Tort Claim for Inflation-Adjusted Gas Tariffs Rejected; Both Appeals Dismissed, Prescription Defense Overruled

Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2021

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la 2 decembrie 2016 şi precizată la 27 decembrie 2017, reclamanta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE), în contradictoriu cu pârâţii A. şi B., a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 57.776.810,27 RON (pentru anul 2009 suma de 28.290.095,98 RON şi pentru anul 2008 suma de 29.486.714,29 RON), astfel cum au reţinut auditorii Curţii de Conturi prin procesul-verbal de constatare din 5 ianuarie 2011 şi prin Decizia nr. 4/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 6482 din 2 iunie 2017, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, a fost admisă excepţia de necompetenţă materială a instanţei sesizate şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2017, la 15 septembrie 2017.

2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 288 din 16 februarie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată formulată şi precizată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâţii A. şi B., ca prescrisă.

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 1606A din 13 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta - reclamantă ANRE, împotriva sentinţei civile nr. 288 din 16 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii - pârâţi A. şi B., a anulat sentinţa apelată şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului

Prin decizia civilă nr. 1698A din 3 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, în evocarea fondului, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de apelanta - reclamantă ANRE împotriva sentinţei civile nr. 288 din 16 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii - pârâţi A. şi B..

4. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1698A din 3 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta ANRE a declarat recurs principal, iar împotriva deciziei civile nr. 1606A din 13 decembrie 2018 şi a deciziei nr. 1698 din 3 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a formulat recurs incident pârâtul B..

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 9 februarie 2021 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 8, astfel cum reiese din Fişa ECRIS.

4.1. Recursul formulat de reclamanta ANRE a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea recurată nu este motivată în fapt şi în drept şi că instanţa de apel nu a argumentat de ce a înlăturat apărările expuse prin cererea introductivă de instanţă, soluţia nefiind fundamentată pe dispoziţii legale.

Ca atare, recurenta a precizat că neîndeplinirea acestei obligaţii atrage desfiinţarea hotărârii, sens în care a invocat jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv literatura de specialitate cu privire la puterea de apreciere a judecătorului subsumată principiului rolului activ, învederând că motivarea instanţei care a soluţionat fondul cauzei nu satisface exigenţele doctrinei juridice.

Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a afirmat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, în cauză fiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de C. civ.

Sub un prim aspect, a arătat că instanţa de apel a apreciat greşit că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile Codului muncii, în condiţiile în care intimaţii au deţinut funcţii numite, respectiv de preşedinte/vicepreşedinte al ANRE, nefiind angajaţi în baza Codului muncii. În această calitate, intimaţii au semnat cele două ordine, reţinute de auditorii Curţii de Conturi ca nefiind conforme reglementărilor în vigoare, iar aceştia aveau obligaţia să remedieze situaţia creată. Prin urmare, recurenta nu putea emite decizii de impunere în sarcina intimaţilor, neexistând un contract de muncă între ANRE şi aceştia, iar, în ipoteza reţinută de instanţa de apel, s-ar fi ajuns la situaţia absurdă ca intimaţii să emită pentru sine astfel de decizii.

Sub un al doilea aspect, recurenta a învederat că, în cauză, contrar celor stabilite de instanţa de apel, sunt îndeplinite cerinţele răspunderii civile delictuale, creanţa de 57.776.810,27 RON (pentru anul 2009 suma de 28.290.095,98 RON şi pentru anul 2008 suma de 29.486.714,29 RON), reţinută de auditorii Curţii de Conturi prin procesul-verbal de constatare din 5 ianuarie 2011 şi Decizia nr. 4/2011, reprezentând "neactualizarea anuală a tarifelor pentru autorizaţii şi licenţe în sectorul gazelor naturale", având un caracter cert, lichid şi exigibil.

Astfel, existenţa neîndoielnică a creanţei reiese din actele menţionate anterior, iar caracterul lichid este dat de cuantumul precis determinat şi opozabil debitorilor. De asemenea, creanţa este exigibilă întrucât este actuală, decizia Curţii de Conturi având caracter executoriu şi obligatoriu, astfel stabilit prin decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a statuat, în concret, legalitatea măsurii organului de control şi, totodată, culpa/fapta ilicită a ordonatorilor de credite pentru neactualizarea tarifelor pentru autorizaţii şi licenţe cu indicele de inflaţie.

În acest context, recurenta a indicat prevederile legale în materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prevăzute de art. 1349, art. 1357-1371 şi art. 1381-1395 C. civ. şi a susţinut că, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru atragerea răspunderii intimaţilor în scopul reparării prejudiciului cauzat bugetului ANRE: prejudiciul de 57,776.810,27 RON plus accesoriile aferente (ce se vor putea cuantifica la momentul plăţii efective a debitului principal), constatat de Curtea de Conturi, apoi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în mod definitiv; fapta ilicită, ce constă în neactualizarea cu indicele de inflaţie; raportul de cauzalitate evident şi pe deplin dovedit; vinovăţia care este probată, intimaţii răspunzând conform C. civ. pentru "cea mai uşoară culpă".

4.2. În cuprinsul memoriului de recurs, pârâtul B. a arătat că, având în vedere recursul principal al ANRE împotriva deciziei civile nr. 1698A din 3 decembrie 2020, înţelege să formuleze recurs incident în ceea ce priveşte soluţia pronunţată prin decizia civilă nr. 1606A din 13 decembrie 2018 privind respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de acesta prin întâmpinare. În măsura în care instanţa de control judiciar va admite recursul incident declarat împotriva deciziei civile nr. 1606A din 13 decembrie 2018, soluţia de casare urmează a se răsfrânge şi asupra deciziei civile nr. 1698 din 3 decembrie 2020, care va fi, în consecinţă, casată, urmând a se constata nelegalitatea soluţiei de admitere a apelului declarat de ANRE, respectiv legalitatea şi temeinicia sentinţei primei instanţe.

Recurentul şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a susţinut că instanţa de apel a încălcat, respectiv a aplicat greşit normele de drept material vizând prescripţia extinctivă, prin aceea că a stabilit eronat momentul de la care începe să curgă prescripţia dreptului material la acţiune, raportându-se la prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar nu la dispoziţiile art. 8 alin. (1) din actul normativ anterior menţionat, şi a reţinut greşit faptul că anumite demersuri realizate de ANRE ar reprezenta cauze de întrerupere a cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, realizând o aplicare şi interpretare vădit eronată a prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (2), precum şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, sub un prim aspect recurentul a învederat că instanţa de apel a stabilit începutul prescripţiei dreptului material la acţiune al ANRE prin aplicarea dispoziţiilor generale reglementate de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în condiţiile în care, în cazul acţiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, prescripţia începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, conform art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ, incident în cauză având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată.

A mai arătat că regula specială de determinare a începutului prescripţiei, reglementată de art. 8 alin. (1) din decret, se distinge prin stabilirea alternativă a două momente de la care prescripţia poate începe să curgă, respectiv fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea, fie de la momentul obiectiv al datei la care trebuia, după împrejurări, să cunoască aceste elemente.

Redând din considerentele Deciziei RIL nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a precizat că, în prezenta cauză, pentru a se determina momentul obiectiv de la care termenul ce prescripţie a început să curgă trebuie să se stabilească data la care, după împrejurări, ANRE trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, iar, pentru identificarea celor două momente este necesară raportarea la pretinsa faptă ilicită invocată de recurenta reclamantă, respectiv emiterea şi semnarea Ordinului nr. 1/15 ianuarie 2008 fără actualizarea anuală cu indicele de inflaţie a tarifelor pentru autorizaţii şi licenţe în sectorul gazelor naturale. Or, avându-se în vedere că ordinul menţionat a fost emis şi a produs efecte în cursul anului 2008, iar măsura privind actualizarea anuală cu indicele de inflaţie a tarifelor pentru autorizaţii şi licenţe în sectorul gazelor naturale, prevăzută la pct. 2 din Decizia nr. 4/2011, emisă de Curtea de Conturi, a fost luată în raport de prevederile art. 8 alin. (2) din Legea energiei electrice nr. 13/2007, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 33/2007, rezultă că momentul obiectiv de la care începe să curgă prescripţia este data emiterii actului imputat, respectiv 15 ianuarie 2008. Ca atare, raportat la data introducerii acţiunii, 29 noiembrie 2016, termenul de prescripţie de 3 ani era împlinit.

Sub un al doilea aspect, recurentul a învederat că, şi în ipoteza în care s-ar admite că momentul obiectiv al începutului prescripţiei dreptului material la acţiune ar fi data întocmirii procesului-verbal de constatare de către Curtea de Conturi, respectiv 5 noiembrie 2011, instanţa de apel a realizat o interpretare şi aplicare greşită a prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) şi c), alin. (2) şi art. 17 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, fapt ce a determinat reconfigurarea eronată a cursului prescripţiei şi nelegala admitere a apelului declarat de ANRE.

În mod nelegal, curtea a reţinut că, în speţă, a operat o întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, în condiţiile în care cauzele de întrerupere reglementate prin Decretul nr. 167/1958, art. 16 alin. (1) lit. b) şi c) sunt exclusiv şi limitativ stabilite prin lege, neputând fi asimilate acestora alte împrejurări ori situaţii asemănătoare (instanţa de apel a constatat greşit că cererea de chemare în judecată prin care reclamanta a solicitat instanţei de contencios administrativ şi fiscal să anuleze Decizia nr. 4/2011 emisă de Curtea de Conturi se încadrează în cazul de întrerupere prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, iar emiterea de către reclamantă a Deciziei nr. 634/2.12.2013, ce conţinea un plan de măsuri interne pentru recuperarea prejudiciului, ar reprezenta un act începător de executare, conform art. 16 alin. (1) lit. c) din actul normativ anterior menţionat).

Or, pentru a opera întreruperea prescripţiei, acţiunea la care face referire art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 trebuie să fie promovată de partea în defavoarea căreia curge termenul de prescripţie, să vizeze fondul dreptului a cărui acţiune se prescrie, să fie serioasă şi să fie admisă, însă cererea de chemare în judecată prin care reclamanta a solicitat instanţei de contencios administrativ anularea Deciziei nr. 4/2011 nu reprezintă o cerere care să vizeze fondul dreptului a cărui acţiune se prescrie întrucât nu vizează exercitarea dreptului material la acţiunea în răspundere civilă delictuală în ceea ce îl priveşte pe pârât, care nu a fost parte în dosarul nr. x/2011.

În ceea ce priveşte întreruperea prescripţiei printr-un act începător de executare, caz de întrerupere reglementat de art. 16 alin. (1) lit. c) din Decretul nr. 167/1958, recurentul a arătat că aceste prevederi au fost înlocuite cu dispoziţiile art. 4052 C. proc. civ. de la 1865, introduse prin O.U.G. nr. 138/2000, şi ele vizează întreruperea cursului prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, astfel încât instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a unor texte legale abrogate. Pe de altă parte, domeniul de aplicare al cauzei de întrerupere prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. c) din Decretul nr. 167/1958 are în vedere orice acte de executare îndeplinite în cursul desfăşurării procedurii de executare silită, respectiv acte prin care ar fi indisponibilizate şi valorificate bunuri ale debitorului, astfel încât adresele emise de reclamantă şi comunicate pârâtului, conţinând înştiinţare de plată, neurmate de o executare efectivă, nu constituie acte de executare care au întrerupt termenul de prescripţie; mai mult, Decizia nr. 634 din 2 decembrie 2013, emisă de ANRE, care nu se referă la pârât, este o decizie internă având ca obiect desemnarea unei comisii şi stabilirea unui plan de măsuri interne pentru recuperarea prejudiciului, nefiind subsumat procedurii execuţionale.

5. Apărările formulate

Prin întâmpinare, pârâtul B. a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta ANRE, ca nefondat, cu obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea formulată la recursul incident, reclamanta ANRE a solicitat respingerea recursului incident, ca nefondat.

Pârâtul B. a depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 21 octombrie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei împotriva deciziei nr. 1698 din 3 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi de pârâtul B. împotriva aceleiaşi decizii şi deciziei nr. 1606 din 13 decembrie 2018, pronunţate de aceeaşi instanţă şi a fixat termen de judecată la 16 decembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, prin cererea înregistrată la data de 02 decembrie 2016 (expediată poştal la 29 noiembrie 2016) la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, precizată la 27 decembrie 2017, reclamanta ANRE a solicitat obligarea pârâţilor A. şi B. la plata sumei de 57.776.810,27 RON (pentru anul 2009 suma de 28.290.095,98 RON şi pentru anul 2008 suma de 29.486.714,29 RON), reţinută de auditorii Curţii de Conturi prin procesul-verbal de constatare din 05 ianuarie 2011 şi prin Decizia nr. 4/2011.

Reclamanta a arătat că, în perioada de referinţă, pârâţii au deţinut funcţia de preşedinte/vicepreşedinte al ANRE, calitate în care au semnat Ordinele nr. 1/2008 şi nr. 2/2009; aceştia se fac vinovaţi de neactualizarea anuală cu indicele de inflaţie a tarifelor pentru autorizaţii şi licenţe în sectorul gazelor naturale, sumele indicate reprezentând venituri nerealizate cuvenite instituţiei reclamante, pentru care pârâţii sunt chemaţi în judecată în temeiul răspunderii civile delictuale, fiind aplicabile prevederile de drept comun şi nu ale dreptului muncii.

În considerentele deciziei civile nr. 1698A din 3 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a reţinut că, prin Decizia nr. 4/2011, Curtea de Conturi a dispus conducerii ANRE să ia măsuri pentru intrarea în legalitate prin actualizarea anuală cu indicele de inflaţie a nivelului tarifelor pentru autorizaţii şi licenţe în sectorul gazelor naturale, urmând a se determina cuantumul diferenţelor şi a se dispune măsuri de recuperare şi de virare la bugetul de stat, în condiţiile legii.

Decizia în cauză a fost contestată de ANRE, acţiunea în contencios ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2011 fiind respinsă prin decizia nr. 7222 din 12 noiembrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a constatat că măsurile dispuse de Curtea de Conturi sunt legale, stabilite în conformitate cu prevederile legale.

ANRE a formulat şi o cerere de lămurire a deciziei menţionate, invocând imposibilitatea legală de a pune în aplicare hotărârea Înaltei Curţi, care a fost respinsă. De asemenea, Înalta Curte a respins şi cererea de revizuire formulată de ANRE împotriva deciziei civile nr. 7222 din 12 noiembrie 2013.

Având în vedere rămânerea definitivă a deciziei instanţei de recurs, reclamanta, în vederea punerii în executare a măsurii dispuse de către auditorii Curţii de Conturi, a aprobat, prin Decizia nr. 634 din 2 decembrie 2013, un plan de măsuri interne pentru punerea în aplicare a hotărârii Înaltei Curţi.

În urma controlului efectuat de Curtea de Conturi în anul 2014, prin Decizia nr. 30/2014 s-a reţinut că ANRE are obligaţia de a dispune măsuri pentru a aduce la îndeplinire cele dispuse anterior prin Decizia nr. 4/2011.

Măsura luată de către Curtea de Conturi a fost contestată, fiind format dosarul nr. x/2014, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 3439/21.12.2015, prin respingerea acţiunii ANRE, ca neîntemeiată, ocazie cu care s-a reţinut că reclamanta, în calitate de destinatar direct al Deciziei nr. 4/2011, a avut posibilitatea lămuririi aspectelor invocate în cadrul primului demers judiciar, astfel încât, în cursul anului 2012, au fost emise acte de control de către Curtea de Conturi, care au constatat aceleaşi împrejurări reluate prin actele contestate. Totodată, s-a constatat faptul că reclamanta avea obligaţia de a realiza demersurile pentru stabilirea cuantumului prejudiciilor şi pentru recuperarea lor prin emiterea de decizii de imputare şi demersuri judiciare.

Reţinând că printr-o decizie definitivă s-a stabilit obligaţia ANRE de a realiza demersurile pentru stabilirea şi recuperarea prejudiciului, instanţa de apel a considerat că reclamanta a ignorat puterea de lucru judecat a acestei hotărâri chemând în judecată în prezentul litigiu, aşa cum reiese din precizarea formulată la instanţa de fond, pe pârâţi, întemeindu-se pe dispoziţiile C. civ., şi nicidecum pe dispoziţiile Codului muncii.

Instanţa de apel a mai constatat că din acţiunea reclamantei nu reiese care este fapta ilicită concretă imputată pârâţilor, nefiind individualizate pentru fiecare dintre cei doi pârâţi care sunt obligaţiile pretins a fi încălcate, ci doar faptul că aceştia au îndeplinit funcţiile de preşedinte, respectiv vicepreşedinte al ANRE, semnând Ordinele nr. 1/2008 şi nr. 2/2009. De asemenea, reclamanta "nu a probat existenţa din partea pârâţilor a unor fapte ilicite" care să fi condus la producerea prejudiciului, deşi stătea în sarcina sa acest lucru, nedovedind pentru care motiv semnarea ordinelor menţionate ar constitui astfel de fapte.

Nedovedind existenţa unei fapte ilicite a pârâţilor şi nici existenţa unei vinovăţii din partea acestora ori a unei legături de cauzalitate în prezentul dosar pe calea dreptului civil, instanţa de apel, în evocarea fondului, a respins ca neîntemeiată acţiunea promovată.

Prin recursul declarat, recurenta reclamantă, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susţinut că decizia civilă nr. 1698A din 3 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă nu este motivată în fapt şi în drept, respectiv că instanţa de apel nu a argumentat de ce a înlăturat cele arătate prin cererea introductivă de instanţă, neîndeplinirea acestei obligaţii atrăgând desfiinţarea hotărârii conform jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi doctrinei juridice.

Înalta Curte observă, pe de o parte, că recurenta reclamantă, deşi a învederat că decizia atacată este nelegală din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitoare la casarea unei hotărâri când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, nu a arătat în concret care sunt apărările ori argumentele juridice expuse prin cererea de chemare în judecată care au fost înlăturate de instanţa de apel în evocarea fondului. Prin urmare, considerentele de ordin teoretic prezentate ori trimiterile la jurisprudenţă nu suplinesc, în cazul de faţă, obligaţia recurentei reclamante de a dezvolta în acest sens motivul de recurs invocat, prin formularea unor critici privind modul de judecată al instanţei raportat la temeiul arătat, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că hotărârea recurată respectă exigenţele prevăzute de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cuprinzând motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei de apel. În cauză, examinând obiectul dedus judecăţii, pretenţii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală reglementată de normele din C. civ., curtea a dat eficienţă principiului puterii de lucru judecat care se impune într-un proces ulterior, fără a nesocoti limitele învestirii raportat la temeiul juridic invocat de reclamantă prin acţiune. Totodată, a constatat că, pentru a se reţine răspunderea civilă delictuală este necesar a se face dovada îndeplinirii cumulative a patru condiţii, şi anume săvârşirea unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu, săvârşirea faptei cu vinovăţie şi existenţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi pretinsul prejudiciu, însă din cuprinsul cererii de chemare în judecată nu reiese care este considerată fapta ilicită concretă a pârâţilor, respectiv care sunt obligaţiile pretins a fi încălcate prin semnarea Ordinelor nr. 1/2008 şi nr. 2/2009. Faţă de situaţia de fapt reţinută, care nu mai poate fi cenzurată de instanţa de recurs în actuala configuraţie a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a probat săvârşirea de către pârâţi a unor fapte ilicite care să fi condus la producerea prejudiciului, deşi stătea în sarcina sa acest lucru, prezentând astfel argumentele de fapt şi de drept avute în vedere la pronunţarea deciziei atacate.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că nu se impune a face aplicarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a afirmat, cu titlu general, că în cauză sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale. A învederat că instanţa de apel a considerat în mod greşit că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile Codului muncii, deşi pârâţii, cei care au semnat cele două ordine reţinute de auditorii Curţii de Conturi ca nefiind conforme reglementărilor în vigoare, nu au fost angajaţii ANRE, pentru a se putea emite decizii de impunere în sarcina acestora, respectiv că sunt probate elementele necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale: creanţa, care este certă, lichidă şi exigibilă, fiind constatată de Curtea de Conturi, apoi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în mod definitiv; fapta ilicită, care constă în neactualizarea cu indicele de inflaţie; raportul de cauzalitate; vinovăţia, întrucât pârâţii răspund pentru cea mai uşoară culpă.

Pornind de la cele expuse anterior, Înalta Curte observă că instanţa de apel a analizat pretenţiile formulate reţinând că nu s-a făcut dovada în cauză a existenţei unor fapte ilicite ale pârâţilor, care, de altfel, nici nu au fost individualizate prin indicarea obligaţiilor pretins a fi încălcate prin semnarea ordinelor indicate de către aceste părţi, statuând şi asupra faptului că reclamantei îi revenea obligaţia de a realiza demersurile pentru stabilirea şi recuperarea prejudiciului, urmând a emite decizii de imputare şi de a face demersuri judiciare corespunzătoare în acest sens. Or, nu se poate reţine că prin acest din urmă considerent instanţa de apel a făcut aplicarea unor dispoziţii din Codul muncii (neindicate de către recurenta reclamantă), eludând astfel examinarea obiectului dedus judecăţii din perspectiva C. civ.

Totodată, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt întrunite cumulativ cerinţele răspunderii civile delictuale, soluţia instanţei de apel fiind legală din această perspectivă, caz în care nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care prevăd casarea hotărârii când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În condiţiile în care s-a reţinut, pe de o parte, cum s-a arătat anterior, că reclamanta nu a indicat în concret în ce constă fapta ilicită a pârâţilor, respectiv care sunt obligaţiile pretins încălcate de aceştia, iar, pe de altă parte, că nu a probat existenţa unei fapte ilicite care să fi condus la producerea prejudiciului, instanţa de recurs nu poate valida susţinerile recurentei ANRE ce vizează îndeplinirea acestui element al răspunderii civile delictuale.

De altfel, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin decizia atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la starea de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

Aşa fiind, orice critici care tind la reevaluarea situaţiei de fapt sau la aprecierea probelor, în scopul de a dovedi în situaţia de faţă întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale nu vor fi supuse analizei instanţei de recurs care, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate proceda la o devoluţiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel.

Prin urmare, în lipsa justificării unei fapte ilicite, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune examinarea celorlalte condiţii cerute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei, cu atât mai mult cu cât îndeplinirea acestora a fost invocată, de către recurenta reclamantă, doar din perspectivă teoretică, cu trimitere la textul de lege, fără o dezvoltare concretă la datele speţei.

Faţă de considerentele de mai sus, nefiind incidente motivele de casare invocate de recurenta reclamantă, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., va fi respins, în baza art. 496 C. proc. civ., recursul declarat de această parte împotriva deciziei nr. 1698 din 3 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Cât priveşte recursul incident formulat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 1606 din 13 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Înalta Curte reţine că instanţa de fond, având în vedere dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora "prescripţia începe să curgă la data naşterii dreptului la acţiune", "iar, în cazul acţiunii în răspundere pentru paguba cauzată printr-o faptă ilicită, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia (ori putea) să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea", precum şi faptul că, în speţă, reclamanta s-a prevalat de procesul-verbal de constatare din 05.01.2011 şi Decizia nr. 4 din 16.02.2011 întocmite de Curtea de Conturi, organul de control care a procedat la verificări şi constatări aferente unor activităţi desfăşurate în perioada 2008 - 2009, înscrisuri ce fac dovada în mod expres şi fără echivoc că ANRE a cunoscut sau trebuia (ori putea) să cunoască paguba solicitată a fi recuperată în prezenta cauză, dar şi pe cel care răspunde de ea, cel mai târziu din luna ianuarie a anului 2011, precum şi în condiţiile în care cererea de chemare în judecată de faţă a fost introdusă la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti abia la data de 02.12.2016, cu mult după împlinirea termenului legal de prescripţie, iar în litigiul pendinte nu a fost invocat şi nici dovedit vreunul dintre cazurile legale privind suspendarea şi/sau întreruperea termenului de prescripţie de 3 ani de zile, a apreciat că pretenţiile formulate sunt prescrise.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a constatat că în mod greşit tribunalul a reţinut că este prescris dreptul material la acţiune, prin trecerea termenului general de prescripţie de timp de 3 ani.

Astfel, chiar dacă iniţial termenul de prescripţie s-a declanşat la data de 05.01.2011 a întocmirii de către Curtea de Conturi a procesului-verbal de constatare, adică la data naşterii dreptului la acţiune sau a dreptului de a cere executarea silită, în conformitate cu art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, ulterior a existat un caz de întrerupere a prescripţiei dreptului la acţiunea în pretenţii, care a atras declanşarea curgerii unui nou termen, în condiţiile descrise de art. 16 alin. (1) şi art. 17 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Curtea a avut în vedere cazul judecăţii în contencios administrativ care s-a purtat de către reclamantă sub forma contestaţiei împotriva Deciziei Curţii de Conturi nr. 4/2011, finalizată prin respingere, cu decizia nr. 7222 din 12 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2011. În cadrul acestui proces, instanţa de fond a dispus suspendarea executării până la soluţionarea irevocabilă a cauzei. Urmare a finalizării judecăţii, reclamanta a iniţiat demersul de punere în executare a măsurilor Curţii de Conturi, cu emiterea Deciziei nr. 634 din 2 decembrie 2013 conţinând un plan de măsuri interne pentru recuperarea prejudiciului.

Ca atare, instanţa de apel a constatat că nu operează prescripţia faţă de reconfigurarea intervalului de trei ani al acesteia.

În cauză, recurentul pârât şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a arătat că instanţa de apel a încălcat, respectiv a aplicat greşit normele de drept material vizând prescripţia extinctivă, prin aceea că a stabilit eronat momentul de la care începe să curgă prescripţia dreptului material la acţiune, raportându-se la prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar nu la dispoziţiile art. 8 alin. (1) din actul normativ anterior menţionat.

Înalta Curte consideră că această critică nu este fondată.

În speţă, instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, conform cărora "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea". Astfel, a observat că ANRE a cunoscut sau trebuia (ori putea) să cunoască paguba solicitată a fi recuperată în speţă, dar şi pe cel care răspunde de ea, cel mai târziu din luna ianuarie a anului 2011.

Ulterior, instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe, reţinând că termenul de prescripţie a început să curgă de la aceeaşi dată - 05.01.2011, a întocmirii de către Curtea de Conturi a procesului-verbal de constatare, chiar dacă a avut în vedere un alt temei de drept, respectiv art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, conform căruia "Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită".

Anularea hotărârii instanţei de fond a fost determinată, în cauză, în opinia instanţei de apel, de existenţa unui caz de întrerupere a prescripţiei dreptului la acţiunea în pretenţii, care a atras declanşarea curgerii unui nou termen, în condiţiile descrise de art. 16 alin. (1) şi art. 17 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că stabilirea începutului prescripţiei dreptului material la acţiune al ANRE de către instanţa de apel prin trimitere la dispoziţiile generale reglementate de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 nu influenţează soluţia pronunţată în cauză sub acest aspect.

Într-adevăr, în cazul acţiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, prescripţia începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia (ori putea) să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, conform art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ, incident în cauză având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată. Aşadar, regula specială de determinare a începutului prescripţiei se distinge prin stabilirea alternativă a două momente de la care prescripţia poate începe să curgă, respectiv fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea, fie de la momentul obiectiv al datei la care trebuia, după împrejurări, să cunoască aceste elemente.

Prin prezentul recurs, recurentul pârât, susţinând o aplicare greşită a art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 în loc de art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ, în realitate contestă faptul că momentul de la care începe să curgă prescripţia este data de 05.01.2011 a întocmirii de către Curtea de Conturi a procesului-verbal de constatare, sugerând ca termen de începere a cursului prescripţiei data emiterii actului imputat - 15 ianuarie 2008 - raportat la pretinsa faptă ilicită invocată de recurenta reclamantă, respectiv semnarea Ordinului nr. 1.

Or, soluţia instanţei de fond nu a fost combătută de către pârât prin exercitarea unei căi de atac cât priveşte data de la care se calculează termenul de prescripţie pentru ca acesta să poată formula critici sub acest aspect prin prezentul recurs iar instanţa de control judiciar să poată verifica legalitatea celor statuate.

De asemenea, recurentul a învederat că, şi în ipoteza în care s-ar admite că momentul obiectiv al începutului prescripţiei dreptului material la acţiune ar fi data întocmirii procesului-verbal de constatare de către Curtea de Conturi, instanţa de apel a realizat o interpretare şi aplicare greşită a prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) şi c), alin. (2) şi art. 17 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, fapt ce a determinat reconfigurarea eronată a cursului prescripţiei şi nelegala admitere a apelului declarat de ANRE. Acesta a precizat că împrejurările reţinute de către instanţa de apel nu reprezintă cauze de întrerupere a cursului prescripţiei, acestea fiind exclusiv şi limitativ stabilite prin lege.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) şi c) din Decretul nr. 167/1958, "Prescripţia se întrerupe: ... b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecata ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţa judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de executare". Art. 17 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că "După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie".

Instanţa de recurs reţine că, astfel cum s-a arătat anterior, decizia Curţii de Conturi a făcut obiectul unei proceduri judiciare în cadrul căreia instanţele de contencios administrativ au statuat asupra legalităţii acesteia, dobândind vocaţia concretă de a putea fi pusă în executare doar de la data finalizării acestui litigiu.

În concret, în acel litigiu, finalizat prin decizia nr. 7222 din 12 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a dispus suspendarea executării până la soluţionarea irevocabilă a cauzei, demersul de punere în executare a măsurilor Curţii de Conturi fiind iniţiat prin emiterea Deciziei nr. 634 din 2 decembrie 2013 ce conţinea un plan de măsuri interne pentru recuperarea prejudiciului.

Prin urmare, pornind de la limitele deduse judecăţii prin prezenta cale de atac cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, Înalta Curte reţine că, deşi nu a fost pronunţată o hotărâre în contradictoriu cu pârâtul din prezenta cauză, faţă de imposibilitatea creditorului obligaţiei de lua măsuri de punere în executare a deciziei, în vederea recuperării debitului, nu se poate reţine că termenul de prescripţie a curs împotriva pârâtului pe durata derulării litigiului în contencios administrativ.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, conform art. 496 C. proc. civ. cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi act normativ, va respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de recurentul pârât B. împotriva deciziei nr. 1606 din 13 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2017.

Faţă de soluţia pronunţată, având în vedere poziţia exprimată de recurentul pârât, Înalta Curte va respinge şi recursul formulat de această parte împotriva deciziei nr. 1698 din 3 decembrie 2020 dată de instanţa de apel în evocarea fondului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei împotriva deciziei nr. 1698 din 3 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 1698 din 3 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2017 şi a deciziei nr. 1606 din 13 decembrie 2018, pronunţate de aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 decembrie 2021.