Broadcasting royalties: interruption of the limitation period by a prior unsuccessful payment order suit and the scope of res judicata regarding evidentiary rulings

Şedinţa publică din data de 22 februarie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 27 octombrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia pentru Drepturi de Autor a chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L., solicitând obligarea pârâtei:

- la plata către UCMR-ADA a sumei de 56.351,43 RON, inclusiv TVA, reprezentând remuneraţii restante datorate de pârâtă cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru radiodifuzarea operelor muzicale în perioada trimestrul III 2011 - III 2012 pe postul de televiziune B.;

- la plata de penalităţi egale cu dobânda legală începând cu data de 25 octombrie 2011 şi până la plata efectivă a remuneraţiilor aferente trimestrelor III 201l - III 2012, reprezentând remuneraţii restante datorate potrivit capătului 1 al cererii;

- la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

I.2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă:

Prin încheierea de şedinţă din data de 8 martie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în temeiul art. 107 alin. (1) şi (3) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015, a dispus înaintarea dosarului secţiei a V-a civile a Tribunalului Bucureşti, completul PI2.

I.3. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă:

Prin sentinţa civilă nr. 2452 din data de 20 decembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 42.277,76 RON (fără TVA) cu titlul de remuneraţii restante datorate de pârâtă cu titlul de drepturi patrimoniale de autor pentru radiodifuzarea operelor muzicale în perioada 1 iulie 2011 - 30 septembrie 2012, aşa cum au fost calculate de expert C., a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 9.610,55 RON cu titlul de penalităţi de întârziere, calculate potrivit aceluiaşi raport de expertiză şi a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 2.100 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând 100 RON taxă de timbru, 2.000 RON onorariu expert.

I.4. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă:

Prin decizia civilă nr. 1208A din data de 1 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2452 din data de 20 decembrie 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a obligat pe pârâtă la 2.975 RON, cheltuieli de judecată către reclamantă.

II Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A. S.R.L.

II.1. Motivele de recurs

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susţinut următoarele:

- instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, prin pronunţarea încheierii preparatorii din data de 3 martie 2020 (corp comun cu decizia civilă nr. 1208 din data de 1 octombrie 2020), prin care a respins solicitarea de probaţiune a recurentei-pârâte privind proba cu înscrisuri;

- contrar celor reţinute de curtea de apel în încheierea de şedinţă din data de 3 martie 2020, legiuitorul nu a prevăzut în sarcina apelantului obligaţia de reataşare a întregului material probator deja analizat de instanţa de fond;

- din interpretarea art. 470 alin. (1) lit. d) raportat la art. 194 alin. (1) lit. e) C. proc. civ. coroborate cu prevederile art. 476 alin. (2) din acelaşi act normativ, reiese faptul că obligaţia de a anexa probe cererii de apel se referă exclusiv la probele noi; în plus, cerinţa este prevăzută de art. 470 alin. (3) C. proc. civ. sub sancţiunea decăderii - formulare ce nu se regăseşte în încheierea de şedinţă anterior menţionată, instanţa înţelegând să se pronunţe în sensul respingerii;

- nu a solicitat administrarea de probe noi;

- prin respingerea netemeinică şi nelegală a solicitării de probaţiune privind înscrisurile deja existente la dosarul cauzei i s-a produs un prejudiciu, ce rezultă din îngrădirea posibilităţilor procesuale - nu şi-a putut exercita pe deplin dreptul la apărare, astfel cum acesta este reglementat de art. 13 C. proc. civ., neputând depune probe şi formula apărări.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că:

- hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, în sensul că există contradicţie între considerentele hotărârii şi soluţia pronunţată;

- deşi instanţa a reţinut că numai ultima prestaţie trimestrială solicitată de intimata-reclamantă s-ar afla în interiorul termenului de prescripţie, aceasta a respins, în integralitate, apelul pe care l-a formulat, obligând-o astfel la plata sumelor aferente întregii perioade litigioase;

- termenul de prescripţie este împlinit pentru prestaţiile succesive aferente trimestrelor III 2011 - II 2012;

- se impune exclusiv verificarea împlinirii termenului de prescripţie pentru trimestrul III 2012.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., a susţinut următoarele:

- instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat, prin pronunţarea încheierii preparatorii din data de 3 martie 2020 (corp comun cu decizia civilă nr. 1208 din data de 1 octombrie 2020), prin care a respins solicitarea de probaţiune a recurentei-pârâte privind proba cu expertiza contabilă, în raport de sentinţa civilă nr. 913 din data de 7 iulie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015 în procedura somaţiei de plată, care are autoritate de lucru judecat asupra chestiunii tranşate cu privire la probatoriu;

- contrar susţinerilor curţii de apel, sentinţa menţionată nu a analizat exclusiv posibilitatea obligării pârâtei în cadrul procedurii privind somaţia de plată, ci şi probatoriul, Tribunalul Bucureşti reţinând faptul că "raportul juridic dintre părţi poate fi lămurit în procedura dreptului comun pe baza unui probatoriu complex";

- având în vedere că există o hotărâre judecătorească dată într-un apel de către Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în care se prevede expres că procedura somaţiei de plata nu poate fi urmată, întrucât este insuficientă administrarea probei cu înscrisuri, o hotărâre ulterioară a curţii de apel -învestite cu o cerere pe drept comun -, în care instanţa apreciază că nu este necesară nicio altă probă în afară de înscrisuri, nu numai că este nelegală şi netemeinică, ci şi goleşte de conţinut judecata cuprinsă în sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că:

- prin decizia civilă pronunţată, instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material din instituţia prescripţiei;

- instanţa de judecată nu poate, în mod temeinic şi legal, să pronunţe şi să motiveze o hotărâre în temeiul altor dispoziţii legale din materia prescripţiei decât cele invocate de reclamant;

- excepţia prescripţiei este o excepţie de ordine privată, în raport de dispoziţiile art. 2512 alin. (1), (2) şi (3) C. civ. şi art. 246 alin. (1) şi art. 247 alin. (2) C. proc. civ.

- intimata-reclamantă a înţeles să îşi motiveze susţinerile exclusiv pe prevederile art. 2539 alin. (2) C. civ.

- recalificarea nu este un remediu pentru invocarea ex officio a unei excepţii de ordine privată;

- or, instanţa de judecată, deşi a recunoscut caracterul de ordine privată al excepţiei prescripţiei, a apreciat că are libertatea de a recalifica acesta excepţie, chiar dacă partea nu a invocat temeiurile legale;

- art. 2537 pct. 2 şi art. 2539 C. civ. prevăd excepţii de la regulile generale în materie şi sunt de strictă aplicare;

- C. proc. civ. sancţionează neindicarea temeiului legal, spre exemplu dispoziţiile art. 470 alin. (1) lit. d) coroborat cu alin. (3);

- neindicarea temeiului legal pune partea adversă în imposibilitatea formării apărării pertinente şi concludente;

- cursul prescripţiei nu este întrerupt - art. 2539 alin. (2) C. civ. nu se aplică, în raport de anularea cererii formulate în dosarul nr. x/2015, dosar trecut cu vederea în totalitate în motivarea deciziei recurate.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

Intimata - reclamantă UCMR-ADA, Asociaţia pentru Drepturile de Autor a Compozitorilor nu a depus întâmpinare.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 07 decembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1208A din data de 1 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la data de 1 februarie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârâta A. S.R.L. este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

În cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se susţine că instanţa de apel ar fi încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, prin pronunţarea încheierii preparatorii din data de 3 martie 2020 (corp comun cu decizia civilă nr. 1208 din data de 1 octombrie 2020), prin care a respins solicitarea de probaţiune a recurentei-pârâte privind proba cu înscrisuri.

Acest motiv nu poate conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate, deoarece, pentru a fi incident, e necesar ca instanţa să fi încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., se pot include mai multe neregularităţi de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părţi, nesemnarea cererii reconvenţionale, nesocotirea principiilor publicităţii, oralităţii, contradictorialităţii etc.

În concret, nu pot fi calificate drept neregularităţi de ordin procedural care să conducă la aplicarea sancţiunii nulităţii prevăzute de art. 174 C. proc. civ.. susţinerile recurentului pârât, în sensul că legiuitorul nu a prevăzut în sarcina apelantului obligaţia de reataşare a întregului material probator deja analizat de instanţa de fond, că nu a solicitat administrarea de probe noi, de asemenea, că prin respingerea netemeinică şi nelegală a solicitării de probaţiune privind înscrisurile deja existente la dosarul cauzei i s-a produs un prejudiciu, ce rezultă din îngrădirea posibilităţilor sale, neputând depune probe şi formula apărări.

Potrivit art. 174 C. proc. civ.: (1) Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat. Nulitatea reprezintă principala sancţiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost îndeplinite cu nesocotirea dispoziţiilor legale. Ca sancţiune procedurală, nulitatea urmează să fie analizată în strânsă corelaţie cu diferitele acte de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le îndeplinesc pe parcursul activităţii judiciare. Or, în cauză, nu se pot identifica astfel de neregularităţi de ordin procedural, criticile recurentului fiind susţineri de fapt, nemulţumiri faţă de modul de soluţionare a apelului de către Curtea de apel Bucureşti.

Nu subzistă nici critica recurentului pârât în sensul că, în contradicţie cu reţinute de curtea de apel în încheierea de şedinţă din data de 3 martie 2020, legiuitorul nu a prevăzut în sarcina apelantului obligaţia de reataşare a întregului material probator deja analizat de instanţa de fond.

De altfel, reprezentantul intimatei a susţinut că nu a formulat o cerere de administrare de probe în faza apelului, ci a solicitat doar să se ţină seama de probele administrate la prima instanţă şi care, în opinia sa, erau deja câştigate cauzei. Drept urmare, nu a existat o cerere de administrare de probe noi în susţinerea apelului care să fi fost respinsă de către Curtea de apel.

Criticile formulate nu pot conduce deci la incidenţa motivului de nelegalitate invocat, neputând fi primită apărarea recurentei în sensul că, prin respingerea solicitării de probaţiune privind înscrisurile deja existente la dosarul cauzei i s-a produs un prejudiciu, ce ar rezulta din îngrădirea drepturilor sale procesuale, probele de la prima instanţă fiind deja dobândite cauzei.

Cu privire la nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., se apreciază că nici această critică nu subzistă. Se susţine că instanţa de apel, deşi a reţinut că numai ultima prestaţie trimestrială solicitată de către reclamantă pentru plata remuneraţiei s-ar afla în interiorul termenului de prescripţie, a respins în integralitate apelul şi a obligat-o la plata sumelor aferente întregii perioade litigioase, existând astfel motive contradictorii ale hotărârii instanţei de apel, în sensul în care a reţinut că numai pentru ultimul trimestru s-a încadrat în termenul de prescripţie de 3 ani.

Decizia atacată îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. deoarece instanţa de apel, deşi a considerat că termenul de trei ani de la data introducerii cererii de chemare în judecată ar cuprinde doar acel ultim trimestru, a motivat de ce nu s-a împlinit termenul de prescripţie nici pentru restul perioadei arătând incidenţa unui motiv de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, pentru care a înlăturat criticile legate de soluţionarea excepţiei prescripţiei de către instanţa de fond şi cu privire la restul perioadei.

Se arată în motivare că, deşi cererea de chemare în judecată în procedura somaţiei de plată formulată la data de 20.11.2012 a fost respinsă, cu argumentul că cererea nu îndeplinea cerinţele de admisibilitate ale procedurii speciale prevăzute de O.G. nr. 5/2001, întreruperea prescripţiei a operat în condiţiile art. 2537 pct. 2 şi art. 2539 alin. (1) şi alin. (2) teza a doua C. civ.. Astfel, prima cerere a fost formulată în interiorul termenului de prescripţie pentru toate pretenţiile acolo solicitate şi ea a fost respinsă, aşa cum prevede alin. (2) teza I al art. 2539 C. civ., dar noua cerere de chemare în judecată (cea pendinte) a fost formulată la data de 26.10.2015, la mai puţin de 6 luni de la data când hotărârea de respingere a rămas definitivă (în cazul acesta irevocabilă), respectiv de la 07.07.2015.

S-a mai reţinut că acel caz analizat de întrerupere a prescripţiei nu impune ca prima cerere să fi fost finalizată exclusiv prin admitere, că finalizarea cererii cu admiterea ei nici nu ar mai justifica curgerea unui nou termen de prescripţie a dreptului material la acţiune, ci eventual începerea curgerii termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită.

Aşadar, critica invocată nu se susţine.

Nu este incident nici motivul de casare prevăzut de pct. 7 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prin care se susţine că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat, în sensul în care a respins solicitarea de încuviinţare a probei cu expertiză contabilă, câtă vreme prin hotărârea pronunţată în procedura somaţiei de plată a fost analizată doar chestiunea probatoriului.

În mod just se motivează de curtea de apel că aplicarea prevederilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ.. este condiţionată de soluţionarea cauzei prin hotărârea a cărei autoritate de lucru judecat se invocă, iar în speţă, instanţa care a soluţionat prima cauză a verificat exclusiv posibilitatea obligării pârâtei în cadrul procedurii privind somaţia de plată, conchizând că nu rezultă existenţa unei creanţe certe şi lichide în favoarea reclamantei, urmând ca raportul juridic dintre părţi să fie tranşat pe calea dreptului comun. Se constată, deci, că în mod just hotărârea Tribunalului Bucureşti nu se bucură de autoritate de lucru judecat, deoarece nu a soluţionat niciun aspect referitore la raportul juridic litigious dintre părţi.

Nu se poate aprecia astfel că instanţa de apel ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat, prin pronunţarea încheierii preparatorii din data de 3 martie 2020 prin care a respins solicitarea de probaţiune a recurentei-pârâte privind proba cu expertiza contabilă, în raport de sentinţa civilă nr. 913 din data de 7 iulie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015 în procedura somaţiei de plată, deoarece aceasta nu are autoritate de lucru judecat asupra chestiunii tranşate cu privire la probatoriu. La Tribunalul Bucureşti a fost administrată proba cu expertiză contabilă, iar în faţa instanţei de apel nu a fost solicitată o nouă probă cu expertiză contabilă, pârâta formulând doar cerere de reapreciere a probelor deja administrate la instanţa de fond.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că prin decizia civilă pronunţată, instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material din materia prescripţiei; că instanţa de apel nu putea să se pronunţe şi să motiveze hotărârea atacată în temeiul altor dispoziţii legale din această materie decât cele invocate de către reclamantă, prin invocarea din oficiu a dispoziţiilor art. 2512 C. civ., împrejurare ce a condus la o soluţie nefavorabilă pârâtei, cu consecinţa obligării acesteia la plata remuneraţiilor ce sunt prescrise. Prin urmare, motivul invocat nu este întemeiat.

Se apreciază că prin decizia atacată, instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod corect dispoziţiile art. 2539 C. civ.. Astfel, în contextul formulării de către reclamantă a unei cereri de chemare în judecată pe calea somaţiei de plată ce a fost admisă, ulterior se pronunţă hotărârea de anulare a sentinţei pronunţate în procedura somaţiei de plată în anul 2015 şi, la mai puţin de 6 luni de la această dată, reclamanta formulează cererea de chemare în judecată, aspecte ce se fac pe deplin aplicabile prevederile prevăzută art. 2539 C. civ.

Nu subzistă deci critica recurentei privind inaplicabilitatea cazului reţinut de întrerupere a cursului prescripţiei, aşa cum se reţine şi în decizia recurată, întreruperea prescripţiei a operat în condiţiile art. 2537 pct. 2 şi art. 2539 alin. (1) şi alin. (2) teza a doua C. civ., deşi cererea de chemare în judecată în procedura somaţiei de plată formulată la data de 20.11.2012 a fost respinsă, cu argumentul că cererea nu îndeplinea cerinţele de admisibilitate ale procedurii speciale prevăzute de O.G. nr. 5/2001.

Drept urmare, sunt neîntemeiate şi susţinerile recurentei pârâte privind neindicarea temeiului legal sau cele privind invocarea din oficiu a dispoziţiilor art. 2512 C. civ.,

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1208A din 01 octombrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., verificând îndeplinirea cernţelor legale privind culpa procesuală, va obliga pe recurenta pârâtă căzută în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată solicitate de intimată-reclamantă, în cuantum de 2.975 RON, reprezentând onorariu avocaţial, conform dovezilor depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1208A din 01 octombrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă A. S.R.L. la plata către intimata-reclamantă UCMR-ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.975 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 februarie 2022.