State's Tort Claim Against Acquitted Defendants Rejected; Causal Link and Damage Unproven, Appeal Quashed as Unfounded

Şedinţa publică din data de 02 martie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2019 la data de 20.05.2019, reclamanta Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a chemat în judecată pe pârâţii A. şi B., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 14.073.491 RON şi a obligaţiilor fiscale accesorii calculate de la data la care debitul principal a devenit exigibil şi până la data plăţii efective.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Teleorman, secţia civilă

Prin sentinţa civilă nr. 56 din 02 iunie 2020, Tribunalul Teleorman, secţia civilă a respins acţiunea, ca nefondată, şi a obligat reclamanta la plata către pârâtul A. a sumei de 3300 RON cheltuieli de judecată (3000 RON onorariu avocat şi 300 RON c/v transport).

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 1070A din 01 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1070A din 01 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

În motivare a arătat că, prin decizia atacată, instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în ceea ce îi priveşte pe pârâţii din prezenta cauză, neputând fi pusă la îndoială existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei celor doi pârâţi.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, în ceea ce îl priveşte pe pârâtul A., recurentul a apreciat că instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale deşi, prin considerente, a reţinut că se poate vorbi de neglijenţă în modul de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu ale acestuia.

În continuare, recurentul a susţinut că este eronată reţinerea instanţei întrucât, chiar dacă neglijenţa în modul de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu nu a generat prejudiciul, s-ar putea spune că a contribuit la neîmpiedicarea producerii pagubei.

La fel de eronată, susţine recurentul, este şi reţinerea instanţei de apel care acceptă că fapta pârâtului este interpusă în lanţul cauzal, ajungând însă la concluzia incorectă că legătura de cauzalitate dintre neglijenţa sa (neîndeplinirea riguroasă a controlului) şi prejudiciul rezultat în urma faptei celorlalţi inculpaţi nu este certă.

În ceea ce îl priveşte pe pârâtul B., apreciază că prin probele administrate în dosarul penal s-a făcut dovada faptei ilicite a acestuia.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi au formulat întâmpinări, în termen legal, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 24 august 2021 şi a fost repartizat aleatoriu completului nr. 10 care, prin rezoluţia din data de 4 noiembrie 2021, a stabilit termen la data de 2 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra excepţiei nulităţii căii de atac, precum şi asupra fondului recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând recursul în raport cu actele şi lucrările dosarului, criticile şi apărările formulate şi cu prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare, Înalta Curte, analizând-o cu prioritate, în raport de dispoziţiile art. 248 C. proc. civ., constată că aceasta este neîntemeiată şi o va respinge în consecinţă.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii recursului intervine atunci când criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi cod.

Din interpretarea acestor dispoziţii, rezultă că instanţa are obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., chiar dacă partea nu a indicat niciunul dintre acestea.

Numai în ipoteza în care criticile formulate prin cererea de recurs nu pot fi încadrate în niciunul dintre cazurile prevăzute de lege, se va putea aplica sancţiunea nulităţii recursului.

Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a formulat critici care pot fi circumscrise parţial motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinându-se că decizia atacată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor legale care reglementează instituţia răspunderii civile delictuale.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului.

Recursul este însă nefondat, pentru considerentele ce succed:

Înalta Curte observă, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, că reclamantul a înţeles să învestească instanţa cu o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, solicitând obligarea pârâţilor A. şi B., în solidar, la plata sumei de 14.073.491 RON şi a obligaţiilor fiscale accesorii calculate de la data la care debitul principal a devenit exigibil şi până la data plăţii efective, fiind invocate ca temei de drept prevederile art. 192 C. proc. civ., art. 27 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 1357 C. civ.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilităţii, părţile sunt cele care stabilesc obiectul şi limitele procesului, iar judecătorul trebuie să se pronunţe asupra cererilor părţilor, fără a depăşi limitele învestirii, astfel cum statuează art. 22 alin. (6) din acelaşi cod.

Aceasta implică, aşadar, analizarea cererii din perspectiva normelor legale invocate, instanţa de judecată fiind obligată să examineze dacă sunt întrunite cerinţele legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, în baza dispoziţiilor pe care reclamanta a înţeles să îşi fundamenteze acţiunea.

Înalta Curte constată că, în cauză, instanţa de apel, examinând hotărârea atacată, în limitele devoluţiunii fixate prin motivele de apel, a apreciat că apelul este nefondat, întrucât prin probatoriul administrat nu a fost dovedită îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor în legătură cu fapta pentru care au fost trimişi în judecată în dosarul penal nr. x/2015

Prin cererea de recurs pendinte, recurentul-reclamant a invocat aplicarea greşită a legii în materia răspunderii civile delictuale, cât priveşte reţinerea eronată a instanţei cu privire la neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor pentru atragerea răspunderii patrimoniale a intimaţilor-pârâţi, critici ce pot fi încadrate şi analizate prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine, cu titlu prealabil, că nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.

Astfel, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Înalta Curte mai reţine că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui prejudiciu; existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul.

În cauză, intimaţii-pârâţi au fost trimişi în judecată pentru comiterea infracţiunilor de constituire de grup infracţional organizat, complicitate la comiterea infracţiunii de folosire de acte nereale la autoritatea vamală, abuz în serviciu, complicitate la comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, în cazul pârâtului A. şi, respectiv, pentru comiterea infracţiunii de constituire grup de criminalitate organizată, pentru pârâtul B..

Prin decizia penală nr. 560/A din 19 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a dispus achitarea inculpatului A., în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu, pentru lipsa intenţiei directe sau indirecte în săvârşirea infracţiunii, iar cu privire la fapta acestuia de acceptare a declaraţiei vamale, fără ca acesta să fie însoţită de factura de retur, s-a stabilit că această faptă nu este prevăzută de legea penală.

Totodată, acesta a fost achitat în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a a C. proc. pen., neexistând o intenţie directă sau indirectă a inculpatului în săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.

În ceea ce îl priveşte pe pârâtul B., instanţa penală a dispus achitarea acestuia, constatându-se că faptele de complicitate la evaziunea fiscală imputate nu sunt prevăzute de legea penală.

Prin cererea de recurs, recurentul a susţinut că împrejurarea potrivit căreia instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă cu privire la cei doi pârâţi duce la concluzia că aceştia puteau aduce prejudicii Satului Român strict din perspectiva C. civ.

Or, faptul că instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă nu înseamnă, de plano, că se impune admiterea acesteia, ci că trebuie făcută, în mod distinct, dovada asupra îndeplinirii condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale, şi anume a existenţei prejudiciului, comiterea unei fapte ilicite, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi consecinţele dăunătoare produse şi vinovăţia făptuitorului.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul critică soluţia instanţei de apel, considerând că instanţa, în mod greşit, deşi a reţinut că în sarcina pârâtului A. poate fi pusă fapta ilicită datorată neglijenţei sale în serviciu, fiind interpusă în lanţul cauzal, a considerat, în mod eronat, că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Or, astfel cum rezultă din situaţia de fapt probată şi reţinută de instanţele de fond, în ceea ce îl priveşte pe intimatul A., instanţa de apel a reţinut că acesta nu a participat, alături de persoanele găsite vinovate pentru infracţiunile de evaziune fiscală, la săvârşirea activităţii ce a generat prejudiciul solicitat, acesta nefiind nici autor, şi nici coautor, astfel că nu îi poate fi angajată răspunderea pentru fapta proprie. Instanţa de apel a reţinut că ce i s-ar putea imputa pârâtului este o îndeplinire cu neglijenţă a sarcinilor de serviciu, fapta sa fiind o faptă interpusă în lanţul cauzal, astfel încât, legătura de cauzalitate dintre fapta sa şi prejudiciul rezultat nu este certă.

Totodată, curtea de apel a reţinut că neglijenţa care ar putea fi pusă în sarcina pârâtului A. nu este cea care a generat prejudiciul, acesta fiind generat de activitatea ilicită, infracţională a persoanelor condamnate pentru infracţiunile de evaziune, în timp ce fapta ce i s-ar putea imputa pârâtului, cel mult, nu a reuşit să împiedice paguba, dar nu a cauzat-o.

Or, una dintre condiţiile esenţiale a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie este raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, în sensul că fapta săvârşită trebuie să fie cea care a provocat acel prejudiciu. Cu alte cuvinte, pentru ca obligaţia de dezdăunare să ia fiinţă, trebuie să fie stabilită existenţa unei legături cauză - efect.

Drept urmare, reţinând că fără existenţa unei legături între fapta comisă şi prejudiciul suferit, nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o aplicare şi interpretare corectă a normelor ce reglementează instituţia răspunderii delictuale, în ceea ce îl priveşte pe pârâtul A..

Cu privire la pârâtul B., curtea de apel a reţinut că nu se poate identifica vreun prejudiciu cauzat Statului Român, atâta vreme cât obligaţiile de plată a taxelor şi accizelor nu au devenit exigibile pe teritoriul României, marfa fiind pusă în liberă circulaţie în Bulgaria, prin fapta reţinută în sarcina acestui pârât, faptă care, de altfel, nu are caracter ilicit. Aşadar, cu privire la acest pârât, apelul a fost respins pentru neîntrunirea cumulativă a condiţiilor răspunderii delictuale, respectiv a condiţiei prejudiciului.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reţine că prejudiciul reprezintă premisa răspunderii civile, elementul obiectiv al construcţiei juridice care declanşează mecanismul de despăgubire a victimei, deoarece, chiar dacă a fost comisă o faptă ilicită, în absenţa unor consecinţe dăunătoare, nu poate fi antrenată răspunderea.

Aşadar, pentru ca recurentul-reclamant să poată obţine o despăgubire din partea persoanelor pretins responsabile, acesta trebuia să probeze existenţa prejudiciului.

Or, în situaţia de faţă, astfel cum a reţinut instanţa de apel, apreciere de fapt asupra căreia instanţa de recurs nu poate face o reevaluare în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., obligaţiile de plată a taxelor şi accizelor nu au devenit exigibile pe teritoriul României, marfa fiind pusă în liberă circulaţie în Bulgaria, astfel că nu a fost identificat niciun prejudiciu cauzat Statului român prin fapta pârâtului.

În egală măsură, este de reţinut că, prin sentinţa penală nr. 631 din 30 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2015, instanţa a admis în parte acţiunea civilă, obligând la plata prejudiciului, în cuantumul solicitat în acest litigiu, pe alţi trei inculpaţi.

Prin urmare, nefiind dovedite condiţiile cumulative necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale - cea a legăturii de cauzalitate, în cazul pârâtului A. şi cea a prejudiciului, în cazul pârâtului B. - Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare şi interpretare a normelor de drept material în materie, caz în care critica de nelegalitate instituită de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. este nefondată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-pârâţi.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei nr. 1070 A din 01 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă recurentul-reclamant la plata sumei de 1000 lei‚ cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât A..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 02 martie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.