Forest land ownership and administration rights: Lack of active procedural standing for the forestry administrator to claim state public property without the state's primary claim

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2021

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Caransebeş la 18 mai 2017 sub nr. x/2017, reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comuna Bucoşniţa, constatarea dreptului de proprietate publică a Statului Român asupra imobilului înscris în CF x UAT Bucoşniţa (teren extravilan de 408.032 mp, corespondentul imobilului cu numărul topografic x - lot. 3 din CF pe hârtie 576 Petroşniţa sub B1 din cartea funciară x UAT Bucoşniţa) şi a dreptului de administrare al Romsilva asupra acestui imobil.

Prin sentinţa civilă nr. 25 din 12 ianuarie 2018, Judecătoria Caransebeş a admis excepţia necompetenţei acestei instanţe, invocată din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a cererii având ca obiect acţiune în constatare, formulată de către Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin, în contradictoriu cu pârâta Comuna Bucoşniţa, în favoarea Tribunalului Caraş-Severin.

2. Încheierile şi sentinţa Tribunalului Caraş-Severin

Prin încheierea din 17 mai 2018, Tribunalul Caraş-Severin a dispus, în temeiul art. 865 lit. b) C. civ. şi art. 78 C. proc. civ., introducerea în cauză, în calitate de reclamant, a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin încheierea din 31 mai 2018, tribunalul a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes a reclamantei Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin cu privire la petitul având ca obiect constatarea unui drept de administrare, a respins excepţia inadmisibilităţii introducerii în cauză a Statului Român, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatare, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a aceleiaşi reclamante cu referire la petitul ce vizează constatarea dreptului de proprietate.

Prin sentinţa civilă nr. 1871 din 19 decembrie 2019, Tribunalul Caraş-Severin a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin, în numele titularului dreptului Statul Român prin Ministerul Finanţelor, împotriva pârâtei UAT Bucoşniţa şi, în consecinţă: a constatat că Statul Român este proprietar al imobilului înscris în CF x UAT Bucoşniţa nr. cad. x (fost nr. top x), în suprafaţă de 408.032 mp şi că Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin are în patrimoniu un drept de administrare asupra terenului înscris în CF x UAT Bucoşniţa nr. cad. x.

3. Decizia Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 135 din 1 octombrie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul formulat de apelanta pârâtă Comuna Bucoşniţa, în contradictoriu cu intimata reclamantă Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva -Direcţia Silvică Caraş-Severin şi intimatul intervenient forţat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de titular al dreptului de proprietate publică, împotriva încheierii civile din 17 mai 2018, a încheierii civile din 30 mai 2018 şi a sentinţei civile nr. 1871 din 19 decembrie 2019 ale Tribunalului Caraş-Severin, pronunţate în dosarul nr. x/2017; a modificat, în tot, încheierea civilă din 17 mai 2018, în parte, încheierea civilă din 30 mai 2018 şi, în tot, sentinţa civilă nr. 1871 din 19 decembrie 2019; a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de introducere forţată în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin cu privire la petitul privind constatarea existenţei dreptului de administrare; a menţinut soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei referitor la petitul având ca obiect constatarea dreptului de proprietate publică a Statului Român, pronunţată prin încheierea civilă din 30 mai 2018; a respins cererea de chemare în judecată promovată de către reclamantă în contradictoriu cu pârâta ca fiind formulată de către o persoană fără legitimare procesuală activă; a obligat intimata reclamantă la plata către apelanta pârâtă a sumei de 5.950 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă au declarat recurs Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin, criticând decizia pentru nelegalitate.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 7 decembrie 2020 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 8, astfel cum reiese din Fişa ECRIS.

1. Recurenta-reclamantă Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, în consecinţă, respingerea excepţiei inadmisibilităţi cererii de introducere forţată în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a regiei în formularea cererii privind constatarea dreptului său de administrare asupra terenului în litigiu. De asemenea, a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Timişoara, pentru judecarea pe fond a apelului declarat de Comuna Bucoşniţa împotriva sentinţei civile nr. 1871 din 19 decembrie 2019 a Tribunalului Caraş-Severin.

Cu privire la cererea de introducere în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, recurenta a arătat că instanţa de apel a respins această solicitare considerând că Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin nu a urmărit să preîntâmpine declanşarea unui litigiu ulterior de către o persoană care ar putea pretinde aceleaşi drepturi, ci doar constatarea propriului drept de administrare. Curtea a apreciat că terţului intervenient forţat nu i se pot acorda drepturi printr-o hotărâre judecătorească în lipsa formulării de către acesta a unei cereri sau chiar împotriva voinţei sale, prin intermediul instituţiei prevăzute de art. 68 C. proc. civ., iar Statul Român nu a formulat o cerere principală, prin care să solicite constatarea existenţei acestui drept în favoarea sa (de proprietate).

Or, motivarea instanţei de apel nu poate fi primită, întrucât cererea de introducere în cauză a Statului Român, în calitate de titular al dreptului de proprietate publică asupra terenului în litigiu, a fost formulată pentru ca proprietarul să aibă posibilitatea să îşi exprime poziţia faţă de cererile/susţinerile părţilor din proces, în baza art. 68 C. proc. civ., art. 223 şi art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ., art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, art. 11 alin. (10) din Legea nr. 46/2008,

De altfel, în calitate de administrator al pădurilor statului, recurenta avea obligaţia de a chema în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, pentru a acţiona împreună în vederea apărării proprietăţii forestiere din patrimoniul public. De aceea, cererea de introducere în cauză a Statului Român nu a fost formulată pentru a opune statului dreptul de administrare al recurentei ori pentru a acorda acestuia drepturi în lipsa unei cereri sau împotriva voinţei sale, cum s-a arătat prin decizia recurată.

Deoarece terenul în litigiu se află efectiv în administrarea Romsilva, care are ca obiect de activitate administrarea fondului forestier proprietate publică a statului (conform Codului silvic - Legea nr. 46/2008 şi H.G. nr. 229/2009), interesul Statul Român în prezenta cauză este real şi actual. Terenul în litigiu nu a fost niciodată predat către Comuna Bucoşniţa, nu a ieşit din evidenţele regiei, fiind în mod continuu şi neîntrerupt în administrarea recurentei, astfel că prin cererea formulată nu s-a urmărit să fie acordat statului vreun drept, ci s-a acţionat în interesul şi în numele Statului Român, pentru apărarea integrităţii fondului forestier proprietate publică de stat.

Prin urmare, soluţia admiterii excepţiei inadmisibilităţii cererii de introducere în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 68 C. proc. civ.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin cu privire la petitul având ca obiect constatarea dreptului său de administrare, recurenta a susţinut că instanţa de apel a reţinut că, deşi această parte a solicitat, subsecvent constatării dreptului de proprietate al Statului Român, să se constate dreptul de administrare al regiei asupra terenului în litigiu, acest aspect nu îi conferă legitimare procesuală activă în cauză. Curtea a precizat că între Romsilva şi Comuna Bucoşniţa nu există raporturi juridice de drept material, în condiţiile în care dreptul de administrare al Romsilva poate fi instituit doar cu privire la un teren aparţinând în proprietate publică Statului Român, iar nu în proprietatea publică a unităţii administrativ-teritoriale.

Recurenta a învederat că acest raţionament este greşit, întrucât în conţinutul dreptului de administrare al Regiei Naţionale a Pădurilor intră şi dreptul de a formula acţiuni în justiţie pentru apărarea integrităţii fondului forestier de stat, Romsilva acţionând în aceste cazuri în numele şi în interesul Statului Român, pentru apărarea proprietăţii publice forestiere a acestuia.

În speţă, prin probele administrate (înscrisuri, expertiză judiciară) recurenta a dovedit că terenul în litigiu este un teren forestier şi se află efectiv în administrarea Romsilva, în acest sens fiind de reţinut şi dispoziţiile art. 3 alin. (3) din Codul silvic, potrivit cărora dovada deţinerii în administrare se face cu amenajamentul silvic. Ca atare, raportat la evidenţierea terenului în litigiu în amenajamentul Ocolului Silvic Păltiniş din cadrul Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin, în cauză s-a recunoscut apartenenţa acestui teren la domeniul public al Statului Român şi, prin urmare, de vreme ce recurenta este titularul actual al dreptului de administrare asupra terenului în litigiu, din această calitate derivă calitatea procesuală activă cu privire la petitul privind constatarea dreptului de administrare asupra terenului forestier la care se referă acţiunea dedusă judecăţii,

Recurenta a mai arătat că instanţa de apel a ignorat situaţia actuală a terenului în litigiu şi nu a avut în vedere faptul că prin H.G. nr. 532/2002 nu s-a dispus trecerea terenului în litigiu din proprietatea Statului Român în proprietatea Comunei Bucoşniţa, aşa cum cer dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 213/1998, neexistând actul care dispune trecerea terenului în domeniul public al comunei. Înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară în favoarea Comunei Bucoşniţa şi susţinerea nedovedită că terenul în litigiu se află în administrarea autorităţilor locale ale comunei nu pot conduce la concluzia lipsei calităţii procesuale active a Romsilva cu privire cererea de constatare a dreptului de administrare al regiei asupra acestui teren. În cauză, nu poate fi ignorat ceea ce a stabilit instanţa supremă, prin decizia nr. 1136/2015, în sensul că "înscrierea drepturilor tabulare în CF în baza H.G. invocate nu are caracter constitutiv de drepturi, nefiind de natură să remedieze neregularitatea actului, aceasta cu atât mai mult cu cât înscrierea a operat sub regimul Legii nr. 7/1996, care, spre deosebire de înscrierile supuse Decretului-lege nr. 115/1938 asigură doar opozabilitatea erga omnes".

În consecinţă, pornind de la dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., potrivit cărora calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţile raportului juridic litigios, recurenta a învederat că în mod greşit Curtea de Apel Timişoara a stabilit că între Romsilva şi Comuna Bucoşniţa nu există raporturi juridice de drept material, în condiţiile în care dreptul de administrare al regiei poate fi instituit doar cu privire la un teren aparţinând în proprietate publică Statului Român, iar nu în proprietatea publică a unităţii administrativ-teritoriale.

Faţă de cele de mai sus, recurenta a arătat că decizia recurată a fost pronunţată de instanţa de apel cu încălcarea normelor de drept material, fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., respectiv dispoziţiile art. 36 din acelaşi act normativ.

2. Recurentul-intervenient Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara a susţinut că decizia atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, a precizat că, potrivit art. 11 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva administrează fondul forestier proprietate publică a statului, având ca scop principal, conform art. 4 din H.G. nr. 229/2009, gestionarea durabilă şi unitară a fondului forestier proprietate publică a statului, acţionând pentru apărarea, conservarea şi dezvoltarea durabilă a pădurilor aparţinând statului. Pe raza judeţului Caras-Severin, atribuţiile şi competenţele regiei sunt exercitate prin Direcţia Silvică Caraş-Severin, unitate care are în subordinea sa 17 ocoale silvice care asigură gestionarea fondului forestier de stat, în conformitate cu prevederile amenajamentelor silvice.

Suprafaţa de 408.032 mp este evidenţiată în amenajamentul silvic întocmit pentru Ocolul Silvic Păltiniş, UP. II Petroşniţa, fiind în administrarea efectivă a Direcţiei Silvice Caraş-Severin - Ocolul Silvic Păltiniş. Terenul în litigiu face parte din fondul forestier proprietate publică de stat, astfel cum a fost inventariat prin anexa 3 (cod clasificare 8.04.01) la H.G. nr. 1705/2006 privind inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului.

În plus, dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 prevăd că "terenurile proprietatea statului sunt acele suprafeţe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 şi înregistrate ca atare în sistemul de evidenţă al cadastrului funciar general şi în amenajamentele silvice".

Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, modificată prin Legea nr. 133/2015, "amenajamentul silvic constituie bază a cadastrului de specialitate şi a titlului de proprietate a statului pentru fondul forestier proprietate publică a statului".

De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Codul silvic - Legea nr. 46/2008, totalitatea pădurilor, a terenurilor destinate împăduririi, a celor care servesc nevoilor de cultură, producţie sau administraţie silvică, a iazurilor, a albiilor pârâielor, a altor terenuri cu destinaţie forestieră şi neproductive, cuprinse în amenajamente silvice la data de 1 ianuarie 1990 sau incluse în acestea ulterior, în condiţiile legii, constituie fondul forestier naţional.

Prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică statuează în sensul că domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele menţionate la pct. I din anexă, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes public naţional, declarate ca atare prin lege. Corelat cu aceste dispoziţii, în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, se prevede că fondul forestier naţional constituie bun de interes naţional.

Faţă de cele expuse, recurentul a arătat că este dovedită apartenenţa terenului în litigiu la domeniul public al Statului Român, cu atât mai mult cu cât dreptul de proprietate al statului asupra acestuia a fost deja înscris în cartea funciara veche - CF x Petroşniţa.

A menţionat recurentul că dreptul de administrare al regiei asupra terenului în litigiu a fost dobândit prin Legea nr. 119/1948, care prevedea, la art. 3 alin. (8), că bunurile naţionalizate prin efectul acestei legi vor fi administrate de ministerele în al căror domeniu de preocupare intră obiectul întreprinderilor naţionalizate.

Prin naţionalizare, imobilul în cauză făcea parte din proprietatea statului, iar prin Codul Silvic din 1962 s-a stabilit că fondul forestier al Republicii Socialiste România este în administrarea operativă a întreprinderilor de stat pentru economia forestieră. Transmiterea din administrarea operativă a întreprinderilor de stat pentru economia forestieră în administrarea operativă ori folosinţa altor organizaţii socialiste se putea face numai în baza unei hotărâri a Consiliului de Miniştri (art. 9 alin. (2) din Legea nr. 3/1962 - Codul silvic).

Potrivit actualelor reglementari cuprinse art. 3 alin. (3) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, dovada deţinerii în administrare se face pe baza amenajamentului silvic, sens în care, pentru dovedirea dreptului de administrare asupra terenului în litigiu, recurentul anexează prezentei acţiuni copie după amenajamentul silvic.

Suprafaţa de 408.032 mp, la care se referă litigiul de faţă, este corespondentul imobilului cu nr. topografic x-lot x din CF pe hârtie 576 Petroşniţa.

Potrivit evidenţelor din CF x Petroşniţa, proprietar asupra imobilului în cauză a fost Regimentul 13 Roman Bănăţean, acest teren devenind proprietatea Statului Român ca urmare a naţionalizării.

Atât timp cât în cartea funciară a fost deja înscris dreptul de proprietate al Statului Român cu nr. topografic x-lot x conform CF pe hârtie 576 Petroşniţa, intabularea dreptului de proprietate publică în favoarea pârâtei Comuna Bucoşniţa cu privire la aceasta suprafaţă s-a dispus cu nesocotirea dreptului de proprietate al Statului Român.

De altfel, pârâta Comuna Bucoşniţa nu a solicitat retrocedarea terenului în litigiu cu respectarea procedurilor speciale privind retrocedările de terenuri forestiere. Aceasta nu a formulat nicio cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului, în baza dispoziţiilor legale cu caracter special, nicio acţiune în revendicare sau alt demers în temeiul căruia să fi intrat vreodată în stăpânirea bunului.

În prezent, pentru terenul în litigiu este deschisă cartea funciară x Bucoşniţa, care vizează dreptul de proprietate al pârâtei, conform prevederilor cuprinse în H.G. nr. 532/2002 - anexa 20 poziţia 24 privind atestarea domeniului public al Comunei Bucoşniţa, însă înregistrarea este greşită, întrucât actul normativ care a stat la baza acestei operaţiuni este doar un act de atestare, iar nu un act constitutiv sau translativ de drepturi, astfel că lipseşte titlul de proprietate cerut de Legea nr. 7/1996 pentru înscrierea legală a dreptului de proprietate al pârâtei. H.G. nr. 532/2002 nu explică dobândirea dreptului de proprietate publică de către pârâtă şi nu dispune trecerea din proprietatea publică a statului în proprietatea publică a Comunei Bucoşniţa, iar o altă hotărâre de guvern, care să dispună în acest sens în condiţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 nu există.

Recurentul a susţinut că Tribunalul Caraş-Severin a constatat, din inventarul realizat de către Comisia Specială pentru întocmirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public şi privat al comunei, că în domeniul pârâtei se găseşte un teren de 6.990.000.000 mp, având natura de păşune acoperită cu vegetaţie forestieră, fără a se menţiona anul dobândirii şi nici situaţia juridică a acestuia. Conform expertizei efectuate în cauză, terenul ce formează obiectul cererii de chemare în judecată este înscris în CF nr. x Bucoşniţa în favoarea pârâtei (în baza H.G. nr. 532/2002), face parte din Amenajamentul Silvic al UP II Petroşniţa Ocol Silvic Păltiniş, se află în administrarea Regiei Naţională a Pădurilor - Romsilva şi are categoria de folosinţă pădure, conform extrasului de CF. Din analiza cărţii funciare rezultă că până în anul 1943 proprietarii au fost persoane fizice .

Prin urmare, instanţa de fond, având în vedere categoria de folosinţă pădure, a constatat că dreptul de proprietate asupra terenului ca efect al Legii nr. 119/1948 a trecut în patrimoniul Statului Român prin naţionalizare. Raportat la concluziile expertizei, conform cărora terenul a fost înscris iniţial în CF nr. x Petroşniţa şi face parte din menajamentul silvic al UP II Petroşniţa, prima instanţă a constatat că Statul Român este titular al dreptului de proprietate din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 119/1948 şi, atâta timp cât nu se face dovada trecerii acestui drept în patrimoniul altei entităţi, acesta rămâne în continuare în patrimoniul statului.

Astfel, terenul în litigiu putea fi obţinut în patrimoniu în baza Legii nr. 18/1991 cu condiţia să fi fost anterior anului 1948 în proprietatea comunei în baza unei hotărâri de guvern emise conform Legii nr. 213/1998 sau de atestare în domeniul public al comunei, or, în cauză, pârâta a ales constituirea dreptului de proprietate prin procedura de atestare în domeniul public. Hotărârea de guvern emisă în procedura prevăzută de art. 21 din Legea nr. 213/1998 este constitutivă de drepturi doar dacă anterior imobilul a făcut parte din patrimoniul comunei.

5. Apărările formulate în cauză:

Prin întâmpinare, intimata Comuna Bucoşniţa a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 16 septembrie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin şi de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, împotriva deciziei nr. 135 din 1 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la 25 noiembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

1. Cu privire la recursul formulat de recurenta-reclamantă Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin, Înalta Curte constată că aceasta a criticat decizia instanţei de apel cu referire la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 68 C. proc. civ., susţinând că în mod greşit curtea a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de introducere forţată în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Critica nu este fondată.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că invocarea unei neregularităţi procedurale se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., atunci când se invocă încălcarea de către instanţa ce a pronunţat hotărârea atacată a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, iar nu dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., astfel cum susţine recurenta-reclamantă.

În al doilea rând, instanţa de recurs constată că, potrivit art. 68 alin. (1) C. proc. civ., "Oricare dintre părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă, pe calea unei cereri separate, aceleaşi drepturi ca şi reclamantul".

Astfel, ca formă a intervenţiei forţate, chemarea în judecată a altor persoane are ca trăsătură distinctivă faptul că părţile originare pot solicita introducerea în cauză a unei persoane care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. Din formularea textului se poate observa caracterul preventiv al chemării în judecată a altor persoane, din moment ce persoana introdusă nu are pretenţii actuale, dar, având în vedere legătura dintre pretenţiile reclamantului din cererea principală şi cererea incidentală, această persoană ar putea, la un moment dat, în viitor, să introducă o cerere de chemare în judecată şi să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul din cererea actuală. Partea care formulează cererea de chemare în judecată a altei persoane trebuie să justifice un interes propriu, spre exemplu, preîntâmpinarea unui litigiu viitor, obţinerea unei hotărâri judecătoreşti opozabile tuturor părţilor etc.

În cauza de faţă, instanţa de judecată a fost sesizată cu o acţiune în constatare formulată de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin, cerere formulată în nume propriu de către reclamantă şi nu în calitate de reprezentant al Statului Român, aceasta solicitând să se constate existenţa dreptului său de administrare asupra terenului în litigiu subsecvent constatării dreptului de proprietate publică al statului.

Curtea de apel, observând că reclamanta nu urmăreşte să preîntâmpine declanşarea unui litigiu ulterior de către terţul intervenient forţat, care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca aceasta, ci doar constatarea propriului drept de administrare ca urmare a constatării dreptului de proprietate publică al Statului Român (în calitate de intervenient forţat), a reţinut că, în mod greşit, tribunalul a admis cererea de intervenţie forţată, şi pe cale de consecinţă, a respins-o ca inadmisibilă.

În speţă, constată Înalta Curte, ceea ce se pretinde este faptul că un alt subiect de drept (statul) decât cel care acţionează în instanţă este titularul dreptului subiectiv a cărui constatare pe cale judiciară se urmăreşte, pentru ca în mod subsecvent, grefat pe această constatare prealabilă, să se poată deduce şi constata dreptul de administrare al reclamantei, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate publică.

Or, protecţia dreptului de proprietate publică, inclusiv prin recurgerea la calea acţiunii în justiţie, o realizează titularul acestui drept, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 865 C. civ., conform cărora obligaţia apărării în justiţie a proprietăţii publice revine titularului acesteia, în timp ce titularii drepturilor corespunzătoare proprietăţii publice sunt obligaţi să îl informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusă dreptului de proprietate publică şi să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică în condiţiile prevăzute de C. proc. civ.

În ce-l priveşte pe titularul unui drept de administrare, acesta are la îndemână acţiunea confesorie, prin intermediul căreia îşi poate apăra propriul drept, el putând dispune de bunul dat în administrare în condiţiile stabilite de lege sau în actul de constituire (art. 868 alin. (2) C. civ., art. 870 C. civ..).

Cum, în speţă, astfel cum s-a arătat, reclamanta tinde la protecţia şi constatarea unui drept - de proprietate publică - al cărui titular nu este, pentru a putea pretinde ulterior, un drept de administrare, recunoscut de lege, în măsura în care este vorba despre fondul forestier proprietate publică a statului, critica de nelegalitate formulată, potrivit căreia instanţa de apel, în mod greşit, a respins cererea de intervenţie forţată în raport de împrejurarea că, în cauză, s-a urmărit ca proprietarul să aibă posibilitatea să îşi exprime poziţia faţă de cererile/susţinerile părţilor din proces, este nefondată.

Aceasta, întrucât instanţa învestită cu soluţionarea unei cereri de intervenţii forţate nu este chemată să analizeze însăşi temeinicia dreptului pe care intervenientul forţat ar putea să îl pretindă, fiind fără relevanţă, în speţă, împrejurarea că imobilul în litigiu se află în proprietatea Statului Român, aşa cum se susţine, acesta fiind înscris în cartea funciară x Petroşniţa sub B1 din cartea funciară x UAT Bucoşniţa, admisibilitatea cererii de intervenţie forţată presupunând examinarea de către instanţă a existenţei unei identităţi între dreptul subiectiv dedus judecăţii de către reclamant şi cel pretins de către terţul intervenient.

Or, prin intermediul instituţiei prevăzute de art. 68 C. proc. civ., terţului intervenient forţat nu i se pot acorda drepturi printr-o hotărâre judecătorească în lipsa formulării chiar de către acesta a unei atare cereri.

De altfel, în litigiul de faţă, Statul Român nu a formulat o cerere principală prin care să solicite constatarea existenţei unui drept de administrare în favoarea sa cu privire la imobilul în litigiu, pentru a fi întrunite dispoziţiile art. 68 alin. (1) C. proc. civ., care impun condiţia ca persoana chemată în judecată să poată să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.

Recurenta-reclamantă a mai arătat, referitor la calitatea procesual activă a Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin cu privire la petitul având ca obiect constatarea dreptului său de administrare, examinată din perspectiva art. 36 C. proc. civ., că instanţa de apel a reţinut că, deşi această parte a solicitat, subsecvent constatării dreptului de proprietate al Statului Român, să se constate dreptul de administrare al regiei asupra terenului în litigiu, acest aspect nu îi conferă legitimare procesuală. Or, acest raţionament ar fi greşit, întrucât în conţinutul dreptului de administrare al Regiei Naţionale a Pădurilor intră şi dreptul de a formula acţiuni în justiţie pentru apărarea integrităţii fondului forestier de stat, Romsilva acţionând în aceste cazuri în numele şi în interesul Statului Român, pentru apărarea proprietăţii publice forestiere a acestuia.

Critica nu poate fi primită din perspectiva art. 488 pct. 5 C. proc. civ., faţă de considerentele anterior expuse şi cele prezentate în continuare.

Întemeindu-şi în drept cererea, reclamanta a făcut referire la dispoziţiile din Legea nr. 46/2008, respectiv din Legea nr. 213/1998 şi C. civ., care se referă la fondul forestier proprietate publică a statului, respectiv, la domeniul public al statului.

Se constată că dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic stabilesc că "Fondul forestier proprietate publică a statului se administrează de Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, regie autonomă de interes naţional, aflată sub autoritatea statului, prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură…". Prin urmare, este suficient să se stabilească că terenul forestier aparţine proprietăţii publice a statului, pentru ca în mod implicit să rezulte, conform legii, că dreptul de administrare aparţine Romsilva.

Aceasta înseamnă că soluţia asupra celui de-al doilea capăt de cerere este nu doar subsecventă primei solicitări - referitoare la constatarea dreptului de proprietate publică al statului - ci chiar implicită, adică presupusă, conţinută în mod necesar de modalitatea de soluţionare a acestuia.

De aceea, faţă de motivele şi cauza acţiunii (dreptul de administrare decurgând din dreptul de proprietate publică al statului, a cărui constatare să se obţină prioritar) rezultă că, într-adevăr, reclamanta a iniţiat un demers pentru care nu are legitimare procesuală, nefiind nici titularul dreptului de proprietate publică, nici mandatată de acest titular să acţioneze în instanţă.

Ca atare, dreptul de administrare, în maniera invocată, nu are o existenţă de sine stătătoare şi nu putea fi supus analizei instanţei în mod distinct de pretenţia vizând constatarea dreptului de proprietate publică, câtă vreme se grefează în mod necesar pe acesta, astfel încât, în absenţa constatării lui, este inutilă şi lipsită de substanţă orice verificare jurisdicţională ulterioară.

În acest context, aserţiunile referitoare la obligaţia recurentei-reclamante, în calitatea acesteia de a atrage în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, nu poate fi opusă, în condiţiile în care chiar normele legale, respectiv art. 11 alin. (9) şi 10 din Legea nr. 46/2008, fac distincţie în raport de obiectul dedus judecăţii şi de calitatea în care acţionează titularii dreptului de proprietate ori de administrare a proprietăţii publice. Astfel, se observă că, dacă în ceea ce priveşte dreptul de administrare a fondului forestier aflat în proprietate publică, alin. (9) stipulează că titularul acestui drept va sta în instanţă în nume propriu, alin. (10) instituie pentru titularul dreptului de administrare obligaţia de a arăta instanţei, în condiţiile C. proc. civ., pe titularul dreptului de proprietate, în litigiile privitoare la dreptul de proprietate asupra fondului forestier aflat în proprietate publică.

Este nefondată şi critica recurentei-reclamante conform căreia instanţa de apel nu ar fi observat că terenul în litigiu se află efectiv în administrarea Romsilva, care are ca obiect de activitate administrarea fondului forestier proprietate publică a statului (conform Codului silvic - Legea nr. 46/2008 şi H.G. nr. 229/2009), că acesta nu a fost niciodată predat către Comuna Bucoşniţa, nu a ieşit din evidenţele regiei, fiind în mod continuu şi neîntrerupt în administrarea regiei, astfel că prin cererea formulată nu s-a urmărit să fie acordat statului vreun drept, ci s-a acţionat în interesul şi în numele Statului Român, pentru apărarea integrităţii fondului forestier proprietate publică de stat.

În realitate, prin demersul efectuat, reclamanta tinde să pună în discuţie - într-un cadru procesual inadecvat - efectele H.G. nr. 532/2002, prin care imobilul în litigiu a trecut din domeniul public al statului în proprietatea publică a comunei Bucoşniţa, fiind înscris ca atare (sub numele acestui din urmă titular) în cartea funciară.

Altfel spus, statul, în numele căruia, în mod nejustificat, susţine reclamanta că ar acţiona şi ca atare, l-ar reprezenta în proces, a emis un act normativ administrativ, prin care a dispus într-o anumită modalitate cu privire la teren, fără să fie iniţiate ulterior acţiuni care să vizeze legalitatea respectivei hotărâri de guvern şi fără ca statul să se prevaleze în continuare de dreptul său de proprietate publică.

În acest context, acţiunea reclamantei care, în nume propriu, pretinde constatarea dreptului de proprietate publică al statului şi, derivat din acesta, a dreptului său de administrare, este una promovată de o persoană care nu-şi justifică în niciun fel legitimarea procesuală.

Înalta Curte va înlătura, ca nefondate, şi susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora instanţa de apel ar fi nesocotit dezlegări ale instanţei supreme conţinute într-o decizie de speţă (nr. 1136/2015), apte să conducă la o altă soluţie în cauză. Acest argument nu subzistă, nu are aplicabilitate la speţă.

Celelalte aspecte deduse judecăţii prin motivele de recurs - referitoare la modalitatea în care intimata-pârâtă a dobândit dreptul de proprietate publică, la natura actului de atestare a apartenenţei bunului la domeniul public de interes local, la dovada dreptului de proprietate, respectiv de administrare, întrucât vizează fondul litigiului, excedează analizei pe care o poate realiza instanţa supremă raportat la soluţiile adoptate în cauză, privind cadrul procesual al judecăţii.

Mai mult, Înalta Curte constată că parte din critici vin să susţină o altă situaţie de fapt, or, din această perspectivă, raportat la probatoriul administrat, acestea nu pot fi examinate de instanţa de recurs, care are spre analiză doar chestiunile ce privesc nelegalitatea deciziei recurate.

Pentru aceste considerente, nu se poate reţine nesocotirea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care, în baza art. 496 din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.

2. Prin recursul formulat, recurentul-intervenient Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara a invocat dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, după o prezentare a reglementărilor care, în opinia sa clarifică situaţia juridică a imobilului în litigiu, următoarele: este dovedită apartenenţa terenului în litigiu la domeniul public al Statului Român, cu atât mai mult cu cât dreptul de proprietate al statului asupra acestuia a fost deja înscris în cartea funciară veche - CF x Petroşniţa; dreptul de administrare al regiei asupra terenului în litigiu a fost dobândit prin Legea nr. 119/1948; dovada deţinerii în administrare se face pe baza amenajamentului silvic; intabularea dreptului de proprietate publică în favoarea intimatei-pârâte cu privire la aceasta suprafaţă s-a dispus cu nesocotirea dreptului de proprietate al Statului Român; Comuna Bucoşniţa nu a solicitat retrocedarea terenului în litigiu cu respectarea procedurilor speciale privind retrocedările de terenuri forestiere; hotărârea de guvern emisă în procedura prevăzută de art. 21 din Legea nr. 213/1998 este constitutivă de drepturi doar dacă anterior imobilul a făcut parte din patrimoniul comunei; actul normativ care a stat la baza intabulării este doar un act de atestare, astfel că lipseşte titlul de proprietate cerut de Legea nr. 7/1996 pentru înscrierea legală a dreptului de proprietate al pârâtei; H.G. nr. 532/2002 nu explică dobândirea dreptului de proprietate publică de către pârâtă şi nu dispune trecerea din proprietatea publică a statului în proprietatea publică a Comunei Bucoşniţa, iar o altă hotărâre de guvern, care să dispună în acest sens în condiţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 nu există; conform expertizei efectuate în cauză, terenul ce formează obiectul cererii de chemare în judecată este înscris în CF nr. x Bucoşniţa în favoarea pârâtei (în baza H.G. nr. 532/2002), face parte din Amenajamentul Silvic al UP II Petroşniţa Ocol Silvic Păltiniş, se află în administrarea Regiei Naţională a Pădurilor - Romsilva şi are categoria de folosinţă pădure, conform extrasului de CF.

Înalta Curte reţine că, în condiţiile particulare ale cauzei, cât timp s-a constatat că este inadmisibilă cererea formulată de reclamantă în condiţiile art. 68 C. proc. civ., iar, cu referire la calitatea procesuală activă a regiei, s-a statuat că pretenţiile sale nu pot fi legitimate din punct de vedere procedural, recursul exercitat de recurentul intervenient forţat trebuia să aibă în vedere, prioritar, combaterea problemelor de drept privind constituirea cadrului procesual în care să se supună judecăţii aspecte legate de fondul cauzei. Or, din această perspectivă, simpla afirmaţie a recurentului că este proprietarul terenului forestier în litigiu nu este de natură a înlătura de la aplicare normele procedurale care au împiedicat cercetarea pe fond a dreptului dedus judecăţii, în lipsa unui demers efectuat în nume propriu care să iniţieze o astfel de dezbatere asupra fondului.

Ca atare, în lipsa unor critici referitoare la modul în care a fost stabilit cadrul procesual care să fi permis analizarea pe fond a unei cereri formulate în condiţiile C. proc. civ., dispoziţiile legale invocate care fac trimitere la natura juridică a obiectului material al sesizării instanţei de judecată nu vor putea fi examinate în raport de limitele controlului judiciar al instanţei de recurs, astfel încât argumentele dezvoltate în acest sens nu pot fi reţinute ca fundament al admiterii prezentei căi de atac din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În concluzie, Înalta Curte va respinge şi recursul formulat de intervenientul forţat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, împotriva deciziei nr. 135 din 1 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin şi de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, împotriva deciziei nr. 135 din 1 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 decembrie 2021.