Unauthorized suspension of employment contract and legal defense: failure to prove illicit act for delictual civil liability

Şedinţa publică din data de 02 martie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2020 la data de 20.05.2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi Cabinet avocat B., solicitând obligarea pârâtelor la plata către reclamant a sumei de 300.000 euro reprezentând daune morale, pentru prejudiciul cauzat prin săvârşirea faptelor ilicite.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Braşov, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 29/S din 10 decembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, a fost respinsă excepţia lipsei de interes a reclamantului; a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., împotriva pârâţilor B. şi Cabinet avocat B., ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Braşov, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 787/Ap din 23 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A..

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 787/Ap din 23 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a declarat recurs reclamantul A..

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a criticat soluţia curţii de apel susţinând, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut, în mod nelegal, că fapta ilicită nu există, astfel că nu a mai procedat la analiza celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale.

Prin primul motiv de recurs, încadrat de recurent în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta a susţinut că hotărârea curţii de apel cuprinde motive contradictorii, întrucât, pe de o parte, instanţa de apel recunoaşte şi acceptă existenţa şi conţinutul hotărârilor judecătoreşti prin care, la cererea reclamantului, a fost declarată nulă absolut decizia de suspendare a contractului individual de muncă, iar, pe de altă parte, reţine că prerogativa suspendării contractului de muncă aparţine angajatorului.

Astfel, arată că, în speţă, contrar celor reţinute de instanţă, suspendarea contractului individual de muncă a reprezentat o măsura arbitrară, puternic afectată de nelegalitate, fiind vorba de o veritabilă faptă ilicită săvârşită cu rea-credinţă de către pârâţi, în frauda drepturilor şi intereselor reclamantului.

Totodată, arată că pârâta avocat B. a săvârşit o faptă ilicită, constând în aceea că şi-a depăşit atribuţiile, arogându-şi abuziv puterea, emiţând unilateral, fără a avea vreo calitate sau mandat din partea Electrostatic S.R.L., o decizie de suspendare a contractului de muncă al reclamantului, folosindu-se de numele societăţii şi de faptul că aceasta îl are client pe unul din asociaţi.

În mod contradictoriu, instanţa de apel a reţinut inexistenţa unei fapte ilicite, dar, în acelaşi timp, şi argumentele celorlalte instanţe de judecată privitoare la caracterul nul absolut al deciziei de suspendare a contractului de muncă.

Or, nulitatea deciziei de suspendare a contractului individual de muncă are semnificaţia nerespectării cerinţelor de legalitate la momentul întocmirii sale, aspect care prin el însuşi este în măsură să conducă la constatarea săvârşirii unei fapte ilicite.

Prin cel de al doilea motiv de recurs, încadrat de recurent în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., acesta a susţinut că instanţa de apel a nesocotit puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate de Tribunalul Braşov şi respectiv Curtea de Apel Braşov cu privire la legalitatea emiterii unei decizii de suspendare a contractului individual de muncă

Precizează că instanţele de judecată au statuat, cu putere de lucru judecat, că decizia contestată nu a fost emisă sau măcar asumată sau girată de către reprezentantul legal al societăţii, acesta nesemnând-o şi neprezentând o împuternicire dată în acest sens avocatului a cărui semnătură şi ştampilă se regăsesc pe aceasta.

Reclamantul menţionează că prezumţia de lucru judecat impune consecvenţa în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat şi statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre.

Or, prin hotărârea recurată, instanţa de apel contrazice flagrant si nepermis statuările instanţelor de dreptul muncii care, constatând nulitatea absolută a deciziei de suspendare a contractului de muncă, au constatat implicit săvârşirea unor fapte ilicite de către pârâte.

Prin cel de al treilea motiv de recurs, încadrat de recurent în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta a susţinut că instanţa de apel a nesocotit normele de drept material incidente cauzei, făcând o aplicare şi o interpretare greşită a art. 1349, art. 1357 şi art. 1364 C. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul a arătat că atât fapta ilicită cât şi culpa există, iar îndeplinirea acestor condiţii rezultă cu evidenţă din considerentele şi dispozitivul sentinţei civile nr. 605/MAS din 24 iulie 2019 a Tribunalului Braşov (dosar x/2018), rămasa definitiva, unde la fila x, alin. (11), din menţiunile făcute de instanţa, reiese clar faptul ca pârâta B. a săvârşit o faptă ilicită, constând în aceea că si-a depăşit atribuţiile, emiţând unilateral, fără a avea vreo calitate sau mandat din partea Electrostatic S.R.L., o decizie de suspendare a contractului de muncă, folosindu-se de numele societăţii si de faptul că aceasta îl are client pe unul din asociaţi.

Cu putere de lucru judecat, această instanţă a reţinut că decizia contestată nu a fost emisă sau măcar asumată sau girată de către reprezentantul legal al societăţii, acesta nesemnând-o şi neprezentând o împuternicire dată în acest sens avocatului care a semnat decizia.

Or, apreciază recurentul, este cert faptul că dacă decizia de suspendare a contractului de muncă nu a reprezentat voinţa expresă a societăţii, această decizie a reprezentat voinţa expresă, unilaterală a pârâtelor, care nesocoteşte flagrant normele legale şi constituie o veritabilă faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

În continuare, recurentul-reclamant reliefează consecinţele faptelor ilicite săvârşite de către pârâte, respectiv a prejudiciului imens care i-a fost cauzat din culpa acestora făcând trimitere la proba cu înscrisuri şi proba testimonială administrate în faţa instanţelor de fond.

Apreciază totodată că, prin săvârşirea faptei ilicite, pârâţii i-au încălcat drepturile constituţionale, respectiv dreptul la muncă, la sănătate, la demnitate, la personalitate, la respectarea vieţii private, drepturile nepatrimoniale la nume şi la imagine.

Menţionează că în afara faptului că pârâtele au desfăşurat activităţi nespecifice şi străine profesiei de avocat, în speţă fiind vorba de măsura abuzivă şi apreciată de instanţa de judecată în dosarul x/2018 ca fiind una ilegală, de suspendare a contractului de muncă ce i-a adus prejudicii dovedite, atât de natură financiară cât şi legate de integritate şi sănătate, au folosit cuvinte jignitoare la adresa acestuia de natură a-i afecta demnitatea în faţa terţilor, inclusiv în faţa instanţelor de judecată, arătând în toate litigiile faptul că săvârşeşte furturi, că este condamnat, făcând afirmaţii false precum că este cercetat în stare recidivistă postcondamnatorie şi făcând trimiteri la viaţa privată ce nu aveau nicio legătură cu litigiile dintre părţi.

Mai mult decât atât, susţine că suspendarea abuzivă şi ilegală a contractului de muncă a făcut ca reclamantul să rămână dintr-o dată fără niciun fel de venit.

Concluzionând, apreciază că sunt întrunite toate condiţiile răspunderii civile delictuale, în sensul că a fost probată săvârşirea faptei ilicite.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatele-pârâte B. şi Cabinet Avocat B. au formulat note scrise prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii instanţei de apel, prezentând, pe larg, situaţia de fapt.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 15 septembrie 2021 şi a fost repartizat aleatoriu completului nr. 10 care, prin rezoluţia din data de 6 decembrie 2021a stabilit termen la data de 2 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul în raport cu actele şi lucrările dosarului, criticile şi apărările formulate şi cu prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că cererea de chemare în judecată are ca obiect pretenţii, constând în daune morale solicitate de reclamantul A. pentru prejudiciul cauzat prin săvârşirea de presupuse fapte ilicite de către intimatele -pârâte prin exercitarea profesiei de avocat cu rea-credinţă, în scopul prejudicierii reclamantului şi afectare a demnităţii şi reputaţiei reclamantului prin folosirea de apelative jignitoare la adresa acestuia .

Prin sentinţa civilă nr. 209/S din 10 decembrie 2020, prima instanţă, Tribunalul Braşov, a respins cererea de chemare în judecată reţinând, în esenţă, că faptele pe care reclamantul le invocă nu au un caracter ilicit, astfel că nu sunt întrunite cumulativ elementele răspunderii civile delictuale.

Prin decizia civilă nr. 787/Ap din 23 iunie 2021, instanţa de apel a respins apelul declarat de reclamant, menţinând soluţia pronunţată de prima instanţă.

Prin recursul formulat, recurentul-reclamant a susţinut, pe de o parte, că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii şi, totodată, încalcă puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 605/2019, pronunţată de Tribunalul Braşov, iar, pe de altă parte, că este pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv ale art. 1349 şi 1357 C. civ. şi precum şi cele ale art. 1364 din acelaşi cod.

Criticile astfel dezvoltate de recurentul-reclamant nu sunt fondate, pentru argumentele ce vor succede:

Prin primul motiv de recurs, subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, recurentul-reclamant susţine că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamatul arată că deşi instanţa de apel a reţinut în considerente caracterul nul al deciziei de suspendare a contractului de muncă (aspect care, în opinia reclamantului, reprezintă în sine o faptă ilicită), totuşi a concluzionat că nu a fost săvârşită nicio fapta ilicită de către intimatele-pârâte.

În ceea ce priveşte acest motiv de recurs invocat de recurent, întrucât motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă, Înalta Curte reţine că instanţa de apel şi-a argumentat soluţia adoptată, neexistând elemente contradictorii, în condiţiile în care instanţa a analizat raporturile dintre părţi în limitele învestirii şi a situaţiei de fapt conturată în cauză.

În concret, instanţa de apel a reţinut că deşi decizia de suspendare a contractului de muncă este lovită de nulitate absolută, întrucât nu îndeplineşte condiţiile de formă, prerogativa suspendării contractului de muncă aparţine angajatorului, fiind expres prevăzută de Codul muncii.

Totodată, curtea de apel a reţinut că, din probele administrate în cauză, precum şi din conduita reprezentanţilor societăţii angajatoare, care au înţeles să pună în executare decizia de suspendare a contractului de muncă al reclamantului, reiese că această decizie a fost luată de asociatul reclamantului, pârâta B. fiind doar cea care a redactat, semnat şi parafat decizia, cu vicii de formă, împrejurare care a dus la anulare.

În acest context, instanţa de apel a reţinut, în mod judicios, că exercitarea dreptului de a hotărî suspendarea unui contract de muncă nu poate constitui prin ea însăşi o faptă ilicită, decât în măsura în care se poate dovedi că dreptul nu a fost exercitat în scopul pentru care este recunoscut de lege, ci în mod abuziv, cu intenţia de a cauza un prejudiciu altuia, iar în speţă, dovada unei astfel de intenţii nu a fost făcută.

Drept urmare, se reţine că decizia dată în apel nu cuprinde, în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motive contradictorii, considerentele deciziei recurate prezentând în mod clar şi coerent, logic şi juridic raţionamentul care susţine soluţia de respingere a apelului reclamantului.

În ceea de priveşte cel de-al doilea motiv de casare, subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul susţine că, prin împrejurarea reţinută potrivit căreia nu există faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat de care se bucură sentinţa civilă nr. 605MAS/2019 din 24 iulie 2019, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă.

Sub acest aspect susţine că instanţa de dreptul muncii, care a constatat nulitatea absolută a deciziei de suspendare a contractului de muncă, a reţinut implicit săvârşirea faptei ilicite de către pârâtele din prezenta cauză.

Înalta Curte observă că, într-adevăr, prin sentinţa civilă nr. 605MAS/2019 din 24 iulie 2019 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, la care face referire recurentul, s-a stabilit că decizia contestată nu a fost emisă sau măcar asumată sau girată de către reprezentantul legal al societăţii, acesta nesemnând-o şi neprezentând o împuternicire dată în acest sens avocatului a cărui semnătură şi ştampilă se regăsesc pe act. Totodată, constatând că decizia de suspendare a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale, a constatat nulitatea absolută a deciziei şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Însă, din simpla lecturare a acestei sentinţe, rezultă că în litigiul anterior instanţa a analizat doar condiţiile de formă ale deciziei de suspendare, reţinând că, la momentul emiterii deciziei, aceasta nu a fost semnată de reprezentanţii societăţii angajatoare, iar nulitatea acesteia pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă nu poate fi confirmată printr-o ratificare ulterioară.

Drept urmare, contrar susţinerilor recurentului, nu s-a reţinut, cu autoritate de lucru judecat, că decizia de suspendare a reprezentat voinţa expresă, unilaterală a pârâtelor şi nici săvârşirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.

De fapt, aşa cum s-a menţionat mai sus, instanţa de litigii de muncă nu a analizat decizia de suspendare pe fond, ci a anulat-o pentru nerespectarea condiţiilor de formă.

În atare condiţii, Înalta Curte constatând că instanţa de apel nu a nesocotit autoritatea de lucru judecat invocată de recurent, va înlătura şi acest motiv de recurs.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8, recurentul a susţinut o greşită aplicare şi interpretare a normelor de drept material, respectiv ale art. 1349, art. 1357 şi art. 1364 C. civ.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, prin demersul său judiciar, reclamantul a învestit instanţa de judecată cu acţiunea având ca obiect obligarea pârâtelor la plata daunelor morale pentru prejudiciul cauzat prin săvârşirea cu vinovăţie de fapte ilicite constând, pe de o parte, în depăşirea atribuţiilor avute în calitate de avocat, emiţând decizia de suspendare a contractului de muncă, în mod unilateral, fără a avea mandat în acest sens, iar, pe de altă parte, prin afirmaţii defăimătoare ce au fost făcute în faţa terţilor, inclusiv în faţa instanţelor de judecată.

Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 C. civ., care reglementează răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie, text care se coroborează cu prevederile art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ., care consacră regula de principiu potrivit căreia fiecare om răspunde direct şi nemijlocit pentru faptele sale ilicite.

Prima instanţă, analizând susţinerile părţilor şi probele administrate, a reţinut ca nefiind dovedite elementele răspunderii civile delictuale, respectiv condiţia existenţei unei fapte ilicite, în raport cu faptele imputate, aşa cum au fost acestea prezentate în acţiune, soluţia fiind validată de instanţa de apel.

Din analiza dispoziţiilor art. 1349 alin. (1) şi (2) şi art. 1357-1371 C. civ., rezultă că angajarea răspunderii pentru fapta ilicită proprie presupune existenţa cumulată a patru condiţii sau elemente constitutive: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile. Existenţa acestor condiţii trebuie dovedită de cel care se consideră îndreptăţit să obţină repararea prejudiciului.

Element obiectiv al răspunderii civile delictuale, fapta ilicită reprezintă acea acţiune sau inacţiune prin care s-a adus atingere drepturilor subiective ale altor persoane sau intereselor lor legitime, de natură a cauza un prejudiciu.

Ilicitatea conduitei făptuitorului este apreciată în raport de regulile generale de comportament instituite în societate prin dispoziţiile legale şi norme morale, care stabilesc în sarcina cetăţenilor obligaţia de a nu vătăma sau prejudicia o altă persoană.

Aşadar, pentru ca recurentul-reclamant să poată obţine o despăgubire din partea persoanelor pretins responsabile, acesta trebuia să probeze existenţa unei fapte ilicite, lucru afirmat de recurentul-reclamant care reclamă prin prezentul recurs o aplicare greşită a normelor ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

Pentru analiza modului în care aceste dispoziţii legale incidente în speţă au fost interpretate şi aplicate în cauza dedusă judecăţii este necesară prezentarea faptelor, astfel cum au fost stabilite de instanţele fondului, pe baza probelor administrate în cauză, apreciere de fapt asupra căreia instanţa de recurs nu poate face o reevaluare în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Reclamantul a fost asociat şi administrator în cadrul companiei Electrostatic S.R.L., alături de numitul C..

Prin sentinţa penală nr. 66/S din 02 mai 2018 a Tribunalului Braşov, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani de închisoare şi s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe o durată de 5 ani, pentru infracţiunea de spălare de bani, această sentinţă penală rămânând definitivă la data de 09 noiembrie 2018.

După condamnare, reclamantului i s-a emis o decizie de suspendare a contractului individual de muncă, decizie ce a fost contestată de către reclamant şi care a fost anulată pentru lipsa condiţiilor de formă, instanţa de dreptul muncii reţinând că decizia de suspendare nu a fost semnată de reprezentantul legal al societăţii, ci poartă numai semnătura şi ştampila reprezentantului convenţional al societăţii (pârâta din prezenta cauză), care nu a prezentat o împuternicire în acest sens.

Drept urmare, constatând că nerespectarea condiţiilor de formă atrage sancţiunea nulităţii, nulitate ce nu poate fi acoperită prin confirmare ulterioară, s-a constatat nulitatea deciziei de suspendare a contractului individual de muncă, s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară şi a fost obligată societatea Electrostatic S.R.L. la plata către recurentul din prezenta cauză a drepturilor salariale, indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data emiterii deciziei până la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în cauză.

Prin demersul său judiciar, reclamantul reclamă săvârşirea unor fapte ilicite cu vinovăţie de către pârâta B., în calitate de avocat, care şi-a depăşit atribuţiile, emiţând unilateral, fără a avea calitate sau mandat, decizia de suspendare a contractului de muncă. Totodată, susţine reclamantul că fapta ilicită a intimatelor-pârâte a constat şi în adresarea de cuvinte jignitoare de natură a-i afecta demnitatea, în faţa terţilor, inclusiv a instanţelor de judecată, arătând în toate litigiile că săvârşeşte furturi, că este condamnat, fiind cercetat în stare de recidivă postcondamnatorie, toate aceste afirmaţii fiind false.

În acest context factual, instanţa de recurs, esenţializând, reţine că instanţele anterioare au avut a stabili dacă faptele reclamate de recurentul-reclamant au caracter ilicit cauzator de prejudicii.

În acord cu instanţele anterioare, instanţa de recurs apreciază că, în cauză, nu există o faptă ilicită, întrucât acţiunile imputate nu au caracter ilicit.

Astfel, potrivit instanţelor de fond, instanţe care au prerogativa de a stabili situaţia de fapt, pe baza probelor administrate în cauză, s-a stabilit că iniţiativa emiterii deciziei de suspendare a contractului individual de muncă a aparţinut reprezentantului legal al societăţii Electrostatic S.R.L., pârâta fiind doar cea care a întocmit, semnat şi parafat decizia, fără a avea iniţiativa în emiterea deciziei de suspendare a contractului individual de muncă.

Totodată, este de menţionat că exercitarea activităţii de avocat - de reprezentare a intereselor societăţii sau ale numitului C. - nu poate constitui prin ea însăşi o faptă ilicită, decât în măsura în care se poate dovedi că această activitate nu a fost exercitată în scopul în care este recunoscută de Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, ci în mod abuziv, cu intenţia de a cauza recurentului-reclamant un prejudiciu, iar în speţă, dovada unei astfel de intenţii nu a fost făcută.

În ceea ce priveşte presupusa faptă ilicită a intimatelor-pârâte constând în adresarea de cuvinte jignitoare de natură a-i afecta reclamantului demnitatea, în faţa terţilor, inclusiv a instanţelor de judecată arătând în toate litigiile că acesta este condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de furt, Înalta Curte constată că nici aceasta nu are caracter ilicit, neconturându-se o încălcare a conduitei profesionale a pârâtei.

Astfel, cu privire folosirea de apelative cum ar fi "condamnat" ori "infractor" atribuite recurentului-reclamant în cuprinsul unor cereri de chemare în judecată şi formularea de apărări în litigiile purtate între recurentul-reclamant, pe de o parte, şi asociatul său C. şi Electrostatic S.R.L., pe de altă parte, instanţa supremă, în acord cu instanţa de apel, constată că în contextul rămânerii definitive a sentinţei penale de condamnare a recurentului-reclamant pentru infracţiunea de spălare de bani, aceste apelative reflectă situaţia reală a recurentului-reclamant de a fi condamnat penal, în mod definitiv.

Totodată, se constată că, prin demersurile judiciare realizate în exercitarea calităţii de avocat, intimata-pârâtă a acţionat în interesul clientului său, susţinându-i cauza, fără a se putea reţine că ar fi acţionat în scopul prejudicierii reclamantului, pentru ca faptele acesteia să poată fi încadrate în categoria celor ilicite cauzatoare de prejudicii.

Prin urmare, având în vedere că îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1349 C. civ. - fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta imputată şi prejudiciu şi vinovăţia - trebuie să fie cumulativă, constatând inexistenţa faptei ilicite, analiza celorlalte condiţii - cum ar fi prejudiciul suferit de reclamant ca urmare a suspendării contractului individual de muncă - devine inutilă în cauză.

În ceea ce priveşte greşita aplicare a prevederilor art. 1364 C. civ., instanţa supremă va reţine că îndeplinirea unei îndatoriri prevăzute sau numai permise de dispoziţiile legale în vigoare este considerată a fi o activitate legală, eventualele prejudicii care s-ar putea produce în asemenea situaţii nefiind de natură a angaja răspunderea delictuală, astfel că nu este îndeplinită condiţia comiterii unei fapte ilicite. Îndeplinirea unei astfel de activităţi ar putea avea caracter ilicit numai atunci când a fost săvârşită cu vinovăţie, fiind cauzat un prejudiciu.

Însă, aşa cum s-a arătat în considerentele anterior expuse, reclamantul nu a făcut dovada că pârâtele au acţionat în mod abuziv, cu intenţia de a-i cauza acestuia un prejudiciu.

Astfel, nefiind dovedite condiţiile cumulative necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare şi interpretare a normelor de drept material în materie, caz în care critica de nelegalitate instituită de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate şi reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 787/Ap din 23 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 02 martie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.