Tort liability for administrative transfer omission and inapplicability of eviction guarantee in state-to-local land transfers

Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2021

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, secţia a II-a civilă, la data de 25.06.2018, sub dosarul nr. x/2018, reclamanta Unitatea Administrativă Teritorială (UAT) Judeţul Brăila a chemat în judecată pârâta Agenţia Domeniilor Statului (ADS) Brăila solicitând să se stabilească existenţa unei fapte ilicite săvârşită de pârâtă cu vinovăţie şi să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 3.760.463,11 RON, cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul suferit, pe temeiul răspunderii civile delictuale.

Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Agenţia Domeniilor Statului a depus un înscris prin care a arătat că, în ceea ce priveşte pârâta ADS Brăila, se impune admiterea excepţiei lipsei capacităţii procesuale civile, întrucât nu există ca şi entitate juridica, fiind în realitate doar o reprezentanţă teritorială a sa, lipsită de capacitate juridică şi de organe proprii de conducere.

Reclamata a formulat cerere modificatoare solicitând introducerea în cauză în calitate de pârâtă şi a ADS Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.

La termenul de judecată din 03.07.2018 instanţa a pus în discuţie excepţia necompetenţei sale funcţionale.

Prin încheiere, la acelaşi termen s-a admis excepţia necompetentei funcţionale a secţiei a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal a Tribunalului Brăila şi s-a dispus înaintarea cauzei spre competentă soluţionare la secţia I Civilă a Tribunalului Brăila.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei I civilă a Tribunalului Brăila la data de 09.07.2018, sub dosarul nr. x/2018.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Brăila

Prin sentinţa civilă nr. 281 din 06.05.2019, Tribunalul Brăila a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei ADS Brăila şi, totodată, a respins, ca nefondată, cererea modificată formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Brăila, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Domeniilor Statului - Brăila şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Agenţia Domeniilor Statului.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Galaţi

Prin decizia civilă nr. 160A din 13 noiembrie 2019, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta UAT Judeţul Brăila în contradictoriu cu intimata Agenţia Domeniilor Statului împotriva sentinţei civile nr. 281 din 06.05.2019 pronunţate de Tribunalul Brăila

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Galaţi a declarat recurs reclamanta UAT Judeţul Brăila, criticând soluţia pentru nelegalitate.

Se solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate ca fiind nelegală, iar cu ocazia rejudecării cauzei: admiterea cererii de chemare în judecată ca fiind temeinică, cu obligarea intimatele la plata sumei de 3.760.463,11 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat Unităţii Administrativ Teritoriale a Judeţul Brăila ca urmare a evingerii de către terţa persoană S.C. A. S.R.L., proprietarul îmbunătăţirilor funciare - amenajări orezicole ce s-au aflat pe terenul predat de acestea către UAT- Judeţul Brăila, conform Procesului-verbal de predare primi re din data de 19.04.2005, având în vedere următoarele:

Astfel, prin raportare la normele de drept material incidente, Curtea de Apel Galaţi a apreciat, în mod nelegal, că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative ale răspunderii civile delictuale, respectiv că, nu există fapta ilicită a intimatelor Agenţia Domeniilor Statului Judeţul Brăila şi Ministerul Dezvoltării Rurale-Agenţia Domeniilor Statului.

Contrar reţinerii instanţei de apel, potrivit căreia "instanţa nu poate aprecia ca fondat punciul de vedere al subscrisei, în sensul că prin atitudinea neglijentă a pârâtelor-intimate de a nu face precizările cu privire la situaţia juridică reală a terenului predat prin procesul-verbal din data de 19.04.2005, s-a săvârşit o faptă ilicită, întrucât această predare s-a făcut conform specificaţiilor din H.G. şi s-a arătat destinaţia de teren agricol a suprafeţelor, în plus se cunoştea că din suprafaţa de 1467,5 ha teren care fusese în administrarea S.C. B. S.A., exista 205,0 ha teren ocupat de ape, 87,84 ha teren ocupat de drumuri, 77,48 ha teren ocupat de canale şi diguri (aspectul neputând fi negat pentru că este specificat expres în H.G. nr. 948/2010 ca fiind cunoscut din 2004), Desi predarea s-a făcut în baza H.G., Consiliul Judeţean Brăila nu a avut cunoştinţă de construcţiile de sine stătătoare de tip amenajări orezicole, având în vedere că în niciun document nu se face vorbire despre acestea.

Consiliul Judeţean Brăila nu ştia destinaţia terenului agricol, cum, în mod eronat, a interpretat instanţa de apel, acest lucru reieşind din însăşi actele normativă, dar, din toate actele normative nu se ştia de amenajările orezicole - construcţii, identificate cadastral şi care aparţineau unei terţe persoane, iar acest aspect a condus la apariţia prejudiciului în sarcina instituţiei Consiliului Judeţean Brăila.

De asemenea, consideră că instanţa de apel, în mod greşit, a analizat cu titlu general îndeplinirea condiţiilor cumulative ale răspunderii civile delictuale, şi nu s-a aplecat, în mod concret la analizarea acestora, prin raportare directă la situaţia juridica a terenului, făcând abstracţie că acesta este un teren agricol.

Aprecierea instanţei de apel potrivit căreia "deşi nu se specifică expres destinaţia de canale şi diguri destinate exploatării orezicole, denumirea societăţii care administrase aceste terenuri S.C. B. S.A., era suficient de sugestivă pentru a arăta cărui tip de exploatare agricolă fuseseră destinate respectivele terenuri", este nelegală şi totodată lipsită de relevanţă în analiza îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, având în vedere, în primul rând că, problema litigioasa supusa soluţionării nu priveşte destinaţia terenului (agricol sau neagricol), iar în al doilea rând, dacă instanţa ar fi analizat înscrisurile existente la dosar, în special considerentele sentinţei civile nr. 232/2015, ar fi constatat că instanţa de judecată, Tribunalul Brăila, a stabilit că, amenajările orezicole existente pe teren sunt imobile - construcţii distincte de acesta, fapt pentru care sunt identificare cadastral în 14 cărţi funciare.

Aşadar, nu se poate reţine că, prin simplul fapt că acest teren a fost în administrarea S.C. B. S.A., se dovedeşte pasivitatea şi lipsa de diligenţă a Consiliului Judeţean Brăila, respectiv lipsa săvârşirii faptei ilicite de către intimate.

Instanţa de apel nu a indicat, în mod expres, un act administrativ în baza căruia UAT Judeţul Brăila - Consiliul Judeţean Brăila trebuia să cunoască faptul că terenul este grevat de amenajările orezicole, respectiv că acestea aparţineau terţei persoane, S.C. A. S.R.L..

Astfel, neexistând nici un act administrativ care să arate, în mod concret, categoria de folosinţă a digurilor, canalelor şi drumurilor aflate pe teren, în sensul că acestea reprezintă construcţii amenajări orezicole, obligaţia de a face precizări cu privire la acestea revenea intimatei Agenţia Domeniilor Statului Judeţul Brăila, care a participat efectiv la predarea primirea terenului.

De asemenea, reţinerea instanţei, în sensul că "reclamanta nu a dovedit, prin probatoriul cin dosarul de faţă, că ADS cunoştea că amenajările orezicole au fost transmise din proprietatea administratorului iniţial aflat în insolvenţă în proprietatea S.C. A. S.R.L., până la intabulam, care a intervenit în 2005, ulterior apariţiei H.G. nr. 2084/2004 şi încheierii protocolului', este vădit nelegală, având în vedere că, prin interogatoriul administrat cât şi prin întâmpinarea formulată, însăşi intimata a recunoscut că, ea "cunoştea faptul că terenul ce urma a fi predat era ocupat de construcţii amenajări orezicole, chiar şi într-o suprafaţă mai mică, respectiv 70,72. şi că instituţia UA T Judeţul Brăila prin Consiliul Judeţean Brăila nu poate susţine că nu ştia de existenta amenajării orezicole Baldovinesti şi implicit faptul că proprietarul acestei amenajări era S.C. A. S.R.L. Galaţi conform contractului de vânzare cumpărare nr. x/09.07.2003 şi a încheierii nr. 161/22.06.2005 din dosarul nr. x/2000 de pe rolul Tribunalului Brăila."

Consideră că, în temeiul rolului activ, instanţa de apel ar fi putut observa fără putinţă de tăgadă că, apărările intimatelor sunt contradictorii, ceea ce conduce în mod rezonabil la faptul că, conduita acestora nu a fost una de bună credinţă.

Dacă instanţa de apel ar fi procedat la o analiză temeinică a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, ar fi constatat fapta ilicită a intimatei derivată, odată, din neglijenţa acesteia în calitate de administrator al terenului, în sensul în care deşi între S.C. B. S.A. şi S.C. A. S.R.L. operase vânzarea cumpărarea acelor construcţii amenajări orezicole, aceasta nu au făcut nici o menţiune în actele administrative emise, respectiv procesul-verbal de inventariere a terenurilor agricole sau neagricole la S.C. B. S.A., iar, în al doilea rând, prin omisiunea intimatei Agenţia Domeniilor Statului Judeţul Brăila, de a face efectiv precizări privind ocuparea terenului neagricol de amenajări orezicole, identificate prin categorii de folosinţe, drumuri, diguri si canale, la momentul predării acestuia.

Raportat la considerentele avute în vedere de Curtea de Apel Galaţi, consideră că instanţa a motivat extrem de sumar, menţionând doar că potrivit Hotărârii de Guvern nr. 2084/2004 şi a Protocolului, Consiliul Judeţean Brăila trebuia "să ştie" de existenta amenajărilor orezicole aflate pe terenul predat prin Procesul-verbal de predare primire d n data de 19.04.2005, şi implicit că acesta "avea obligaţia de a avea un comportament prevăzător şi dacă era nelămurita asupra destinaţiei terenului agricol putea sa solicite detalii sau sa facă obiecţiuni în procesul-verbal de predare primire".

Nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au motivat, cu referire expresa la temeiuri de drept, care este culpa Consiliului Judeţean Brăila, implicit lipsa de vinovăţie a intimatelor, ţinând cont ca acestea s-au limitat doar la a analiza şi transpune elementele din H.G. nr. 2087/2004, fără o analiza în ansamblu a situaţiei de fapt şi a consecinţelor juridice pe care Ie-a produs atitudinea neglijentă a intimatelor.

Faţă de considerentele hotărârii recurate, instanţa de apel, s-a aflat într-o vădită eroare, deoarece interpretarea dată de aceasta lipseşte de conţinut actele administrative, şi încurajează atitudinea neglijentă a intimatelor în întocmirea actelor normative/administrative. Dacă intimata, Agenţia Domeniilor Statului Judeţul Brăila, ar fi făcut menţiunile/precizările necesare cu privire la existenţa construcţiilor de tip amenajări orezicole, care se găsesc pe terenul predat, prejudiciul stabilit în sarcina Unităţii Administrativ Teritoriale Judeţul Brăila - Consiliul Judeţean Brăila, nu ar fi existat.

Din analiza considerentelor hotărârilor pronunţate, atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au făcut o nelegală interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1349, 1357 C. civ. sau art. 998 - 1003 C. civ. vechi, restrângând formele faptei ilicite, condiţie a răspunderii civile delictuale, doar la fapta omisivă proprie.

Or, în jurisprudenţa instanţelor de judecată, s-a statuat că fapta ilicită să fie interpretată sub toate formele vinovăţiei, inclusiv sub forma culpei prin neglijenta.

Fapta ilicită constituie orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt aduse atingeri dreptului subiectiv sau intereselor legitime aparţinând unei anumite persoane, iar prejudiciul constă în rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşite. Pentru a putea fi reparat, prejudiciul trebuie să fie cert, adică sigur, atât în privinţa existenţei sale, cât şi a posibilităţii de evaluare. De asemenea, este necesar ca prejudiciul să nu fi fost reparat încă.

Prin fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, se înţelege orice acţiune sau inacţiune prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau interesului ce aparţine unei persoane. Astfel, nu numai fapta comisiva, ci şi omisiunea ar putea constitui element al răspunderii civile delictuale, în măsura în care norma juridica obliga o persoana să acţioneze într-un anumit mod, iar aceasta nu s-a conformat dispoziţiei legale, deci nu si-a îndeplinit o activitate impusa de lege sau nu a luat o măsura impusa de lege. La aprecierea caracterului ilicit se au în vedere regulile de convieţuire sociala, obiceiul locului (art. 1349 C. civ.).

In prezenta cauză, fapta ilicită a intimatelor rezultă din omisiunea acestora de a preda terenul aflat în paza lor juridica, nefiind liber de sarcini, şi fără a face menţiunile obligatorii, privind existenta amenajărilor orezicole, deşi conform atribuţiilor legale aveau aceasta obligaţie.

De asemenea, referitor la vinovăţie, instanţa trebuia să reţină ca fiind îndeplinita această condiţie, având în vedere că, în materie de răspundere civila delictuala este angajata răspunderea pentru culpa cea mai mica.

Faptul că omisiunea nu a fost săvârşită, pe considerentul că, în Hotărârea Guvernului nr. 2087/2004, apărea că terenul agricol era ocupat de drumuri, canale şi diguri dar nu şi că proprietatea acestora aparţine unei societăţi private şi nu Statului Român, respectiv că Consiliul Judeţean Brăila nu a solicitat lămuriri cu privire la destinaţia agricola a terenului, nu exonerează pe paratele - intimate de răspunderea civilă.

Culpa trebuie dovedită de către cel care este păgubit, aceasta neputând fi dovedită în mod direct, căci este o atitudine psihică. Astfel, judecătorul deduce atitudinea psihică a autorului după ce se dovedeşte existenţa faptei ilicite şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită.

Consideră că, în cauză, prima condiţie a răspunderii civile delictuale este îndeplinită, fapta ilicită a intimatelor fiind reprezentată de omisiunea/neglijenţa consemnării în procesul-verbal de predare primire din data de 19.04.2005, respectiv protocol, faptul că terenul ce urma a fi predat era ocupat de construcţii - amenajări orezicole, identificate pe categorii de folosinţa drumuri, canale şi diguri ca aparţinând unei persoane juridice private, în calitate de administrator al terenului, omisiune care a condus la obligarea Consiliului Judeţean Brăila la plata sumei de 3.613.426 RON cu titlu de despăgubiri către o terţă persoană, reprezentând contravaloarea amenajărilor orezicole, prin sentinţa civilă nr. 232/2015 a Tribunalului Brăila, rămasă definitivă şi irevocabilă.

Şi cea de-a doua condiţie pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv existenta unui prejudiciu cauzat de fapta ilicită, este îndeplinită în cauză. Astfel, prejudiciul reprezintă rezultatele dăunătoare de natură patrimonială cauzate subscrisei UAT- Judeţul Brăila.

In concluzie, se solicită admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 160/A/13.11.2019, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, şi, în consecinţă, obligarea intimatelor la plata sumei de 3.760.463,11 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Brăila ca urmare a evingerii de către terţa persoană S.C. A. S.R.L. de îmbunătăţirile funciare - amenajări orezicole ce s-au aflat/se află pe terenul predat de acestea către instituţia noastră, conform procesului-verbal de predare primire din data de 19.04.2005.

In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata Agenţia Domeniilor Statului a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Susţinerea reclamantei UAT Brăila că nu a avut cunoştinţă de construcţiile de sine stătătoare de tip amenajări orzicole, nu sunt întemeiată întrucât aşa cum a arătat şi in faţa instanţei de apel, predarea-preluarea terenurilor prevăzute în Hotărârea de Guvern nr. 2087/2004, s-a făcut pe bază de protocol încheiat între Agenţia Domeniilor Statului în calitate de predator şi reclamantă în calitate de primitor.

Nu se pot reţine ca fondate afirmaţiile reclamantei, în condiţiile în care predarea-primirea terenurilor s-a făcut conform specificaţiilor din H.G. şi s-a arătat destinaţia de teren agricol a suprafeţelor. Chiar dacă în procesul-verbal de predare şi primire şi protocolul încheiat de părţi în aprilie şi respectiv martie 2005 nu se menţiona noul proprietar al amenajărilor care din anul 2003 devenise S.C. A. S.R.L., situaţia nu poate fi reproşată paratei ADS, în condiţiile în care contractul prin care S.C. A. a devenit proprietar a devenit opozabil terţilor cum este şi ADS abia în 2005, după predare, când S.C. A. şi-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară.

În plus, reclamanta avea obligaţia de a avea un comportament prevăzător şi dacă era nelămurită asupra destinaţiei terenului agricol putea să solicite detalii sau să facă obiecţiuni în procesul-verbal de predare-primire. Astfel, deşi se invocă omisiunea persoanei obligata la predare reclamantul face abstracţie de obligaţia de diligentă a primitorului, care nu a făcut toate demersurile pentru a lămuri aspecte legate de destinaţia terenului, fiind mulţumit de menţiunea generică de teren agricol.

Cum toate actele şi faptele juridice la care se referă reclamanta în acţiunea sa - H.G. şi încheierea protocolului şi procesului-verbal de predare-primi re care în aprecierea părţii au generat prejudiciul - au fost încheiate sau săvârşite în anii 2004-2005 când era în vigoare C. civ. din 1864, înseamnă că dispoziţiile din acest act normativ trebuie avute în vedere la analizarea situaţiei de fapt.

Nu se poate reţine faptul că ADS ar fi îngrădit reclamantei exercitarea dreptului de proprietate asupra terenurilor predate, cel mult se poate reţine că un astfel de drept i-a fost eventual îngrădit doar societăţii A., cu care de altfel s-aşi purtat litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2011

Pentru ca o faptă să fie sancţionată pe tărâm delictual, ea trebuie să interfereze şi cu raporturi juridice de drept civil, sau cel puţin să le afecteze în parte, să aibă caracter ilicit.

În speţa de faţă, nu se poate reţine nicio omisiune cu caracter ilicit în sarcina pârâtei, astfel că, neîndeplinindu-se una din condiţiile cumulative ale răspunderii civile delictuale, aşa cum rezultă ele din prevederile art. 998-1003 C. civ., nu se poate aprecia ca fiind fondată acţiunea reclamantei.

Reclamanta a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de către intimată prin întâmpinare şi admiterea recursului.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 14 septembrie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Brăila, împotriva deciziei nr. 160A din 13 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018 şi a fixat termen de judecată la data de 9 noiembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Verificând hotărârea atacată, din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat în cauză este nefondat şi îl va respinge, în considerarea celor ce succed:

Cu referire la cadrul procesual, sub aspectul părţilor între care se derulează litigiul, Înalta Curte observă că, în faţa primei instanţe, a fost invocată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agenţia Domeniilor Statului Brăila, această excepţie fiind respinsă motivat, prin sentinţa civilă nr. 281 din 6 mai 2019 a Tribunalului Brăila.

Evocata sentinţă a fost atacată cu apel exclusiv de reclamantă, pentru aspecte legate de îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, în aceste limite fiind judecat apelul, prin decizia civilă nr. 160/A din 13 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Galaţi.

Aşa fiind, dispoziţia referitoare la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei ADS Brăila a dobândit autoritatea lucrului judecat, fiind o chestiune procesuală care nu mai poate face obiectul controlului de legalitate, în faţa instanţei de recurs, potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ.

În privinţa limitelor acestui proces, precum şi a legii substanţiale incidente, Înalta Curte relevă dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor".

Complementar, prin art. 22 alin. (6) C. proc. civ., se stipulează:

"Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

În acelaşi sens, sunt şi dispoziţiile art. 397 C. proc. civ., potrivit căruia:

"Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel".

Prin urmare, cadrul procesual, atât sub aspectul obiectului, cât şi acela al părţilor, este, de regulă, fixat de părţi, în virtutea principiului disponibilităţi, un principiu care este de esenţa procesului civil.

În acest sens se impune a fi interpretate textele normative anterior evocate, manifestarea rolului activ al judecătorului în soluţionarea unei cauze fiind, de regulă, subordonată principiului disponibilităţii părţilor, în toate formele de manifestare a acestuia.

În prezentul proces, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata unor despăgubiri băneşti pentru repararea prejudiciului material care i-a fost cauzat prin săvârşirea unei fapte ilicite de către pârâtă, constând în aceea că i-a predat un teren afectat de sarcini, iar în cuprinsul procesului-verbal de predare-primire a omis să menţioneze situaţia juridică exactă a terenului, respectiv faptul că acesta era ocupat de construcţii specifice unor amenajări orezicole, construcţii care aparţin unor terţe persoane. Se susţine că pârâta avea obligaţia de a preda imobilul liber de orice sarcini.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1349 C. civ., reclamanta afirmând că "sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv a răspunderii contra evicţiuni, în sensul în care în cauză există o faptă ilicită, o vinovăţie a pârâtei în producerea prejudiciului, un raport de cauzalitate dintre vinovăţie şi prejudiciu, iar fapta este săvârşită potrivit dispoziţiilor legale".

Reclamanta, în virtutea dreptului său de dispoziţie în proces, a învestit instanţa de judecată cu soluţionarea unei acţiuni civile în răspundere delictuală, în acest sens fiind examinate şi motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată.

În primă instanţă, iar apoi în apel, acţiunea a fost calificată ca fiind una în răspundere civilă delictuală, iar calificarea juridică dată acţiunii nu a fost contestată în căile de atac, de către reclamantă.

Înalta Curte constată că în mod concret instanţa de apel a subliniat că se aplică situaţiei concrete normele C. civ. de la 1864, întrucât toate actele şi faptele juridice la care face referire reclamanta au fost încheiate, respectiv săvârşite între anii 2004 şi 2005. Or, noul C. civ. a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011. Aşa fiind, condiţiile răspunderii civile delictuale urmează a se aprecia în raport cu normele C. civ. de la 1864; în acest sens sunt dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 79/2011 şi art. 6 alin. (2) din noul C. civ.

În acest context, al analizei cauzei cererii de chemare în judecată, Înalta Curte subliniază că obligaţia de garanţie contra evicţiunii, invocată de reclamantă pentru a justifica pretinsa faptă ilicită săvârşită de pârâtă, se analizează din perspectiva răspunderii civile contractuale, garanţia pentru evicţiune, fiind una dintre cele mai importante obligaţii la care dă naştere încheierea unui contract de vânzare. Or, potrivit textelor normative cuprinse în C. civ., regimul juridic al răspunderii delictuale este unul diferit de acela al răspunderii contractuale; cele două forme ale răspunderii civile sunt distincte şi nu pot fi asimilate. Atunci când o terţă persoană aduce atingere unui drept dobândit prin contract de către una dintre părţi, cauzându-i un prejudiciu, suntem în prezenţa angajării răspunderii civile delictuale, ale cărei condiţii nu au nicio legătură cu obligaţia de garanţie pentru evicţiune, apreciată pe temeiul răspunderii contractuale, între părţile raportului juridic substanţial născut din contractul de vânzare-cumpărare. Obligaţia de garanţie pentru evicţiune nu poate fi invocată, aşadar, pentru a justifica antrenare răspunderii civile delictuale.

În prezentul recurs, reclamanta a invocat răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a pârâtei, iar instanţele de fond au respins acţiunea, apreciind, în esenţă că nu sunt probate condiţiile săvârşirii unei fapt ilicite.

În raport cu art. 998-999 din C. civ. de la 1864, săvârşirea unei fapte ilicită este o condiţie a răspunderii civile, distinctă de vinovăţia făptuitorului. Faptele ilicite por fi şi inacţiuni, în ipotezele în care persoanele aflate în anumite situaţii au obligaţia prevăzută expres de lege să săvârşească o anumită acţiune. Astfel fiind, neîndeplinirea acţiunii prevăzute de normele juridice imperative onerative constituie o faptă ilicită.

În cauză, reclamanta susţine că pârâta nu a îndeplinit o obligaţie legală, aceea de a menţiona, în cuprinsul procesului-verbal de predare-primire a imobilului, faptul că acesta este ocupat de construcţii specifice unei amenajări orezicole, care aparţin unei terţe persoane, săvârşind, prin aceasta, o faptă ilicită prin omisiune, cauzatoare de prejudiciu.

Înalta Curte observă că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate publică asupra terenului în suprafaţă totală de 3101,99 ha prin efectul unui act administrativ, H.G. nr. 2087 din 24 noiembrie 2014, care aprobă trecerea unor terenuri cu destinaţie agricolă din domeniul public al statului în domeniul privat al Judeţului Brăila şi în administrarea Consiliului Judeţean Brăila.

Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului judeţean, prin hotărâre a guvernului.

Ulterior, sunt încheiate acte administrative pentru punerea în executare a hotărârii de Guvern mai sus evocate, respectiv protocolul din 17.03.2005, care identifică terenurile, conform anexei 1, şi planurile cadastrale, indicate fiind suprareţele şi persoanele juridice în administrarea cărora se aflau aceste terenuri, la data trecerii lor în domeniul public de interes local; tot astfel, se încheie şi procesul-verbal de predare-primire din 19.04.2005, în cuprinsul căruia se menţionează că, la data predării bunurilor, suprafaţa de 1467.25 ha teren fost în administrarea S.C. Orezicola S.A. este liberă de "sarcini contractuale" (s.n.). Cele două acte administrative de punere în executare a hotărârii de Guvern, în temeiul căreia terenurile au fost transmise în proprietatea Judeţului Brăila, au fost semnate atât de către Administraţia Domeniului Statului judeţul Brăila, cât şi de Consiliul Judeţean Brăila, în calitatea acestora de titulare ale dreptului de administrare; nu au fost formulate obiecţiuni, iar anexele de identificare a bunurilor au fost însuşite ca atare.

În calitate de proprietar al acestor bunuri, Judeţul Brăila promovează o acţiune în revendicare, având ca obiect suprafaţa de teren ocupată de construcţii cu destinaţia amenajări orezicole, folosită de S.C. A. S.R.L. Prin hotărârea judecătorească definitivă pronunţată în soluţionarea acţiunii în revendicare (sentinţa civilă 232/30.03.2015 a Tribunalului Brăila) se statuează, cu autoritate de lucru judecat, că titular al dreptului de proprietate este Judeţul Brăila, terenul de sub construcţii aparţinând domeniului public, iar construcţiile specifice amenajării orezicole sunt în proprietatea pârâtei S.C. A. S.R.L. Galaţi, care le-a dobândit prin cumpărare de la S.C. Orezicala S.A., în anul 2003, dreptul fiind intabulat în cartea funciară, în anul 2015. Instanţa recunoaşte, în favoarea pârâtei din acest proces, un drept de superficie, dobândit în temeiul contractului de vânzare, ea fiind proprietarul amenajărilor orezicole la data emiterii H.G. nr. 287/2004. Prin urmare, se admite acţiunea în revendicare şi proprietarul terenului est obligat la despăgubiri reprezentând contravaloarea amenajărilor orezicole existente pe acel teren şi aflate în proprietatea societăţii pârâte.

În acest circumstanţe, de fapt şi de drept, nu ar putea fi activată obligaţia de garanţie pentru evicţiune. În principal, pentru că prima instanţă a fost învestită cu o acţiune întemeiată pe răspundere delictuală, iar nu pe răspunderea contractuală, iar instanţele judecă numai în limitele învestirii lor. Apoi, nici nu putea fi altfel, atâta timp cât instituţia evicţiunii presupune o pierdere a proprietăţii lucrului sau o tulburare de drept a cumpărătorului, urmare a valorificării de către cumpărător sau de o terţă persoană a unui drept supra acelui lucru. În speţă, reclamanta nu a dobândit proprietatea lucrului prin efectul unei vânzări, ci prin act administrativ, nu a pierdut dreptul de proprietate dobândit şi nici nu este tulburată în exercitarea prerogativelor de proprietar, dobândite în urma încheierii vânzării. În aceste circumstanţe, invocarea garanţiei contra evicţiunii apare a fi lipsită absolut de temei legal, expresia unei greşite înţelegeri a celor două instituţii juridice.

În privinţa răspunderii civile delictuale, invocată de asemeni de către reclamantă, prima instanţă, iar apoi instanţa de apel, au analizat prima dintre condiţiile legale specifice şi necesare pentru antrenarea acesteia, şi anume săvârşirea unei fapte ilicite.

Sarcina probei revenea reclamantei, iar instanţele de fond au constatat că aceasta nu a probat, în mod convingător, caracterul ilicit al omisiunii de a se menţiona în cuprinsul procesului-verbal de predare-primire că o suprafaţă determinată de teren este ocupată de amenajările orezicole aparţinând unei terţe persoane.

Înalta Curte reaminteşte că procesul-verbal evocat de reclamanta-recurentă este actul administrativ de punere în executare a hotărârii de guvern prin efectul căreia bunul a trecut în domeniul public al Judeţului Brăila, la solicitarea acestuia. Mai mult, destinaţia terenului a fost menţionată, s-a precizat că acesta s-a aflat în administrarea S.C. Orezicola S.A., predarea-primirea a fost conformă protocolului prin care terenurile au fost cu precizie identificate, iar procesul-verbal este un act administrativ comun, semnat atât de partea care a predat, cât şi de partea care a preluat terenurile, asumându-şi deopotrivă starea în care acestea se aflau la momentul trecerii în domeniul public de interes local.

În aceste circumstanţe, culpa pentru omisiunea menţionării oricăror alte informaţii cu privire la imobile aparţine în egală măsură celor două părţi semnatare. Reclamanta nu poate invoca, cu deplin temei, că a preluat în proprietatea publică de interes local un bun fără a cunoaşte situaţia de fapt şi juridică a acestuia, câtă vreme nu a dovedit, în prezentul proces, că această situaţie i-a fost ascunsă de către pârâtă şi s-a aflat în imposibilitatea obiectivă de a constata, cu minime diligenţe, că există pe teren amenajări orezicole, în materialitatea lor şi că acestea aparţin unei terţe persoane.

Prin urmare, concluziile instanţei de apel referitoare la inexistenţa unei fapte ilicite sunt corecte şi ele fac inutilă cercetarea celorlalte condiţii legale, referitoare la vinovăţie, existenţa unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Atâta timp cât nu există o faptă ilicită, nu s-ar putea aprecia cu privire la vinovăţia săvârşirii ei şi nici consecinţele produse.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că motivul de casare referitor la o pretinsă aplicare greşită, la circumstanţele cauzei, a textelor de lege care reglementează instituţia răspunderii civile delictuale nu se verifică, în prezenta cauză.

Toate celelalte motive de fapt ale declaraţiei de recurs referitoare la împrejurarea că instanţa de apel nu a analizat înscrisurile depuse la dosar, la recunoaşterea pârâtei, prin răspunsurile la interogatoriu, la greşita statuare în fapt, omisiunea analizării culpei prin neglijenţă, vizează aspecte de temeinicie, iar nu de nelegalitate.

Înalta Curte reaminteşte că, în actuala sa reglementare, recursul priveşte numai chestiuni de legalitate, substanţială ori procedurală, iar nu chestiuni de temeinicie, legate de modul în care instanţele de fond (prima instanţă şi instanţa de apel) au apreciat probatoriul şi au stabilit faptele. Aşa fiind, rămâne instanţei de recurs să verifice dacă a fost corect aplicate normele de drept unei situaţii de fapt suveran stabilite de ultima instanţă de fond.

În acest sens sunt dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., care nu permit un control extins de netemeinicie în recurs; aprecierea probelor rămâne astfel de resortul judecătorului de fond, numitorul comun al cazurilor de casare fiind un control exclusiv de legalitate, de conformitate a hotărârii atacate cu regulile de drept incidente.

Din perspectiva cazului de casare reglementat prin art. 488 pct. 8 C. proc. civ., cel care fundamentează în drept şi prezentul recurs, instanţa încalcă normele de drept material în ipotezele în care nu identifică regula sau regulile de drept aplicabile în cauză (cu toate variantele posibile) ori, le identifică, însă le încalcă, fie interpretându-se eronat, fie aplicându-se eronat situaţiei de fapt reţinute în speţă.

Aşa fiind, invocarea corectă a acestui caz de casare, presupune enunţarea regulilor de drept aplicabile în speţă, interpretarea acestora în raport cu circumstanţele cauzei şi explicarea modului în care, în aprecierea recurentului, aceste reguli trebuie aplicate în cauza dedusă judecăţii.

Or, astfel cum a fost reţinut, au fost aduse în faţa instanţei de recurs, în discuţie, împrejurări care ţin de analiza şi de sinteza probelor, în scopul unei restabiliri a circumstanţelor de fapt esenţiale în prezentul proces.

Pentru toate cele ce preced, constatând că nu se verifică nici unul dintre cazurile de casare, în aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Brăila împotriva deciziei nr. 160A din 13 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 noiembrie 2021.