Admissibility of preventive action for non-execution of loan due to failure to prove distinct significant loss under Article 34(3) of the Code of Civil Procedure

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2021

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 21.06.2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B. şi a solicitat obligarea pârâtului ca la împlinirea termenului de restituire a împrumutului pe care 1-a acordat, termen care se împlineşte la data de 28.04.2035, să-i restituie suma de 1.000.000 euro pe care pârâtul a primit-o de la acesta, în temeiul contractului de împrumut nr. x din data de 28.04.2010; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 34 C. proc. civ.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantului, ca neîntemeiată.

Totodată, pârâtul a invocat în apărare excepţia lipsei de interes, excepţia prematuritaţii şi excepţia inadmisibilităţii cererii.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 239/10.02.2020, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a respins cererea de unire a excepţiei lipsei de interes cu fondul, ca neîntemeiată, a admis excepţia lipsei de interes, invocată de pârât şi a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B., ca lipsită de interes.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei, a declarat apel reclamantul A..

Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.

Prin decizia nr. 1491A/05.11.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 239/10.02.2020, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-pârât B., a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza la prima instanţă pentru rejudecare.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs incident reclamantul A. si recurs pârâtul B..

1. Recurentul-reclamant A. a învederat că recursul incident formulat este îndreptat numai împotriva considerentelor hotărârii curţii de apel, cele prin care se reţine că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 34 alin. (1) C. proc. civ.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul a arătat ca hotărârea atacată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept substanţial, iar considerentele atacate sunt străine de natura cauzei.

Astfel, recurentul a arătat că pretenţiile acestuia se nasc dintr-un contract de împrumut afectat de condiţia suspensivă a existenţei disponibilităţilor băneşti în conturile împrumutatului, iar la acea dată determinabilă, pârâtul trebuie să restituie suma, motiv pentru care s-a raportat la dispoziţiile art. 34 alin. (1) C. proc. civ.

Arată ca, numai în ipoteza în care instanţa ar considera că actul juridic dedus judecăţii nu este afectat de condiţia suspensivă, ci numai de un termen unic de restituire al împrumutului, numai atunci se putea discuta despre analizarea pagubei pe care o poate încerca reclamantul, adică de aplicabilitatea dispoziţiilor art. 34 alin. (3) C. proc. civ.

Susţine că instanţa de apel, practic, a văduvit reclamantul de solicitarea lui principală art. 34 alin. (1) C. proc. civ., cantonând acţiunea în limitele art. 34 alin. (3) C. proc. civ., deşi aceasta era o solicitare subsidiară.

Totodată, arată că instanţele de fond nu au făcut nici măcar disincţia între cele două ipoteze diferite ale dispoziţiilor art. 34 alin. (1) şi cele ale art. 34 alin. (3) C. proc. civ. şi au impus nelegal condiţia existenţei unei pagube şi pentru situaţia situaţia reglementată de art. 34 alin. (1) C. proc. civ.

Procedând astfel, consideră că instanţele au ignorat dispoziţiile art. 969 vechiul C. civ.

In continuare, afirmă că a formulat o acţiune în realizarea dreptului şi nu o acţiune în constatare.

De asemenea, apreciază că instanţa a motivat soluţia neaplicării dispoziţiilor art. 34 alin. (1) C. proc. civ. cu dispoziţiile din noul C. civ., art. 1485 şi art. 1488, ignorând împrejurarea că actul dedus judecăţii a fost încheiat la 24.04.2010, sub imperiul C. civ. vechi.

Totodată, arată că ceea ce îl nemulţumeşte este faptul că instanţa a valorificat de o manieră neprocedurală, şi în contra înţelesului clar, chiar contractul de împrumut, care este în mod evident afectat de condiţie suspensivă. Sub acest aspect, arată că atunci când un act juridic este afectat de o condiţie suspensivă, se impune analiza condiţiei, cu prioritate, întrucât aceasta afectează însăşi existenţa actului juridic.

Concluzionând, solicită admiterea recursului incident şi înlăturarea considerentelor de la pag. 13 paragraf 10 şi 11 şi pag. 14, paragraf 1-11 din decizia curţii de apel.

2. Recurentul-pârât B., prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu consecinţa respingerii apelului formulat de către A. împotriva sentinţei civile nr. 239/10.02.2020 ca neîntemeiat şi menţinerii ca temeinică şi legală a sentinţei apelate.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 34 alin. (3) C. proc. civ., nerespectarea acestora atrăgând sancţiunea nulităţii deciziei apelate, fiind incidenţă ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, a susţinut că modul de analiză al instanţei de apel cu privire la preîntâmpinarea, prin cererea reclamantului, a unei pagube însemnate pe care acesta ar încerca-o prin trecerea timpului, este unul nelegal, care încalcă prevederile imperative, de ordine publică ale art. 34 alin. (3) C. proc. civ., care reglementează realizarea drepturilor afectate de un termen.

Aşa fiind, recurentul a considerat că nerespectarea acestor norme atrage în mod expres, în condiţiile art. 175 C. proc. civ., sancţiunea nulităţii actului emis în aceste împrejurări, vătămarea recurentului fiind prezumată şi neputând fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului.

Totodată, a arătat că şi în situaţia ipotetică, în care s-ar aprecia că vătămarea recurentului ar trebui dovedită, învederează că această vătămare există şi rezultă cu evidenţă, întrucât pe de o parte nu s-a făcut de către reclamantul-intimat dovada unei pagube însemnate care i-ar fi cauzată prin trecerea timpului, paguba distinctă de obiectul obligaţiei pretins de executat la termen, iar pe de altă parte, nu s-a făcut dovada că recurentul nu şi-ar executa la termen obligaţia (dacă aceasta ar exista în realitate).

Sub acest aspect, a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că legea ar lăsa instanţa să aprecieze în ce poate consta paguba însemnată ce ar rezulta din trecerea timpului necesar pentru împlinirea termenului.

Insă, contrar opiniei instanţei de apel, potrivit dispoziţiilor art. 32 C. proc. civ., una dintre condiţiile de exercitare a acţiunii civile (fie ea şi preventivă) este aceea ca autorul cererii de chemare în judecată să justifice un interes. Cu alte cuvinte, justificarea interesului trebuie făcută de către reclamant, iar nu de către instanţa de judecată în locul acestuia.

Pentru o acţiune preventivă, se accepta ca interesul să nu fie născut şi actual, dar aceasta nu înseamnă că el nu trebuie în continuare să fie determinat, legitim şi personal. Or, în cauză, aceste criterii nu sunt îndeplinite în persoana intimatului-reclamant pentru ca acesta să formuleze o acţiune preventivă, înainte de termenul de scadenţă, neexistând niciun folos practic pe care intimatul-reclamant să îl urmărească şi să îl obţină prin promovarea prezentei cereri. Dacă interesul nu este determinat, legitim şi personal, neexistând aceste caracteristici ale sale, atunci nu poate fi justificată legal formularea unei acţiuni preventive.

Astfel, a susţinut că, pentru a justifica, într-o astfel de acţiune, un interes determinat (şi legitim), intimatul-reclamant trebuia să invoce şi să dovedească o păgubire însemnată prin trecerea timpului - cerinţă aplicabilă de altfel tuturor cazurilor prevăzute de art. 34 C. proc. civ.

Prin urmare, a apreciat că este vădit nelegală susţinerea instanţei de apel în sensul că instanţa este cea care poate să aprecieze în ce anume constă paguba însemnata ce ar fi suferită prin trecerea timpului. A considerat că a aprecia în acest sens înseamnă în realitate a permite o subrogare a instanţei în locul reclamantului, instanţa regăsindu-se în postura, inadmisibilă, de a motiva şi dovedi acţiunea reclamantului, aspect desigur inacceptabil. O astfel de teză - care ar conduce la un precedent periculos în sensul că pot fi admise de instanţele de judecată acţiuni în justiţie nemotivate ori cuprinzând simple afirmaţii nedovedite - reprezintă nu numai încălcarea evidentă a dispoziţiilor art. 34 alin. (3) C. proc. civ., dar şi ale art. 30, art. 33 din acelaşi cod, precum şi a tuturor principiilor care guvernează iniţierea şi derularea proceselor civile.

Or, în speţă, nu este justificat interesul intimatului-reclamant, nefiind îndeplinită condiţia imperativă a invocării şi demonstrării de către acesta a faptului că o astfel de acţiune ar putea preîntâmpina o pagubă însemnată pe care acesta ar încerca-o dacă ar aştepta împlinirea termenului, nefiind indicată şi nici dovedită o astfel de pagubă.

In al doilea rând, din perspectiva pagubei iminente, recurentul a învederat că trebuie reţinut şi un alt aspect esenţial, respectiv acela că aceasta pagubă trebuie să fie nu numai una concretă şi însemnată, dar şi una distinctă de obiectul obligaţiei de executat la termen.

Astfel, faptul prevenirii unei pagube trebuie să fie unui real. Prin urmare, nu poate fi vorba despre simpla afirmaţie potrivit căreia ar preîntâmpina o pagubă şi, cu atât mai puţin, despre riscul suferiri unei pagube.

Or, intimatul-reclamant a făcut simple afirmaţii, fără niciun fel de argument sau probe că ar suferi sau că ar exista riscul să sufere o pagubă, fără a demonstra în niciun fel aceste afirmaţii, nejustificând vreun interes determinat şi legitim pentru demersul său judiciar.

Nici din perspectiva deciziei recurate, deşi instanţa de apel reţine că poate ea însăşi constata paguba, nu poate fi identificată în concret care ar fi această pagubă distinctă, instanţa de apel încălcând astfel din nou dispoziţiile art. 34 alin. (3) C. proc. civ.

De altfel, a considerat că instanţa de apel nici măcar nu a analizat chestiunea pagubei distincte, hotărârea sa fiind şi nemotivată din acest punct de vedere.

Prin cea de a doua critică formulată, recurentul a arătat că instanţa de apel a încălcat normele procedurale ale art. 34 alin. (3) C. proc. civ., adăugând la lege, textul legii nevorbind despre demonstrarea unui risc de a suporta o pagubă.

Prin decizia recurata, instanţa de apel a reţinut că cerinţa cuprinsă în art. 34 alin. (3) C. proc. civ. nu presupune dovada directă a pagubei pe care reclamantul ar încerca-o prin aşteptarea scadenţei, ci doar a riscului, a posibilităţii ca aceasta să se producă.

Or, potrivit dispoziţiilor legale mai mult decât exprese ale art. 34 alin. (3) C. proc. civ., pot fi încuviinţate, înainte de împlinirea termenului, şi alte cereri pentru executarea la termen a unor obligaţii, ori de câte ori se va constata că acestea pot preîntâmpina o pagubă însemnată pe care reclamantul ar încerca-o dacă ar aştepta împlinirea termenului.

Aşa fiind, recurentul a considerat că textul legal nu vorbeşte despre demonstrarea existenţei unui risc de a suporta o pagubă, ci despre demonstrarea concretă a faptului că reclamantul va suporta în mod real, concret o pagubă dacă va aştepta împlinirea termenului. Mai mult, aşa cum am arătat mai sus, paguba la care se referă textul nu constă în chiar valoarea obligaţiei a cărei executare la termen se urmăreşte pe calea cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 34 alin. (3) C. proc. civ. sau în dificultatea de obţinere a executării obligaţiei (aşa cum pretinde reclamantul-intimat ori instanţa de apel - prin referirea la durata unui proces), ci la o pagubă distinctă pe care reclamantul ar suferi-o dacă ar aştepta împlinirea termenului pentru a vedea dacă debitorul execută la scadenţă obligaţia asumată.

Prin decizia recurata, riscul producerii unei pagube s-ar raporta la: (i) perioada lungă a pretinsului împrumut;(ii) cuantumul important al sumei pretins împrumutate; (iii) durata unui proces civil pentru obţinerea de către reclamantul-intimat a unu titlu executoriu.

Or, potrivit susţinerilor recurentului niciuna dintre împrejurările expuse de curtea de apel nu pot justifica nici măcar riscul producerii unei pagube distincte de obiectul obligaţiei de executat la termen:

Interpretarea instanţei de apel nu este legală, întrucât ceea ce transmite instanţa de apel prin decizia sa este în realitate că, dacă reclamantul prezintă o serie de argumente, chiar nefondate, măcar unul dintre ele trebuie a fi admis, altfel norma procedurală fiind lipsită de raţiune. Or, o astfel de interpretare este vădit nelegală, instanţa fiind nevoită să analizeze toate argumentele părţilor şi să le respingă dacă nu sunt temeinice şi legale, nefiind nici pe departe obligată să admită şi să reţină ca valabil măcar unul dintre ele. Prin urmare, raţionamentul instanţei de apel nu este de natură să justifice respingerea susţinerilor reurentului.

In continuare, recurentul a arătat o dată în plus că nici intimatul-reclamant şi nici instanţa de apel nu au indicat o pagubă distinctă de obiectul obligaţiei de executat la termen, pagubă distinctă care să fie provocată, prin trecerea timpului, de comportamentul procesual al recurentului. Astfel, pe de o parte, dacă instanţa se raportează la acel 1.000.000 de euro, această pretinsă pagubă reprezintă o constantă (aceeaşi acum şi/sau în viitor) şi, pe de altă parte, acest 1.000.000 de euro - obiect al obligaţiei de executat - nu poate fi chiar paguba, astfel cum aceasta este înţeleasă în sensul dispoziţiilor art. 34 alin. (3) C. proc. civ.

Totodată, a arătat că durata considerabilă a unui proces în România, este de notorietate, astfel cum chiar Curtea de Apel Bucureşti a reţinut prin decizia sa, fiind îndeobşte cunoscută durata considerabilă a litigiilor în sistemul judiciar românesc şl imprevizibilitatea acestui element, respectiv al perioadei necesare pentru obţinerea unei hotărâri judecătoreşti executorii.

Or, în aceste împrejurări rezultă că, pe de o parte, durata procesului a fost un element cunoscut de intimatul-reclamant încă de la data încheierii pretinsului contract de împrumut şi astfel pe deplin asumat de acesta ca putând să intervină la momentul scadenţei în ipoteza în care, din varii motive, împrumutatul nu va restitui de bună-voie împrumutul pretins acordat, iar, pe de altă parte, durata procesului nu poate fi imputată ori imputabilă recurentului.

Totodată, a arătat că nu pot fi primite susţinerile instanţei de apel în sensul că argumentele recurentului, apreciate ca valabile de către prima instanţă, s-ar baza tot pe inexistenţa contractului de împrumut şi pe caracterul simulat al acestuia.

Astfel, a susţinut că, în primă instanţă, recurentul a invocat într-adevăr excepţia lipsei de interes din două perspective, una fiind lipsa unui contract de împrumut, dar cea de a doua fiind dezvoltată din perspectiva nedovedirii de către intimtul-reclamant a unei pagube însemnate pe care acesta ar suferi-o prin trecerea timpului şi care să fie distinctă de obiectul obligaţiei de executat la termen.

Or, dincolo de faptul că nelegalitatea ambelor argumente ale instanţei de apel a fost demonstrată anterior, trebuie subliniat şi faptul că, în continuare, instanţa de apel face o confuzie nepermisă între obiectul obligaţiei de executat la termen şi paguba necesar a fi dovedită conform dispoziţiilor art. 34 alin. (3) C. proc. civ.. Mai mult decât atât, în continuare, instanţa de apel nu identifică în concret care ar fi paguba pe care o apreciază însă ca fiind una însemnată.

Mai arată recurentul că instanţa de apel a încălcat normele procedurale ale art. 34 alin. (3) C. proc. civ., în mod nelegal apreciind că împrejurările cauzei justifică invocarea acestora.

In acelaşi timp, instanţa de apel a apreciat că termenul de restituire îndelungat, cuantumul sumei pretins împrumutate ori lipsa vreunor garanţii nu sunt apte a caracteriza situaţia cerută de dispoziţiile procedurale mai sus amintite.

Printr-o altă critică formuată împotriva deciziei curţii de apel, rcurentul a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o decizie, din anumite puncte de vedere, nemotivată şi, din alte puncte de vedere, cuprinzând motive contradictorii sau străine pricinii, recurentul susţinând incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Dintr-o primă perspectivă, aceea a nemotivării deciziei, recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a analizat o chestiune esenţială în aprecierea existenţei sau inexistenţei interesului reclamantului-intimat în exercitarea acţiunii preventive, respectiv necesitatea ca paguba însemnată pe care ar suferi-o acesta prin trecerea timpului să fie distinctă de obiectul obligaţiei de executat la termen. Paguba ce ar fî invocată drept justificare a prezentei acţiuni preventive nu poate fi sub nicio formă suma de 1.000.000 de euro, sumă ce constituie chiar obiectul obligaţiei de executat la termen.

Or, acest aspect a fost în mod desăvârşit ignorat de către instanţa de apel, sens în care nici nu a fost analizat. în consecinţă, nu există nicio motivare aferentă.

Dintr-o a doua perspectivă, recurentul a arătat că, din analiza deciziei recurate, nu rezultă sub nicio formă vreo argumentare pentru care instanţa de apel a apreciat, adăugând în realitate la lege, că cerinţa cuprinsă în dispoziţiile art. 34 alin. (3) C. proc. civ. nu presupune dovada directă a pagubei pe care ar încerca-o reclamantul-intimat dacă ar aştepta împlinirea termenului de scadenţă, ci dovada riscului, a posibilităţii ca aceasta să se producă.

Dintr-o a treia perspectivă, nu rezultă vreo motivare a instanţei de apel în sensul identificării pagubei însemnate concrete ori care riscă a se produce, deşi chiar instanţa de judecată reţine că se impune o astfel de dovadă.

Dintr-o a patra perspectivă, instanţa de apel reţine, fără a justifica însă în vreun mod, că perioada lungă de acordare a pretinsului împrumut ori cuantumul consistent al sumei pretins împrumutate ar contura riscul păgubirii reclamantului-intimat. Or, o motivare concretă se impunea cu atât mai mult cu cât anterior, instanţa a reţinut în egală măsură că aceste aspecte nu pot justifica un interes în exercitarea unei acţiuni preventive.

Dintr-o a cincea perspectivă, a arătat că nu rezultă din analiza conţinutului deciziei recurate vreo motivare cu privire la aspectul învederat de recurent cu privire la comportamentul procesual al pârâtului care nu poate produce paguba impusă de dispoziţiile procedurale ale art. 34 alin. (3) pentru că pur şi simplu nu are nicio legătură cu trecerea timpului. Acest aspect esenţial a fost ignorat de instanţa de apel, deci neanalizat. Prin urmare, a considerat că nu există nici vreo motivare aferentă.

Dintr-o a şasea perspectivă, nu se poate identifica în cuprinsul deciziei recurate vreo motivare/justificare în privinţa susţinerilor recurentului referitoare la caracterul însemnat al pagubei.

Printr-o altă critică, recurentul arată că decizia curţii de apel cuprinde, din anumite perspective esenţiale dezlegării pricinii, motive contradictorii. Astfel, pe de o parte, instanţa de apel reţine că lipsa unor garanţii, durata îndelungată a termenului de restituire nu sunt apte a caracteriza situaţia cerută de art. 34 alin. (3) C. proc. civ. (pag. 15 decizie, primul paragraf).

In acelaşi sens, curtea de apel reţine ca fiind adevărată afirmaţia instanţei de fond privind faptul că termenul îndelungat al pretinsului împrumut, cuantumul acestuia ori durata unui eventual proces sunt aspecte cunoscute şi asumate în consecinţă de către reclamantul-intimat, neputând fundamenta astfel interesul în exercitarea prezentei acţiuni preventive (pag. 16 decizie, al doilea paragraf). De asemenea, la pag. 16 decizie, al patrulea paragraf, instanţa de apel reţine că riscurile decurgând din acordarea cu titlu de pretins împrumut a unei atât de mari, pe un termen foarte lung şi fără constituire de garanţii sunt suportate de reclamant;

Pe de altă parte, aceeaşi instanţă reţine la pag. 15-16 din decizie că există pentru reclamantul-intimat un risc de a suferi o pagubă prin aşteptarea împlinirii termenului de scadenţă, risc conturat din perspectiva perioadei lungi care a rămas din termenul stipulat de părţi, cuantumului sumei pretinse, duratei procesului pentru obţinerea unui titlu executoriu.

Dintr-o a doua perspectivă, deşi instanţa de apel apreciază că trebuie dovedită paguba care riscă să se producă, pe de altă parte, aceeaşi instanţă admite apelul şi apreciază că intimatul are aşadar un interes în cauză, deşi acesta nu a putut fi justificat prin indicarea concreta a unei pagube.

Referitor la critica potrivit căreis decizia instanţei de apel cuprinde motive străine pricinii, recurentul a arărat că la pag. 16 decizie, paragraful 8, instanţa reţine că aspectele legate de conduita procesuală a recurentului, invocate în apărare, ar fi fundamentate tot pe inexistenţa contractului de împrumut şi pe caracterul simulat al acestuia, ceea ce nu este real.

Astfel, în primă instanţă, recurentul a susţinut că a invocat, într-adevăr, excepţia lipsei de interes din două perspective, una fiind lipsa unui contract de împrumut, dar cea de a doua fiind dezvoltată din perspectiva nedovedirii de către reclamantul-intimat a unei pagube însemnate pe care acesta ar suferi-o prin trecerea timpului şi care să fie distinctă de obiectul obligaţiei de executat la termen. Or, conduita procesuală a pârâtului, aşa cum a fost combătută, dezbătută şi analizată în/de prima instanţă şi cum a format şi obiectul apelului a avut în vedere exclusiv aspecte privind imposibilitatea raportării la aceasta conduită pentru a se demonstra existenţa unei pagube însemnate pe care reclamantulintimatul-reclamant ar suferi-o prin trecerea timpului (deci din cea de a doua perspectivă a lipsei de interes) şi nicidecum aspecte privind caracterul simulat al contractului încheiat între părţi şi/sau inexistenţa unui împrumut.

Concluzionând, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu consecinţa respingerii apelului formulat de către A. împotriva sentinţei civile nr. 239/10.02.2020 ca neîntemeiat şi menţinerii ca temeinică şi legală a sentinţei apelate.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul B. solicită respingerea recursului incident formulat de recurentul-reclamant A., în principal, ca fiind inadmisibil iar, în subsidiar, ca fiind neîntemeiat.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul B. solicită respingerea recursului incident formulat de recurentul-reclamant A., în principal, ca fiind inadmisibil iar, în subsidiar, ca fiind neîntemeiat.

6. Verifîcând hotărârea instanţei de apel, în raport cu motivele care fundamentează cele două recursuri declarate în prezenta cauză, cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte apreciază, în opinia majoritară, că sunt nefondate ambele recursuri şi se impune respingerea lor, în considerarea celor ce succed.

Chestiunile asupra cărora prezenta instanţă de recurs este chemată să statueze sunt, în esenţa lor, unele de drept procesual, legate de calificarea juridică a acţiunii deduse judecăţii, de interpretarea condiţiilor în care poate fi exercitată o acţiune preventivă întemeiată în drept pe art. 34 C. proc. civ. şi de aprecierea acestora în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei pendinte.

Împrejurările de fapt esenţiale în prezentul proces, astfel cum au fost ele stabilite de către instanţele de fond, pun în evidenţă existenţa unui contract de împrumut aparent valabil, consemnat într-un înscris sub semnătură privată datat "28.04.2010", în virtutea căruia A. acordă fratelui său, B., un împrumut în valoare de un milion euro, fără dobândă şi fără garanţii, cu termen de restituire la 25 de ani de la data semnării contractului, ceea ce înseamnă 28.04.2035.

Conform ordinului de plată depus în fotocopie în dosarul de primă instanţă, la data de 28.04.2010, la ordinul împrumutătorului, C. S.A. a virat în contul celui împrumutat un milion euro, la rubrica "detalii de plată", fiind consemnat că viramentul reprezintă "împrumut conform contractului nr. x/21.04.2010".

În data de 21 iunie 2019, la 9 ani de la momentul încheierii actului juridic anterior menţionat, creditorul A. îl cheamă în judecată pe debitorul B., solicitând instanţei să îl oblige pe pârât ca "la împlinirea termenului de restituire a împrumutului" care i-a fost acordat, 28 aprilie 2035, să restituie suma împrumutată, un milion euro, conform contractului de împrumut nr. x din 28.04.2010; cu plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantul îşi întemeiază în drept cererea de chemare în judecată pe art. 34 C. proc. civ., citat in extenso, şi susţine că este îndreptăţit să promoveze o astfel de acţiune preventivă, pentru a preîntâmpina o pagubă iminentă pe care ar suferi-o dacă ar aştepta împlinirea termenului de restituire a împrumutului întrucât: contractul de împrumut încheiat în forma înscrisului sub semnătură privată nu are valoarea unui titlu executoriu, care să poată fi pus în executare la data scadenţei, în cazul în care împrumutul nu va fi restituit voluntar de pârât; contractul a fost încheiat fără garanţii şi fără dobândă; durata împrumutului este semnificativă, 25 de ani; valoarea împrumutului este însemnata, 1 milion euro; pârâtul nu a restituit, timp de 9 ani, nimic din împrumutul ce i-a fost acordat; există riscul imposibilităţii de a mai procura probe, la data scadenţei, precum şi riscul producerii unui accident; relaţiile dintre părţi s-au deteriorat, în tot acest timp.

Chemat în judecată, pârâtul B. neagă existenţa unui contract de împrumut, susţinând, în cuprinsul întâmpinării formulate, că suma de un milion euro, care i-a fost virată de reclamant, reprezintă o deocotire pentru o altă tranzacţie, în contextul unor relaţii comerciale complexe desfăşurate între părţi, astfel că nu datorează reclamantului banii pe care acesta îi pretinde; invocă, în apărare, excepţia lipsei de interes a reclamantului în promovarea unei acţiuni preventive, întemeiate în drept pe art. 34 C. proc. civ.

Prima instanţă de fond califică juridic acţiunea reclamantului ca fiind o acţiune preventivă, întemeiată pe un pretins contract de împrumut şi, în raport cu art. 34 C. proc. civ., apreciază că interesul ataşat unei astfel de acţiuni trebuie să fie determinat, legitim şi eventual, caracterul determinat al interesului constând în "preîntâmpinarea unei pagube iminente". întrucât reclamantul nu a furnizat nici un element care ar putea permite reţinerea unei pagube însemnate pe care ar încerca-o dacă ar aştepta împlinirea scadenţei, toate împrejurările de fapt invocate fiind cunoscute încă de la momentul acordării împrumutului, acţiunea promovată este una lipsită de interes şi se impune respingerea ei.

Judecând apelul declarat exclusiv de reclamant, instanţa de apel constată incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 34 alin. (3) C. proc. civ. şi consideră că interesul reclamantului a fost justificat, în următoarele circumstanţe, dovedite, ale cauzei: riscul producerii unei pagube însemnate rezultă ex re, câtă vreme pârâtul contestă existenţa unei obligaţii de restituire, în integralitatea ei; faptul că pârâtul nu recunoaşte încheierea unui contract de împrumut şi se apără complex, invocând caracterul simulat al împrumutului, confirmă temerea reclamantului că aşteptarea împlinirii termenului de restituire, pentru a iniţia demersul judiciar necesar obţinerii unui titlu executoriu, i-ar putea produce o pagubă semnificativă, în sensul legii; cuantumul ridicat al sumei împrumutate, perioada îndelungată rămasă din termenul de restituire, durata considerabilă a procedurii necesare obţinerii unui titlu executoriu constând într-o hotărâre judecătorească, sunt perspective complementare, care pun în evidenţă riscul producerii unei pagube însemnate, care este echivalentă, în opinia instanţei de apel, cu neachitarea, peste 16 ani, a unui împrumut gratuit semnificativ, de un milion euro. Or, a preîntâmpina, în sensul legii, înseamnă, în prezenta cauză, obţinerea unui titlu executoriu, până la scadenţă.

Pe cale de consecinţă, reţinând că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului, în limitele particulare ale art. 34 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de apel anulează sentinţa şi trimite cauza la acelaşi tribunal, spre rejudecare.

Împotriva deciziei date în apel, a formulat recurs, în termenul legal, pârâtul B. şi a formulat un recurs incident reclamantul A..

I. Cuprivire la recursul pârâtului B., Înalta Curte reţine următoarele:

Ab initio, pârâtul-recurent precizează că nu înţelege să atace acea parte a deciziei prin care instanţa de apel statuează în sensul că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 34 alin. (1) C. proc. civ., ipoteza care se verifică fiind aceea reglementată de art. 34 alin. (3) C. proc. civ.

Invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., acest recurent susţine, în esenţă, că au fost încălcate dispoziţiile imperative ale art. 34 alin. (3) C. proc. civ., într-o manieră care atrage sancţiunea nulităţii, că nu au fost motivate anumite aspecte reţinute de către instanţa de apel, ori aceasta a folosit motive contradictorii, chiar străine cauzei.

În aprecierea pârâtului-recurent, reclamantul nu a invocat şi nu a probat, în prezentul proces, existenţa unei pagube concrete şi însemnate, pe care ar suferi-o prin trecerea timpului, totodată, distincte de obiectul obligaţiei de executat la termen. Numai o astfel de dovadă ar permite incidenţa art. 34 alin. (3) C. proc. civ., întrucât textul legii nu vorbeşte despre "riscul" suportării unei pagube, cum adaugă la lege instanţa de apel, ci despre preîntâmpinarea unei pagube certe, însemnate şi distincte, care nu poate fi confundată cu valoarea obiectului obligaţiei.

Judecând acest recurs, Înalta Curte invocă art. 32 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia:

"Orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia:

a) are capacitate procesuală, în condiţiile legii;

b) are calitate procesuală;

c) formulează o pretenţie;

d) justifică un interes".

Referindu-se în mod special la condiţia interesului de a acţiona, în cuprinsul art. 33 C. proc. civ., legiuitorul precizează că acesta trebuie să fie unul determinat, legitim, născut şi actual, pentru un exerciţiu valabil al acţiunii civile. In mod excepţional, se admite, cu valoare de principiu, prin teza a II-a a textului normativ enunţat, promovarea unei acţiuni civile chiar şi atunci când nu există un interes născut şi actual în a solicita protecţia dreptului subiectiv pretins, în două ipoteze: dacă există o ameninţare a acestui drept şi acţiunea este menită să prevină încălcarea lui ori dacă este probată iminenţa producerii unei pagube care nu s-ar mai putea repara şi acţiunea este menită să preîntâmpine o astfel de pagubă.

Prin art. 34 C. proc. civ., denumit "Realizarea drepturilor afectate de un termen", legiuitorul arată textual:" (1) Cererea pentru predarea unui bun la împlinirea termenului contractual poate fi făcută chiar înainte de împlinirea acestui termen.(2) Se poate, de asemenea, cere, înainte de termen, executarea la termen a obligaţiei de întreţinere sau a altei prestaţii periodice.(3) Pot fi încuviinţate, înainte de împlinirea termenului, şi alte cereri pentru executarea la termen a unor obligaţii, ori de câte ori se va constata că acestea pot preîntâmpina o pagubă însemnată pe care reclamantul ar încerca-o dacă ar aştepta împlinirea termenului."

Interpretarea gramaticală şi sistematică a textelor normative anterior evocate, prin aplicarea regulilor şi argumentelor logico-juridice, permite concluzia conform căreia, legiuitorul a înţeles să reglementeze în mod particular, prin art. 34 C. proc. civ., acţiunile în realizarea drepturilor afectate de un termen, cele în care interesul de acţiona pentru protecţia dreptului subiectiv primar devine actual în condiţiile în care există o ameninţare a acestui drept şi acţiunea este menită să prevină încălcarea lui. în cazul acestor acţiuni, dreptul subiectiv de creanţă nu este însă unul actual, el fiind afectat de un termen.

Pentru a putea fi valorificat pe cale de acţiune, de regulă, dreptul trebuie să fie actual, adică să nu fie supus unui termen sau unei condiţii suspensive.

Înalta Curte reaminteşte că termenul afectează doar executarea actului, iar nu şi existenţa acestuia, care rămâne certă, conform principiului dedus din art. 1411 alin. (1) C. civ.

Apoi, Înalta Curte observă, în absenţa unei precizări explicite a legii, ca toate ipotezele reglementate prin art. 34 alin. (1)-(3) C. proc. civ. au în vedere un termen suspensiv, întrucât, prin specificul lui, doar acesta întârzie, amână începutul exercitării dreptului subiectiv civil şi al îndeplinirii obligaţiei corelative, ceea ce înseamnă că, atâta timp cât termenul suspensiv nu este împlinit, titularul dreptului subiectiv civil nu poate pretinde plata de la debitor (art. 1414 teza I C. civ.), datoria nefiind exigibilă.

Or, predarea unui bun la împlinirea termenului contractual, prestarea întreţinerii sau executarea la termen a unor alte obligaţii, toate situaţii reglementate prin art. 34 C. proc. civ., pun în evidenţă o amânare a scadenţei datoriei, specifică termenului suspensiv.

În principiu, dacă dreptul subiectiv civil nu este actual, nici interesul formulării unei cereri pentru protecţia acestuia nu poate fi născut şi actual.

Acţiunile în realizarea drepturilor afectate de un termen reprezintă o excepţie de la principiul enunţat, folosul practic, material sau moral, care poate fi atins prin promovarea unei astfel de acţiuni fiind explicit exprimat de legiuitor, cu titlu de condiţie imperativă: preîntâmpinarea unei pagube însemnate, pe care reclamantul ar încerca-o dacă ar aştepta împlinirea termenului,.

Aşadar, acţiunile preventive, reglementate prin art. 34 C. proc. civ., sunt acţiuni în realizarea unor drepturi subiective de creanţă afectate de un termen, drepturi care nu sunt actuale şi, cu toate acestea, pot beneficia de protecţie, printr-o acţiune civilă în justiţie, iar interesul exercitării unei astfel de acţiuni constă în preîntâmpinarea unei pagube însemnate pe care reclamantul ar încerca-o prin întârziere; punerea în mişcare a unei astfel de acţiuni este legal condiţionată de proba unui asemenea folos. In toate aceste cazuri, debitorul nu este decăzut din beneficiul termenului. Hotărârea obţinută va putea fi pusă în excutare silită numai la scadenţă, la împlinirea termenului.

Această condiţie, a unui interes explicit determinat de legiuitor, este ataşată tuturor ipotezelor reglementate prin art. 34 alin. (1)-(3), iar nu doar celei de la alin. (3) al art. 34 C. proc. civ. Aparent, condiţia explicită a interesului determinat ar viza cererile pentru executarea la termen a unor obligaţii, formulate înainte de împlinirea termenului, altele decât predarea unui bun pe temei contractual, executarea unei obligaţii de întreţinere sau a alte prestaţii periodice, menţionate în cuprinsul alin. (1) şi alin. (2) al art. 34 C. proc. civ.

Insă, având în vedere că toate aceste ipoteze au în vedere drepturi obligaţionale patrimoniale afectate de un termen suspensiv, circumscrise categoriei acţiunilor preventive ce face obiectul reglementării prin art. 34 C. proc. civ., că pentru ipotezele particulare evocate în alin. (1) şi alin. (2) nu este menţionată nicio condiţie de exerciţiu a unor astfel de acţiuni, că alineatul final al art. 34 include orice alte cereri similare celor de la alin. (1) şi (2) şi introduce condiţia constatării unui interes precis determinat, această lacună a legii poate fi rezolvată prin aplicarea argumentului de analogie ubi eadem, est legis rado, ibi eadem est legis dispositio.

Raţiunea legii este aceeaşi, în oricare dintre situaţiile menţionate în alin. (1)-(3) ale art. 34 C. proc. civ.: recunoaşterea interesului de acţiona, chiar şi atunci când dreptul nu este unul actual, pentru a preveni producerea unui prejudiciu. Prin urmare, nu ar putea fi suplimentar condiţionată exercitarea unei acţiuni întemeiată pe art. 34 alin. (3), în raport cu o acţiune întemeiată pe alin. (1) sau pe alin. (2) al aceleiaşi norme. Ad absurdum, condiţionarea admisibilităţii unei acţiuni preventive de preîntâmpinarea unei pagube, exclusiv în ipoteza art. 34 alin. (3) C. proc. civ., însemnate altă perspectivă, ar permite promovarea unei astfel de acţiuni, în ipotezele alin. (1) sau alin. (2), ale aceluiaşi articol, oricând, în orice condiţii, iar nu cu titlu de excepţie, anulând indirect efectele termenului suspensiv.

Or, evident, nu acesta a fost scopul legii, astfel că nu ar putea fi permisă promovarea unei acţiuni preventive necondiţionat. Dincolo de interpretarea strict gramaticală a textului normativ supus analizei, lămurirea înţelesului acestuia şi a sferei de aplicare obligă la o interpretare sistematică şi logică, iar argumentul enunţat elimină o soluţie inadmisibilă raţional.

In concluzie, în oricare dintre situaţiile de excepţie evocate în cuprinsul art. 34 C. proc. civ., creditorul poate promova o acţiune preventivă, pentru a obţine o hotărâre judecătorească cu valoare de titlu executoriu, care va putea fi pusă în executare la împlinirea termenului contractual. Legea procesuală permite creditorului să îşi afirme dreptul subiectiv afectat de un termen, pentru a se bucura de protecţia juridică a unei acţiuni civile în justiţie, care nu tinde la realizarea imediată a acestui drept, ci la recunoaşterea lui, în starea în care se găseşte, pentru ca, la împlinirea termenului, creditorul să se afle deja în posesia unui titlu executoriu. O astfel de acţiune nu aduce nici un prejudiciu debitorului în favoarea căruia este, de regulă, consimţit termenul, câtă vreme punerea în executare silită a titlului executoriu obţinut va putea fi realizată numai la împlinirea termenului şi numai în ipoteza unui refuz de executare de bunăvoie.

Interesul reclamantului vizează o situaţie viitoare, în cazul unei acţiuni întemeiate pe art. 34 C. proc. civ., aşa încât poate fi circumscris unui interes de a acţiona preventiv, pentru a preîntâmpina (cu sensul de a preveni), prin luarea din timp a unor măsuri de precauţie, posibilitatea producerii unei pagube însemnate în patrimoniul creditorului, dacă ar aştepta împlinirea termenului.

Întrucât prin promovarea unei astfel de acţiuni reclamantul creditor "preîntâmpină", adică previne o pagubă pe care "ar încerca-o", iar nu o încearcă, dacă nu ar acţiona imediat şi ar aştepta împlinirea termenului, rezultă cu suficientă claritate, în urma unei primare interpretări gramaticale a normei, că reclamantul nu este obligat să probeze existenţa unei pagube concrete şi distincte de obiectul obligaţiei de executat la termen, în sensul celor susţinute de pârâtul recurent. Condiţia unica şi explicită a legii, referitoare la pagubă, este ca aceasta să fie "însemnată", în sensul de importantă, semnificativă, de natură să afecteze patrimoniul creditorului. Mai mult decât atât, această pagubă semnificativă trebuie să reprezinte o posibilitate reală, iar nu una ipotetică, condiţionată de aşteptarea reclamantului ca termenul să se împlinească. Cu alte cuvinte, dacă reclamantul nu ar acţiona preventiv, pentru a-şi proteja dreptul de creanţă, patrimoniul său ar fi în mod semnificativ afectat, prin trecerea timpului, iar paguba produsă este legată de executarea dreptului său de creanţă, căci acesta este afectat de termen şi protejat printr-o acţiune preventivă, iar nu distinctă de acest drept şi de obligaţia corelativă, cum greşit apreciază recurentul.

Circumscris motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurentul susţine unul şi acelaşi argument, al obligaţiei de a dovedi existenţa unei pagube concrete şi distincte de obiectul obligaţiei de executat la termen. Or, o astfel de condiţie nu este impusă prin textul legii şi nici nu poate fi dedusă din interpretarea înţelesului acesteia. Ceea ce ce se protejează printr-o acţiune preventivă întemeiată pe art. 34 C. proc. civ. este dreptul patrimonial afectat de termen, aşa încât, în mod incontestabil, folosul practic obţinut prin punerea în mişcare a unei astfel de acţiuni este în legătură cu acest drept, cu posibilitatea executării lui la termen; prejudiciul nu este unul independent de dreptul de creanţă şi de obligaţia corelativă acestuia, ci în legătură cu acest drept şi cu valoarea creanţei.

In prezentul proces, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, astfel cum au fost ele stabilite prin probe, instanţa de apel a realizat o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 34 alin. (3) C. proc. civ., iar referirile la riscul producerii unui prejudiciu sunt argumente deduse în procesul de interpretarea a normei incidente, nefiind susceptibile însă să afecteze soluţia dată, câtă vreme ea nu s-a sprijinit în mod fundamental pe acest caracter evocat al prejudiciului.

Este adevărat că durata semnificativă a împrumutului acordat, valoarea mare a acestuia, caracterul gratuit al împrumutului, absenţa oricăror garanţii şi inexistenţa unui titlu executoriu sunt împrejurări cunoscute şi acceptate de creditor din momentul încheierii pretinsului contract de împrumut. Chiar şi durata unui proces civil iniţiat pentru obţinerea unei hotărâri judecătoreşti cu valoare de titlu executoriu era o împrejurare posibil deestimat, la data încheierii convenţiei.

In acelaşi timp, înscrisul sub semnătură privată depus de părţi, până la o statuare în fond cu privire la existenţa sa valabilă şi a efectelor juridice produse, creează aparenţa unui împrumut bănesc cu o valoare semnificativă, un milion euro, acordat fără dobândă şi fără garanţii, cu termen de restituire de 25 de ani, evident în considerarea relaţiilor de rudenie recunoscute, părţile raportului juridic fiind fraţi.

In aceste circumstanţe, deteriorarea gravă a relaţiei dintre cei doi fraţi, precum şi nerespectarea pretinsului drept de creanţă al reclamantului, prin contestarea totală a acestuia de către pârât, având în vedere şi timpul îndelungat până la data scadenţei convenite, anul 2035, sunt împrejurări de natură să justifice, în cazul concret dedus judecăţii, iniţierea unei acţiuni preventive, pentru ca dreptul reclamantului să nu rămână unul aparent şi iluzoriu şi pentru ca printr-o astfel de acţiune să poată fi preîntâmpinată producerea unei pagube însemnate, prin trecerea unui timp semnificativ. Contestarea dreptului subiectiv al reclamantului şi invocarea caracterului simulat al contractului de împrumut, pe fondul refuzului de restituire explicit exprimat de pârât chiar în cadrul prezentului proces sunt împrejurări care îl îndreptăţesc, în prezent, pe reclamant să înţeleagă că, la împlinirea termenului de restituire menţionat în contract, nu va exista o executare benevolă a obligaţiei de restituire a împrumutului, şi va fi obligat să iniţieze o acţiune civilă în scopul obţinerii unui titlu executoriu, Or, la 25 de ani de la data încheierii pretinsului contract de împrumut, sarcina probaţiunii va fi extrem de dificilă, dacă nu imposibilă, în sarcina reclamantului care, în momentul încheierii convenţiei, nu a avut în vedere o asemenea modificare a circumstanţelor personale, de natură să îl oblige la obţinerea unui titlu executoriu, pe fondul contestării creanţei sale. Valoarea împrumutului şi condiţiile în care acesta a fost acordat pârâtului dobândesc o altă semnificaţie în contextul deteriorării relaţiilor dintre părţi şi a negării contractului afirmat de reclamant. Ele fac astfel ca durata împrumutului să devină ea însăşi cauzatoare de prejudiciu.

Obţinerea unui titlu executoriu înaintea împlinirii termenului de scadenţă nu face creanţa exigibilă, însă îi conferă un caracter cert, incontestabil. Or, fiind titularul recunoscut al unei asemenea creanţe, reclamantul poate lua măsuri de conservare a dreptului său subiectiv, până la împlinirea termenului suspensiv (spre exemplu, poate introduce o acţiune revocatorie sau pauliană) şi poate, de asemenea, participă, în condiţiile legii, la distribuirea sumelor rezultate din urmărirea silită a bunurilor debitorului său (art. 663 alin. (5) C. proc. civ.).

Înalta Curte reţine caracterul de excepţie al reglementării acţiunilor preventive, prin art. 34 C. proc. civ., astfel că iniţierea unor astfel de acţiuni nu poate fi permisă tuturor creditorilor care nu se află în posesia unui titlu executoriu şi ale căror drepturi subiective afectate de un termen sunt contestate de către debitori.

In cauza pendinte însă, creditorul pretinde existenţa unui împrumut în valoare de un milion euro, acordat cu un termen de restituire extrem de îndelungat, 25 de ani, în condiţii deosebit de avantajoase debitorului, fără dobândă şi fără garanţii. Pe fondul contestării de către debitor a acestei creanţe şi al refuzului de restituire, coroborat cu inexistenţa unui contract care să fie executoriu la scadenţă, paguba însemnată pe care reclamantul o preîntâmpină prin iniţierea unei acţiuni în condiţiile art. 34 alin. (3) C. proc. civ. este substanţial legată atât de valoarea mare a obligaţiei care face obiectul raportului substanţial, cât şi de trecerea timpului; până la data scadenţei, încă 16 ani de la data prezentei cereri de chemare în judecată, reclamantul este lipsit de o valoare patrimonială semnificativă, de fructele acesteia, de garanţiile şi efectele pe care un termen suspensiv le poate produce în tot acest timp, însă numai în cazul unei creanţe certe, cuprinse într-un titlu executoriu,

Toate aceste împrejurări pun în evidenţă interesul reclamantului în formularea prezentei acţiuni preventive, astfel cum temeinic a apreciat şi instanţa de apel.

În consecinţă, vor fi înlăturate toate acele motive de recurs circumscrise pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., ca nefondate.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul afirmă inexistenţa unor considerente referitoare la caracterul însemnat şi concret al pagubei, riscul producerii unei pagube în perioada de timp pentru care a fost acordat împrumutul, comportamentul procesual al pârâtului.

Totodată, recurentul susţine existenţa unor motive contradictorii, prin raportare la analiza pe care aceasta a realizat-o în privinţa pagubei însemnate, precum şi existenţa unor motive străine cauzei, cele referitoare la conduita procesuală a pârâtului, care ar fi fundamentată pe inexistenţa contractului de împrumut şi pe caracterul simulat al acestuia.

Verificând hotărârea atacată, Înalta Curte observă că aceasta cuprinde motivele de fapt şi de drept în considerarea cărora a fost pronunţată soluţia instanţei de apel, exprimată într-o manieră riguroasă, clară, logică, care permite exercitarea controlului judiciar şi asigură părţilor garanţiile dreptului la un proces echitabil. Instanţa de apel relevă împrejurările de fapt esenţiale în proces, identifică textele de lege aplicabile stării de fapt, le interpretează, stabileşte limitele aplicării lor. Mai mult, instanţa de apel răspunde punctual criticilor formulate în apel, argumentând înlăturarea acestora. Nu pot fi identificate considerente contradictorii şi nici străine cauzei, toate motivele invocate de instanţă fiind în legătură cu analiza pe care aceasta a realizat-o, în manieră proprie, condiţiilor de exercitare a unei acţiuni preventive, cu precădere a interesului determinat.

Înalta Curte reaminteşte că instanţa de apel nu avea obligaţia de a răspunde punctual tuturor argumentelor invocate de părţi în susţinerea unuia şi aceluiaşi motiv de netemeimcie ori de nelegalitate, atâta timp cât a sintetizat, într-o manieră corectă, problema de drept dedusă judecăţii şi a motivat soluţia pronunţată cu respectarea regulilor logico-juridice de interpretare a legii.

Nemulţumirea recurentului vizează, în esenţă, soluţia dată litigiului de către instanţa de apel, însă o astfel de situaţie nu este de natură să confere deciziei atributul "nemotivării", susceptibil de a conduce la casare.

Pe cale de consecinţă, vor fi înlăturate toate motivele de recurs circumscrise pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ca nefondate.

II. Cu privire la recursul incident, aparţinând reclamantului A., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin întâmpinarea formulată, B., în calitate de intimat, a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului incident, susţinând, în principal, că motivele care fundamentează această cale de atac sunt, în realitate, chestiuni de fond, o veritabilă modificare a acţiuni introductive, care nu au făcut obiectul analizei în apel şi nu pot face obiectul prezentului control de legalitate. Dintr-o altă perspectivă, se arată, în esenţă, că prin decizia instanţei de apel situaţia juridică a reclamantului a fost înrăutăţită, fiind eliminat unul dintre temeiurile de drept ale acţiuni sale, iar acest aspect este total independent de exercitarea recursului principal, reclamantul având tot interesul să atace pe cale principală decizia instanţei de apel, dar nu a facut-o, în termenul procedural.

Referitor la această excepţie de fond, absolută şi peremptorie, Înalta Curte, subliniază că, într-adevăr, inadmisibilitatea recursului împiedică examinarea lui în fond, însă revine instanţei de recurs obligaţia şi dreptul de a aprecia cu privire la toate acele situaţii de viciu al recursului, pentru care legea de procedură prevede soluţia inadmisibilităţii.

Având în vedere principiul legalităţii căii de atac (art. 457 C. proc. civ.), precum şi ordinea exercitării căilor de atac (art. 459 C. proc. civ.), Înalta Curte consideră că invocarea pentru prima dată în recurs a unor motive care exced limitelor investirii primei instanţe şi care nu au făcut obiectul analizei instanţei de apel este de natură să facă inadmisibile aceste motive, dacă o astfel de situaţie se confirmă, iar nu calea de atac a recursului, în ansamblul ei. Astfel de motive nu fac acest recurs inadmisibil, pot fi ele însele inadmisibile.

Din perspectiva art. 491 rap. la art. 472 şi art. 474 C. proc. civ. (forma normei după modificarea Legii nr. 154/2000, prin Legea nr. 13 8/2018, aplicabilă în cauza prezentă), referitoare la obiectul recursului incident, Înalta Curte constată că se confirmă susţinerile intimatului, conform căruia recursul incident al reclamantului din prezentul proces tinde la schimbarea hotărârii instanţei de apel cu privire la aspecte care nu fac obiectul recursului principal, pârâtul acceptând în mod explicit decizia instanţei de apel, sub aspectul pe care reclamantul, prin recursul incident, îl supune controlului de legalitate.

În acest context, Înalta Curte reaminteşte că, prin Decizia nr. 14/2020 (M.Of. nr. 875 din 25 septembrie 2020), obligatorie de la data publicării, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 491 C. proc. civ., că recursul incident nu poate fi limitat la obiectul recursului principal, ci poate viza orice alte soluţii cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate şi/sau în considerentele acesteia.

Pe cale de consecinţă, excepţia inadmisibilităţii recursului incident va fi înlăturată, ca nefondată.

Recursul incident formulat de reclamantul A. este întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.pr,.civ. şi vizează, în mod expres, considerentele deciziile instanţei de apel, cele prin care a fost exclusă aplicarea dispoziţiilor art. 34 alin. (1) C. proc. civ. Recurentul solicită, în principal, înlăturarea acestora, iar în subsidiar, înlăturarea lor cu propriile considerente ale instanţei de recurs.

Circumscris celui dintâi motiv de recurs, reclamantul-recurent susţine că sunt străine de natura cauzei considerentele deciziei instanţei de apel referitoare la cauza acţiunii civile şi cauza raportului juridic dedus judecăţii. Având un contract de împrumut valabil încheiat, prin iniţierea prezentei acţiuni civile, reclamantul nu a urmărit constatarea dreptului, ci realizarea acestuia, printr-o hotărâre executorie. Nesocotind principiul disponibilităţii, instanţele de fond au stabilit greşit tipul acţiunii cu soluţionarea căreia au fost învestite în principal, o acţiune clasică în realizarea dreptului de creanţă, întemeiată doar alternativ pe dispoziţiile art. 34 alin. (1) şi într-un subsidiar îndepărtat pe dispoziţiile art. 34 alin. (3) C. proc. civ.

Apreciind cu privire la acest motiv de recurs şi argumentele care îl însoţesc, Înalta Curte relevă că, în virtutea principiului disponibilităţii, consacrat expres prin art. 9 C. proc. civ., în procesul civil, regula este că părţile sunt cele care sesizează instanţa cu cereri şi apărări asupra cărora ea trebuie să se pronunţe, situaţiile de excepţie fiind de strictă interpretare şi limitată aplicare. în virtutea acestui principiu, părţile sunt cele care stabilesc limitele procesului şi pot alege între a finaliza sau nu faza/etapa procesuală pe care tot ele au declanşat-o, putând opta şi pentru alte căi de stingere a litigiului,

Referitor la obiect sau pretenţia concretă dedusă judecăţii, părţile sunt cele care determină limitele cererilor şi apărărilor, în proces, cu posibilitatea conferită reclamantului de a modifica cererea la primul termen de judecată (art. 204 C.prxiv.)

Corelativ, judecătorul intervine, în virtutea rolului activ, dând sau restabilind calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, în limitele învestirii sale, iară a le putea depăşi. În acest sens sunt dispoziţiile art. 22 alin. (4) şi alin. (6), art. 397 alin. (1) C. proc. civ.

In prezentul proces, nu poate fi constatată o încălcare a principiului disponibilităţii părţilor, conform celor afirmate de reclamantul-recurent, atâta timp cât, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat explicit pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să fie obligat pârâtul "ca la împlinirea termenului de restituire a împrumutului", acesta să îi restituie suma împrumutată în temeiul contractului de împrumut nr. x din 28.04.2010, iar în drept au fost invocat dispoziţiile art. 34 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., cele care reglementează acţiunea preventivă.

Prima instanţă a calificat juridic acţiunea ca fiind una preventivă, apreciind cu privire la condiţiile de admisibilitate a acesteia din perspectiva art. 34 C. proc. civ., iar reclamantul nu a declarat apel împotriva hotărârii de primă instanţă, pentru a invoca o greşită calificare juridică, de natură să afecteze grav limitele învestirii instanţei de judecată şi, prin aceasta, principiul disponibilităţii părţilor în proces.

Tot astfel, instanţa de apel a judecat acţiunea reclamantului ca fiind o acţiune preventivă, aflată sub incidenţa art. 34 alin. (3) C. proc. civ.

Mai mult decât atât, Înalta Curte observă că însuşi reclamantul, în mod consecvent, prin intervenţiile sale cu prilejul judecăţii în faţa celor două instanţe de fond, susţine că a formulat o acţiune preventivă, în temeiul art. 34 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ.

Pentru prima dată în recurs, reclamantul invocă o nesocotire a dreptului său de dispoziţie în proces, cu privire la pretenţia concretă dedusă judecăţii şi calificare juridică dată acţiunii iniţiate, susţinând că ea este o acţiune în realizare, prin care se tinde la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti care să poată fi pusă în executare, şi doar în subsidiar o acţiune preventivă.

O astfel de critică, formulată pentru prima dată în recurs, fără a se circumscrie unui motiv de nulitate de ordine publică, este inadmisibilă, întrucât recursul urmează, de regulă apelului, conform art. 483 alin. (1) C. proc. civ. Recursul fiind o cale de atac formulată împotriva deciziei pronunţate în ultima instanţă de fond, trebuie să se raporteze la considerentele acesteia şi să le combată, prin expunerea unui raţionament juridic contrar, iar nu la considerente străine judecăţii în fond.

Nu în ultimul rând, o modificare a cauzei sau a obiectului cererii de chemare în judecată este inadmisibilă în recurs, în raport cu art. 494 raportat la art. 478 alin. (2)

C. proc. civ.

În privinţa acelor împrejurări care vizează clauzele contractului de împrumut depus de reclamant, a naturii juridice, a modalităţilor care afectează dreptul de creanţă şi a efectelor produse, toate acestea sunt chestiuni care vizează fondul dreptului litigios. Or, ele nu pot face obiectul unui control de legalitate în recurs, atâta timp cât niciuna dintre cele două instanţe de fond nu au statuat cu privire la aceste aspecte, acţiunea reclamantului fiind respinsă pentru lipsă de interes.

Aşa fiind, Înalta Curte va respinge acest motiv de casare, ca nefondat.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, se afirmă că hotărârea a fost dată cu încălcarea greşită a legii, interpretarea pe care instanţa de apel o dă art. 34 alin. (1) fiind una restrictivă, care nu ţine seama de conţinutul complex al obligaţiei de a face. în esenţă, recurentul susţine că acţiunea pe care a formulat-o este una în realizare, întemeiată "în principal" pe art. 34 alin. (1) C. proc. civ., întrucât obligaţia de a da o sumă de bani este o obligaţie de a face, care se circumscrie noţiunii de predare a unui bun şi atrage incidenţa textului normativ evocat, în ipoteza căruia legea nu pretinde condiţia existenţei unei pagube însemnate.

Înalta Curte reaminteşte că, în expunerea motivelor care fundamentează soluţionarea recursului principal, a concluzionat în sensul că toate ipotezele reglementate prin art. 34 alin. (1)-(3) C. proc. civ., vizează drepturi de creanţă afectate de un termen, drepturi subiective civile care nu sunt actuale şi care, în mod excepţional, pot fi protejate în justiţie pe calea unor acţiuni preventive. Premisa fiind aceeaşi, condiţiile de exercitare a unor astfel de acţiuni nu pot fi decât similare şi ele sunt menţionate în alineatul final al art. 34 C. proc. civ. în absenţa unor dispoziţii derogatorii, pentru situaţiile evocate în alin. (1) şi (2) ale art. 34 C. proc. civ., ar fi absurd să se considere că o acţiune preventivă, în cazurile de la alin. (1) sau 2, poate fi exercitată necondiţionat, în absenţa unui interes determinat. O astfel de concluzie ar eluda, implicit, modalitatea termenului suspensiv căruia îi este supus dreptul subiectiv. In alin. (1) şi (2) ale art. 34 sunt identificate cazuri particulare în care poate fi iniţiată o acţiune preventivă, însă condiţia referitoare la înţelesul explicit determinat de legiuitor în cazul unor astfel de acţiuni este aceea comună, menţionată în finalul art. 34 C. proc. civ.

Interesul recurentului în a distinge între alin. (1) şi alin. (3) al art. 34 C. proc. civ. era justificat din perspectiva acestei diferenţe de tratament juridic pe care o afirmă. Cum Înalta Curte, interpretând art. 34 C. proc. civ., a statuat că o astfel de diferenţă nu există, nici interesul recurentului nu mai este unul actual.

Verificând acest motiv de recurs în raport şi cu cele reţinute de către instanţa de apel, Înalta Curte consideră că analiza pe care această instanţă a realizat-o şi concluziile care îi succed sunt pertinente, obligaţia de a restitui la termen suma de bani acordată în temeiul unui contract de împrumut neputând fi asimilată unei cereri de predare a unui bun, în sensul art. 34 alin. (1) C. proc. civ. Instanţa de apel a distins corect, argumentând corect, din punct de vedere juridic, între obligaţiile de a da şi obligaţiile de a face, cu trimiteri la doctrina juridică şi la textele normative cuprinse în cele două coduri civile, pentru a concluziona în sensul în care obligaţia de a da (de a restitui un împrumut, spre exemplu) nu poate fi asimilată obligaţiei de a face (de a preda un bun).

Înalta Curte confirmă, în integralitatea ei, interpretarea pe care instanţa de apel a dat-o legii, în aceste limite, împreună cu argumentele care o susţin.

Prin motivul final de recurs, se afirmă nelegalitatea hotărârii atacate, cu motivarea că instanţa valorifică într-o manieră neprocedurală contractul de împrumut. Recurentul procedează la interpretarea uneia dintre clauzele contractului de împrumut, susţinând că acest act juridic este afectat de o condiţie suspensivă şi numai în ipoteza în care condiţia nu se va împlini, împrumutul este afectat şi de un termen care amână executarea obligaţiei de restituire.

Acest motiv de recurs nu poate fi primit întrucât, deşi este invocată nelegalitatea hotărârii, respectiv existenţa unor considerente străine de natura cauzei, în realitate se formulează critici care vizează situaţia de fapt, modul în care ar trebui interpretat un înscris probatoriu depus de reclamant la dosar.

Or, potrivit art. 488 C. proc. civ., controlul care poate fi exercitat de către instanţa de recurs este limitat la motivele de casare care reglementează neregularităţi de ordin procedural, precum şi interpretarea ori aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin urmare, incidenţa recursului-cale extraodinară de atac- a fost limitată la anumite cazuri de nelegalitate, în vreme ce examinarea criticilor de netemeinicie rămâne exclusiv în competenţa instanţelor de fond. Aprecierea probelor este de resortul judecătorilor fondului, iar greşelile de fapt decurgând din aprecierea eronată a probelor sunt aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, inadmisibile în recurs.

Mai mult decât atât, Înalta Curte reaminteşte că instanţele de fond nu au procedat la aprecierea probelor în acest dosar, acţiunea fiind respinsă pentru neregularităţi procesuale care vizează condiţiile de admisibilitate ale unei acţiuni preventive, în particular interesul.

Numai cu prilejul judecăţii în fond se va putea statua în privinţa existenţei valabile a unui contract de împrumut, a clauzelor acestuia, a condiţiilor în care a fost încheiat, cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care un astfel de contact le-a generat.

Pentru toate cele ce preced, constatând că niciunul dintre motivele de nelegalitate ale recursului principal şi ale celui incident nu se verifică, instanţa de recurs va respinge, cu unanimitate, excepţia inadmisibilităţii recursului incident, precum şi recursul incident şi cu majoritate recursul principal, făcând aplicarea art. 398 alin. (2) şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu unanimitate:

Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului incident.

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat împotriva deciziei civile nr. 1491A din 5 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 149 IA din 5 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2021.

Cu opinie separată în sensul admiterii recursului declarat de pârâtul B., casarea deciziei atacate şi respingerea apelului ca nefondat.

Dosar nr. x/2019 Decizia nr. 2593/24.11.2021

Cu opinie separată în sensul admiterii recursului declarat de pârâtul B., casării deciziei atacate şi respingerii apelului ca nefondat.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 21.06.2019, reclamantul A. 1-a chemat în judecată pe pârâtul B. şi a solicitat obligarea pârâtului, ca la împlinirea termenului de restituire a împrumutului pe care 1-a acordat, termen care se împlineşte la data de 28.04.2035, să-i restituie suma de 1.000.000 euro pe care pârâtul a primit-o de la acesta, în temeiul contractului de împrumut nr. x din data de 28.04.2010, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 34 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 239/10.02.2020, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a respins cererea de unire a excepţiei lipsei de interes cu fondul, ca neîntemeiată, a admis excepţia lipsei de interes, invocată de pârât şi a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B., ca lipsită de interes.

Împotriva sentinţei menţionate anterior a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 1491A din data de 05.11.2020 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza la prima, instanţă pentru rejudecare.

Împotriva deciziei menţionate anterior a declarat recurs pârâtul B. şi recurs incident reclamantul A..

Obiectul prezentei opinii separate îl constituie soluţia cu privire la recursul principal declarat de către pârâtul B., despre care am considerat că trebuia admis, cu consecinţa casării deciziei atacate şi respingerii apelului ca nefondat, prin aplicarea art. 497 C. proc. civ., aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, pentru următoarele motive.

Prezenta cerere de chemare în judecată a fost formulată în temeiul art. 34 C. proc. civ., ce reglementează realizarea drepturilor afectate de un termen, tip de acţiuni numite în doctrină preventive.

Art. 34 C. proc. civ. prevede în mod expres excepţiile de la cerinţa dreptului de a fi actual, iar nu de la cerinţa interesului de a fi născut şi actual.

O confirmare în acest sens este faptul că legiuitorul a prevăzut expres - după ce în cadrul art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. a reglementat drept condiţie de exercitare a acţiunii civile justificarea unui interes - în art. 33 teza a doua C. proc. civ., excepţia de la cerinţa interesului de a fi născut şi actual, astfel: "Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea u nei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara."

Or, dacă legiuitorul ar fi dorit să excepteze de la justificarea interesului (determinat, legitim, personal, născut şi actual) acţiunile preventive reglementate la art. 34 C. proc. civ., ar fi făcut-o în mod expres, aşa cum s-a întâmplat în cadrul art. 33 teza a doua C. proc. civ.

Aşa cum corect au reţinut instanţele de fond, situaţiei de fapt în speţă nu îi sunt aplicabile prevederile art. 34 alin. (1) C. proc. civ., ci cele ale art. 34 alin. (3) C. proc. civ.

Această problemă de drept delegată de instanţele de fond, şi care a fost criticată în cadrul recursului incident, nu reprezintă obiectul prezentei opinii separate, soluţia cu privire la respingerea recursului incident ca nefondat fiind pronunţată în unanimitate.

Ca atare, în continuare va fi analizată justificarea interesului de către reclamant din perspectiva art. 34 alin. (3) C. proc. civ., normă juridică la care s-au raportat şi instanţele de fond ca urmare a calificării realizate de către acestea.

Potrivit art. 34 alin. (3) C. proc. civ.: "Pot fi încuviinţate, înainte de împlinirea termenului, şi alte cereri pentru executarea la termen a unor obligaţii, ori de câte ori se va constata ca acestea pot preîntâmpina o pagubă însemnată pe care reclamantul ar încerca-o dacă ar aştepta împlinirea termenului.

Prin interes se înţelege folosul practic urmărit de cel care a pus în mişcare acţiunea civilă. Interesul trebuie să fie născut şi actual, deci să existe în momentul în care se exercită acţiunea civilă, în sensul în care partea s-ar expune la un prejudiciu numai dacă nu ar recurge în acel moment la acţiune.

Din norma juridică menţionată anterior reiese, raportat la condiţia interesului de a fi născut şi actual, că reclamantul trebuie să justifice la data formulării acţiunii preventive faptul că scopul este acela de a preîntâmpina o pagubă însemnată pe care reclamantul ar încerca-o dacă ar aştepta împlinirea termenului şi numai dacă nu ar recurge în acel moment la acţiune.

În speţă, situaţia de fapt aşa cum a fost reţinută de către instanţele de fond este următoarea.

Între reclamantul A., în calitate de creditor şi pârâtul B. în calitate de împrumutat, s-a încheiat un contract de împrumut consemnat într-un înscris sub semnătură privată, datat 28.04.2010, prin care reclamantul a acordat pârâtului suma de 1.000.000 euro cu titlu de împrumut, cu scadenţa de restituire la 25 de ani de la data semnării contractului, deci la data de 28.04.2035.

Potrivit ordinului de plată depus în fotocopie la dosarul primei instanţe, la data de 28.04.2010, la ordinul reclamantului, banca C. S.A. a virat în contul pârâtului suma de 1.000.000 euro, la rubrica "detalii de plată" fiind consemnat că viramentul reprezintă "împrumut cf. contract nr. x/28.04.2010".

Reclamantul solicită prin acţiunea de faţă, întemeiată pe art. 34 C. proc. civ., obligarea pârâtului (fratele său) ca la scadenţă să îi restituie suma împrumutată.

În justificarea interesului formulării cererii de chemare în judecată, reclamantul s-a prevalat de următoarele aspecte, considerate de către prima instanţă de fond ca nefiind de natură a fundamenta existenţa interesului:

- contractul de împrumut nu constituie titlu executoriu;

- durata semnificativă a împrumutului de 25 ani;

- încheierea contractului fără garanţii reale sau personale, fără dobândă;

- valoarea însemnată a sumei împrumutate;

- nerestituirea de către pârât a niciunei sume din cea împrumutată;

- imposibilitatea obiectivă de a mai procura anumite probe;

- riscul producerii unui accident;

- deteriorarea relaţiei dintre părţi.

Prima instanţă de fond a reţinut că formularea unei acţiuni preventive nu poate fi susţinută, în contextul cerinţei interesului, prin imposibilitatea obiectivă de a mai procura anumite probe, având în vedere posibilitatea reclamantului de a apela la alte proceduri legale în acest sens, şi că faptul că pârâtul nu a achitat până în prezent nicio sumă de bani din cea pretins împrumutată nu poate furniza niciun indiciu în sensul unei posibile pagube, atât timp cât în pretinsul contract de împrumut nu s-a prevăzut o obligaţie care să-i incumbe în acest sens.

Aceste motive justificative ale interesului de a acţiona, în condiţiile art. 34 alin. (3) C. proc. civ., susţinute de către reclamant, nu au fost reţinute ca fondate nici de către instanţa de apel.

în schimb, instanţa de apel a reţinut că interesul este justificat, în condiţiile art. 34 alin. (3) C. proc. civ., bazându-se pe următoarele argumente:

- caracterul însemnat al pagubei (riscul de a se produce) rezultă ex re, atâta timp cât pârâtul contestă însăşi existenţa obligaţiei de restituire în integralitatea sa;

- riscul de a se produce paguba însemnată există din perspectiva:

- perioadei lungi care a rămas din termenul stipulat de părţi,

- cuantumului important al sumei pretinse şi

- perioadei lungi pentru obţinerea unui titlu executoriu pentru realizarea creanţei reclamantului, ţinând cont de faptul că ar fi îndeobşte cunoscută durata considerabilă a litigiilor în sistemul judiciar românesc şi imprevizibilitatea perioadei necesare pentru obţinerea unei hotărâri judecătoreşti executorii;

- faptul că pârâtul nu recunoaşte existenţa datoriei, contestă încheierea unui contract de împrumut între părţi şi, legat de aceasta, se apără complex susţinând că remiterea sumei pretinse de reclamant a avut alt fundament juridic decât împrumutul, care are caracter simulat, fundamentează temerea reclamantului că aşteptarea împlinirii termenului de restituire a împrumutului pretins de el pentru a iniţia demersul judiciar necesar în vederea obţinerii unui titlu executoriu i-ar putea produce o pagubă semnificativă în sensul legii.

În esenţă, instanţa de apel a considerat că paguba însemnată - pe care ar încerca-o reclamantul dacă ar aştepta împlinirea termenului - la care se referă art. 34 alin. (3) C. proc. civ., este echivalentă cu neachitarea împrumutului unei sume de bani destul de mare la termenul de scadenţă, adică peste 16 ani de la formularea cererii de chemare în judecată, iar preîntâmpinarea este legată de obţinerea unui titlu executoriu până la scadenţă.

Legat de termenul de 16 ani până la scadenţă, instanţa de apel a considerat că reclamantul trebuia să recurgă în acest moment la acţiune, deoarece ar fi notoriu că procesele durează mult în România.

În ceea ce priveşte această premisă, de la care aplecat instanţa de apel pentru a justifica interesul născut şi actual în sensul că reclamantul s-ar expune la un prejudiciu numai dacă nu ar recurge în acest moment la acţiune, este de remarcat că este una falsă, atâta timp cât durata lungă a proceselor în România, de aproximativ 10 ani, şi cu atât mai puţin de 16 ani, reprezintă excepţia iar nu regula.

Ca atare, nu se justifică din această perspectivă reţinerea faptului că reclamantul trebuia să recurgă în acest moment la acţiune pentru a obţine un titlu executoriu care să fie pus în executare peste 16 ani (sau chiar peste 10 ani), ca argument al existenţei interesului născut şi actual.

In ceea ce priveşte faptul că în speţă debitorul a declarat că nu va achita suma de bani care face obiectul pretinsului contract de împrumut la scadenţă, pentru diferite motive, este de observat că aceeaşi este situaţia în cazul tuturor creanţelor care nu sunt conţinute într-un contract care să fie şi titlu executoriu şi legat de care debitorul declară că nu va achita la scadenţă obligaţia.

Or, în acest caz reclamantul are la dispoziţie acţiunea în constatare, pentru formularea căreia nu este necesar ca dreptul să fie actual, precum în cazul acţiunilor în realizare, şi nici nu se cere condiţia suplimentară a preîntâmpinării unei pagube însemnate.

Art. 34 C. proc. civ. prevede în mod expres excepţiile de la cerinţa dreptului de a fi actual.

Excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare şi nu pot fi extinse prin analogie.

Ca atare, ţinând cont că excepţiile trebuie interpretate restrictiv nu se poate accepta o interpretare care să transforme excepţia în regulă.

Faptul că instanţa de apel nu şi-a putut imagina o situaţie care să se încadreze în prevederile art. 34 alin. (3) C. proc. civ. nu poate duce la interpretarea acestei norme de drept de excepţie astfel încât să se transforme în regulă prin apelarea în mod facil la principiul actus interpretandus estpotius ut vaîeat quam utpereat (legea trebuie interpretată în sensul producerii efectelor ei nu în sensul neaplicării ei).

Or, la aceasta s-ar ajunge, urmând interpretarea instanţei de apel, atâta timp cât, în cazul tuturor obligaţiilor în care debitorul neagă până la împlinirea termenului de scadenţă existenţa raportului juridic obligaţional sau comunică faptul că nu va achita la scadenţă obligaţia, indiferent dacă termenul de scadenţă este peste 15 ani sau peste trei ani, i se va acorda creditorului posibilitatea să formuleze o acţiune preventivă în temeiul art. 34 alin. (3) C. proc. civ.

A preîntâmpina, potrivit DEX, însemnă a lua din timp măsuri de precauţie pentru a înlătura ceva (neplăcut); a preveni.

Or, singurul lucru pe care reclamantul îl previne prin formularea prezentei cereri de chemare în judecată, cu 16 ani înainte de scadenţa obligaţiei, este faptul că ar putea avea un titlu executoriu pentru suma pretins datorată chiar la data scadenţei iar nu la un interval de timp după aceasta, situaţie în care, aşa cum s-a menţionat anterior, se află toţi creditorii care nu se află în posesia unui contract care să fie si executoriu la scadentă.

Mai mult, instanţa de apel a evaluat noţiunea de "paguba însemnată" care se regăseşte în cadrul art. 34 alin. (3) C. proc. civ. din perspectiva cuantumului însemnat al obligaţiei de plată la termen, or, nu acesta este sensul avut în vedere de legiuitor, care leagă determinarea acestei noţiuni de trecerea timpului, "aşteptarea împlinirii termenului", iar nu de valoarea obligaţiei care face obiectul raportului obligaţional dintre părţi.

Tocmai de aceea determinarea îndeplinirii acestei condiţii în cauză este legată de noţiunea de interes născut şi actual, în sensul că cererea de chemare în judecată trebuie să fie formulată pentru a preîntâmpina o pagubă însemnată pe care reclamantul ar încerca-o dacă ar aştepta împlinirea termenului şi numai dacă nu ar recurge în acel moment la acţiune.

În consecinţă, în mod corect a apreciat prima instanţă de fond că reclamantul nu a prezentat argumentele necesare pentru a se constata îndeplinită condiţia existenţei interesului născut şi actual pentru formularea acţiunii preventive în temeiul art. 34 alin. (3) C. proc. civ., astfel că trebuia admis recursul declarat de pârâtul B., casată decizia atacat şi respins apelul declarat de reclamant ca nefondat, prin aplicarea art. 497 C. proc. civ., aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018.