Inopposability of private transfer agreement lacking certain date to third-party rights holder

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2021

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2019, din data de 26.02.2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Uniunea Producătorilor de Fonograme din România -UPFR, pârâta B. S.R.L. şi chemata în garanţie S.C. B. S.R.L. a solicitat:

1. constatarea dreptului reclamantului de titular al drepturilor de autor si al drepturilor de producător asupra Repertoriului C. compus din albumele muzicale, precum şi asupra fonogramelor incluse în acestea, denumite în cele ce urmează "Repertoriul C.";

2. obligarea pârâtei UPFR la plata către reclamant a drepturilor patrimoniale, constituind remuneraţii aferente Repertoriului C. rezultate din: copia privată, radiodifuzare (emitere radio şi transmitere TV), comunicare publică, punere la dispoziţia publicului, închiriere şi împrumut, retransmitere prin cablu, reproducere în scopul radiodifuzării, comunicării către public, drepturi datorate începând cu data de 01.01.2012;

3. obligarea pârâtei B. S.R.L. la încetarea folosirii, de îndată şi pe viitor a repertoriului C., în oricare dintre formele prevăzute de lege precum: reproducere, distribuire, închiriere, împrumut, import; radiodifuzare, comunicare publică, punerea la dispoziţia publicului sau retransmiterea prin cablu precum si obligarea paratelor, în solidar, la plata către reclamant a cheltuielilor de judecata ocazionate cu prezentul proces.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 2609/20.11.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis în parte excepţia prescripţiei extinctive, s-a respins cererea ca efect al prescripţiei extinctive în ce priveşte pretenţiile mai vechi de 3 ani anterior datei de 30.10.2018, s-a respins capătul I de cerere în ce-l priveşte pe pârâta UPFR ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, s-a respins pentru rest cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Uniunea Producătorilor de Fonograme din România -UPFR, pârâta B. şi chemata în garanţie S.C. B. S.R.L., ca neîntemeiată. A fost obligat reclamantul să plătească pârâtului B. S.R.L. cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 23.544,63 RON reprezentând onorariu avocat, s-a respins cererea de chemare în garanţie, ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel apelantul-reclamant A., solicitând admiterea apelului si modificarea în tot a sentinţei apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 352 A din 4 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost respins apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 2609/20.11.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Uniunea Producătorilor de Fonograme din România-UPFR, B. S.R.L., ca nefondat.

A fost obligat apelantul să plătească intimatei B. S.R.L. suma de 17.342,72 RON şi intimatei UPFR suma de 2.380 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., la data de 6 iulie 2021.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 03 august 2021, conform dovezii de la dosar recurs.

Prin rezoluţia din data de 01 noiembrie 2021, s-a fixat termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 23 noiembrie 2021.

5. Motivele de recurs

Recurentul a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., casarea în tot a hotărârii apelate şi, pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

1. Hotărârea recurată este dată cu greşita aplicare a prevederilor art. 106 şi art. 13 din Legea nr. 8/1996 în sensul că instanţa de apel a aplicat prevederile art. 13 situaţiei descrise de art. 106. Ambele instanţe de fond au facut o confuzie între drepturile producătorului şi drepturile de autor, cee ce are relevanţă în speţă fiind calitatea de titular a drepturilor de producător, cea care conferă dreptul la repartizarea sumelor colectate de către organismul de gestiune colectivă.

În mod greşit s-a apreciat că cesiunea drepturilor de autor a dus la pierderea drepturilor de producător.

2. Hotărârea recurată este dată cu greşita aplicare a prevederilor art. 1182 C. civ. de la 1864

Pârâta B. S.R.L. a contestat calitatea recurentului de titular al drepturilor de producător asupra repertoriului trupei C., arătând ca înscrisul ce conţine cesiune a drepturilor asupra Repertoriului C. din data de 03.09.2003 nu produce niciun efect, dat fiind că nu are dată certă şi îi lipseşte menţiunea încheierii actului în dublu exemplar.

Instanţa de apel a primit această susţinere şi arată că înscrisul, deşi poartă data de 03.09.2003, nu beneficiază de dată certă, astfel încât nu poate fi opus terţilor.

Instanţa de apel a omis faptul că în baza acestui înscris pârâta UPFR a efectuat plăţi către reclamant, inclusiv pentru anul 2011, adică timp de 9 ani. Astfel, înscrisul a fost prezentat pârâtei UPFR şi a fost înscris în registrele acesteia. Acest aspect a fost prezentat instanţei de fond şi nu a fost contestat de niciuna dintre pârâtele UPFR sau B. S.R.L..

Ca urmare, condiţia prevăzuta de art. 1182 C. civ. de la 1864, şi anume ca înscrisul să fie prezentat unei instituţii publice ori să fie înscris într-un registru a fost îndeplinită.

Mai mult decât atât, pârâta B. S.R.L., la o perioadă de 6 ani de la data acestui înscris, recunoaşte expres recurentului calitatea de titular al drepturilor asupra repertoriului C. prin aceea că semnează cu recurentul un contract de licenţă pentru acest repertoriu.

Totodată, încă din anul 2012, UPFR a declarat repertoriul în divergenţă şi a anunţat părţile în acest sens, astfel încât este în afara oricărui dubiu că înscrisul a primit dată certa conform prevederilor art. 1182 C. civ.

Arată că terţul de înscris - pârâta B. S.R.L. - înţelege să invoce inopozabilitatea actului faţă de ea în condiţiile în care nu doar că a cunoscut în mod direct existenta acestui, înscris dar a acţionat şi în consecinţa, respectând prevederile înscrisului şi recunoscând calitatea recurentului de titular al drepturilor asupra repertoriului C..

Opozabilitatea contractului faţă de terţi constă în obligaţia tuturor de a respecta situaţia juridică creată printr-un contract. Aşadar, înseamnă că terţele persoane trebuie sa respecte situaţiile juridice create de respectivul contract. Opozabilitatea are pentru terţi semnificaţia respectării unei stări de fapt, fiind astfel urmarea firească a exigenţei respectării calităţii de normă privată a regulilor juridice rezultate din operaţiunea juridică încheiată.

În raport de prevederile invocate, respectiv art. 1182 C. civ., ceea ce intră în discuţie din perspectiva inopozabilităţii este data actului şi nu întreg conţinutul acestuia. Din moment ce, în anul 2009, pârâta B. S.R.L. recunoaşte recurentului calitatea de titular al drepturilor asupra repertoriului C. prin semnarea contractului de licenţă, devine evident şi fără dubiu că pârâta B. S.R.L. cunoştea la acel moment existenţa acestui contract, astfel încât, prin propria conduită, a înţeles să îi respecte şi să îi recunoască ca fiindu-i opozabil.

În aceste condiţii, invocarea inopozabilităţii în apărarea intereselor sale nu poate fi primită.

Dincolo de toate aceste aspecte, inopozabilitatea datei contractului nu afectează în niciun mod valabilitatea actului, astfel încât acesta produce efecte. Ca urmare, în niciun caz, calitatea de titular al drepturilor asupra repertoriului C. nu poate fi afectată în vreun fel de lipsa datei certe a înscrisului.

3. Hotărârea recurata este dată cu greşita aplicare a prevederilor art. 1179 C. civ. de la 1864.

Instanţa de apel reţine că înscrisul din data de 03.09.2003 nu poartă menţiunea privind numărul de exemplare în care a fost încheiat şi, invocând prevederile art. 1179 C. civ., constată că acest înscris nu are puterea probatorie a unui înscris sub semnătură privată.

Instanţa de fond omite însă alineatul ultim al art. 1179 C. civ. care prevede că "lipsa de menţiune că originalele s-au făcut în număr îndoit, întreit şi celelalte, nu poate fi opusă de acela care a executat din parte-i convenţia constatată prin act".

În speţă, atât ambele părţi ale convenţiei au executat contractul conţinut de înscris, dar şi ambele pârâte au ţinut cont de acest înscris inclusiv în ceea ce priveşte plata remuneraţiilor.

Arată că este aplicabil în cauză ultimul alineat al art. 1179 C. civ., astfel încât, lipsa de menţiune că originalele s-au făcut în dublu exemplar nu poate fi opusă de niciuna dintre pârâte. Cum instanţa din oficiu nu poate invoca acest aspect, rezultă că este un înscris valabil încheiat, care produce toate efectele şi care constituie o dovadă indubitabilă a calităţii recurentului de titular de drepturi asupra repertoriului C..

În raport cu aceste elemente, rezultă că, în mod eronat, instanţa de fond a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant.

Din considerentele sentinţei apelate rezultă că instanţa de fond a reţinut în detaliu toate susţinerile părţilor din proces, reţinând însă în vederea pronunţării soluţiei pe fondul cauzei doar pe cele deja menţionate mai sus şi înlăturându-le pe toate celelalte, incluzând aici şi toate argumentele invocate în apărare de pârâte.

4. Hotărârea recurată este dată cu greşita aplicare a prevederilor art. 2517 şi art. 2528 C. civ.

Instanţa de apel a considerat corectă admiterea de către instanţa de fond a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către pârâta UPFR şi a constatat că pentru drepturile recurentului aferente perioadei 01.01.2012 - 20.10.2018 a intervenit prescripţia extinctivă.

Pentru a decide în acest mod instanţa, de apel a reţinut că termenul de prescripţie este, conform art. 2517 C. civ., de 3 ani şi începe să curgă de la data la care recurentul trebuia să cunoască prejudiciul dat fiind că, în opinia instanţei de fond, suntem în prezenţa unei răspunderi civile delictuale, fiind astfel aplicabil art. 2528 C. civ.

În mod eronat instanţa de fond a reţinut că neplata remuneraţiilor datorate de UPFR către recurent este o faptă ilicită. În realitate, Între pârâta UPFR în calitate de organism de gestiune colectivă şi recurent a existat un veritabil raport juridic sub forma unui contract de mandat, UPFR având calitatea de mandatar iar recurentul calitatea de mandant, aşa cum în mod explicit şi expres prevede Legea nr. 8/1996 (actualul art. 151 alin. (3) care a fost în vigoare în aceeaşi formă de la adoptarea legii 8 şi până în prezent).

Ca urmare, suntem în materia răspunderii contractuale, iar prescripţia trebuie analiza din aceasta perspectiva, fiind aplicabile prevederile art. 2524 noul C. civ. Astfel, termenul de 3 ani curge de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia astfel s-o execute.

Conform art. 2532 pct. 6 C. civ. prescripţia se suspendă pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie.

În luna ianuarie 2012, aşa cum rezultă din întâmpinarea UPFR şi probele de la dosar, UPFR a declarat repertoriul în divergenţă şi a arătat explicit că niciuna dintre părţi nu a produs documente clarificatoare. Repartiţia remuneraţiilor pentru repertoriul C. s-a făcut de către UPFR către pârâta B. S.R.L. pe baza presupunerii că recurentul a renunţat la pretenţiile sale. Ulterior anului 2012, recurentul a reluat în mai multe rânduri demersurile sale faţă de UPRF, situaţia repertoriului rămânând în continuare în divergenţă. În aceste condiţii, apreciază că prescripţia extinctivă a fost suspendată în raport de prevederile art. 2532 pct. 6 C. civ.

Poziţia pârâtei UPFR a fost în sensul că prescripţia a intervenit pentru drepturile aferente perioadei 01.01.2012 - 04.10.2016 şi că a fost întreruptă în data de 04.10.2016 astfel încât, în raport de acest aspect, în mod eronat instanţa de fond a reţinut ca prescripţia a fost întreruptă în anul 2018.

6. Apărările formulate în cauză

La data de 11 octombrie 2021, intimata B. S.R.L. a formulat întâmpinare, solicitând în principal, constatarea nulităţii recursului pentru neîncadrarea în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi, în subsidiar, respingerea în integralitate a recursului ca nefondat.

La data de 01 noiembrie 2021, intimata Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - Asociaţia pentru Drepturi Conexe (UPFR) a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Verificând hotărârea atacată, în raport cu motivele declaraţiei de recurs, cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge, în considerarea celor ce succed:

1. Circumscris celui dintâi motiv al declaraţiei de recurs, recurentul susţine, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 106 şi art. 13 din Legea nr. 8/1996, întrucât, asemenea primei instanţe, instanţa de apel, a făcut o confuzie între "drepturile de autor şi drepturile producătorului de fonograme". Instanţele de fond au apreciat greşit că cesiunea drepturilor de autor (drepturi care nu fac obiectul pretenţiilor reclamantului) a dus la pierderea drepturilor de producător, care aparţin reclamantului.

Cercetând susţinerile recurentului, Înalta Curte observă că distincţia pe care recurentul o face între drepturile de autor şi cele de producător, pentru a susţine greşita aplicare a legii substanţiale, cu referire la art. 106 şi art. 13 din Legea nr. 8/1996, are caracter de noutate. Această distincţie nu a fost invocată prin cererea de chemare în judecată şi nici în cuprinsul declaraţiei de apel, astfel că nu a făcut obiectul judecăţii în primă instanţă, iar apoi în instanţa de apel.

Instanţele de fond reţin că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat expres să se constate că este titularul drepturilor de autor şi al drepturilor de producător asupra repertoriului C., fiind îndreptăţit la plata remuneraţiilor aferente. Tot astfel, în mod consecvent, prin declaraţia de apel, reclamantul a susţinut că înscrisurile probatorii depuse fac dovada calităţii sale de titular al drepturilor de autor şi al drepturilor de producător asupra repertoriului trupei C.; nu se invocă greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 (art. 106 şi art. 13).

În aceste circumstanţe, instanţa de apel, respectând limitele învestirii sale, în rejudecarea fondului, nu apreciază cu privire la incidenţa în speţă a textelor normative mai sus menţionate, iar considerentele deciziei nu conţin referiri la aceste norme, printr-o corectă aplicarea a dispoziţiilor art. 477, respectiv art. 478 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.

Nu s-ar putea susţine cu deplin temei, că această distincţie pe care recurentul o face, exclusiv prin declaraţia de recurs, între drepturile de autor şi drepturile de producător, pentru a conchide în sensul că au fost cesionate în favoarea sa numai drepturile de producător şi doar cu privire la acestea formulează pretenţii, ar fi o explicitare a pretenţiilor implicite deduse judecăţii, în înţelesul art. 478 alin. (4) C. proc. civ.. În realitate, recurentul modifică, în recurs, cadrul procesual, sub aspectul obiectului judecăţii, învestind instanţa de recurs cu o problematică care nu a fost supusă judecăţii instanţei de apel.

Or, în raport cu principiile care guvernează ordinea exercitării căilor de atac, recursul urmează apelului, ori de câte ori este deschisă calea de atac a apelului, conform art. 459 rap. la art. 458 alin. C. proc. civ.

Mai mult, obiectul recursului îl constituie hotărârea instanţei de apel (art. 483 alin. (1) C. proc. civ.), astfel că recursul nu ar putea fi exercitat de una şi aceeaşi parte, ale cărei pretenţii au fost respinse în primă instanţă şi în apel, pentru motive care nu au fost supuse judecăţii instanţei de apel.

În aceste circumstanţe, Înalta Curte, constatând că motivele analizate au fost formulate de recurent omisso medio, le va respinge ca atare.

Instanţa de apel, în cuprinsul considerentelor deciziei pronunţate, reţine, de altfel, faptul că cesiunea a vizat întregul contract, iar nu doar drepturile de autor sau cele conexe. Drepturile patrimoniale în litigiu sunt drepturile de autor şi drepturile conexe (de producător) asupra operelor care alcătuiesc repertoriul C..

Aceste statuări ale instanţei de apel sunt expresia analizei şi sintezei probelor care au fost administrate şi ele nu pot face obiectul unei verificări de legalitate, specifice instanţei de recurs, fiind aspecte de netemeinicie, care ţin de interpretarea înscrisurilor probatorii şi de stabilirea situaţiei de fapt, în prezenta cauză.

2. Raportându-se la acelaşi motiv de casare, acela reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul afirmă că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1182 C. civ. de la 1864, apreciind că înscrisul denumit contract de cesiune, datat "3.09.2003" nu beneficiază de dată certă şi astfel nu poate fi opus terţilor. În realitate, susţine recurentul, UPFR a efectuat plăţi în temeiul acestui înscris, timp de 9 ani, fiind înscris în registrele acesteia, iar în anul 2009, pârâta S.C. B. S.R.L. a recunoscut existenţa acestui înscris şi calitatea recurentului de titular al drepturilor asupra repertoriului C.. Mai mult, în opinia recurentului, inopozabilitatea vizează exclusiv data contractului de cesiune, iar nu întregul conţinut şi ea nu afectează valabilitatea actului, care continuă să producă efecte juridice.

Înalta Curte reţine că, în totalitatea lor, pretenţiile reclamantului au drept fundament, un pretins contract de cesiune, datat 3.09.2003, prin efectul căruia ar fi dobândit calitate de titular al drepturilor patrimoniale asupra repertoriului C..

Instanţa de apel identifică cu maximă claritate şi concretitudine situaţia litigioasă, relevând că ne aflăm în prezenţa unui conflict juridic între doi dobânditori succesivi de la acelaşi autor ai unor drepturi absolute (drepturile de autor şi drepturile conexe de producător). Or, într-o astfel de ipoteză, se acordă preferinţă celui care a efectuat primul formalităţile de publicitate aplicabile înscrisului constatator încheiat, oferind dată certă acestui înscris, conform art. 1182 C. civ. 1864.

În raport cu textul normativ mai sus evocat, un înscris sub semnătură privată poate fi opus altor persoane decât acela care l-au întocmit numai din ziua în care data acestuia devine certă, prin una dintre modalităţile prevăzute de lege.

În prezenta cauză, instanţa de apel a stabilit în fapt, din analiza probelor care s-au administrat, şi care nu poate fi cenzurată în recurs, că, în raport cu pârâta UPFR, anul 2012 poate fi reţinut ca fiind momentul în care i-a fost notificată de către reclamant calitatea de titular drepturi, iar în raport cu pârâta S.C. B. S.R.L., anul 2009 este anul în care aceasta, din raţiuni de prudenţă, a recunoscut reclamantului calitatea de titular al dreptului de proprietate intelectuală asupra repertoriului C.. Aşa fiind, în mod evident, în anul 2006, când a fost încheiat contractul de cesiune între D. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L., contractul de cesiune invocat de reclamant nu dobândise dată certă în sensul legii civile, prin urmare preferată devine S.C. B. S.R.L., al cărui înscris îndeplinea cerinţele de publicitate, încă din anul 2006, fiind opozabil terţilor.

Lipsa datei certe este suficientă pentru a atrage inopozabilitatea actului juridic constatat prin acest înscris, astfel că terţii (persoanele care nu au participat la întocmirea lui) nu pot fi obligaţi să recunoască existenţa şi efectele actului de la data menţionată în cuprinsul acestuia.

În acest sens, concluziile instanţei de apel sunt corecte şi ele reflectă o bună înţelegere şi o judicioasă aplicare la circumstanţele speţei a dispoziţiilor art. 1182 C. civ. de la 1864.

3. Recurentul susţine, totodată, greşita aplicare a prevederilor art. 1179 C. civ. 1864, mai precis omisiunea instanţei de apel de a aplica alin. final al art. 117 C. civ. de la 1864, potrivit căruia lipsa menţiunii multiplului exemplar nu poate fi opusă celui care a executat convenţia contestată prin acţiune.

În cauză, este dovedit că ambele părţi au recunoscut şi au executat contractul de cesiune din anul 2003.

În ceea ce priveşte facilitatea multiplului exemplar, aplicabilă contractelor sinalagmatice, ea este menită să înlăture dificultăţile probatorii care s-ar ivi, pentru partea care nu deţine un exemplar, fiind posibil ca cealaltă parte a contractului să nu recunoască încheierea acestuia şi existenţa înscrisului. Nerespectarea acestei finalităţi atrage sancţiunea nulităţii relative a înscrisului sub semnătură privată, având doar forţa probantă a unui început de dovadă scrisă.

Aşa fiind, în sensul aliniatului final al art. 1179 C. civ., invocat de recurent, formalitatea multiplului exemplar nu este necesară în ipoteza în care una dintre părţile contractului şi-a executat obligaţia asumată prin contract şi astfel nu ar mai exista interes în a invoca nerespectarea condiţiei. Or, în prezenta cauză, pârâtele nu au avut calitatea de părţi în contract, astfel că formalitatea multiplului exemplar este necesară. Cum această formalitate nu a fost îndeplinită, corect instanţa de apel a constatat că forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată a fost redusă şi în absenţa altor probe nu se poate reţine ca fiind dovedită existenţa contractului de cesiune invocat de recurent şi nici calitatea sa de titular al unor drepturi de proprietate intelectuală, în sensul celor solicitate prin cererea de chemare în judecată.

4. Prin cel din urmă motiv al declaraţiei de recurs, se afirmă o greşită aplicare a prevederilor art. 2517 şi art. 2528 C. civ., cu consecinţa respingerii ca prescrisă a drepturilor cuvenite recurentului pentru perioada cuprinsă între 1.01.2012 şi 20.10.2018. Recurentul susţine că termenul general de prescripţie curge de la data când obligaţia devine exigibilă, conform art. 2524 C. civ., şi că probele dosarului pun în evidenţă un caz de suspendare a cursului prescripţiei, conform art. 2532 pct. 6 C. civ.

Înalta Curte observă că instanţa de apel, răspunzând aceleiaşi critici referitoare la prescripţia extinctivă, a relevat că reclamantul, în calea de atac, nu argumentează în ce măsură pretenţiile respinse ca prescrise în primă instanţă, prin aplicarea art. 2528 C. civ., nu ar fi prescrise dacă s-ar aplica dispoziţiile art. 2524 C. civ., incidenţa termenului general de prescripţie nefiind contestată, în proces. Constatarea instanţei de apel rămâne actuală, întrucât nici în recurs reclamantul nu aduce argumente suplimentare, în acest sens. Dacă se consideră, asemenea instanţelor de fond, că momentul iniţial al termenului de prescripţie de 3 ani este legat de paguba produsă reclamantului prin fapta ilicită săvârşită de UPFR, constând în neplata remuneraţiilor pretinse, prin aplicarea art. 2528 C. civ., şi acest termen este împlinit, cu atât mai mult termenul era împlinit dacă se aplică art. 2524 C. civ., obligaţia de plată fiind exigibilă anterior refuzului de plată, anterior producerii pagubei prin săvârşirea unei fapte ilicite.

Prin urmare, respingerea acţiunii, în parte ca prescrisă, rămâne soluţia legală în prezenta cauză.

Cât priveşte suspendarea cursului prescripţiei, instanţa de apel reţine că nu au fost probate în cauză circumstanţe care să aibă valoarea unor veritabile cauze de suspendare, iar motivele recursului referitoare la această chestiune vizează exclusiv interpretarea probelor în scopul stabilirii situaţiei de fapt, sunt motive de netemeinicie şi nu pot fi primite în recurs,.

Pentru toate cele ce preced, aplicând dispoziţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.

În conformitate cu art. 453 alin. 1coroborat cu art. 451 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili în sarcina recurentului obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată efectuate de intimate în recurs, justificate astfel: 1.190 RON, către pârâta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - Asociaţia pentru Drepturi Conexe(UPFR) şi 10.599,90 RON, către pârâta S.C. B. S.R.L..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A., împotriva deciziei nr. 352/A din 4 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe reclamantul A. la plata sumei de 1.190 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - Asociaţia pentru Drepturi Conexe(UPFR) şi la plata sumei de 10.599,90 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâta S.C. B. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 noiembrie 2021.