Entitlement to collective management royalties following exclusive assignment of audiovisual copyright: interplay between exclusive transfer of reproduction and retransmission rights and statutory private copying compensation

Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2021

Deliberând, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a Civilă, la data de 03.10.2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. şi Audiovizual - Societatea Autorilor Român din Audiovizual, a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună:

- obligarea pârâtei la plata remuneraţiilor (actualizate cu indicele de inflaţie) ce i se cuvin pentru drepturile gestionate colectiv în mod obligatoriu de către aceasta (retransmitere prin cablu şi copie privată) pentru perioada 2005- 2013 în cuantum total estimat de 700.000 EURO (retransmitere prin cablu + copie privată);

- obligarea pârâtei la plata dobânzii legale în temeiul O.G. nr. 13/2011 până la momentul plaţii efective;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 2310 din 13 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis cererea precizată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. şi Audiovizual-Societatea Autorilor Român din Audiovizual.

A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 5.700.292,80 RON reprezentând remuneraţie pentru drepturile gestionate colectiv de către pârâtă pentru perioada 2005-2013.

A fost obligată pârâta şi la plata dobânzii legale, în temeiul O.G. nr. 13/2011 până la momentul plăţi efective.

A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 26.021,91 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru, onorariu expert judiciar, onorariu expert parte, onorariu avocat şi s-a respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 466A din 10 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B.

- Drepturi de Autor în Cinematografie şi Audiovizual - Societatea Autorilor Români din Audiovizual împotriva sentinţei civile nr. 2310/13.11.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2016.

A schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 466A din 10 iunie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului; casarea deciziei nr. 466A din 10.06.2020 şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel;obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul afirmă că decizia nr. 466A/10.06.2020 pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti este nelegală, impunându-se admiterea recursului, în esenţă, pentru următoarele argumente:

1. Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 39, art. 41 alin. (1) şi art. 42 din Legea nr. 8/1996 în forma în vigoare la data încheierii contractelor cu S.C. C. S.A. şi art. 1267 C. civ.. În cuprinsul contractelor, sunt enumerate, în acord cu prevederile art. 39 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, drepturile patrimoniale cedate şi, chiar dacă nu este menţionată expres, natura exclusivă sau neexclusivă a cesiunii reiese din interpretarea clauzelor contractelor. Instanţa, însă, a făcut o confuzie gravă între drepturile exclusive ale autorilor de opere şi cesiunea exclusivă a drepturilor; din prevederile contractelor, reiese că cesiunea a privit exclusiv utilizarea operei pe postul D., pentru orice altă utilizare, pentru un alt post de televiziune decât D. drepturile menţionate în contracte nefiind cesionate; termenii echivoci trebuiau interpretaţi în favoarea autorilor, pentru că legea însăşi prezumă că autorii au păstrat pentru ei drepturile pe care nu le-au cedat.

2. Instanţa a aplicat greşit prevederile art. 70 din legea nr. 8/1996, care cuprind prezumţia de cedare a drepturilor exclusive privind exploatarea operei de către producător, prezumţie ce operează doar în cazul în care nu există o clauză contrară; or, în speţă, prezumţia invocată de instanţa de apel nu operează, atâta vreme cât prin contracte s-a prevăzut că drepturile sunt cedate exclusiv pentru difuzarea operei pe postul D.; mai mult, preţul cesiunii drepturilor prevăzute în contracte a fost stabilit exclusiv pentru difuzarea operei pe postul D..

3. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 121, art. 1231, art. 1232, art. 1291, şi art. 1311 alin. (4) din legea nr. 8/1996 reţinând în mod greşit că, pentru ipoteza în care cesiunea ar fi fost limitată exclusiv pentru utilizarea operei pentru postul D., acesta ar fi trebuit să informeze pârâta cu privire la operele a cărui autor este, opere pe baza cărora urmau să-i fie repartizate remuneraţiile; or, nicio dispoziţie a Legii nr. 8/1996 nu reglementează obligaţia pentru un titular de drepturi nemembru de a comunica organismului de gestiune operele sale; gestiunea colectivă obligatorie nu se exercită pe bază de mandat, fiind în prezenţa unei gestiuni extinse prin tocmai efectul şi dispoziţiile Legii nr. 8/1996; obligaţia de a face dovada calităţii de autor a nemembrului şi de a-şi declara repertoriul intervine exclusiv la momentul în care acesta îşi revendică drepturile, în conformitate cu prevederile art. 1291 din Legea nr. 8/1996, în termen de 3 ani de la data notificării; or, în cauză, pârâta nu a emis notificările impuse de norma menţionată, prescripţia nefiind, astfel, întreruptă, sens în care pretenţiile acestuia sunt întemeiate pentru perioada pentru care s-a formulat cererea de chemare în judecată.

4. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 134 din Legea nr. 8/1996. Pârâta nu a contestat faptul că nu a colectat remuneraţiile pentru care s-a formulat cererea de chemare în judecată, iar neobligarea pârâtei la plata remuneraţiei cuvenite acestuia, în calitate de autor al operei, echivalează cu însuşirea ilegală a acestei remuneraţii de către organismul de gestiune colectivă.

5. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 13 lit. a), art. 34 şi art. 107 din Legea nr. 8/1996; instanţa a asimilat remuneraţia compensatorie pentru copia privată dreptului de reproducere, deşi cele două au regim juridic distinct, având reglementări distincte.

6. Hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, instanţa făcând în mod greşit trimitere la art. 124 din Legea nr. 8/1996, care estre un text de lege cu caracter general, ce defineşte organismele de gestiune colectivă, şi care se referă la titularii care au încredinţat gestiunea drepturilor lor organismului de gestiune colectivă; totodată, instanţa de apel a făcut în mod greşit trimitere la art. 15 din Legea nr. 8/1996 atunci când a făcut referire la dreptul de reproducere, care, în fapt, este reglementat prin art. 14 din lege.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata-pârâtă B. şi Audiovizual - Societatea Autorilor Români din Audiovizual a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

Se arată că niciunul dintre argumentele recurentului nu se circumscriu motivelor de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., instanţa de apel interpretând şi aplicând în mod corect legea.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 13 februarie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 466 A din 10 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la data de 9 noiembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

I. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Verificând hotărârea atacată, din perspectiva motivelor de casare susţinute de reclamantul-recurent, se constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, în considerarea celor ce succed:

Sub aspectul împrejurărilor de fapt esenţiale în prezenta cauză, astfel cum au fost ele stabilite prin hotărârea instanţei de apel, Înalta Curte reţine că reclamantul are calitatea de autor al operei audiovizuale reprezentată de un serial de comedie denumit "La Bloc" şi, prevalându-se de această calitate, în anul 2013, a dat mandat scris pârâtei pentru gestiune colectivă, încasând remuneraţia compensatorie pentru retransmiterea prin cablu a operei şi pentru copia privată.

În prezentul proces, invocând gestiunea colectivă extinsă obligatorie, în sarcina pârâtei, reclamantul solicită plata remuneraţiei compensatorii aferente copiei private şi retransmiterii prin cablu, pentru perioada anterioară încheierii contractului de mandat, respectiv 2005-2013, când reclamantul nu avea calitatea de membru al organismului de gestiune colectivă B..

Totodată, se reţine că între anii 2002 şi 2006, au fost încheiate, succesiv, mai multe contracte de cesiune, prin care coautorii operei audiovizuale "La Bloc", unul dintre ei fiind reclamantul, au cedat exclusiv producătorului S.C. C., toate drepturile patrimoniale de autor aferente acestei opere, cesiune care a vizat inclusiv dreptul de reproducere şi dreptul de retransmitere prin cablu, cu privire la care se solicită, în prezent, plata remuneraţiei compensatorii.

Chestiunea divergentă ţine de obiectul contractelor de cesiune încheiate între coautori şi producător, prima instanţă stabilind că dreptul de radiodifuziune şi cel de retransmitere prin cablu au fost acordate numai postului de televiziune D., iar instanţa de apel stabilind că utilizarea operei nu a fost limitată la postul D., ea putând fi extinsă şi la alte posturi de televiziune, câtă vreme cesiunea a fost una exclusivă, aplicându-se regimul juridic specific unei astfel de cesiuni.

Circumscris primelor două motive de recurs, întemeiate în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul afirmă o încălcare a prevederilor art. 39, art. 41 alin. (1), art. 42 şi art. 70 din Legea nr. 8/1996, precum şi art. 1267 C. civ., însă, în realitate, critică modul de interpretare a clauzelor contractuale de către instanţa de apel, implicit situaţia de fapt reţinută. Astfel, recurentul trimite explicit la dispoziţii ale contractelor de cesiune încheiate cu producătorul, la regulile de interpretare a contractelor, pentru a concluziona în sens contrar celor stabilite în fapt de către instanţa de apel. În opinia recurentului, din modul greşit în care instanţa de apel a interpretat conţinutul contractelor, rezultă concluzia eronată că drepturile patrimoniale de autor ar fi fost cesionate într-o manieră care permite utilizarea operei audiovizuale şi de alte posturi de televiziune decât D.. Clauzele contractelor încheiate în formă scrisă, susţine recurentul, pun clar în evidenţă modalitatea de difuzare a operei exclusiv pe postul D. şi numai pentru o astfel de difuzare limitată a fost convenit şi preţul cesiunii.

Înalta Curte reaminteşte că, în actuala sa reglementare, recursul priveşte numai chestiuni de legalitate, substanţială ori procedurală, iar nu chestiuni de temeinicie, legate de modul în care instanţele de fond (prima instanţă şi instanţa de apel) au apreciat probatoriul şi au stabilit faptele. Aşa fiind, rămâne instanţei de recurs să verifice dacă au fost corect aplicate normele de drept unei situaţii de fapt suveran stabilite de ultima instanţă de fond, în speţă, aceasta fiind instanţa de apel.

În acest sens sunt dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., care nu permit un control extins, de netemeinicie, în recurs. Aprecierea probelor rămâne astfel de resortul judecătorului de fond, numitorul comun al cazurilor de casare fiind un control exclusiv de legalitate, de conformitate a hotărârii atacate cu regulile de drept incidente.

Din perspectiva cazului de casare reglementat prin art. 488 pct. 8 C. proc. civ., cel care fundamentează în drept şi prezentul recurs, instanţa încalcă normele de drept material în ipotezele în care nu identifică regula sau regulile de drept aplicabile în cauză (cu toate variantele posibile) ori, le identifică, însă le încalcă, fie interpretându-se eronat, fie aplicându-le eronat situaţiei de fapt reţinute în speţă.

Aşa fiind, invocarea corectă a acestui caz de casare, presupune enunţarea regulilor de drept aplicabile în speţă, interpretarea acestora în raport cu circumstanţele cauzei şi explicarea modului în care, în aprecierea recurentului, aceste reguli trebuie aplicate în cauza dedusă judecăţii.

În concret, recurentul afirmă că hotărârea instanţei de apel este nelegală, că au fost încălcate dispoziţiile de drept material aplicabile, al căror conţinut este redat integral, însă descrierea încălcării acestor norme de drept material nu este argumentată, simplu şi concis, prin raportare la datele speţei, astfel cum ele au fost stabilite de către instanţa de apel. Dimpotrivă, recurentul solicită aplicarea acestor norme unei situaţii de fapt diferite, criticând, în realitate, starea de fapt, interpretarea pe care instanţa de apel a dat-o înscrisurilor probatorii depuse la dosarul cauzei, respectiv contractele de cesiune încheiate între coautori şi producător. Trimiterile repetate şi explicite la clauzele contractelor şi la modul în care ele trebuiau interpretate de către instanţa de apel sunt relevante sub acest aspect.

Or, aceste motive de recurs nu pot fi primite, întrucât, deşi afirmativ se invocă nelegalitatea, în realitate se critică situaţia de fapt şi modul de interpretare a probelor, convingerea celor care au apreciat probele.

Stabilind, în fapt, din interpretarea clauzelor contractelor de cesiune încheiate între anii 2002 şi 2006, că autorii serialului "La Bloc" au cedat exclusiv drepturile patrimoniale producătorului, pentru 25 de ani, în schimbul unei sume de bani, convenite pentru toate drepturile prevăzute de art. 13 din Legea nr. 8/1996, instanţa de apel concluzionează în sensul în care producătorul a devenit titularul dreptului de a utiliza opera, pe un anumit teritoriu şi pe o anumită durată, ceea ce înseamnă că îl poate transmite altor persoane, fără consimţământul cedentului, iar cedentul nu mai poate utiliza el însuşi opera şi nu mai poate cesiona acest drept altor persoane.

Natura cesiunii, aceea de a fi fost exclusivă, a fost stabilită de către instanţa de fond în procesul de interpretare a clauzelor contractului, iar concluziile sunt cele corecte, specifice efectelor juridice ale cesiunii exclusive, astfel cum apare reglementată aceasta prin art. 39 alin. (3) şi alin. (4) din Legea nr. 8/1996.

Mai mult decât atât, instanţa de apel reţine, ca element de fapt, dedus din interpretarea înscrisurilor probatorii, că toate drepturile patrimoniale cesionate producătorului, aşadar inclusiv retransmiterea prin cablu şi copia privată, au fost negociate, autorul exprimându-şi acordul pentru utilizarea operei de către producător în schimbul unei sume de bani. Se recunoaşte, astfel, calitatea acestor drepturi de a intra în gestiunea colectivă extinsă obligatorie, însă se neagă dreptul autorului de a mai încasa remuneraţii pentru exploatarea operei, acestea aparţinând producătorului-cesionar.

Dispoziţiile art. 70 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, cele care instituie o prezumţie legală relativă de cesiune exclusivă, în ipoteza contractelor încheiate între autorii operei audiovizuale şi producător, au fost invocate de instanţă ca argument complementar, menit să susţină concluziile anterioare, cele bazate pe interpretare înscrisurilor probatorii, în sensul unei cesiuni exclusive a drepturilor patrimoniale, cesiune care permite exploatarea operei audiovizuale şi pe alte posturi TV decât D., în schimbul unor remuneraţii, care se cuvine producătorului cesionar, cel care ar mai putea pretinde încălcarea drepturilor de exploatare a operei.

Prin motivele 3 şi 4 din declaraţia de recurs, se afirmă aplicarea greşită a normelor de drept material, cu referire la art. 121, 1231, 1232, 1291, art. 1314 alin. (4) şi art. 134 din Legea nr. 8/1996, cele care reglementează drepturile supuse gestiunii colective obligatorii şi condiţiile în care aceasta operează în privinţa titularilor de drepturi care nu au acordat mandat scris organismului de gestiune colectivă, cu referire la acele considerente ale deciziei atacate ce susţin o motivare realizată în subsidiar de către instanţă, pentru ipoteza susţinută de reclamant, aceea potrivit căreia cesiunea drepturilor patrimoniale a fost una exclusivă, însă doar pentru D..

Înalta Curte relevă că nu a fost contestat, în cadrul procesului, regimul juridic al celor două drepturi patrimoniale cu privire la care autorul solicită plata remuneraţiilor, dreptul de retransmitere prin cablu şi copia privată, Dimpotrivă, instanţele de fond reţin că acestea sunt supuse gestiunii colective obligatorii. Ceea ce se contestă este dreptul autorului cedent de a încasa aceste remuneraţii, instanţa de apel stabilind, în mod corect, că ele se cuvin cesionarului, în persoana producătorului, prin efectul legal al cesiunii exclusive care a operat, dedusă din interpretarea clauzelor contractului de cesiune şi aplicarea prezumţiei legale relative instituite prin art. 70 din Legea nr. 8/1996.

Or, atâta timp cât instanţa de apel stabileşte, cu certitudine, că a avut loc o cesiune exclusivă, pentru utilizarea operei audiovizuale şi pe alte posturi TV decât D., aplică textele normative incidente acestei situaţii de fapt şi concluzionează, pe cale de consecinţă, în mod concret, că reclamantul cedent nu este îndreptăţit, în aceste circumstanţe, de fapt şi de drept, să încaseze remuneraţiile pentru cele două drepturi gestionate colectiv obligatoriu, motivarea subsidiară vizează o situaţia ipotetică contrară, care devine lipsită de relevanţă în soluţionarea litigiului. Ea nu doar că nu susţine în mod fundamental rezolvarea dată litigiului dar este şi inutilă cauzei.

Pe ale de consecinţă, motivele de recurs care vizează aceste considerente ale hotărârii instanţei de apel vor fi înlăturate. Legalitatea hotărârii atacate are a se aprecia în raport cu soluţia pronunţată şi considerentele care o susţin, cu acele raţionamente de ordin factual şi juridic care au determinat adoptarea soluţiei.

Recurentul critică hotărârea atacată şi pentru interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 13 lit. a), art. 34 şi art. 107 din Legea nr. 8/1996, instanţa de apel asimilând în mod greşit remuneraţia compensatorie pentru copia privată dreptului de reproducere şi trecând în acest fel peste voinţa părţilor, exprimată în contract.

Înalta Curte reţine că, în raport cu art. 13 lit. a) din Legea nr. 8/1996, "Utilizarea unei opere dă naştere la drepturi patrimoniale, distincte şi exclusive, ale autorului de a autoriza sau de a interzice reproducerea operei".

Potrivit art. 14 din Legea nr. 8/1996, "Prin reproducere, în sensul prezentei legi, se înţelege realizarea, integrală sau parţială, a uneia ori a mai multor copii ale unei opere, direct sau indirect, temporar ori permanent, prin orice mijloc şi sub orice formă, inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere, precum şi stocarea permanentă ori temporară a acesteia cu mijloace electronice.".

În raport cu art. 34 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, "(1) Nu constituie o încălcare a dreptului de autor, în sensul prezentei legi, reproducerea unei opere fără consimţământul autorului, pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei familii, cu condiţia ca opera să fi fost adusă anterior la cunoştinţa publică, iar reproducerea să nu contravină utilizării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularul drepturilor de utilizare.".

Potrivit art. 107 din Legea nr. 8/1996, " Autorii operelor înregistrate sonor sau audiovizual, pe orice fel de suporturi, au dreptul, împreună cu editorii şi producătorii operelor respective şi cu artiştii interpreţi sau executanţi ale căror executii sunt fixate pe aceste suporturi, la o remuneraţie compensatorie pentru copia privată efectuată în condiţiile art. 34 alin. (2) din prezenta lege.(2) Remuneraţia prevăzută la alin. (1) va fi plătită de fabricantii sau importatorii de suporturi utilizabile pentru reproducerea operelor şi de către fabricantii sau importatorii de aparate ce permit reproducerea acestora. Remuneraţia se va plati în momentul punerii în circulaţie pe teritoriul naţional a acestor suporturi şi aparate şi va reprezenta 5% din preţul de vînzare al suporturilor şi aparatelor fabricate în ţara, respectiv 5% din valoarea înscrisă în documentele organelor vamale pentru suporturile şi aparatele importate. (3) Remuneraţia prevăzută la alin. (1) se repartizează, prin intermediul organismelor de gestiune colectivă a drepturilor de autor, între autori, artişti interpreţi sau executanţi, editori şi producători, după cum urmează:a) în cazul operelor înregistrate sonor pe suporturi, 40% din remuneraţie revine, în părţi negociabile, autorilor şi editorilor operelor înregistrate, iar restul de 60% revine, în părţi egale, artiştilor interpreţi sau executanţi, pe de o parte, şi producătorilor de înregistrări sonore, pe de altă parte;b) în cazul operelor înregistrate audiovizual pe suporturi, remuneraţia se împarte în mod egal între autori, artişti interpreţi sau executanţi şi producători.(4) Colectarea sumelor datorate în temeiul alin. (1) se va face de către un singur organism de gestiune colectivă pentru un domeniu, desemnat de Oficiul Roman pentru Drepturile de Autor. Procedura repartizării acestor sume între beneficiari se va stabili printr-un protocol negociat între aceştia.(5) Organismele de gestiune colectivă care colectează sumele datorate în temeiul alin. (1) au dreptul să solicite de la fabricanti şi importatori informaţii privind situaţia vinzarilor şi, respectiv, a importurilor de suporturi şi aparate şi sa controleze exactitatea acestora.(6) Dreptul prevăzut la alin. (1) nu poate face obiectul unei renunţări din partea autorilor şi a artiştilor interpreţi sau executanţi."

Identificând aceste texte normative, aplicabile speţei, instanţa de apel le interpretează corect şi le aplică judicios. Contrar celor afirmate de recurent, instanţa de apel distinge şi ea între cele după drepturi, dreptul de reproducere şi copia privată, nu le asimilează, dimpotrivă, le califică juridic concret şi stabileşte legătura existentă între ele, în sensul celor precizate inclusiv de către recurent, "reproducerea are în vedere modalitatea în care este realizată copia privată". Or, dată fiind această legătură, corect instanţa de apel reţine că, în principiu, remuneraţia compensatorie pentru copia privată aparţine autorilor operei susceptibile de reproducere şi concluzionează în sensul că dreptul la remuneraţia compensatorie pentru copia privată nu poate fi conceput separat de dreptul de reproducere a operei audiovizuale; cel dintâi este generat chiar de reproducerea operei. Cum în speţă este dovedit că dreptul de reproducere a fost cedat producătorului, prin cesiune exclusivă pentru 25 de ani, concluzia care se impune este ca şi remuneraţia pentru copia privată (pentru suporturile necesare reproducerii) se cuvine tot cesionarului.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că statuările instanţei de apel sunt expresia unei corecte interpretări a legii substanţiale şi a unei judicioase aplicări la circumstanţele de fapt speţei, aşa cum au fost ele stabilite prin hotărârea atacată.

Prin motivul final al declaraţiei de recurs, recurentul susţine că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii şi instanţa a aplicat greşit art. 124 şi art. 15 din Legea nr. 8/1996, ipoteze specifice cazurilor de casare reglementate de art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Referirile la art. 124 din Legea nr. 8/1996 sunt cuprinse în motivarea subsidiară a instanţei de apel, prin urmare, instanţa de recurs le va înlătura pentru că ele nu vizează legalitatea hotărârii sub aspectele care susţin în mod decisiv şi fundamental soluţia pronunţată de către instanţa de apel.

De asemenea, trimiterea la art. 15 din Legea nr. 8/1996, în cuprinsul analizei dreptului de reproducere, este consecinţa unei evidente erori materiale, exclusă unui control de legalitate, în faţa instanţei de recurs. În realitate, instanţa de apel a vizat ipoteza art. 14 din Legea nr. 8/1996, iar concluziile exprimate sunt în acord cu dispoziţiile art. 14, aplicabile în speţă.

Pentru toate cele ce preced, constatând că niciuna dinte criticile aduse deciziei atacate nu poate fi încadrată într-un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea hotărârii instanţei de apel, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 466 A din 10 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 noiembrie 2021.