Tort claim for land registry error rejected for lack of proven damage; both appeals dismissed.

Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2021

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2019 la Tribunalul Bacău, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B. solicitând să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând cuantumul estimat de devalorizare a terenului în suprafaţă de 339 mp din Bacău, pe perioada cât dreptul său de proprietate a fost blocat printr-o înscriere eronată efectuată de pârâtă în cartea funciară astfel cum s-a constatat prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2007, în perioada 2005 - 2018, cu obligarea pârâtei la plata dobânzii legale şi a cheltuielilor de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe art. 1349 şi următoarele din noul C. civ., art. 998 din C. civ. de la 1865.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii. Pe fond, a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale dat fiind că nu a acţionat cu rea credinţă.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 564 din 01 octombrie 2019 pronunţată de Tribunalul Bacău s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi s-a respins acţiunea ca prescrisă.

3. Decizia pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 725 din 16 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, cu majoritate, a fost admis apelul promovat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 564 din 01 octombrie 2019 pronunţate de Tribunalul Bacău în contradictoriu cu pârâtă B.; a fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul că au fost respinse excepţia prescripţiei şi cererea de chemare în judecată ca neîntemeiate; a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 3.000 RON reprezentând onorariu de avocat.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A. şi recurs incident pârâta B..

1. Recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre soluţionare către Curtea de Apel Bacău, în temeiul prevederilor art. 497 C. proc. civ., pentru rejudecarea pe fond a cauzei după administrarea probei cu expertiză evaluatorie pentru terenul în litigiu. A susţinut că decizia atacată este nelegală cu privire la soluţia de netemeinicie a acţiunii principale prin raportare la dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., fiind pronunţată cu încălcarea art. 480 C. civ. şi art. 44 din Constituţia României.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a respins cererea de chemare în judecată fără să administreze proba cu expertiză evaluatorie a terenului situat în Bacău, jud. Bacău, proprietatea S.C. A. S.A., considerând că prejudiciul invocat de către aceasta nu are un caracter cert. Deşi a cunoscut caracterul ilicit al faptei pârâtei, instanţa de apel a apreciat complet nelegal că aceasta nu a produs prejudicii, iar, prin soluţia pronunţată, a încălcat întrutotul sensul, litera şi scopul art. 480 C. civ. anterior. De altfel, în opinia minoritară s-a reţinut în mod corect că prin înscrierea în cartea funciară s-a adus atingere atributului esenţial al dreptului de proprietate - dreptul de dispoziţie, reclamanta fiind lipsită de orice posibilitate de dispoziţie a terenului afectat.

Prin urmare, a susţinut recurenta-reclamantă, considerentele instanţei de apel potrivit cărora dreptul de dispoziţie poate fi condiţionat, limitat sau blocat în afara prevederilor legale, deci cu încălcarea art. 480 C. civ., sunt nelegale.

Or, limitarea şi condiţionarea exercitării dreptului de proprietate şi a dezmembrămintelor acestuia se poate realiza prin lege, orice altă formă de limitare neprevăzută de lege ori peste lege fiind ilicită. Numai legiuitorul este cel care poate fixa limitele exerciţiului prerogativelor dreptului de proprietate, dar, şi atunci când o face, trebuie să asigure un just echilibru între prezervarea intereselor proprietarului şi luarea în considerare a interesului general, social. Dreptul de proprietate este un drept real complet, deoarece este unicul astfel de drept care conferă titularului său exerciţiul tuturor prerogativelor sale - posesia, folosinţa şi dispoziţia. Dacă în cazul celorlalte drepturi reale se pot exercita numai stăpânirea şi folosinţa bunului, dreptul de dispoziţie aparţine întotdeauna titularului dreptului de proprietate.

Ca atare, în opinia recurentei-reclamante considerentele instanţei de apel în sensul că terenul s-ar fi putut devaloriza în patrimoniul acesteia nu prezintă relevanţă, întrucât, în situaţia dată, S.C. A. S.A. nu a păstrat bunul în patrimoniu din voinţă proprie, ci a fost forţată prin fapta ilicită a B.. Protecţia proprietăţii recunoscută de art. 480 C. civ. şi art. 44 din Constituţie nu poate fi aparentă sau doar declarativă, ci trebuie să se constituie într-o garanţie reală, protejată în mod absolut, câtă vreme este exercitată în limitele legale. Dreptul de proprietate este perpetuu, pentru că există, independent de exercitarea lui. Dacă legea nu îl obligă, proprietarul poate să nu uzeze de bun, iar aceasta nu justifică încălcarea şi limitarea dreptului de proprietate şi nici nu îl exonerează pe cel responsabil de acoperirea prejudiciului produs.

De asemenea, recurenta-reclamantă a arătat că sunt lipsite de raţionament considerentele de netemeinicie legate de lipsa oricăror demersuri ale S.C. A. S.A. de a înstrăina terenul ori a-l constitui obiect al unei garanţii. Atâta vreme cât aceasta a cunoscut blocarea cărţii funciare şi, implicit, imposibilitatea de a dispune de teren până la rezolvarea legală a acestei situaţii, orice fel de încercare ar fi reprezentat o preconstituire de probe, întrucât nu puteau fi demersuri reale, ci anticipate, imorale şi, evident, supuse eşecului.

Făcând trimitere la prevederile art. 1349 din noul C. civ., recurenta-reclamantă a afirmat că, în cazul său, răspunderea delictuală a B. trebuie atrasă ca urmare a faptei ilicite de a solicita o înscriere eronată, contrară documentaţiei de titlu, în cartea funciară şi menţinerea acestei înscrieri până în anul 2018. Prejudiciul nu este unul eventual sau ipotetic, ci unul cert şi determinabil. Atâta vreme cât lipsa folosinţei este evaluabilă în bani, cu atât mai mult blocarea dreptului de dispoziţie. Doar astfel se poate asigura o protecţie deplină şi adecvată a dreptului de proprietate privată, în acord cu prevederile art. 44 din Constituţie.

Aşadar, relevant era ca instanţa de apel să verifice dacă recurenta-reclamantă a avut prerogativa exercitării dreptului de proprietate în ansamblul său şi nu să pună în sarcina acestei părţi răspunderea că nu ar fi încercat, cunoscând prevederile legale exprese în acest sens. Or, statul de drept are ca temei protecţia fundamentală a proprietăţii, crearea sentimentului de încredere al cetăţeanului că proprietatea sa este apărată în faţa abuzului oricărei persoane. În momentul în care un terţ ignoră acest drept, instanţele de judecată trebuie să analizeze concret posibilitatea acordării despăgubirilor pentru prejudiciul adus celui vătămat în dreptul său.

2. Recurenta-pârâtă B. a solicitat, în principal, anularea cererii de recurs principal, iar în subsidiar respingerea acestui recurs. De asemenea, a solicitat admiterea cererii de recurs incident, cu obligarea reclamantei la cheltuieli de judecată. A arătat că se impune admiterea recursului incident doar în subsidiar, întrucât, în situaţia respingerii recursului principal, prin admiterea recursului incident ar fi agravată situaţia în propria cale de atac, fiind evident mai favorabilă respingerea cererii introductive pe fondul său decât pe cale de excepţie.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 pct. 8 şi art. 491 C. proc. civ., art. 3 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susţinut că este nelegală soluţia instanţei de apel referitoare la modalitatea de interpretare a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 raportat la momentul de la care se calculează termenul de prescripţie.

În cauză, deşi în mod corect a reţinut că nu există un prejudiciu în ceea ce priveşte modalitatea de calcul a termenului de prescripţie, instanţa de apel trebuia să se raporteze la pagubă astfel cum este invocată de către partea reclamantă şi nu la existenţa sau nu a unui prejudiciu sau cuantificarea acestuia. În caz contrar, s-ar ajunge în situaţia în care excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune nu ar mai fi analizată cu prioritate, ci doar după stabilirea pe fondul cauzei a existenţei prejudiciului. De asemenea, ar însemna că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie s-ar confunda cu cel de la care ar fi pronunţată o hotărâre în cauză, întrucât doar în urma stabilirii valorii prejudiciului pe cale judiciară s-ar putea vorbi în realitate de un prejudiciu cert. Or, conform dispoziţiilor art. 3 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie este de 3 ani şi începe să curgă de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi persoana responsabilă.

A mai arătat recurenta-pârâtă că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că paguba "nu se putea cunoaşte decât atunci când a încetat înscrierea eronată în cartea funciară". Raportat la obiectul cererii, termenul de prescripţie a început să curgă de la data la care reclamanta a luat la cunoştinţă despre existenţa presupusei fapte, respectiv de la momentul comunicării adresei OCPI nr. x/18.12.2006. Nu se poate reţine că acest termen a început să curgă la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 4285/2014, întrucât la momentul respectiv ar fi fost cunoscută paguba şi până la acea dată înscrierea în cartea funciară se bucura de o prezumţie de legalitate. În speţă, prin adresa nr. x/18.12.2006, S.C. A. S.A. a cunoscut atât paguba, cât şi persoana vinovată, fiind indicate persoanele ale căror înscrieri se suprapun peste terenul recurentei-reclamante. Prin urmare, pentru a aprecia asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune trebuie avut în vedere momentul la care a fost cunoscută existenţa unei pagube şi nu momentul la care s-ar putea aprecia asupra valorii acesteia. De altfel, de la introducerea acţiunii în dosarul nr. x/2007 recurenta-reclamantă a invocat reaua credinţă a B. şi faptul că prin această înscriere i-ar fi fost adusă atingere dreptului de proprietate, respectiv dreptului de dispoziţie, cu privire la imobilul în cauză.

Recurenta-pârâtă a învederat că în mod corect Tribunalul Bacău a reţinut că art. 8 din Decretul nr. 167/1958 nu condiţionează momentul de la care curge prescripţia de un act jurisdicţional de constatare efectivă a existenţei faptei ilicite, făcând trimitere şi la interpretarea dată Înalta Curte în decizia nr. 19/2019 pronunţată în recurs în interesul legii, chiar dacă această hotărâre vizează o chestiune oarecum diferită. Tribunalul a reţinut în mod corect că actul de control sau o hotărâre judecătorească ulterioară datei la care s-a produs fapta ilicită şi prin care se constată aceasta (fapta) nu marchează punctul de la care curge prescripţia.

Recurenta-pârâtă a precizat, totodată, că a făcut trimite în faţa instanţei de apel şi la decizia nr. 22/2019 pronunţată de Înalta Curte în recurs în interesul legii, privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, prin care s-a reţinut că data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată ... a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi apriori nici de comunicarea actului administrativ şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia. Instanţa supremă a considerat că momentul de la care începe să curgă termenul reprezintă o împrejurare de fapt şi, atât în ceea ce priveşte situaţia unui act administrativ sau a unei fapte ilicite, instanţa trebuie să se raporteze la momentul în care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte, prin soluţia de principiu adoptată în şedinţa judecătorilor secţiei din data de 19.11.2012, a stabilit că, în ceea ce priveşte termenul de prescripţie pentru despăgubiri, egale cu salariile şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, în cazul funcţionarului public eliberat din funcţie, printr-un act administrativ ce a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, dată care coincide cu data la care funcţionarul public a cunoscut măsura eliberării din funcţia publică.

Drept urmare, în cauza de faţă, data de la care a început să curgă termenul, respectiv data de la care trebuia să fie cunoscută existenţa pagubei este data la care s-a luat la cunoştinţă de înscriere şi nu data la care a rămas definitivă sentinţa civilă nr. 4285/2014.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că cererea pentru acoperirea unui eventual prejudiciu produs de acţiunea sa, astfel cum s-a solicitat de către recurenta-reclamantă, reprezintă o cerere accesorie, care a fost introdusă separat faţă de acţiunea principală, fiind depăşit termenul de prescripţie. A arătat că în faţa instanţei de fond a comparat această situaţie cu cea a acţiunii în revendicare şi a cererii accesorii privind contravaloarea lipsei de folosinţă, jurisprudenţa fiind unanimă în a considera că termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care reclamantul trebuia să cunoască săvârşirea faptei. A făcut trimitere la jurisprudenţa CEDO, cauza Atanasiu contra României, respectiv cauza Malhous împotriva Cehiei.

5. Apărările formulate în cauză:

Prin întâmpinarea formulată la recursul principal, recurenta-pârâtă a invocat excepţia nulităţii acestei căi de atac, susţinând că: 1) dispoziţiile de drept material a căror încălcare se susţine că a avut loc sunt arătate pentru prima oară în calea de atac a recursului şi sunt diferite de normele de drept avute în vedere de instanţă în soluţionarea cauzei (hotărârea recurată nu s-a întemeiat pe interpretarea dispoziţiilor art. 480 C. civ., pe limitarea dreptului de dispoziţie, ci doar pe cele ce reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv verificarea întrunirii tuturor condiţiilor, printre care şi condiţia existenţei pagubei); 2) prin criticile formulate, recurenta-reclamantă nu tinde la casarea sau modificarea hotărârii instanţei de apel, întrucât a criticat decizia doar cu privire la lipsa uneia din condiţiile necesare atragerii răspunderii delictuale, respectiv existenţa unui prejudiciu, deşi curtea a analizat toate celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale; în legătură cu această apărare, recurenta-pârâtă a invocat şi excepţia lipsei de interes în formularea recursului de către recurenta-reclamantă, cu referire la lipsa folosului practic urmărit; 3) nu există un corespondent între motivul de nelegalitate invocat şi motivele de fapt astfel cum au fost dezvoltate, criticile recurentei-reclamante vizând mai degrabă netemeinicia hotărârii.

Pe fondul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea instanţei de apel este legală şi temeinică.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că reclamanta a chemat în judecată pe pârâtă solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 50.000 euro, ce reprezintă cuantumul estimat de devalorizare a terenului în litigiu pe perioada cât dreptul său de proprietate a fost blocat printr-o înscriere eronată în cartea funciară, efectuată de pârâtă, astfel cum s-a constatat prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2007, până în anul 2018.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin petiţia înregistrată în dosarul nr. x/2007 a solicitat să se constate nevalabilitatea înscrierii în cartea funciară a terenului pârâtei şi rectificarea cărţii funciare, iar, prin sentinţa civilă nr. 4285/4.07.2014 pronunţată în dosarul menţionat, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 231/2018, a fost admisă cererea de chemare în judecată. A mai susţinut că în toată perioada de 13 ani nu şi-a putut exercita dreptul de dispoziţie asupra terenului în litigiu, iar la data restabilirii situaţiei a constatat că valoarea imobilului se înjumătăţise, întrucât piaţa imobiliară a înregistrat o scădere drastică a puterii de cumpărare. Or, prin demersul său de înregistrare în cartea funciară şi de menţinere a înscrierii eronate pârâta a provocat reclamantei un prejudiciu prin blocarea absolută a dreptului de dispoziţie. A apreciat reclamanta că în cauză sunt incidente dispoziţiile care reglementează răspunderea civilă delictuală, iar aceasta trebuie atrasă urmare a faptei ilicite a pârâtei de a solicita o înscriere greşită contrară documentaţiei.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi următoarele din noul C. civ., art. 998 din C. civ. de la 1865.

Prin sentinţa civilă nr. 564 din 01 octombrie 2019 pronunţată de Tribunalul Bacău s-a constatat că acţiunea formulată este prescrisă, în soluţionarea acestei excepţii instanţa de fond raportându-se la obiectul cererii de chemare în judecată - pretenţii civile - şi la temeiul legal invocat de reclamantă, acţiunea în despăgubiri fiind întemeiată în drept pe dispoziţiile răspunderii civile delictuale, care, faţă de data la care s-a produs fapta ilicită - anul 2005, respectiv data înscrierii în mod greşit de către pârâtă în cartea funciară a suprafeţei de 339 mp din Bacău, sunt guvernate de prevederile art. 998 C. civ. cu trimitere la art. 3 şi 8 din Decretul nr. 167/1958.

Instanţa de fond a reţinut în considerente că prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite de fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut fapta ilicită. Or, reclamanta a cunoscut fapta pretins ilicită la data de 18.12.2006, după propriile susţineri astfel cum acestea sunt reproduse în sentinţa civilă nr. 4285/2014, şi anume la data când OCPI i-a transmis adresa nr. x, prin care a constatat suprapunerea de terenuri.

A mai observat prima instanţă că dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 nu condiţionează momentul de la care curge prescripţia de un act jurisdicţional de constatare efectivă a existenţei faptei ilicite, ci arată în mod expres că acest moment este data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască săvârşirea faptei, în acest sens fiind şi considerentele deciziei nr. 19/2019 pronunţată de Înalta Curte în recurs în interesul legii.

Prin apelul declarat în cauză, reclamanta a susţinut că soluţia instanţei de fond de admitere a excepţiei prescripţiei este lipsită de temei. Astfel, greşit a reţinut tribunalul că fapta ilicită s-a produs în anul 2005 în contextul în care caracterul ilicit al acesteia a fost stabilit ulterior de către instanţele de judecată, în dosarul nr. x/2007. A precizat că din conţinutul art. 8 din Decretul nr. 167/1958 rezultă, pe de o parte, că fapta cauzatoare de prejudicii trebuie să fie ilicită, altfel nu poate produce o răspundere şi, pe de altă parte, că paguba nu a putut fi cunoscută mai devreme de momentul radierii înscrierilor pârâtei din cartea funciară, întrucât până la data stabilirii caracterului nelegal al intabulării terenurilor şi pronunţarea soluţiei de radiere din cartea funciară acele înscrieri se bucură de o prezumţia de legalitate. A menţionat că paguba nu putea fi nici măcar estimată la momentul intabulării făcute de pârâtă pentru că prejudiciul s-a produs în timp, până la data radierii, mai mult, că un eventual prejudiciu produs de o faptă legală nu constituie pagubă, S.C. A. S.A. nefiind îndreptăţită să îl invoce. În cazul de faţă, paguba a fost produsă prin blocarea cărţii funciare şi imposibilitatea exercitării dreptului de dispoziţie asupra terenului în toată perioada de 13 ani. Indisponibilizarea bunului imobil s-a produs după ce reclamanta a solicitat OCPI, în baza sentinţei civile irevocabile, radierea înscrierii pârâtei.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 555 alin. (1) din noul C. civ., precum şi la cele prevăzute de art. 44 din Constituţia României, reclamanta a mai arătat că limitarea şi condiţionarea exercitării dreptului de proprietate şi a dezmembrămintelor acestuia se pot realiza prin lege, orice altă formă de limitare neprevăzută de lege ori peste lege fiind ilicită. A precizat că pentru a identifica valoarea prejudiciului patrimonial ce efectiv i-a fost cauzat s-a raportat la preţul mediu de tranzacţionare a terenului în perioada 2005 - 2018. Doar astfel poate fi evaluat echivalentul financiar al încălcării dreptului de dispoziţie, efect al înscrierii frauduloase în cartea funciară. A mai susţinut că dreptul de dispoziţie a fost blocat nu numai în privinţa unui eventual transfer al proprietăţii, ci şi prin raportare la posibilitatea de accesare a unor fonduri de creditare, câtă vreme cartea funciară era afectată de înscrierea pârâtei.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a constatat, în aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, că paguba reclamată prin cererea de chemare în judecată este de 50.000 de euro şi reprezintă cuantumul estimat al devalorizării terenului în litigiu pe perioada în care dreptul de proprietate al reclamantei a fost blocat printr-o înscriere eronată în cartea funciară efectuată de către pârâtă, astfel cum s-a constatat prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2007, din anul 2005 (data înscrierii în CF) până în anul 2018 (an în care a fost pronunţată hotărârea definitivă şi irevocabilă în dosarul nr. x/2007 - nr. 231/06.03.2018).

Curtea a considerat că, întrucât legea face referire la "cunoaşterea pagubei", instanţa de judecată este chemată să verifice implicit "existenţa pagubei", întrucât în lipsa acesteia nu se poate susţine că reclamantul a "cunoscut paguba". Ca atare, a reţinut că prejudiciul pretins de către reclamantă nu este cert având în vedere faptul că terenul putea suferi aceeaşi devalorizare şi dacă s-ar fi aflat în patrimoniul acesteia în toată perioada menţionată, că reclamanta nici nu a invocat şi nici nu a probat existenţa unei promisiuni certe de vânzare cumpărare (antecontract de vânzare cumpărare)/negocieri precontractuale de accesare a unor fonduri de creditare care nu s-au concretizat din cauza modalităţii în care documentaţia cadastrală a pârâtei a fost înregistrată în cartea funciară pentru a justifica producerea unei pagube în patrimoniul său, precum şi faptul că reclamantei nu i-a fost blocat dreptul de dispoziţie, S.C. A. S.A. putând în continuare face uz de acesta, succesorul său în drepturi urmând a beneficia de pe urma demersurilor judiciare efectuate în dosarul nr. x/2007, existenţa dreptului de proprietate asupra terenului nefiind un aspect disputat, ci doar modalitatea în care au fost efectuate documentaţiile cadastrale prezentând efect practic asupra amplasamentului concret al terenului.

Prin urmare, a concluzionat că, întrucât paguba reclamată prin cererea de chemare în judecată nu este una actuală, certă, rezultă că în speţă, în concret, termenul de prescripţie nu a început a curge şi nici nu va putea începe a curge în viitor, motiv care stă la baza respingerii atât a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, dar şi a cererii pe fond.

Cu privire la celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale, Curtea a apreciat că nu este îndeplinită nici condiţia faptei ilicite şi a vinovăţiei şi pe cale de consecinţă nici condiţia legăturii de cauzalitate nu este probată având în vedere că suprapunerile din cartea funciară nu au fost rezultatul acţiunilor ilicite ale pârâtei, care să fi acţionat cu vreo formă de vinovăţie.

Prin cererea de recurs formulată, recurenta-reclamantă a făcut trimitere la dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile de drept material, respectiv art. 480 C. civ., art. 44 din Constituţia României, respectiv art. 1349 din noul C. civ.

Recurenta-pârâtă a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de partea reclamantă, arătând că dispoziţiile de drept material indicate a fi încălcate au fost menţionate pentru prima oară în recurs şi nu au fost avute în vedere de instanţa de apel la soluţionarea cauzei, că decizia recurată este criticată doar parţial, cu privire la lipsa uneia din condiţiile necesare atragerii răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa unui prejudiciu, ceea ce face imposibilă pronunţarea unei soluţii de casare, prin aceasta fiind justificată şi lipsa de interes în promovarea căii de atac, şi că nu există un corespondent între motivul de nelegalitate invocat - art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi motivele de fapt astfel cum au fost dezvoltate, criticile recurentei-reclamante vizând mai degrabă netemeinicia hotărârii.

În şedinţa publică din 16 decembrie 2021, astfel cum rezultă din practicaua prezentei hotărâri, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului formulat de recurenta-reclamantă, aşa cum aceasta a fost susţinută din perspectiva neîncadrării criticilor în prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., constatând că recursul recurentei-reclamante se subsumează acestor dispoziţii legale.

Înalta Curte observă că recurenta-reclamantă contestă modalitatea în care instanţa de apel a reţinut inexistenţa unui prejudiciu actual, aceasta cu referire la îndeplinirea în cauză a cerinţelor necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale a recurentei-pârâte. Chiar dacă partea reclamantă invocă încălcarea art. 1349 din noul C. civ., Înalta Curte apreciază că din motivarea recursului rezultă că sunt combătute normele de drept material din materia răspunderii civile delictuale, iar, astfel cum s-a reţinut de către instanţa de fond şi nu s-a contestat ulterior, acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 998 şi următoarele din C. civ. de la 1865.

Pe de altă parte, raportându-se la conţinutul deciziei instanţei de apel, singura care a analizat fondul dedus judecăţii şi a prezentat argumente care au vizat inclusiv neîncălcarea dreptului de dispoziţie, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a criticat în recurs aplicarea greşită a normelor ce reglementează dreptul de proprietate şi atributele sale atât din perspectiva C. civ., cât şi a normelor constituţionale. Or, nu se poate reţine că aceste critici sunt formulate omisso medio. De altfel, S.C. A. S.A. a dezvoltat considerente de fapt şi de drept atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin motivele de apel cu referire la încălcarea dreptului de proprietate şi, în mod direct, a dreptului de dispoziţie, chiar dacă acestea au avut vedere justificarea existenţei pagubei în patrimoniul societăţii recurente, ca element al răspunderii civile delictuale imputat pârâtei.

Înalta Curte mai reţine că recurenta-pârâtă susţine că prin motivele de recurs formulate de recurenta-reclamantă nu se tinde la casarea hotărârii instanţei de apel, întrucât nu a fost criticată decizia cu privire la neîntrunirea celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale, ci doar a prejudiciului, şi, prin aceasta, se justifică şi lipsa folosului practic urmărit de partea recurentă.

Sub acest aspect, Înalta Curte observă că obiectul cererii de recurs îl reprezintă, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanţei de apel, iar modalitatea în care instanţa de recurs face aplicarea art. 496 C. proc. civ., care redă soluţiile pe care le poate pronunţa aceasta (inclusiv casare), nu poate fi examinată prin prisma prevederilor art. 489 C. proc. civ., care impun sancţiunea nulităţii în cazul nemotivării căii de atac exercitate, cu atât mai mult cu cât s-a reţinut deja că analiza aspectelor de nelegalitate invocate se va realiza din perspectiva art. 488 C. proc. civ.

În privinţa excepţiei lipsei de interes în formularea recursului de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că partea reclamantă nu a obţinut câştig de cauză nici în faţa instanţei de fond, nici în apel, astfel că justifică un interes în promovarea acestei căii de atac, excepţia invocată fiind cenzurată astfel de către instanţa de recurs raportat la soluţiile adoptate de tribunal şi curtea de apel, chestiunile de nelegalitate învederate putând conduce sau nu la admiterea prezentei căi de atac.

Ca atare, Înalta Curte apreciază că se impune respingerea excepţiei de nulitate, dar şi a excepţiei lipsei de interes, invocate de către recurenta-pârâtă.

Referitor la recursul declarat de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte reţine că s-a invocat greşita respingere a cererii de chemare în judecată fără administrarea probei cu expertiză evaluatorie a terenului situat în Bacău, jud. Bacău, proprietatea S.C. A. S.A., cu atât mai mult cu cât s-a considerat că prejudiciul pretins de către aceasta nu are un caracter cert.

În ceea ce priveşte solicitarea efectuată expres prin cererea de recurs, de a fi casată hotărârea şi de a fi trimisă cauza la Curtea de Apel Bacău, pentru a fi efectuat un raport de evaluare, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a contestat legalitatea hotărârii sub aspectul aplicării greşite a vreunei norme de procedură incidente în materia probelor, ci a invocat doar incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul încălcării unor norme de drept material, astfel că această critică excedează analizei de faţă. Ca atare, nu vor fi cenzurate nici concluziile orale formulate de către reprezentantul convenţional al recurentei-reclamante referitoare la fondul pretenţiilor deduse judecăţii, întrucât analiza în recurs este limitată la motivele de nelegalitate arătate prin cererea de recurs, cu respectarea dispoziţiilor art. 487-489 C. proc. civ.

În cauză, recurenta-reclamantă a criticat decizia recurată susţinând că, deşi a cunoscut caracterul ilicit al faptei imputate societăţii pârâte, instanţa de apel a apreciat nelegal că aceasta nu a produs prejudicii, iar, prin soluţia pronunţată, a încălcat art. 480 C. civ., în sensul că greşit nu a reţinut că prin înscrierea în cartea funciară s-a adus atingere atributului esenţial al dreptului de proprietate - dreptul de dispoziţie, drept care nu poate fi condiţionat, limitat sau blocat în afara prevederilor legale.

În opinia recurentei-reclamante, considerentele curţii potrivit cu care terenul s-ar fi putut devaloriza în patrimoniul acesteia nu prezintă relevanţă, întrucât S.C. A. S.A. nu a păstrat bunul în patrimoniu din voinţă proprie, ci a fost forţată prin fapta ilicită a recurentei-pârâte, iar protecţia proprietăţii recunoscută de art. 480 C. civ. şi art. 44 din Constituţie nu poate fi aparentă sau doar declarativă, ci trebuie să se constituie într-o garanţie reală, protejată în mod absolut, câtă vreme este exercitată în limitele legale.

De asemenea, recurenta-reclamantă a arătat că sunt netemeinice argumentele legate de lipsa oricăror demersuri ale S.C. A. S.A. de a înstrăina terenul ori a-l constitui obiect al unei garanţii.

Critica nu este fondată.

Înalta Curte constată că instanţa de apel, pornind de la faptul că paguba reclamată prin cererea de chemare în judecată nu este generată de lipsa de folosinţă a terenului, ci de devalorizarea acestui imobil produsă în perioada 2005 - 2018 (calculată pentru intervalul cuprins între data înscrierii eronate în cartea funciară şi data pronunţării definitive a instanţei prin care s-a remediat acest aspect), a reţinut că aceasta, în abstract, nu se putea cunoaşte decât atunci când a încetat înscrierea eronată în cartea funciară, actul înscrierii propriu zise a documentaţiei cadastrale fiind circumscris noţiunii de faptă (despre care se susţine că este ilicită), dar nu noţiunii de prejudiciu, care are un conţinut distinct.

Examinând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune prin raportare la dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, curtea a considerat că, întrucât norma de drept face referire la "cunoaşterea pagubei", este necesar să se verifice implicit "existenţa pagubei", aşadar caracterul cert, actual al prejudiciului, care, în speţă, nu a fost probat. Instanţa de apel a constatat, astfel, că terenul putea suferi aceeaşi devalorizare şi dacă s-ar fi aflat în patrimoniul reclamantei în toate perioada menţionată, respectiv că devalorizarea poate fi opusă unei terţe persoane apreciată responsabilă numai în ipoteza în care reclamanta dorea să vândă/utilizeze ca garanţie pentru accesarea unor fonduri de creditare acest teren, însă dreptul de dispoziţie i-a fost limitat în fapt (iar nu în drept, având în vedere că nu s-a pus în discuţie contestarea titlului său de proprietate) prin înscrierea eronată în cartea funciară a documentaţiei cadastrale efectuate de către pârâtă.

A mai reţinut instanţa de apel, astfel cum s-a arătat anterior, că era esenţial a se dovedi că reclamanta, în calitate de înstrăinător al terenului, a obţinut efectiv o sumă de bani mai mică decât cea pe care ar fi primit-o în cazul în care ar fi vândut terenul în anul 2005, o simplă scădere în evaluarea teoretică a imobilului nefiind suficientă pentru a se putea reţine existenţa unei pagube, precum şi faptul că reclamantei nu i-a fost blocat dreptul de dispoziţie, aceasta putând în continuare face uz de drept, urmând a beneficia de pe urma demersurilor judiciare efectuate în dosarul nr. x/2007, existenţa dreptului de proprietate asupra terenului nefiind un aspect disputat, ci doar modalitatea în care au fost efectuate documentaţiile cadastrale.

Curtea a apreciat că, întrucât paguba trebuie în toate cazurile să fie actuală, certă, rezultă că în speţă în concret termenul de prescripţie nu a început a curge şi nici nu va putea începe a curge în viitor (nefiind dovedită existenţa pagubei, sn.), motiv care stă la baza respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, dar şi a cererii pe fond, în analiza întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale.

În acest context, Înalta Curte observă că examinarea unuia dintre atributele dreptului de proprietate pretins încălcat - dreptul de dispoziţie cu privire la terenul în litigiu, în forma sa juridică (dispoziţia juridică), s-a raportat la temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, art. 998 C. civ., în cercetarea caracterului cert, actual al prejudiciului pretins a fi fost produs printr-o faptă ilicită (condiţie necesar a fi întrunită pentru angajarea răspunderii civile delictuale), fără ca prin aceasta instanţa de apel să se pronunţe în concret asupra aplicării în speţă a prevederilor art. 480 C. civ. ori art. 44 din Constituţie prin instituirea unor limite judiciare, de natură a restrânge mai mult exercitarea dreptului de proprietate decât limitele instituite de legiuitor.

Ca atare, în situaţia de faţă nu se impune a face aplicarea art. 488 pct. 8 C. proc. civ. cu referire la normele de drept material şi constituţional pretins încălcate.

Înalta Curte mai reţine că celelalte aspecte relevate de către recurenta-reclamantă, ce privesc obligaţia instanţei de apel de a verifica dacă partea în cauză a avut prerogativa exercitării dreptului de proprietate în ansamblul său, antamează, de fapt, chestiuni legate de stabilirea situaţiei de fapt cu referire la "existenţa pagubei", astfel că acestea nu pot fi cenzurate în actuala reglementare a art. 488 C. proc. civ., care are în vedere examinarea unor critici de nelegalitate, iar nu de netemeinicie.

În speţă, recurenta-reclamantă nu a invocat şi nici nu a probat existenţa unui prejudiciu pornind de la posibilitatea efectivă de a efectua o operaţiune prin care să obţină un beneficiu, care ar fi fost blocată de partea adversă, prin urmare nu poate susţine că există o pagubă motivat de o situaţie care nu a fost cauzată de recurenta-pârâtă (devalorizarea terenului), atât timp cât nu a justificat, prin probatoriul administrat, astfel cum reţine instanţa de apel, că a suferit o pierdere concretă.

Recurenta-reclamantă a mai afirmat că, în cazul său, răspunderea B. trebuie atrasă ca urmare a faptei ilicite de a solicita o înscriere eronată, contrară documentaţiei de titlu, în cartea funciară şi menţinerea acestei înscrieri până în anul 2018, însă nu a arătat care sunt aspectele de nelegalitate ale hotărârii recurate în ceea ce priveşte acest element al răspunderii civile delictuale, nu a combătut soluţia atacată, care a valorificat, cu autoritate de lucru judecat, considerentele sentinţei civile nr. 4285/04.07.2014 şi ale deciziei civile nr. 601/A/19.09.2017, în sensul că nu se poate reţine în sarcina părţii pârâte existenţa unei fapte ilicite săvârşită cu vinovăţie.

În consecinţă, faţă de dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., având în vedere cele expuse anterior, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 725 din 16 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

În ceea ce priveşte recursul incident, Înalta Curte reţine că s-a solicitat analiza acestei căi de atac doar în situaţia în care soluţia pronunţată nu ar conduce la agravarea situaţiei recurentei-pârâte, fiind, în opinia acestei părţi, mai favorabilă respingerea cererii introductive pe fondul său decât pe cale de excepţie.

Înalta Curte constată că, în speţă, critica de nelegalitate invocată de către recurenta-pârâtă, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., a vizat greşita interpretare a dispoziţiilor din Decretului nr. 167/1958 cu privire la momentul de la care se calculează termenul de prescripţie, întrucât, conform susţinerilor formulate, acesta trebuie raportat la pagubă astfel cum este invocată de către partea reclamantă şi nu la existenţa sau nu a unui prejudiciu sau la cuantificarea acestuia, în caz contrar acest moment s-ar confunda cu cel de la care ar fi pronunţată o hotărâre în cauză, întrucât doar în urma stabilirii valorii prejudiciului pe cale judiciară s-ar putea vorbi în realitate de un prejudiciu cert. Or, conform art. 3 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi persoana responsabilă.

Conform art. 481 C. proc. civ., text de lege care se aplică şi în recurs în raport de dispoziţiile art. 502 din acelaşi act normativ, "Apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege".

Aceasta înseamnă că însuşi cel care a declarat o cale de atac poate consimţi expres la înrăutăţirea situaţiei sale în cazul procedurii pe care a declanşat-o, după cum pot exista anumite cazuri prevăzute de lege prin care se derogă de la această regulă, independent de poziţia celui ce exercită cale de atac cu privire la acest aspect.

Înalta Curte reţine că, în cazul de faţă, acordul recurentei-pârâte nu a fost manifestat prin cererea de recurs, dimpotrivă, aceasta a arătat în mod expres că în situaţia în care instanţa de recurs ar aprecia că recursul incident este fondat, cu privire la soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în urma respingerii cererii de recurs principal i-ar fi agravată situaţia în propria cale de atac, fiind evident mai favorabilă respingerea cererii introductive pe fondul său decât pe cale de excepţie.

Câtă vreme recursul incident a fost declarat de către recurenta-pârâtă, nemulţumită de modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în apel, sub rezerva neagravării situaţiei în propria-i cale de atac, urmează a se da valenţă principiului disponibilităţii, ţinând cont şi de faptul că nu au fost invocate şi dovedite în cauză situaţii prevăzute de lege prin care să se deroge de la această regula instituită de art. 481 C. proc. civ., independent de poziţia recurentei-pârâte.

În consecinţă, conform art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge şi recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 725 din 16 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.A. şi de pârâta B. împotriva deciziei nr. 725 din 16 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 decembrie 2021.