Municipality's appeal in pasture vindication claim dismissed; possession and damages award upheld

Şedinţa publică din data de 29 martie 2022

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la data de 3.07.2018, pe rolul Tribunalului Neamţ sub nr. x/2018, reclamanta Comuna Mărgineni, jud. Neamţ, a chemat în judecată pe pârâţii Comuna Români, jud. Neamţ şi A., solicitând obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 33,89 ha teren păşune, situat în comuna Români, punctul Ghergheleu şi despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 148 şi urm., art. 194 şi urm. C. proc. civ., art. 563 C. civ., art. 576-643 din vechiul C. civ.

La termenul de judecată din 24.09.2019, reclamanta a precizat cuantumul despăgubirilor solicitate de la pârâtă la suma de 8029 RON.

La data de 23.11.2018, pârâta a invocat excepţia de nelegalitate a Ordinului Prefectului judeţului Neamţ nr. 77/23.07.1998, respinsă de instanţă prin încheierea din 29.01.2019.

La data de 15.06.2019 a decedat pârâtul A., fiind introduşi în proces moştenitorii acestuia: A. şi B. .

Faţă de moştenitorii pârâtului A., reclamanta a declarat că renunţă la acţiunea formulată

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Neamţ:

Prin încheierea din 29.11.2019 şi sentinţa civilă nr. 241 din 16.06.2020 pronunţate de Tribunalul Neamţ în dosarul nr. x/2018, s-a luat act de renunţarea reclamantei Comuna Mărgineni, jud. Neamţ, la judecata acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâţii A. şi B. (moştenitori ai pârâtului A., chemat iniţial în judecată).

A fost admisă acţiunea formulată de reclamanta Comuna Mărgineni, prin primar, în contradictoriu cu pârâta Comuna Români, prin primar, fiind obligată pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 33,89 ha teren păşune (cu denumirea toponimică Ghergheleu), situat în comuna Români, jud. Neamţ, cu vecinătăţile: N - UAT Mărgineni, E - UAT Mărgineni, S - UAT Mărgineni, V - UAT Români (păşune C.), identificat în raportul de expertiză întocmit de expertul D. (ce face parte integrantă din prezenta hotărâre), pe conturul 31(1006)-30-29-28-27-26-25-24-23-22-21-20-19-18-17-16-15-14-13-12-11-10-9-8 (piatră hotar)-7-6-5-4-3-2-l(1129)-31(1006), dosar.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 8029 RON, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului şi suma de 5500 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarant apel UAT Comuna Români prin Primar.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă

Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, prin decizia nr. 621 din 25 noiembrie 2020 a respins apelul promovat de apelanta-pârâtă U.A.T. comuna Români prin Primar, com. Români, împotriva sentinţei civile nr. 241/16.06.2020 pronunţate de Tribunalul Neamţ, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Comuna Mărgineni prin Primar şi intimaţii-pârâţi Prefectul Judeţului Neamţ, A. şi B., ambii moştenitori ai defunctului A., ca nefondat. A fost obligată apelanta să plătească intimatei-reclamante suma de 2500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bacău a declarat recurs UAT comuna Români, prin Primar la data de 28 decembrie 2020.

Dosarul a fost înregistrat la ICCJ la data de 8 februarie 2021 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fişa Ecris şi referatul de repartizare aleatorie.

Prin cererea de recurs întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

1. În ceea ce priveşte competenţa instanţei de fond, Tribunalul Neamţ nu era competent să judece o astfel de acţiune.

A arătat că instanţa de fond nu a verificat corectitudinea susţinerilor intimatei care nu a depus absolut niciun înscris sau dovadă că valoarea/ha este de 1327 euro şi a apreciat eronat competenţa, deşi calculul matematic indicat de recurentă şi bazat pe valorile din tabelele notariale conduc spre incidenţa dispoziţiilor art. 94 alin. (1) lit. k) raportat la art. 98 alin. (1), potrivit cărora competenţa revenea în primă instanţă Judecătoriei şi nu Tribunalului.

Curtea de Apel Bacău arată că susţinerile pârâtei nu sunt întemeiate deoarece instanţa de fond s-a declarat competentă şi încheierea poate fi atacată numai o dată cu hotărârea pronunţată,

In primul rând trebuie observat că şi Curtea de Apel Bacău reţine în mod corect faptul că în cauză competenţa trebuia stabilită după valoare, iar valoarea era peste suma de 200.000 RON, valoare ce atrăgea competenţa Judecătoriei Roman.

Chiar dacă această competenţă a fost pusă în discuţie şi s-a pronunţat o încheiere în acest sens, recurenta prin apărătorul său ales a reiterat acesta chestiune pe cale de excepţie, iar motivele apelului fac referire strictă la excepţia necompetenţei materiale.

Consideră pârâta că în apel nu s-au avut în vedere dispoziţiile art. 476 alin. (3) C. proc. civ., teza finală potrivit căreia prin apel se poate solicita "anularea hotărârii de primă instanţă şi respingerea ori anularea cererii de chemare în judecată ca urmare a invocării unei excepţii sau trimiterea dosarului la instanţa competentă".

Se apreciază că apelul a vizat modul greşit în care s-a soluţionat excepţia de necompetenţă materială, a vizat anularea întregii hotărâri, iar Curtea de Apel Bacău a apreciat eronat dispoziţiile legale procedurale, sens în care solicită anularea Deciziei Curţii de Apel Bacău.

2. Curtea de Apel Bacău arată că deşi s-a invocat excepţia nelegalităţii Ordinului Prefectului judeţului Neamţ, nr. 77/23.07.1998, aceasta a fost în mod legal respinsă.

In primul rând, pârâta consideră că motivarea este greşită din mai multe puncte de vedere şi anume această excepţie nu a fost soluţionată în contradictoriu cu instituţia care a emis ordinul, care nu a fost citată în cauză deşi se impunea acest lucru.

Ordinul Prefectului este un act administrativ care putea fi pus în discuţie în cadrul litigiului şi nu în mod exclusiv în cadrul procedurii legilor fondului funciar. În mod greşit a fost soluţionată această excepţie, instanţa neavând în vedere că acest Ordin practic a fost abrogat implicit prin Ordinul nr. 130 din 14.09.1999, prin care suprafaţa de islaz a comunei Români a fost majorată la 347,68 ha suprafaţă pentru care comuna deţine acte de proprietate.

3. S-a solicitat introducerea în cauză şi a numitului E., persoană ce avea contract de închiriere pe o parte din terenul pretins de intimată, cerere refuzată nejustificat de instanţă.

Cu toate acestea instanţa a dispus introducerea în cauză a numitului A., dar în mod nelegal a admis cererea de renunţare a intimatei la judecata cu moştenitorii acestuia.

Curtea de apel arată că se aplică principiul disponibilităţii prevăzut art. 406 C. proc. civ., deşi recurenta a arătat în apel că moştenitorii lui A. nu s-au prezentat la termenul la care au fost citaţi pentru a-şi exprima poziţia procesuală faţă de introducerea lor în cauză şi faţă de cererea de renunţare la judecată, fiind încălcate prevederile art. 406 alin. (4) C. proc. civ.

Renunţarea la judecată nu se putea face decât cu acordul pârâţilor moştenitori sau numai după ce aceştia îşi precizau poziţia faţă de această renunţare. A arătat că intimata-reclamantă prezintă o schiţă realizată la scara de 1:5000 cu identificarea trupului Ghergheleu inducând instanţa de fond şi expertul în eroare că această schiţă ar fi aferentă Procesului-verbal din 1939.

Schiţa este întocmită cu precizie maximă pe puncte cardinale, dar şi cu coordonate de contur, situaţie imposibilă la momentul anului 1939, dacă se compară şi cu schiţa prezentată şi care datează din anul 1940, or acest aspect a fost învederat în probatorii instanţei de apel care a respins cererea de prezentare a unui înscris original spre confruntare în vederea stabilirii datei întocmirii schiţei, cerere respinsă eronat de altfel şi de instanţa de fond.

Această cerere nu a reprezentat şi nu reprezintă o contestare a înscrisului în sensul invocării unui fals sau înscrierii în fals.

S-a apreciat că înscrisul prezentat în copie şi intitulat "schiţă" nu face parte din actul doveditor al proprietăţii din 1939 şi având în vedere prevederile art. 286 alin. (2) C. proc. civ. raportat la cele ale art. 292 C. proc. civ., pârâta a solicitat confruntarea copiei cu originalul pentru a dovedi eroarea în care se află expertul cu privire la amplasamentul terenului în litigiu.

5. Referitor la fondul litigiului, Curtea de Apel Bacău reţine eronat că ambele expertize conduc spre aceeaşi concluzie şi că nu era necesară o comparaţie a titlurilor.

Dimpotrivă se poate observa că prima expertiză arată că nu poate identica corect amplasamentul terenului recurentei.

Instanţa de apel omite faptul că în procesul-verbal din 1939 nu sunt menţionate vecinătăţile imobilului, acesta apare doar menţionat ca "trup de islaz Ghergheleu".

Se ignoră aspectul că în punctele 1129-1006, vecinătatea S-V, trupul Ghergheleu se învecinează cu "Islazul satului Români".

Dacă se vor analiza cu atenţie actele doveditoare ale recurentei, se poate observa că trupul de păşune "C." în suprafaţă de 46 de ha se învecinează la N cu islazul comunei Mărgineni, ceea ce conduce la concluzia că acea linie reprezenta hotarul dintre cele două trupuri, dar şi dintre cele două comune, iar trupul Ghergheleu nu este situat pe raza Comunei Români.

In acest context a apreciat că identificarea celor două trupuri de păşune nu s-a efectuat corect prin expertizele topo, astfel încât nu avea o certitudine că acele două păşuni se învecinează cu localizarea trupului Ghergheleu pe teritoriul comunei Români, deşi după vecinătăţile din actele de proprietate nu rezultă acest amplasament.

De altfel deşi s-a solicitat în apel o nouă expertiză, instanţa de apel nu s-a pronunţat pe această probă, cu toate că în dezbaterea probatoriilor a menţionat că se va pronunţa ulterior.

Mai consideră instanţa de apel că nici nu se mai pune problema comparării titlurilor de proprietate, deoarece ordinul Prefectului nu a fost atacat.

A arătat pârâta că aceste două părţi în litigiu, Comuna Români şi Comuna Mărgineni se pretind proprietare, fiecare pe câte un trup de păşune.

UAT Comuna Mărgineni se consideră proprietară în baza Ordinului Prefectului judeţului Neamţ nr. 77/23.07.1998, Procesul-verbal din 4.06.1939 privind inventarierea bunurilor proprietatea comunei şi H.G. nr. 1356/2001, Anexa 41.

UAT Comuna Romani la rândul ei se prevalează în dovedirea proprietăţii de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 20.12/1910 la Tribunalul Iaşi, respectiv 209 din 25.01.1911 la Tribunalul Neamţ, însoţit de procesul-verbal din 20 august 1940, Chestionar-memoriu cu privire la bunurile imobiliare şi schiţa imobilului, alături de Ordinul Prefectului judeţului Neamţ nr. 130/14.09.1999 şi H.G. nr. 1356/2001.

Procesul-verbal din anul 1939 pe care intimata-reclamantă îl prezintă ca un act de proprietate nu poate avea aceeaşi valoare juridică comparativ cu actul de vânzare-cumpărare autentic al pârâtei.

Din punct de vedere al comparaţiei actelor de proprietate, rezultă că actul comunei Români este mult mai bine caracterizat, fiind un act veritabil de proprietate cu schiţă şi vecinătăţi spre deosebire de cel al reclamantei.

Revendicarea presupune pe lângă comparaţia titlurilor şi stabilirea unei posibile suprapuneri de terenuri, dar şi ocuparea abuzivă.

Or, în contextul în care trupul Ghergheleu se află pe teritoriul comunei Români, iar comuna Mărgineni nu s-a declarat cu acest amplasament şi nu şi-a cadastrat trupul de păşune, nu se poate vorbi despre o atitudine de ocupare abuzivă din partea pârâtei, situaţie care trebuia avută în vedere şi la modul de soluţionare a cererii de despăgubiri a intimatei-reclamante.

Actele administrative de reconstituire a islazurilor, dar şi Ordinul 77/1998, nu pot fi avute în vedere ca veritabile acte de proprietate, deoarece ele stabilesc doar întinderea unor suprafeţe nu şi amplasamentul.

Ordinul Prefectului 77/1998 prin care s-a diminuat suprafaţa de islaz cu 33,89 ha a fost abrogat implicit de Ordinul prefectului 130/1999 când s-a majorat suprafaţa de islaz a UAT Români de la 347,68 ha la 393,53 ha.

Mai mult decât atât, linia de hotar dintre cele două suprafeţe a fost stabilită de comun acord în 2010 prin procesul-verbal de delimitare, dată la care nu s-a identificat trupul Ghergheleu pe teritoriul comunei Români, or instanţa de fond nu a avut în vedere aceste aspecte.

6. Şi în privinţa despăgubirilor soluţia este greşită, fiind reţinută răspunderea civilă delictuală doar la modul generic.

Când s-au încheiat contractele de închiriere, intimata-reclamantă avea obligaţia să-şi verifice posesia faptică a terenului, să realizeze o identificare cadastrală, ceea ce nu s-a întâmplat. Situaţia neclară a terenului se datorează şi culpei intimatei-reclamantă ce nici aceasta nu s-a preocupat de clarificarea regimului juridic al imobilului.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata Comuna Mărgineni a depus întâmpinare, solicitând respingerea ca inadmisibil a recursului, având în vedere că se formulează critici cu privire la competenţă, deşi încheierea primei instanţe în acest sens nu a fost apelată. Invocă nulitatea căii de atac, pentru neîncadrarea în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar solicită respingerea ca nefondat a recursului.

1. In ceea ce priveşte motivul de recurs privind necompetenţa materială a Tribunalului Neamţ, un asemenea motiv este inadmisibil pentru argumentele anterior evocate şi este totodată neîntemeiat.

Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică, conform dispoziţiilor art. 130 C. proc. civ., trebuia invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate în faţa primei instanţe, or în cauză, acest termen de procedură nu a fost respectat, excepţia de necompetenţa materială nu a fost invocată în termenul recomandat de procedură, nerespectarea termenului a atras decăderea din exercitarea dreptului procesual, sancţiunea care intervine în această situaţie este aceea că potrivit art. 185 C. proc. civ., actul de procedură exercitat peste termen este lovit de nulitate absolută.

Mai mult decât atât, încheierea interlocutorie pronunţată la data de 04.12.2020 de Tribunalul Neamţ în cauză, prin care instanţa de fond s-a declarat competentă în judecarea cauzei, conform dispoziţiilor art. 131 C. proc. civ., nu a fost atacată cu apel, aşa cum a reţinut instanţa de apel, prin urmare excepţia de necompetenţa materială nu putea fi supusă controlului judiciar în apel, cu atât mai puţin în recurs.

Incidenţa normelor de procedură prevăzute de art. 476 alin. (3) C. proc. civ. nu poate fi apreciată în sensul dorit de recurentă, atât timp cât excepţia nu a fost invocată în condiţiile prevăzute de lege cu respectarea termenului procedural. Dispoziţiile art. 480 alin. (4) C. proc. civ. stabilesc în mod neechivoc faptul că instanţa de apel poate pronunţa o soluţie de anulare doar dacă necompetenţa a fost invocată în condiţiile legii.

Maniera în care instanţa de apel a apreciat dispoziţiile procedurale nu constituie motiv de recurs şi în nici un caz nu se poate dispune anularea deciziei Curţii de Apel Bacău, aşa cum solicită recurenta.

Menţionează faptul că potrivit dispoziţiilor art. 98 alin. (1) C. proc. civ., competenţa se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere, iar în cauză, în mod neechivoc, capătul principal de cerere este revendicarea unei suprafeţe foarte mari de teren având destinaţia de păşune în privinţa căreia intimata a indicat valoarea estimată, valoare care a depăşit pragul valoric ce ar fi atras competenţa materială a judecătoriei şi valoare care nu a fost nici un moment contestată în cauza, considerent reţinut atât de către prima instanţă cât şi de cea de apel.

Dispoziţiile legale anterior amintite coroborate cu prevederile art. 94 alin. (1) lit. k), art. 95 pct. 1 C. proc. civ. întemeiază în drept reţinerea cauzei pentru a fi judecată sub aspectul competenţei materiale de Tribunalul Neamţ.

2. Cu privire la motivul privind menţinerea de către Curtea de Apel Bacău a soluţiei primei instanţe asupra excepţiei de nelegalitate a Ordinul nr. 77/23.07.1998 al Prefectului Judeţului Neamţ.

Acest motiv este neîntemeiat. Nu se invocă de către recurentă o normă de drept material care ar fi fost încălcată de către instanţa de apel în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ci aşa cum a arătat, se solicită devoluţiunea fondului de către instanţa de recurs.

Este nefundamentată şi nedocumentată afirmaţia că excepţia nu a fost soluţionată de către instanţa de fond în contradictoriu cu instituţia emitentă. Instituţia Prefectului a fost citată şi a depus şi întâmpinare în contextul judecăţii de primă instanţă prin care şi-a exprimat punctul de vedere în sensul respingerii excepţiei de nelegalitate.

Soluţia instanţei de fond este temeinică şi legală şi în ceea ce priveşte respingerea excepţiei de nelegalitate a Ordinului instituţiei Prefectului nr. 77/23.07.1998 formulată de Comuna Români, Aceleaşi concluzii sunt valabile şi faţă de hotărârea pronunţată în apel întrucât argumentele sunt comune.

În mod corect a reţinut instanţa de apel confirmând soluţia şi considerentele primei instanţe, faptul că în situaţia Ordinului nr. 77/1998 este reglementată prin lege specială, art. 53. art. 54 din Legea nr. 18/1991, republicată, o procedură specială distinctă de urmat pentru cenzurarea legalităţii actelor administrative emise de comisiile locale, judeţene de fond funciar sau de prefect pentru îndeplinirea atribuţiilor particulare conferite de legislaţia specială. Conform dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Legea 554/2004 nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede prin lege organică o altă procedură judiciară.

Excepţia de nelegalitate invocată este deopotrivă, neîntemeiată.

Actul administrativ a fost emis cu respectarea dispoziţiilor legale şi şi-a produs efectele în circuitul civil.

Dreptul de proprietate al intimatei asupra terenului respectiv, este atestat prin Ordinul nr. 77/23.07.1998 al Prefectului Judeţului Neamţ privind modificarea suprafeţelor de islaz reconstituite comunelor Mărgineni şi Români. Actul administrativ menţionat a modificat suprafeţele de păşune reconstituite celor două comune, în mod particular cu privire la păşunea de 33,89 ha identificată drept "Ghergheleu". Ordinul Prefectului nr. 130/14.09.1999 invocat de pârâta în apărările formulate, nu este susceptibil să revoce Ordinul nr. 77/23.07.1998 al Prefectului Judeţului Neamţ privind modificarea suprafeţelor de islaz reconstituit comunelor Mărgineni şi Români, întrucât nu conţine nici o prevedere expresă cu privire la punctul identificat drept "Ghergheleu" şi la dreptul de proprietate asupra suprafeţei respective. Majorarea suprafeţei de islaz al comunei Români, potrivit Ordinului Prefectului nr. 130/14.09.1999 a avut loc prin preluarea suprafeţei de 45,85 ha de la S.C. F. S.A. Neamţ, nicidecum prin preluarea unei suprafeţe de teren din proprietatea intimatei. Terenul menţionat în cuprinsul Ordinului 130 nu are nici o legătură cu cel ce face obiectul prezentei cauze, aşa cum susţine pârâta.

Mai mult, principiile în materie de contencios administrativ nu permit revocarea actelor generatoare de drepturi adoptate sau emise legal, fiind necesară asigurarea unei minime securităţi juridice, cu atât mai mult cu cât acestea au intrat în circuitul civil producându-si efectele juridice. Prin urmare, şi din acest punct de vedere, nu este întemeiată interpretarea pârâtei privind revocarea implicită a Ordinul nr. 77/23.07.1998 al Prefectului Judeţului Neamţ.

De asemenea, actul administrativ amintit a fost emis în temeiul unor dispoziţii legale speciale, de ordine publică şi de strictă interpretare şi a unei proceduri speciale în contextul căreia posibilităţile legale de contestare sunt în mod expres prevăzute.

Cu privire la inadmisibilitatea excepţiei, precizează că Ordinul nr. 77/23.07.1998 al Prefectului Judeţului Neamţ privind modificarea suprafeţelor de islaz reconstituit comunelor Mărgineni şi Români, vizat de excepţia de nelegalitate, este un act administrativ cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit principiului neretroactivităţii, legea nu poate retroactiva, aplicându-se doar actelor juridice emise după intrarea sa în vigoare.

Articolul 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, reglementează excepţia de nelegalitate, stipulând că legalitatea unui act administrativ cu caracter individual poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate.

Alin. (2) al aceluiaşi articol stabileşte că instanţa investita cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocata excepţia de nelegalitate, constatând ca de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond, este competenta sa se pronunţe asupra excepţiei, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauza.

Dispoziţiile art. 4 nu sunt aplicabile actelor administrative emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 prin raportare la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie care prevăd că legea dispune numai pentru viitor cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile şi prin raportare la art. 20 alin. (2) referitoare la principiul priorităţii tratatelor internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

Curtea de Justiţie de Ia Luxemburg a reţinut în ceea ce priveşte posibilitatea de invocare a excepţiei de nelegalitate cu privire la actele instituţiilor comunitare, că atunci când partea depăşeşte termenul limită pentru introducerea unei acţiuni, trebuie să accepte că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv şi că nu va mai putea să solicite în instanţă controlul de legalitate nici chiar pe cale incidentală (Hotărârea din 23 februarie 2006, Atzeni şi alţii, Hotărârea din 20 sepetmbrie2001, Banks, Hotărârea din 21 februarie 2001, Nachi Europe ş.a.).

Pornind de la similitudinea dintre efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive şi actul administrativ irevocabil de către autoritatea emitentă şi definitivat prin neutilizarea mijloacelor de atac, care a intrat în circuitul civil, este incidentă în context şi practica CEDO (Hotărârea din 29 octombrie 1999 în cauza Brumărescu contra României).

Practica constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Bucureşti (soluţii de principiu şi de unificare a practicii judiciare adoptate în plenul secţiei de contencios administrativ şi fiscal, I. C. civ..J, Decizia nr. 567/21 februarie 2006, Decizia nr. 568 din 21 februarie 2006, Decizia nr. 1304 din 13 aprilie 2006 în Gabriela V. Bîrsan, Bogdan Georgescu, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 comentată şi adnotată, Ed. Hamangiu 2008, p.67-68,) s-a pronunţat în sensul respingerii excepţiilor de nelegalitate ale actelor administrative cu caracter individual emise înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004, reţinând că dispoziţiile menţionate anterior, în măsura în care permit cenzurarea legalităţii actelor administrative cu caracter individual emise înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004, încalcă dreptul la un proces echitabil consacrat prin art. 6 din Convenţia Europeană Drepturilor Omului şi în practica CEDO, precum şi de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii "principiului securităţii juridice" care este implicit în toate articolele Convenţiei şi care constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Hotărârea Beian contra României, alin. (39).

Dispoziţiile legale în cauză, cu modificările şi completările ulterioare, care permit repunerea în discuţie în mod repetat şi fără limită în timp, a legalităţii oricărui act administrativ, indiferent de data emiterii acestuia, încalcă principiile şi drepturile fundamentale arătate, contravenind practicii CEDO şi a Curţii de Justiţie de la Luxemburg, pronunţate în situaţii juridice similare, cu atât mai mult cu cât în privinţa actelor administrative individuale, admiterea excepţiei de nelegalitate produce efecte similare, ca întindere şi conţinut cu anularea actului respectiv (a se vedea în acest sens Decizia nr. 2547 din 19 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2007).

Inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate a actelor emise anterior intrării în vigoare a legii contenciosului administrativ şi a reglementării incidentului procedural este o constantă a practicii judiciare interne, europene şi a doctrinei, pentru considerentele arătate şi esenţial, pentru că legea nu poate fi aplicată unor raporturi juridice născute anterior apariţiei sale, acceptarea tezei contrare ducând la încălcarea stabilităţii raporturilor juridice.

3. Motivul de recurs indicat la punctul 3 din calea de atac, de asemenea, nu se încadrează în temeiul de drept invocat, nu se invocă o dispoziţie de drept material care ar fi fost încălcată de instanţa de apel, ci la fel, se emit critici adresate hotărârii de primă instanţă, întemeiate pe o presupusă încălcare a normelor de procedură şi recurenta nu justifică interes în a declara recurs pentru acest motiv.

Renunţarea la judecată faţă de moştenitorii lui A. s-a efectuat în condiţiile prevăzute de procedură, întrucât aceştia, urmare a decesului tatălui lor au arătat că nu mai exercită posesia asupra păşunii respective, nu desfăşoară activitate în acest domeniu. Renunţarea la judecată s-a efectuat cu acordul scris al moştenitorilor pârâtului defunct depus la dosarul cauzei în primă instanţă. În ceea ce priveşte introducerea în cauză a unei alte persoane cu care recurenta avea încheiat un contract de concesiune, E., nu a fost introdus în cauză pentru că din partea sa nu au fost efectuate acte care să încalce posesia. Ambele demersuri au fost o manifestare a dreptului de dispoziţie procesuală, iar recurenta-pârâtă nu a efectuat acte de procedură în conformitate cu prevederile legale, care să determine o modificare a cadrului procesual iar aceste aspecte nu constituie motive de recurs.

5. Recursul este neîntemeiat şi raportat la criticile invocate la punctul 5 şi 6 din cererea de recurs, evident şi în acest caz motivele se raportează la modalitatea de apreciere a probelor, la considerentele reţinute în soluţionarea fondului şi nu sunt critici de nelegalitate ale hotărârii pronunţate în apel. În cauză au fost administrate în faţa primei instanţe două expertize topografice, expertiză şi contraexpertiză (acordată de prima instanţă în beneficiul pârâtei deşi nu a solicitat-o în termenele prevăzute de procedură). Concluziile celor doi experţi au fost neechivoce. Identificarea precară din schiţa pe care recurenta-pârâtă a prezentat-o nu poate fi imputată nici reclamantei nici experţilor topografi.

III. Cu privire Ia fondul cauzei

1. Titlul de proprietate al reclamantei este valabil, nu a fost contestat şi produce efecte juridice. Dreptul de proprietate al intimatei asupra terenului respectiv este atestat prin Ordinul nr. 77/23.07.1998 al Prefectului Judeţului Neamţ privind modificarea suprafeţelor de islaz reconstituit comunelor Mărgineni şi Români. Potrivit actului administrativ, art. 1, se reconstituie dreptul de proprietate cu privire la islazul comunei Mărgineni pentru suprafaţa de 526,89 ha, urmare a majorării cu 33,89 ha a islazului reconstituit iniţial, cu preluarea suprafeţei menţionate mai sus de la comuna Români, punctul "Ghergheleu". Art. 2 reconstituie islazul comunei Români pentru suprafaţa de 257,21 ha, urmare a diminuării cu 33,89 ha a islazului reconstituit iniţial, prin predarea suprafeţei menţionate mai sus, situate în punctul "Ghergheleu ", către comuna Mărgineni.

Actul administrativ menţionat a modificat suprafeţele de păşune reconstituite celor două comune, în mod particular, cu privire la păşunea de 33,89 ha identificată drept "Ghergheleu". Imobilul este cuprins în inventarul domeniului public al Comunei Mărgineni şi în prezent, făcând parte din suprafaţa totală de păşune de 472,9 ha, fiind atestat dreptul de proprietate prin H.G. nr. 1356 din 27 decembrie 2001, Anexa nr. 41, cuprinzând Inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al comunei Mărgineni.

Ordinul Prefectului nr. 130/14.09.1999 invocat de pârâta în apărările formulate nu este susceptibil să revoce Ordinul nr. 77/23.07.1998 al Prefectului Judeţului Neamţ, privind modificarea suprafeţelor de islaz reconstituit comunelor Mărgineni şi Români, întrucât nu conţine nici o prevedere expresă cu privire la punctul identificat drept "Ghergheleu" şi la dreptul de proprietate asupra suprafeţei respective. Majorarea suprafeţei de islaz al comunei Români, potrivit Ordinului Prefectului nr. 130/14.09.1999, a avut loc prin preluarea suprafeţei de 45,85 ha de la S.C. F. S.A. Neamţ., nicidecum prin preluarea unei suprafeţe de teren din proprietatea intimatei. Terenul menţionat în cuprinsul Ordinului 130 nu are nici o legătură cu cel ce face obiectul prezentei cauze, aşa cum susţine pârâta, iar acest aspect a fost constatat şi de experţii topo ce au efectuat lucrări tehnice în cauză. De asemenea, contractul de vânzare-cumpărare din anul 1910 invocat de către recurenta nu poate fi apreciat la acest moment drept un act de proprietate incontestabil, având în vedere faptul că în mod evident de la acel moment situaţia juridică şi suprafeţele au suportat modificări, titlul de proprietate actual fiind Ordinul prefectului, cum de altfel şi invocă recurenta în cuprinsul întâmpinării formulate. Mai mult identificarea din cuprinsul înscrisului respectiv nu este elocventă, este echivocă, fapt constatat şi de experţii topo.

Păşunea identificată "Islazul comunal Ghergheleu" situată pe teritoriul satului Hârţeşti - fosta moşie G., a aparţinut unităţii administrativ-teritoriale Mărgineni, reprezintă vechiul amplasament al acesteia, încă din anul 1939 fiind atestată în inventarul bunurilor aflate în proprietatea publică a comunei, pe amplasamentul, în configuraţia, dispunerea şi cu vecinătăţile actuale, aşa cum atestă procesul-verbal din data de 04 iunie 1939 cu schiţa anexă şi inventarul bunurilor aflate în proprietatea publică a comunei Mărgineni din anul 1939, filele x volumul I dosar. Ordinul nr. 77/23.07.1998 al Prefectului Judeţului Neamţ nu face decât să confirme dreptul de proprietate al UAT Mărgineni.

Apartenenţa administrativ-teritorială a terenului în suprafaţă de 33,89 ha, "Ghergheleu", cu destinaţia păşune, la circumscripţia administrativ-teritorială a Comunei Români, chiar dacă amplasamentul şi configuraţia sunt aceleaşi, este urmarea organizării stabilite în perioada cooperativizării, când delimitarea administrativă în sine nu prezenta însemnătate, prioritară fiind strategia de gospodărire colectivă, însă această împrejurare nu este de natură să afecteze dreptul de proprietate al intimatei. Desigur, problema apartenenţei administrativ-teritoriale va trebui remediată pe cale administrativă.

Dreptul de proprietate al intimatei este confirmat prin ansamblul probatoriu administrat, o dovadă în plus este şi faptul că în cuprinsul inventarierii la Legea 165/2013 efectuată de Comuna Români, filele x volumul I dosar primă instanţă, suprafaţa de 29,82 ha este indicată ca aparţinând Comunei Mărgineni.

2. Comuna Mărgineni a exercitat posesia asupra terenului respectiv încă din anul 1991. Intimata a exercitat în mod public şi aparent, atributele dreptului de proprietate asupra terenului în cauză, a încheiat în acest sens, inclusiv contracte de locaţiune pentru exploatarea păşunii respective fără a fi tulburată în exercitarea deplină a dreptului de proprietate până în momentul unor modificări care au avut loc în conducerea unităţii administrativ-teritoriale apelate. Păşunea în cauză este situată în continuarea păşunii aflate în proprietatea comunei Români ce poartă denumirea "C.", astfel încât, în baza acestei motivaţii, autorităţile de la nivelul unităţii administrativ-teritoriale pârâte au decis să nu mai respecte dreptul de proprietate al intimatei.

Faptul că reclamanta a fost tulburată în exercitarea atributelor dreptului de proprietate, al posesiei asupra păşunii în cauză a fost probat.

La dosarul cauzei se află adresa nr. x/11.06.2018, fila x volumul I dosar fond, comunicată de Comuna Români intimatei, prin care aceasta îşi exprimă punctul de vedere în sensul că nu înţelege să recunoască dreptul de proprietate al Comunei Mărgineni. Mai exact, Comuna Români comunică intimatei că "UAT Mărgineni nu figurează cu nici un fel de bunuri mobile sau imobile pe raza administrativă a UAT Români, judeţul Neamţ". Mai mult decât atât, pârâta încheie contracte de închiriere pentru suprafaţa respectivă de păşune, împrejurare care generează conflicte cu privire Ia posesie şi folosinţă. Recurenta a exercitat acte de posesie asupra păşunii aflate în proprietatea intimatei prin intermediul locatarilor cu care a contractat.

Expertizele tehnice topografice efectuate în cauză, ambele de expert topo H. şi de dl. expert topo D., confirmă fără urmă de îndoială, corespondenţa dintre suprafaţa de teren ce face parte din inventarul bunurilor aflate în proprietatea Comunei Mărgineni şi înscrisurile vechi care atestă vechiul amplasament şi apartenenţa acestuia la Comuna Mărgineni. Constatările experţilor topo au identificat de asemenea, suprapunerea contractelor de locaţiune încheiate de recurentă cu A. şi E. cu suprafaţa de păşune aflată în proprietatea intimatei.

Declaraţia martorului I. şi declaraţia martorului J. confirmă de asemenea aceste împrejurări, precum şi tulburările produse de pârâtă în exercitarea dreptului de proprietate.

Actele de procedură efectuate în cauza de pârâţi vin să susţină afirmaţiile sale, fila x volumul II, acordul moştenitorilor lui A. cu privire la renunţarea la judecată a intimatei faţă de aceştia, ulterior decesului pârâtului în cursul judecăţii, cuprinde menţiunea acestora cu privire la folosirea păşunii "Ghergheleu" de către defunctul lor tată.

3. Cu privire la soluţionarea de către instanţa de fond a petitului privind obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului sus menţionat în sumă de 8028 RON, astfel cum a fost precizată la termenul de judecată din data de 24.09.2019, menţinută prin decizia recurată, intimata precizează că aşa cum a arătat reclamanta, în vederea administrării şi exploatării suprafeţei de păşune aflate în proprietate, a încheiat contractul de închiriere nr. x din data de 07 aprilie 2017 având ca obiect păşunea în suprafaţă de 33,89 ha identificată drept "Ghergheleu", perioada contractuală fiind de 7 ani, preţul închirierii fiind de 4270,15 RON pe an. Din cauza situaţiei conflictuale cu privire la păşunea respectivă, intimata este în situaţia de a nu-şi îndeplini obligaţiile contractuale, este în imposibilitatea de a asigura folosinţa netulburată locatarului care, în aceste condiţii, nu a achitat contravaloarea chiriei, nu poate încasa contravaloarea veniturilor obţinute la bugetul public al comunei din exploatarea imobilului respectiv, prin urmare evaluează prejudiciul cauzat intimatei drept contraechivalentul valorii chiriei pentru aproximativ doi ani de zile, cât nu a putut fi asigurată folosinţa bunului pentru suprafaţa închiriată, prejudiciul cert fiind în sumă de 8028 RON, o parte din suma totală fiind achitată de acesta, aşa cum reiese şi din fişa fiscală depusă la dosarul cauzei.

În plus, locatarul, din pricina caracterului litigios al păşunii care apărea ca atare în evidenţele Agenţiei de Plăţi pentru Agricultură, a suportat şi alte daune prin prisma faptului că nu i-au fost acordate subvenţiile pentru întreaga masă a bunurilor agricole aflate în gestiunea sa.

Pentru considerentele anterior evocate, se solicită a se constata faptul că motivele de recurs sunt neîntemeiate, astfel că solicită respingerea recursului declarat, menţinerea acestei hotărâri ca temeinică şi legală şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de calea de atac declarată.

La data de 14 iunie 2021, K. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul UAT comuna Români, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi pe fond, respingerea acţiunii. Această cerere de intervenţie accesorie a fost respinsă de Înalta Curte prin încheierea de şedinţă din data de 22 martie 2022.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 23 noiembrie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta U.A.T. Comuna Români prin Primar, împotriva deciziei nr. 621 din 25 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 22 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

1. Excepţia necompetenţei materiale a tribunalului de soluţionare a cauzei a fost corect respinsă de către instanţa de fond, soluţie menţinută şi de curtea de apel în mod legal.

Astfel, potrivit Secţiunii 2 - Determinarea competenţei după valoarea obiectului cererii introductive de instanţă, art. 98 C. proc. civ. "Reguli generale - (1) Competenţa se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere. (2) Pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere accesoriile pretenţiei principale, precum dobânzile, penalităţile, fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data scadenţei, şi nici prestaţiile periodice ajunse la scadenţă în cursul judecăţii. (3) În caz de contestaţie, valoarea se stabileşte după înscrisurile prezentate şi explicaţiile date de părţi".

Aşadar, potrivit normei juridice citate, competenţa se stabileşte ca regulă, după valoarea obiectului indicată de către reclamant, excepţia fiind incidentă doar în situaţia contestării valorii arătate de reclamant.

Or, în speţă, astfel cum şi instanţa de apel a constatat, valoarea menţionată de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată (206.872 RON) nu a fost contestată în faza procesuală a fondului de către pârâta recurentă, prin întâmpinarea formulată (a se vedea în acest sens, întâmpinarea pârâtei din faza fondului - dosar fond, vol. I) şi nici ulterior, până la primul termen de judecată cu procedura completă când s-a verificat aspectul competenţei instanţei de judecată.

Mai mult, se observă că excepţia necompetenţei invocate de recurenta pârâtă în faţa primei instanţe de judecată, la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, respectiv termenul din data de 04.12.2018, a fost una de competenţă teritorială exclusivă, argumentată pe locaţia terenului disputat şi nu de necompetenţă materială în raport de valoarea obiectului cererii.

Din această perspectivă expusă, se constată aşadar, inclusiv faptul că în faţa primei instanţe de judecată, recurenta pârâtă nu a invocat excepţia de necompetenţă materială de soluţionare a cauzei, cu respectarea prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ. care permit invocarea acestei excepţii de către parte, doar până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, statuările tribunalului de la termenul de judecată din data de 24.09.2019 sub acest aspect fiind corecte.

2. În privinţa criticilor aferente excepţiei de nelegalitate a Ordinului Prefectului Judeţului Neamţ nr. 77/23.07.1998, Înalta Curte în prealabil, va constata nefondată excepţia inadmisibilităţii invocării acestei excepţii de nelegalitate, excepţie de inadmisibilitate invocată prin întâmpinarea din recurs formulată de intimata reclamantă şi justificată pe argumentul anteriorităţii actului administrativ contestat faţă de momentul intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Această excepţie a inadmisibilităţii invocării se impune întrucât potrivit Deciziei în interesul legii nr. 9/2021 din 7 iunie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, decizie publicată în Monitorul Oficial al României nr. 976 din 13 octombrie 2021, obligatorie pentru instanţe potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., s-a stabilit că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi cu privire la actele administrative cu caracter individual adoptate sau emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004".

În schimb, este corectă soluţia de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de nelegalitate, în temeiul prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, conform cărora:

"Actele nesupuse controlului şi limitele controlului - (...) (2) Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară", judicios reţinute de instanţele de fond şi de apel.

Astfel, actul administrativ contestat pe calea excepţiei de nelegalitate este reprezentat de un ordin emis de Prefectul Judeţului Neamţ în temeiul Legii nr. 18/1991 a fondului funciar şi al H.G. nr. 131/1991. Or, un astfel de act juridic beneficiază într-adevăr de o altă procedură judiciară de contestare a sa, reprezentată şi identificată în mod corect de instanţele de fond şi apel din prezenta cauză, ca fiind cea reglementată de art. 53 şi art. 54 din Legea nr. 18/1991, republicată. Aceste norme juridice permit modificarea sau desfiinţarea actelor administrative emise de comisiile locale sau judeţene de fond funciar ori de prefect în îndeplinirea atribuţiilor speciale conferite de legiuitorul funciar.

De altfel, Înalta Curte constată că inclusiv recurenta pârâtă recunoaşte implicit, dar inechivoc prin cererea de recurs, existenţa acestei alte căi procedurale:

"Ordinul Prefectului este un act administrativ care putea fi pus în discuţie în cadrul litigiului şi nu în mod exclusiv în cadrul procedurii legilor fondului funciar".

Din perspectiva acestor argumente, raportat la identificarea corectă a unei alte proceduri judiciare de contestare, Înalta Curte apreciază că în mod legal au fost aplicate de cele două instanţe anterioare în cauză, prevederile art. 5 alin. (2) din legea contenciosului administrativ atunci când a fost apreciată ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate invocată, cu efectul respingerii excepţiei de nelegalitate.

Tot contrar criticilor recurentei, se observă că excepţia a fost soluţionată în faza procesuală a fondului, în contradictoriu cu emitentul actului administrativ contestat, Prefectul Judeţului Neamţ, parte procesuală ce a fost citată pentru respectivul termen de judecată (dovadă de citare - dosar fond, vol. I) şi ce a şi formulat întâmpinare cuprinzând apărări în raport de această excepţie de nelegalitate invocată .

În egală măsură, Înalta Curte constată că în reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunţarea acestui caracter, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 C. proc. civ., din enumerarea limitativă şi expresă a motivelor de nelegalitate care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual. Aşadar, instanţa de recurs, în cadrul controlului de legalitate pe care-l exercită, este ţinută de situaţia de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanţa de fond sau după caz, de apel, dacă în recurs nu sunt administrate noi probe, acesta fiind cazul şi în speţa prezentă.

Or, raportat la statuarea din cadrul situaţiei de fapt configurate în mod definitiv de către curtea de apel, în sensul că "Dimpotrivă, verificările efectuate de expert au infirmat apărările apelantei pârâtei potrivit cu care suprafaţa de 33,89 ha este cuprinsă în cea cu care a fost majorat islazul comunei Români de la 347,68 ha la 393,53 ha prin Ordinul Prefectului nr. 130/14.09.1999. Se arată că terenul revendicat nu are legătură cu cel de 45,85 ha, preluat de comuna Români de la S.C. F.", Înalta Curte nu poate nici consta o situaţie de abrogare implicită (situaţie distinctă de nulitatea invocată pe calea excepţiei de nelegalitate) a Ordinului Prefectului Judeţului Neamţ nr. 77/23.07.1998 prin Ordinul aceluiaşi Prefect nr. 130/1999, datorită lipsei de identitate de obiect material.

3. Critica relativă necesităţii introducerii în cauză a numitului E., este de asemenea, nefondată, atât timp cât potrivit înscrisului depus la dosar fond, vol. I, domnul indicat ar fi închiriat terenul în litigiu, în baza unui contract de închiriere nr. x/2018 încheiat cu pârâta recurentă.

Or, obiectul principal al acţiunii civile de faţă îl constituie revendicarea imobilului litigios, ceea ce determină configurarea consorţiului procesual subiectiv al cauzei din persoanele fizice sau juridice ce îşi dispută dreptul de proprietate asupra imobilului litigios, persoane în rândul cărora evident nu se înscrie şi un chiriaş.

Critica referitoare la nelegalitatea modului prin care s-a luat act de renunţarea la judecată în contradictoriu cu moştenitorii pârâtului A., este de asemenea, nefondată.

Potrivit art. 406 alin. (4) C. proc. civ., "(4) Dacă reclamantul renunţă la judecată la primul termen la care părţile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunţarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părţi. Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunţă la judecată, instanţa va acorda pârâtului un termen până la care să îşi exprime poziţia faţă de cererea de renunţare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunţare".

Or, astfel cum în mod corect a sesizat şi tribunalul la termenul de judecată din data de 24.09.2019, la dosar se regăseşte acordul expres al celor doi moştenitori indicaţi în cadrul sesizării privind deschiderea procedurii succesorale, domnii B. şi A., în privinţa renunţării reclamantei intimate la judecată în contradictoriu cu dumnealor .

4. Înalta Curte constată că criticile relative schiţei depuse de intimata reclamantă la dosar, se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., în referire la o incorectă aplicare în cauză de către instanţa de apel, a prevederilor art. 286 alin. (2) C. proc. civ. în referire art. 292 alin. (2) C. proc. civ. şi la art. 14 - art. 178 C. proc. civ.

Conform art. 175 C. proc. civ.:

"(1) Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia. (2) În cazul nulităţilor expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară".

Premisa îndeplinirii actelor cu neobservarea formelor legale are în vedere situaţiile în care instanţa fie nu recurge la textele de lege aplicabile speţei, fie recurge, dar ori le încalcă, în litera sau spiritul lor, ori le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă, ori cu totul eronată.

Referitor la înţelesul sintagmei "nerespectarea cerinţei legale" trebuie să se ţină seama şi că există texte de lege care conferă judecătorului o putere de apreciere, dându-i posibilitatea de a lua sau de a nu lua o anumită măsură. În asemenea situaţii, măsurile nu pot fi însă dispuse în mod discreţionar, ci trebuie să fie justificate de motive pertinente şi suficiente. Depăşirea acestei limite, întrucât nu realizează un bilanţ rezonabil al elementelor pertinente ale cauzei în procesul decizional, care este impus întotdeauna, expres sau implicit, de normele juridice incidente, constituie o încălcare a legii şi, ca atare, este supusă controlului instanţei de recurs. Aceasta înseamnă că în realitate, instanţele de fond beneficiază în aceste cazuri, numai de o anumită marjă de apreciere.

Raportând aceste consideraţii la motivul de recurs invocat în prezenta cauză, Înalta Curte constată astfel, că la termenul de judecată din 18.11.2020, apelanta pârâtă a solicitat instanţei de apel să impună intimatei reclamante să prezinte originalul schiţei folosite de către această parte procesuală în dosarul prezent, întrucât raportat la conţinutul său concret, a considerat că acest înscris nu ar fi putut fi realizat în anul 1939, ci ulterior.

Curtea de apel a respins la acel termen de judecată, cererea formulată, apreciind pe de o parte, că atunci când există dubii cu privire la conformitatea copiei cu originalul, se aplică o altă procedură de contestare a înscrisului, respectiv neluarea lui în considerare dacă este copie după copie, potrivit art. 286 alin. (4) C. proc. civ., criticile împotriva sa trebuind a fi realizate în faţa primei instanţe de judecată, iar pe de altă parte, întrucât în cauză potrivit Ordinului Prefectului Judeţului Neamţ nr. 77/1998, dreptul de proprietate asupra acestui imobil a fost reconstituit în favoarea reclamantei intimate, fără ca în cauză să se pună problema anulării acestui ordin de prefect, pentru a se proceda la verificarea interpretării corecte a actelor care au stat la baza emiterii sale şi fără a se pune problema abrogării acestui ordin de prefect printr-unul ulterior.

Înalta Curte constată că potrivit art. 286 alin. (2) C. proc. civ., "Regimul copiilor - (...) (2) Părţile pot să ceară confruntarea copiei cu originalul, prezentarea acestuia din urmă putând fi întotdeauna ordonată de instanţă, în condiţiile prevăzute la art. 292 alin. (2)".

Potrivit art. 292 alin. (2) C. proc. civ., "(2) Dacă înscrisul este depus în copie, partea care l-a depus este obligată să aibă asupra sa originalul şi, la cerere, să îl prezinte instanţei, sub sancţiunea de a nu se ţine seama de înscris".

Din coroborarea acestor norme procesuale, rezultă că instanţa de judecată este cea care apreciază dacă, faţă de contestarea formulată de partea procesuală, se impune prezentarea sau nu a originalului înscrisului de care cealaltă parte procesuală se foloseşte în procesul civil.

Or, verificând argumentaţia curţii de apel asupra soluţiei de respingere a prezentării schiţei în original, Înalta Curte apreciază că ea este legală. Astfel, aşa cum rezultă din conţinutul celor două hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauză de către instanţele devolutive ale fondului, elementele determinante care au fundamentat soluţia de admitere a acţiunii în revendicare, au fost pe de o parte, existenţa Ordinului Prefectului nr. 77/1998 prin care dreptul de proprietate asupra terenului litigios expres menţionat a fost reconstituit în favoarea reclamantei intimate, prin diminuarea precizată de asemenea expres, a acestei suprafeţe de teren din patrimoniul pârâtei recurente şi pe de altă parte, împrejurarea - constatată pe baza probelor administrate cauzei şi ţinând de situaţia de fapt stabilită în mod definitiv de către instanţele devolutive, de care prezenta instanţă de recurs este ţinută, astfel cum s-a expus anterior - conform căreia terenul litigios "nu face parte din suprafaţa de 46,877 ha păşune aflată în proprietatea comunei Români, conform anexei 35 din lista-inventar a bunurilor proprietatea publică a comunei conform H.G. nr. 1356/2001; nu face parte nici din suprafeţele care au făcut obiectul actului autentificat sub nr. x din 20.12.1910, al procesului-verbal din 16.08.1940 (pentru 67 ha) şi al procesului-verbal din 16.08.1940 (pentru 46 ha)" şi conform cărora s-"au infirmat apărările apelantei pârâtei potrivit cu care suprafaţa de 33,89 ha este cuprinsă în cea cu care a fost majorat islazul comunei Români de la 347,68 ha la 393,53 ha prin Ordinul Prefectului nr. 130/14.09.1999. Se arată că terenul revendicat nu are legătură cu cel de 45,85 ha, preluat de comuna Români de la S.C. F.".

Aşadar, atât timp cât s-a stabilit pe de o parte, că imobilul litigios nu face parte din obiectul material al actelor juridice care configurează titlul de proprietate exhibat de pârâta recurentă în litigiu şi pe de altă parte, că intimata reclamantă beneficiază de un titlu de proprietate eliberat în mod particular asupra imobilului în cauză, titlu care nu a fost desfiinţat întretimp şi a cărui nelegalitate nu este pusă în discuţie în litigiul prezent (dată fiind soluţia asupra excepţiei de nelegalitate invocate), Înalta Curte apreciază că într-adevăr devine nerelevantă în algoritmul juridic al cauzei, identificarea apartenenţei imobilului litigios în patrimoniul intimatei reclamante şi pe baza actului vechi de proprietate invocat de această parte procesuală, reprezentat de inventarul bunurilor imobiliare proprietate a Comunei Mărgineni atestat prin procesul-verbal din 4.06.1939, act a cărui anexă ar fi reprezentată de schiţa în discuţie.

Din perspectiva raţionamentului juridic expus de instanţele devolutive ale fondului, Înalta Curte constată că într-adevăr, argumentul dedus din existenţa şi valorificarea acestei schiţe depuse în copie la dosar, nu reprezenta un element decisiv, justificator al soluţiei de admitere a cererii de revendicare.

Înalta Curte mai constată totodată, sub acelaşi aspect supus analizei, şi faptul că recurenta a arătat în mod expres că a sa cerere nu reprezintă o cerere de înscriere în fals împotriva respectivului înscris, fapt care potrivit art. 304 C. proc. civ. ar fi determinat (evident dacă ar fi fost realizată cu îndeplinirea cerinţelor legale în acest sens, inclusiv respectarea termenului legal prevăzut în această direcţie) obligativitatea prezentării înscrisului.

În egală măsură, instanţa de recurs remarcă faptul că inclusiv din perspectiva art. 178 C. proc. civ., cererea nu mai putea fi primită, astfel cum a expus în esenţă, şi instanţa de apel.

Astfel, Înalta Curte observă că schiţa respectivă (folosită ca probă în dosar) a fost cercetată iniţial de expertul H. ce a expus chiar o concluzie a expertizei sale în temeiul ei (a se vedea răspunsul la obiectivul 3 al expertizei prim efectuate), concluzie care a fost apreciată a fi corectă de către recurenta pârâtă prin trimitere inclusiv la chiar această schiţă (a se vedea punctul 3 al obiecţiunilor formulate de această parte procesuală la data de 31.05.2019).

Ulterior, după efectuarea contraexpertizei de către domnul expert D., recurenta pârâtă a formulat obiecţiuni în cadrul cărora a solicitat exact în temeiul schiţei menţionate, precizări suplimentare din perspectiva amplasamentelor imobilelor denumite toponimic C. şi Ghergheleu .

Or, Înalta Curte constată că de-abia ulterior răspunsului la aceste obiecţiuni, respectiv la termenul de judecată din data de 04.02.2020, pârâta a contestat înscrisul reprezentat de schiţa respectivă, arătându-şi rezerva în privinţa sa, în condiţiile în care până atunci, astfel cum s-a ilustrat, pârâta nu a avut nici o opoziţie faţă de administrarea acestei probe, ba mai mult, şi-a întemeiat anumite poziţii procesuale sau solicitări pe ea.

Aceste aspecte sunt de natură a ilustra din această perspectivă, o depăşire a termenului procedural de contestare a înscrisului copie prin prisma unei eventuale vătămări cauzate prin administrarea sa ca probă, termen reglementat de prevederile art. 178 alin. (3) lit. b) C. proc. civ.:

"Invocarea nulităţii (...) (3) Dacă legea nu prevede altfel, nulitatea relativă trebuie invocată: (...) b) pentru neregularităţile săvârşite în cursul judecăţii, la termenul la care s-a săvârşit neregularitatea sau, dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor şi înainte de a pune concluzii pe fond".

Nu în ultimul rând, Înalta Curte notează că experţii judiciari desemnaţi în cauză nu au considerat necesară pentru realizarea probelor cu expertiză judiciară topografică, depunerea respectivei schiţe în original, neexistând nici un fel de menţiune a acestora în această direcţie.

În consecinţă, pentru ansamblul tuturor acestor considerente enunţate, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a realizat un bilanţ rezonabil al elementelor pertinente ale cauzei în procesul decizional, atunci când a respins cererea de prezentare a originalului schiţei, aplicând în mod corect, atât prevederile art. 286 alin. (2) C. proc. civ. în referire la art. 292 alin. (2) C. proc. civ., cât şi pe cele ale art. 174 - art. 178 C. proc. civ.

5. Criticile sub aspectul soluţiei date cererii de revendicare sunt nefondate.

Astfel, reamintind faptul că instanţa de judecată de recurs exercită un control exclusiv de legalitate, care se grefează pe situaţia de fapt astfel cum aceasta a fost stabilită defintitiv de instanţele devolutive ale fondului, în lipsa administrării în recurs de noi probe, Înalta Curte notează că în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, instanţa de apel a statuat definitiv că terenul litigios "nu face parte din suprafaţa de 46,877 ha păşune aflată în proprietatea comunei Români, conform anexei 35 din lista-inventar a bunurilor proprietatea publică a comunei conform H.G. nr. 1356/2001; nu face parte nici din suprafeţele care au făcut obiectul actului autentificat sub nr. x din 20.12.1910, al procesului-verbal din 16.08.1940 (pentru 67 ha) şi al procesului-verbal din 16.08.1940 (pentru 46 ha)" şi de asemenea, că s-"au infirmat apărările apelantei pârâtei potrivit cu care suprafaţa de 33,89 ha este cuprinsă în cea cu care a fost majorat islazul comunei Români de la 347,68 ha la 393,53 ha prin Ordinul Prefectului nr. 130/14.09.1999. Se arată că terenul revendicat nu are legătură cu cel de 45,85 ha, preluat de comuna Români de la S.C. F.".

În acelaşi timp, curtea de apel a stabilit definitiv, pe baza probelor administrate, faptul că "Ordinul Prefectului Judeţului Neamţ nr. 77 din 23.07.1998 a modificat suprafeţele de păşune reconstituite celor două comune, în mod particular, cu privire la păşunea de 33,89 ha identificată "Ghergheleu", imobilul fiind cuprins în inventarul Comunei Mărgineni".

Raportat la această stare de lucruri constatată definitiv de instanţa de apel pe baza probelor administrate în dosar, este evident că în concursul juridic dintre cele două părţi procesuale presupus de cererea de revendicare formulată, nu poate avea câştig de cauză din perspectiva art. 563 C. civ., decât reclamanta intimată, în condiţiile în care s-a stabilit faptul că actele de proprietate de care se prevalează pârâta recurentă nu privesc imobilul litigios şi că intimata beneficiază de ordinul de prefect din anul 1998, de reconstituire a dreptului de proprietate exact pentru acte teren litigios.

Cvasiunanimitatea criticilor din punctul 5 al motivelor de recurs formulate pun în discuţie de fapt, temeinicia cererii de chemare în judecată prezente, prin solicitarea de reanalizare a probelor administrate cauzei, pentru a se ajunge în final, la configurarea unei alte situaţii de fapt decât cea stabilită definitiv de curtea de apel.

Or, astfel cum s-a ilustrat anterior, instanţa de recurs exercită un control exclusiv de legalitate a hotărârii recurate, date fiind prevederile art. 488 C. proc. civ., control care se grefează pe situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive ale fondului, fără posibilitatea de a o reinterpreta.

Pe cale de consecinţă, ansamblul majorităţii calificate a criticilor formulate de recurentă la punctul 5 din recurs, vor fi respinse de Înalta Curte în temeiul argumentelor expuse.

În ceea ce priveşte critica relativă abrogării ordinului prefectului din 1998, reluată de recurentă şi la punctul 5 din motivele de recurs, Înalta Curte a analizat-o deja în finalul punctului 2 al deciziei civile prezente.

Critica referitoare la neadministrarea unei noi expertize în faza procesuală de apel, este nefondată. Astfel, Înalta Curte, grefându-se pe statuările ilustrate la punctul 4 al deciziei prezente, referitor la existenţa unor texte de lege care permit judecătorului o anumită marjă de apreciere, constată că instanţa de apel a procedat în mod corect atunci când a respins această probă solicitată în apel, în condiţiile în care în faza procesuală a fondului au fost administrate două expertize judiciare topografice convergente în privinţa elementelor relevante pentru conturarea situaţiei de fapt a cauzei, astfel cum a reţinut curtea de apel:

"Concluziile de mai sunt cele aparţinând expertului topo D., însă aceleaşi susţineri cu privire la situaţia de fapt au fost formulate şi de primul expert desemnat, H.".

Din această perspectivă, o altă expertiză judiciară, a treia, având aceleaşi obiective, reprezenta o probă inutilă din perspectiva art. 255 şi urm. C. proc. civ., motiv pentru care instanţa de recurs apreciază că instanţa de apel a realizat un bilanţ pertinent al elementelor pertinente ale cauzei în procesul decizional, atunci când a respins această probă, neîncălcând aşadar, prevederile procesuale privitoare la propunerea, încuviinţarea şi administrarea probelor.

Contrar susţinerii recurentei, Înalta Curte remarcă faptul că deşi instanţa de apel a menţionat şi caracterul prematur al acestei dovezi propuse, cu toate acestea a prezentat în continuare şi argumentele sale de respingere a administrării acestei probe, astfel încât aserţiunea recurentei că instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat asupra acestei dovezi este eronată.

6. Tot în mod contrar aserţiunilor recurentei pârâte, Înalata Curte observă că instanţa de apel a analizat nu generic, ci aplecat asupra cauzei concrete deduse judecăţii sale, întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale în privinţa recurentei.

Astfel, curtea de apel a arătat "Ocuparea terenului reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate manifestată prin împiedicarea de a exercita atribute esenţiale ale acestui drept precum posesia şi folosinţa, în virtutea cărora reclamanta ar fi putut realiza venituri din închiriere, situaţie prejudiciabilă pentru intimata reclamantă şi, în mod, corelativ, imputabilă apelantei pârâtei, astfel încât acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă este pe deplin justificată, fiind realizate cerinţele răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1349 C. civ..".

Totodată, instanţa de apel a argumentat inclusiv modul în care a stabilit prejudiciul:

"reclamanta Comuna Mărgineni a încheiat cu numitul L. contractul de închiriere nr. x din 7.04.2017, având ca obiect păşunea de 33,89 ha revendicată în prezenta cauză, pe o perioadă de 7 ani, preţul închirierii fiind de 4270,15 RON pe an, iar aceasta nu a putut asigura chiriaşului folosinţa imobilului închiriat, timp de doi ani a fost lipsită de venitul rezultat din chirie dar şi de impozitul pe această suprafaţă care trebuia achitat tot de chiriaş (art. 3 lit. n) din contract). Fişa fiscală pe anul 2019 evidenţiază sumele datorate de chiriaşul L. Primăriei comunei Mărgneni cu titlu de chirie şi impozit în temeiul contractului menţionat, respectiv 8029 RON".

Argumentele citate ale instanţei de apel corespund din punct de vedere calitativ exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ele reprezentând motivele concrete (şi nu generale) de fapt şi de drept pentru care instanţa a considerat corectă soluţia dată asupra capătului de cerere subsidiar.

În condiţiile în care vinovăţia, culpa unei persoane juridice sau fizice ilustrează poziţia subiectivă, internă, psihică a acesteia faţă de rezultatele faptelor sale, ea reprezintă un element factual, astfel încât este evident că critica recurentei prin care se invocă existenţa unei culpe a reclamantei intimate în producerea prejudiciului invocat, pune în discuţie temeinicia deciziei recurate şi nu legalitatea acesteia, motiv pentru care Înalta Curte nu o poate primi.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul promovat, reţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.

Conform art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta să plătească intimatei, 3.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în faza procesuală a recursului de către aceasta din urmă (dovezi dosar recurs), întrucât culpa procesuală în declanşarea şi desfăşurarea prezentei căi de atac aparţine recurentei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta UAT Comuna Români prin Primar, împotriva deciziei nr. 621 din 25 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Obligă recurenta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3000 RON, reprezentând onorariu avocat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 martie 2022.