Press defamation of public official: balance between freedom of expression and right to reputation under ECHR Article 10

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2021

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la 6 aprilie 2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C. S.R.L., solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata daunelor morale, reprezentând echivalentul în RON al sumei de 500.000 euro, şi ca, pe cheltuială proprie, pârâţii să publice scuze, precum şi hotărârea ce se va pronunţa în cauză, în ziarul "România Liberă’’ şi să o difuzeze pe posturile publice de televiziune "TVR 1’’ şi "TVR HD’’.

În drept a invocat dispoziţiile art. 72, 73, 252, 253 alin. (4), (25)4, 1349, 1357, 1358, 1369 alin. (1), (13)70, 1371, 1381, 1382 C. civ., art. 30 şi 57 din Constituţia României, art. 10 şi 17 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

2. Hotărârea pronunţată, în primă instanţă, de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 352 din 15 martie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei a formulat apel reclamantul.

3. Decizia pronunţată, în apel, de Curtea de Apel

Soluţionând calea de atac promovată în speţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, prin decizia civilă nr. 161A din 2 martie 2020, apelul, ca nefondat, precum şi cererea de dare în debit a reclamantului în privinţa taxei de timbru în primă instanţă. A luat act că intimaţii şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

4. Recursul exercitat în cauză

Decizia de apel a fost atacată pe calea recursului de către reclamantul A..

În dezvoltarea criticilor, acesta a susţinut greşita aplicare a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 72,73,75, 252,1357,1349 din C. civ. şi ale art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Libertatea de exprimare, deşi recunoscută ca o dovadă a toleranţei, pluralismului şi spiritului deschis fără de care o societate democratică nu ar putea exista, nu este absolută, putând fi uneori supusă unor ingerinţe, aşa cum de-altfel permit prevederile alin. (2) al art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Art. 10 din Convenţie oferă ziariştilor o anumită garanţie, care, însă, este subordonată condiţiei ca cel care a acţionat să fie de bună-credinţă, adică să furnizeze informaţii exacte, demne de crezare şi, bineînţeles, să respecte deontologia jurnalistică. Curtea Europeană a arătat în multe din deciziile sale că trebuie găsit un echilibru între dreptul la libera exprimare şi dreptul la viaţa privată, acesta din urmă fiind protejat de art. 8 din Convenţie, şi că dreptul la libera exprimare nu trebuie să încalce anumite limite ce ţin în plus de protecţia reputaţiei şi drepturilor celorlalţi (cauzele Stângu şi Scutelnicu contra României).

A făcut referire recurentul la cauza Schustel contra Austriei, Curtea Europeană statuând în speţă că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele, integritatea fizică şi morală, iar garanţia oferită de art. 8 din Convenţie este destinată, în principal, să asigure dezvoltarea personalităţii fiecărui individ în relaţiile sale cu semenii, fără ingerinţe din afară, existând o zonă de interacţiune dintre indivizi şi terţi, care, chiar şi într-un context considerat public sau politic, poate aparţine vieţii private. Or, în atare circumstanţe, publicarea unor articole defăimătoare interferează cu viaţa privată a unei persoane, chiar dacă aceasta este şi una publică.

Prin urmare, deontologia profesională a jurnaliştilor, în accepţiunea art. 10 din Convenţie, când se pretinde că articolele sunt cele de interes general, presupune în mod obligatoriu ca afirmaţiile să nu fie tendenţioase, cu scopul vădit de a distruge credibilitatea, onoarea, reputaţia şi dreptul la imagine al unei persoane.

Pornind de la aceste consideraţii teoretice, instanţa de apel a apreciat greşit asupra neîndeplinirii cumulative a condiţiilor necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimaţilor pârâţi, prin aceea că a reţinut eronat faptele în raport de exigenţele impuse de textele de lege anterior menţionate.

Astfel, atât în titlul, cât şi în cuprinsul articolului publicat în ziarul "România Liberă’’ sunt inserate afirmaţii inexacte, calomnioase, vexatorii şi expresii insultătoare ce în mod evident aduc atingere demnităţii, onoarei, reputaţiei, imaginii şi vieţii personale a recurentului. Autorul a folosit expresia "Legăturile fiului primarului A. cu familia de sirieni sunt atât directe cât şi indirecte’’.

Dacă intenţia era de a informa opinia publică în mod corect şi de a arăta că unul din membrii familiei D. are parteneri de afaceri cu trecut controversat, trebuia să menţioneze în mod distinct şi exclusiv numele lui E., nu să utilizeze expresii, cum ar fi "legăturile primejdioase ale familiei Pandele’’, care îl include nu numai pe recurent, ci şi pe cei doi fii minori, precum şi pe soţia acestuia, F., sau "famiglia din care face parte’’, termenul "famiglia’’ fiind utilizat cu precădere pentru a desemna o organizaţie criminală de tip mafiot. Tot unei structuri de acest tip, autorul a înglobat şi legătura dintre familia D. şi familia G. şi a indicat că soţii G. au calitatea de naşi ai cuplului D.-F..

De asemenea, asocierea pe care pârâtul B. o face între recurentul reclamant, fiul acestuia şi, respectiv, H. şi comisarul-şef al Gărzii Financiare Ilfov, I., care sunt priviţi drept "coordonatorii unei reţele de tip mafiot’’ nu este susţinută de informaţii sau argumente care să reflecte imaginea creată de autor (a asocierii reclamantului cu aceste persoane), acelaşi lucru fiind valabil şi pentru afirmaţiile referitoare la "grupul organizat cu preocupări circumscrise criminalităţii organizate’’, când s-a asociat numele unui partener de afaceri al doamnei J. (asociată într-o societate comercială cu E.) cu cel al recurentului.

În aceeaşi linie a articolului este folosită şi afirmaţia "K. S.R.L. nu este unicul business al familiei Pandele’’ prin care autorul sugerează implicit legătura recurentului reclamant cu partenerii de afaceri ai partenerilor de afaceri sau asociaţi ai fiului său. Or, în firma respectivă, din familia D., doar E. deţine calitatea de asociat.

În speţă, contrar celor reţinute în decizia instanţei de apel, există fapta ilicită, deoarece prin afirmaţiile făcute reclamantului i-au fost încălcate dreptul la imagine, demnitate, onoare, inclusiv dreptul la viaţă privată, fiindu-i produs un prejudiciu.

Apariţia articolului în perioada campaniei electorale premergătoare alegerilor locale din anul 2016 indică intenţia autorului de a direcţiona atenţia publicului către persoana recurentului A. şi nu are în mod direct vreo justificare legată în mod real de interesul public, deoarece fiind vorba de informaţii din activitatea comercială a societăţii în care este asociat E., referitoare la aspecte de la nivelul anilor 2008-2014, este evident că puteau fi făcute publice printr-un articol scris şi publicat mult mai devreme.

A admis recurentul că, în cazul unei persoane publice, limitele între care se apreciază că i-au fost sau nu încălcate drepturile personale sunt mai largi decât în mod obişnuit, însă, în situaţia din speţă, nu se înţelege care este "interesul public atât raportat la informaţiile prezentate, cât şi la calitatea subiectului’’ ce ar înlătura caracterul ilicit al faptei săvârşite în cadrul libertăţii de exprimare, deoarece informaţiile din articol nu au caracter de noutate la nivelul anului 2016, când a apărut materialul.

Articolul difuzat cuprinde o multitudine de informaţii, unele eronate, altele denaturate, cu privire la persoana reclamantului şi a familiei sale, menite să construiască o imagine deformată asupra acestora. Or, în ipoteza conturată nu poate fi vorba de o liberă exprimare subsumată vreunei reale dezbateri de interes general sau unui veritabil demers jurnalistic, cum în mod greşit a reţinut Curtea de Apel în lumina prevederilor art. 10 din Convenţia Europeană, referitor la activitatea recurentului în funcţia publică pe care o deţine. Afirmaţiile publicate reprezintă repetate atacuri la persoana reclamantului, câtă vreme nu privesc activitatea profesională sau cea din funcţia de primar al oraşului Voluntari, ci doar aspecte legate de societăţile comerciale în care este sau a fost vreodată asociat E. (sau celalalt fiu major al reclamantului, L.).

Maniera de redactare a textului evidenţiază elementele denigratoare, de natură a pune sub semnul întrebării moralitatea şi imaginea recurentului reclamant, cu impact asupra vieţii private, demnităţii şi activităţii profesionale. Prin fapta ilicită săvârşită s-a produs o încălcare a mai multor drepturi protejate prin dispoziţii legale, art. 72 alin. (1) şi (2) şi art. 73 C. civ., deoarece în cadrul materialului autorul a folosit o poză a recurentului, fără a avea permisiunea acestuia.

În opinia recurentului, sunt întrunite toate condiţiile pentru atragerea răspunderii civile a intimaţilor. Prejudiciul are un caracter cert, dat de publicarea materialului cu intenţia de a direcţiona atenţia publicului asupra persoanei reclamantului, fiindu-i lezată onoarea şi buna reputaţie, atât în societate, cât şi în activitatea profesională pe care o desfăşoară. Afirmaţiile defăimătoare care i-au adus atingere drepturilor personale îmbracă forma unei fapte ilicite, în cadrul căreia conduita şi vinovăţia constă în publicarea articolului. O altă condiţie îndeplinită este legătura de cauzalitate dintre acţiunea ilicită şi prejudiciu şi rezultă din săvârşirea faptei prin vătămarea valorilor sociale ocrotite. Nu în ultimul rând, există şi vinovăţie, pârâtul acţionând cu intenţia de a denigra şi punând în contrast expresii de tipul "slujbaş al statului’’ cu imaginea asocierii cu persoane care ar face parte dintr-o grupare de criminalitate organizată, fără a se referi la aspecte pozitive din activitatea desfăşurată în calitate de primar.

În considerarea criticilor aduse hotărârii de apel, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea pricinii spre rejudecare, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

5. Apărările formulate în calea de atac

Intimatul B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului din punct de vedere al neîncadrării susţinerilor recurentului în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, a prezentat argumente pentru respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, comunicat părţilor, iar prin încheierea din 24 iunie 2021, s-a admis în principiu recursul şi s-a fixat termen pentru judecarea acestuia la 28 octombrie 2021, cu citarea părţilor, în şedinţă publică. A fost înlăturată excepţia de nulitate a recursului, deoarece s-a considerat că aspectele deduse judecăţii în recurs fac posibilă încadrarea în motivul de nelegalitate înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât relevă o încălcare normelor de drept material, art. 72, 73, 75, 252, 1357 şi 1349 din C. civ. şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia atacată, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin criticile formulate în conţinutul recursului, subsumabile motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut nelegalitatea deciziei instanţei de apel prin prisma aplicării greşite a dispoziţiilor art. 72, 73, 75, 252, 1357, 1349 din C. civ. şi ale art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte reţine că tribunalul a fost învestit cu o acţiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor de presă, prin care reclamantul A. a solicitat, în esenţă, obligarea pârâţilor B. şi C. S.R.L., în solidar, la plata daunelor morale în cuantum de 500.000 euro, produse prin afirmaţii calomnioase şi insultătoare, publicate la 31 martie 2016 în ediţia online a ziarului M., în cadrul articolului de presă intitulat "Legăturile primejdioase ale familiei Pandele’’, obligarea pârâţilor ca pe cheltuială proprie să publice scuze şi hotărârea ce se va pronunţa în cauză în ziarul M., precum şi difuzarea acestora pe posturile publice de televiziune N. şi O..

Fapta ilicită imputată pârâţilor a constat în utilizarea unor afirmaţii calomnioase şi vexatorii la adresa reclamantului, ce au adus atingere demnităţii, onoarei, reputaţiei, imaginii şi vieţii private a acestuia, atât prin conţinutul materialului publicat într-un cotidian de largă răspândire naţională, cât şi prin titlul utilizat "Legăturile primejdioase ale familiei Pandele’’.

S-a impus primei instanţe şi de apel necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţă a dreptului reclamantului la protecţia reputaţiei sale, ca element constitutiv al dreptului la viaţă privată şi a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate, şi a dreptului pârâţilor la libertatea de exprimare, cu privire la care s-a susţinut că a fost exercitat în limitele sale interne, sens în care nu li se poate imputa săvârşirea unei fapte ilicite.

În speţă, Curtea de Apel a verificat îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, examinând, prin prisma normelor de drept interne şi a jurisprudenţei CEDO apreciate ca fiind relevante, în ce măsură libertatea de exprimare a pârâţilor şi de informare a publicului a încălcat dreptul la respectarea vieţii private a reclamantului.

O atare abordare în soluţionarea litigiului s-a impus, deoarece doar în ipoteza în care s-ar fi constatat că prin construcţiile semantice din cadrul articolului publicat, pârâtul B. s-ar fi plasat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenţie.

Din perspectiva criteriilor de apreciere a dreptului la liberă exprimare, a depăşirii limitelor acestuia şi respectării dreptului la viaţă privată în materia delictelor de presă, Înalta Curte apreciază relevantă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat, cu valoare de principiu, că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraf 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care această normă le impune în privinţa lor. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoş împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea Europeană a considerat că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina împotriva României).

Potrivit Curţii Europene, orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi", a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. În consecinţă, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, poate opera dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea-credinţă (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).

Aceeaşi jurisprudenţă relevă faptul că, în opinia CEDO, presa joacă un rol esenţial în exercitarea libertăţii de exprimare într-o societate democratică, respectiv, deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt, totuşi, presa are sarcina de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general (cauza Cumpăna şi Mazăre împotriva României).

În referire la protecţia oferită jurnaliştilor care dezbat probleme de interes public, precum şi la limitele criticii acceptabile, CEDO a statuat că libertatea de exprimare este aplicabilă şi informaţiilor ori ideilor care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. contra Norvegiei).

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informaţii de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele şi funcţia acestora, implică, pentru autor, obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă.

În acelaşi timp, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, apreciind că dacă concreteţea primelor se poate dovedi, următoarele nu-şi pot demonstra exactitatea. Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenţie. Nu e mai puţin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cauzele Cumpănă şi Mazăre contra României, Petrina contra României, Ivanciuc contra României). Aşadar, Curtea analizează dacă există o bază factuală suficient de susţinută la originea afirmaţiilor efectuate (cauza Cârlan împotriva României). Pe de altă parte, în cazul în care presa contribuie la dezbaterea publică asupra chestiunilor care suscită o preocupare legitimă, nu trebuie să i se impună să întreprindă cercetări independente (cauza Colombani şi alţii contra Franţei, Bladet Tromso şi Stensaas contra Norvegiei).

În ceea ce priveşte judecăţile de valoare, s-a reţinut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calităţile profesionale şi personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federaţia Rusă, Feldek contra Slovacia, Marônek contra Slovacia). Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare şi faptele ce stau la baza sa poate să varieze de la caz la caz în funcţie de circumstanţele specifice (cauza Feldek contra Slovaciei), respectiv a apreciat că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecăţii de valoare este mai puţin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (cauzele Feldek contra Slovaciei, Observer şi The Guardian contra Regatului Unit).

Tot astfel, posibilitatea recunoscută ziaristului de a exagera, la nevoie, în prezentarea informaţiilor se justifică, pe de o parte, prin caracterul perisabil al informaţiei, iar, pe de altă parte, prin necesitatea ca ziaristul să poată folosi o modalitate de a atrage atenţia publicului asupra chestiunilor de interes public la care se referă (cauza Dalban contra României).

Testul "necesităţii într-o societate democratică" impune Curţii să determine dacă "interferenţa" în privinţa libertăţii de exprimare a corespuns unei "nevoi sociale imperioase", dacă a fost proporţională cu scopul legitim urmărit şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru justificarea sa au fost "relevante şi suficiente".

În acest sens, trebuie avut în vedere faptul că exerciţiul dreptului la liberă exprimare presupune dreptul de a primi informaţii şi de a comunica altora informaţii, iar a interzice unui ziarist să expună publicului informaţiile primite cu privire la activitatea unei persoane publice în îndeplinirea atribuţiilor profesionale echivalează cu o încălcare a art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atât sub aspectul libertăţii de exprimare, cât şi a dreptului la informare, respectiv că, a aplica sancţiuni pecuniare unui ziarist care critică o persoană publică, tinde să-l determine pe acesta ca, pe viitor, să nu mai recurgă la critici şi să renunţe la discutarea publică a problemelor ce interesează viaţa colectivităţii.

Înalta Curte constată că decizia atacată reflectă o aplicare corectă a principiilor jurisprudenţei CEDO sus-evocate, instanţa de apel procedând la o analiză distinctă a elementelor determinante în aprecierea respectării limitelor libertăţii de exprimare, astfel că susţinerile recurentului formulate sub acest aspect nu pot fi validate.

Pornind de la conţinutul articolului în cauză, a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, criteriu ce îl vizează pe reclamant, om politic faţă de care limitele libertăţii de exprimare sunt mai largi, contextul postării materialului, anterior organizării alegerilor locale pentru funcţia de primar al oraşului Voluntari (pentru care a candidat reclamantul şi a fost reales la 5 iunie 2016), deoarece este de ştiut că atenţia publicului este canalizată asupra activităţii celor ce acced la această funcţie, precum şi a familiei acestora.

Instanţa supremă notează că, în cazul persoanelor publice, protecţia pe care o pot pretinde este mai laxă, activitatea lor fiind sub lupa opiniei publice, cum corect a observat şi instanţa de apel, iar în cazul persoanelor care nu pot fi considerate publice, acestea pot pretinde o respectare mai riguroasă a dreptului la viaţă privată.

Examinând fapta imputată pârâtului B. prin folosirea afirmaţiilor din cuprinsul articolului, cât şi a titlului utilizat "Legăturile primejdioase ale familiei Pandele’’, Curtea le-a evaluat în mod corect şi a stabilit că materialul relevă aspecte din activitatea membrilor familiei recurentului reclamant, în concret ilustrează relaţiile de afaceri pe care fiul reclamantului le are cu anumite persoane, fie suspecte de a fi implicate într-o reţea de evaziune fiscală, fie considerate un risc la adresa securităţii naţionale a României - cetăţenii sirieni tată şi fiu, P. şi H. şi cetăţeanul chinezo-australian Q.. De asemenea, au fost făcute afirmaţii referitoare la firmele şi afacerile controlate de fiii reclamantului şi prima soţie - L., E. şi R. în diverse domenii: imobiliar, acvacultură, comerţ cu bijuterii. Or, aşa cum a subliniat şi instanţa de apel, toate aceste elemente nu abordează viaţa privată a reclamantului şi a familiei sale, fiind dezvăluite în cadrul articolului informaţii ce ţin strict de activitatea profesională a acestora.

Trebuie reţinut că expresiile şi tonul general al articolului nu au fost ofensatoare sau insultătoare, încadrându-se în marja de exagerare îngăduită jurnaliştilor, iar afirmaţiile au o bază factuală suficientă, însă nu au fundamentat în mod direct o judecată de valoare, ci s-au limitat la a trata un stil jurnalistic în limitele acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, cu scopul aducerii unor informaţii la cunoştinţa publicului.

Se mai impune a se menţiona, în consens cu statuarea instanţei de apel, şi că titlul articolului "Legăturile primejdioase ale familiei Pandele’’ nu are semnificaţia unei construcţii cu caracter ofensator la adresa reclamantului, potrivit tezei enunţate în recurs. Este adevărat că acesta cuprinde o doză de exagerare, jurisprudenţa europeană promovând ideea că pot exista în câmpul libertăţii de exprimare, fără a aduce atingere altor valori, şi informaţii care şochează - cauza A. contra Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009 "libertatea de exprimare este aplicabilă şi informaţiilor ori ideilor care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private.’’ Însă, titlul utilizat, contrar aserţiunilor recurentului, nu este apt să şocheze, ci lasă să se înţeleagă despre ce este vorba în materialul publicat, ce cuprinde o informare despre numeroasele afaceri derulate de fiul reclamantului E. şi partenerii de afaceri ai acestuia.

Referitor la asocierea efectuată în recurs, pe baza propriei interpretări a informaţiilor din articol, că reclamantul sau fiul său ar fi coordonatorii unei reţele mafiote împreună cu H. şi comisarul şef al Gărzii financiare Ilfov, I., instanţa de apel a dezlegat corect înţelesul construcţiei, stabilind că, de fapt, materialul se raportează exclusiv la aceste din urmă persoane şi nu s-a menţionat despre reclamant că ar avea o legătură cu ele.

În speţă nu se verifică nici apartenenţa recurentului reclamant la "grupul organizat cu preocupări circumscrise criminalităţii organizate’’, deoarece sintagma nu îl menţionează pe reclamant sau fiul acestuia, ci pe unul din partenerii de afaceri ai numitei J., asociată în unele afaceri cu E., constatare corect realizată prin decizia atacată.

Nu poate constitui obiect de cenzură critica vizând folosirea în text a expresiei "famiglia din care face parte’’, dacă acest enunţ constituie o expresie denigratoare la adresa reclamantului prin prisma semnificaţiei atribuite în recurs - este utilizat cu precădere pentru a desemna o organizaţie criminală de tip mafiot - cu argumentul că nu a fost utilizată în cuprinsul articolului.

În raport de cele constatate, Înalta Curte consideră că aprecierea instanţei de apel, în sensul că maniera în care intimatul B. a redactat materialul publicat, cât şi titlul acestuia, nu excede limitelor acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, este judicioasă, demersul jurnalistic fiind unul legitim, cu scopul de a informa publicul cu privire la un subiect de interes în doza de exagerare permisă.

Pe cale de consecinţă, raţionamentul juridic expus în decizia contestată nu relevă o aplicare greşită a normelor invocate de recurent şi nici a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care să determine atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor în prezenta cauză. Astfel, cum toate criticile au fost găsite ca lipsite de fundament de prezenta instanţă de control judiciar în cercetarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Solicitarea recurentului, de acordare a cheltuielilor de judecată pentru faza procesuală a recursului, nu poate fi soluţionată favorabil, întrucât este partea care a pierdut procesul şi, în planul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., nu poate fi îndreptăţită la recuperarea sumelor avansate cu acest titlu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 161A din 2 martie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge, ca nefondată, cererea formulată de recurent privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2021.