şi în prezenta cauză, în sensul că nu se poate statua contrariul.

De asemenea, potrivit art. 792 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârea de validare rămasă definitivă are efectul unei cesiuni de creanţă şi constituie titlu executoriu împotriva terţului poprit, până la concurenţa sumelor pentru care s-a făcut validarea."

Pe acest temei, ca efect al hotărârii de validare, operează o cesiune de creanţă, respectiv, potrivit definiţiei din art. 1566 C. civ., o transmisiune a creanţei pe care debitorul poprit -devenit cedent - o avea împotriva terţului poprit-debitorul cedat -, către creditorul beneficiar al popririi - cesionarul, în limita sumei urmărite.

Prin urmare, în limita creanţei urmărite, terţul poprit devine debitor al cesionarului şi poate fi urmărit de către acesta în baza hotărârii de validare care constituie un titlu executoriu distinct de cel care vizează raportul juridic iniţial dintre cedent şi cesionar.

În acest context, este nerelevant în speţă - ori, în tot cazul, mai puţin relevant - dacă, după validarea popririi, se menţine sau nu raportul obligaţional dintre creditorul A. şi Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, impunându-se a se analiza efectele cesiunii de creanţă între părţile acestui act juridic.

Întrucât, în conformitate cu art. 1346 C. civ., îmbogăţirea este justificată atunci când rezultă din executarea unei obligaţii valabile, ar fi trebuit stabilit, în cauză, dacă plata de către reclamanta din cauză a creanţei iniţiale către A. a reprezentat, în realitate, executarea propriei obligaţii, ca efect al cesiunii de creanţă şi dacă, în aceste condiţii, se poate reţine o îmbogăţire a pârâtei pe seama reclamantei şi, mai ales, dacă un asemenea beneficiu patrimonial este sau nu este justificat, în raport de situaţiile expres prevăzute de art. 1346 C. civ., respectiv dacă reclamanta avea deschisă o altă acţiune pentru a obţine obiectul pretenţiei din acţiunea de faţă.

Or, după cum s-a arătat, în mod corect, prin motivele de recurs, prin decizia recurată nu a fost efectuată o asemenea analiză a efectelor hotărârii de validare a popririi, drept pentru care şi acest motiv de recurs este fondat şi va fi admis în consecinţă.

4. În ceea ce priveşte critica referitoare la întinderea obligaţiei de plată stabilite în sarcina recurentei, se reţine că aceasta se referă la actualizarea creanţei cu indicele de inflaţie şi dobânzile legale aferente.

Astfel, recurenta a susţinut că această modalitate de restituire reprezintă o inadmisibilă dublă reparaţie, întrucât, pe de o parte, este acoperită de paritatea cursului leu/dolar de la momentul plăţii efective de către reclamantă către A., iar, pe de altă parte, este inadmisibil cumulul actualizării cu indicele de inflaţie cu dobânda legală.

Susţinerile cu acest obiect ale recurentei nu sunt fondate.

În măsura în care se consideră că sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză, obiectul prestaţiei a cărei restituire se solicită este reprezentat de sumele de bani efectiv achitate de către reclamantă către A., fără a avea relevanţă modul de calcul al acestora în raport de titlul executoriu, respectiv împrejurarea că în cuprinsul acestuia obligaţia de plată a fost stabilită în funcţie de cursul valutar BNR (paritatea leu/dolar) de la momentul plăţii.

Modalitatea de stabilire a obligaţiei de plată prin titlul executoriu interesează întinderea reparaţiei şi acordarea de daune - interese compensatorii pentru perioada de timp scursă între scadenţă şi momentul plăţii efective a creanţei titularului A., în timp ce, în prezenta cauză, reparaţia a fost stabilită în considerarea creanţei pretinse de către reclamantă şi neexecutate, pentru perioada de timp scursă ulterior plăţilor efectuate către A..

Din acest motiv, nu au temei susţinerile recurentei potrivit cărora actualizarea cu indicele de inflaţie şi dobânzile legale aferente ar fi fost acoperite de paritatea cursului leu/dolar (USD) de la momentul plăţii efective, în condiţiile în care recurenta face referire la o altă creanţă decât cea a cărei contravaloare este pretinsă în cauză.

Cât priveşte cumulul celor două categorii de daune - interese, susţinerile recurentei sunt, de asemenea, nefondate, faţă de dispoziţiile art. 1531 C. civ., în conformitate cu care "(1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. (2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit".

Pe acest temei, pentru o justă reparaţie, pot fi cumulate orice despăgubiri care relevă paguba efectiv suferită sau câştigul nerealizat, cu condiţia ca daunele-interese să nu reflecte aceeaşi pierdere, situaţie în care s-ar pune problema unei duble reparaţii inadmisibile.

Or, chiar prin motivele de recurs s-a arătat că natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a natura juridică a actualizării obligaţiei cu rata inflaţiei, prima reprezentând daune moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată), iar a doua reprezentând valoarea reală a obligaţiei băneşti la data efectuării plăţii, cu titlu de daune compensatorii.

Drept urmare, nu există niciun impediment pentru cumularea celor două categorii de daune - interese, urmând ca motivul de recurs să fie respins.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul şi, pe temeiul art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva deciziei civile nr. 313A din 23 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 martie 2022.