Abusive forced property execution: delictual liability confirmed, appellate decision quashed and remanded for comprehensive damages assessment

Şedinţa publică din data de 27 octombrie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 02 iulie 2018, pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu C. S.A Bucureşti-Turn, C. S.A Satu Mare, C. S.A Baia Mare şi C. S.A - Agenţia Jibou, au solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 9717,5 RON - cheltuieli de judecată fond; 12658 RON - cheltuieli de executare silită imobil din Baia Mare + cheltuieli apel; 1500 de RON - valoare expertiză; 1000 euro - chirie pe lună începând cu decembrie 2005 până în 1 iunie 2018, respectiv 151.000 euro; daune morale în valoare de 500.000 euro, ca urmare a afectării imaginii, precum şi a afacerilor; contravaloarea imobilului şi a terenului, respectiv 175.000 RON -valoarea terenului şi 475.600 RON - valoarea imobilului înainte de îmbunătăţiri, imobil aflat în executare silită în favoarea adjudecatarului; 702.005,5 RON - lucrări amenajare; 12223,23 RON - cheltuieli executare; 10.000 RON - cheltuieli de judecată.

La data de 27 noiembrie 2018, reclamanţii au depus completare la acţiune, prin care au precizat că acţiunea formulată are drept fundament răspunderea civilă delictuală, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 si urm. C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 557/2018 din 29 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureş.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 699 din 20 iulie 2020 a Tribunalului Maramureş, pronunţată în dosar nr. x/2018, s-a anulat ca netimbrată pretenţia reclamanţilor A. şi B., de obligare a pârâtei C. S.A. la plata sumei de 14.322,6 RON.

S-a luat act de renunţarea reclamantului A. la judecata capătului de cerere vizând obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumei de 882.000 RON reprezentând salarii aferente perioadei 1 ianuarie 2006 - februarie 2015, respectiv 1 mai 2018 - 30 iunie 2021.

S-a anulat ca netimbrată cererea reclamantei B. vizând obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumei de 657.250 RON, reprezentând salarii aferente perioadei 1 ianuarie 2006 - 15 octombrie 2014, respectiv 1 mai 2018 - 31 mai 2019.

S-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ce priveşte cererea reclamanţilor A. şi B. de obligare a pârâtei C. S.A. la plata cheltuielilor de judecată din dosarul nr. x/2006 al Judecătoriei Baia Mare şi, în consecinţă, s-au respins ca prescrise aceste pretenţii.

S-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind celelalte pretenţii.

S-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. Bucureşti - Turn - C. S.A. Satu Mare, C. Baia Mare şi C. S.A. Agenţia Jibou.

A fost obligată pârâta C. S.A. să achite fiecărui reclamant suma de câte 10.000 RON cu titlu de daune morale.

S-au respins celelalte pretenţii formulate de reclamanţi.

S-a respins cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 699 din 20 iulie 2020 a Tribunalului Maramureş au declarat apel reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 161/A/2021 din 16 iunie 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamanţii A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 699 din 20.07.2020 a Tribunalului Maramureş, secţia I civilă, pronunţată în dosar nr. x/2018, pe care a schimbat-o în parte, cu privire la cuantumul daunelor morale, care au fost stabilite la suma de câte 25.000 RON pentru fiecare dintre reclamanţi, în loc de suma de câte 10.000 RON pentru fiecare dintre reclamanţi, cu acelaşi titlu; au fost menţinute restul dispoziţiilor din sentinţa apelată; a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C. S.A., în cererea având ca obiect acordarea de daune morale în favoarea reclamanţilor; a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta C. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 699/20.07.2020 şi a încheierii civile din 23.10.2019, ale Tribunalului Maramureş, secţia I civilă, pronunţate în dosar civil nr. x/2018; a fost obligată apelanta C. S.A. să plătească fiecăruia dintre reclamanţii apelanţi suma de câte 25 RON, cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 161/A/2021 din 16 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă au declarat recurs reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A.

În motivarea recursului declarat, recurenţii reclamanţi au susţinut în esenţă, că au apărut înscrisuri noi care modifică situaţia de fapt şi de drept reţinută în prezenta cauză, respectiv procesul-verbal de licitaţie a imobilului din data de 08 iunie 20211, prin care imobilul a fost vândut către D..

Totodată, recurenţii arată că acest înscris nu a existat la momentul la care au declarat apelul împotriva sentinţei civile nr. 699 din 20 iulie 2020 a Tribunalului Maramureş, însă a fost depus la dosar, în faţa instanţei de apel, în şedinţa din 9 iunie 2021. Faţă de acest aspect, solicită ca instanţa de recurs să ia act de noua situaţie de fapt, să analizeze cererea pe fond, în funcţie de noua situaţie de fapt, respectiv vânzarea imobilului şi pierderea proprietăţii asupra imobilului în cauză din culpa băncii.

În ceea ce priveşte daunele morale, recurenţii-reclamanţi opinează că acestea sunt derizorii, având în vedere că au trecut prin două licitaţii, una nelegală şi una parţial nelegală, neavând unde să locuiască nici până în acest moment.

Totodată, recurenţii-reclamanţi au solicitat ca instanţa de recurs să analizeze modalitatea în care instanţele care au judecat prezentul litigiu şi şi-au exercitat rolul activ, opinând că, în realitate, cauza nu a fost soluţionată, respectiv că, în contextul în care instanţele au recunoscut culpa bancii pârâte şi s-a statuat asupra faptei ilicite a acesteia, le-au fost acordate exclusiv daune morale derizorii, iar nu şi despăgubirile reprezentând contravaloarea imobilului, deşi există legătură de cauzalitate, întrucât în lipsa faptei pârâtei de a vinde silit imobilul, nu ar fi existat creanţa constând în contravaloarea îmbunătăţirilor realizate de terţul adjudecatar şi nici reclamanţii nu s-ar fi aflat în imposibilitate de plată a acestei creanţe.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat casarea în tot a deciziei recurate pentru motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ. şi trimiterea spre rejudecare, indicând drept critici următoarele:

Printr-un prim motiv de recurs, apreciat de recurentă ca fiind încadrabil în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aceasta a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 970, art. 998-999 C. civ., stabilind greşit că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile răspunderii civile delictuale, fapta ilicită imputată constând în executarea silită nelegală. Susţine că fapta imputată se subsumează răspunderii contractuale, cererea de chemare în judecată fiind astfel inadmisibilă.

În opinia recurentei, răspunderea pentru executarea silită ţine de executarea contractului, reclamantul urmărind, prin demersul său judiciar, repararea unui eventual prejudiciu ce îşi are izvorul în raporturile contractuale dintre părţi şi anume în modalitatea în care pârâta a înţeles să dea efect voinţei părţilor privitoare la încetarea contractului şi punerea acestuia în executare.

Susţine recurenta că nici stabilirea faptei ilicite şi a culpei prin hotărâre judecătorească pronunţată în contestaţie la executare şi nici solicitarea de daune morale nu este de natură a schimba tipul răspunderii civile incidente în cauză, instanţa de apel însăşi reţinând că fapta ilicită este constituită din exercitarea abuzivă a unui drept derivat din contractul de garanţie imobiliară.

Prin cel de al doilea motiv de recurs, apreciat de recurentă ca fiind subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, majorând cuantumul daunelor morale pentru o altă faptă ilicită decât cea dedusă judecăţii, faptă produsă ulterior sesizării instanţei de fond.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a susţinut că reclamanţii nu au învestit instanţa de fond cu solicitarea acoperirii de către acesta a prejudiciului moral suferit urmare a pierderii definitive a imobilului, într-o executare silită pornită de un terţ, noua adjudecare a imobilului fiind complet străină de executarea silită demarată de pârâtă.

Mai susţine recurenta-pârâtă că nu a fost motivată, în concret, îndeplinirea niciuneia dintre cele 4 condiţii cumulative ale răspunderii, suma acordată de instanţă cu titlu de daune morale nefiind o compensare a unui prejudiciu efectiv suferit, ci mai degrabă o penalizare a pârâtei care a executat nelegal imobilul proprietatea reclamanţilor, în condiţiile în care răspunderea civilă, atât cea delictuală cât şi cea contractuală, are drept scop unic acoperirea prejudiciului, iar nu "pedepsirea" autorului faptei.

În final, recurenta a învederat că nu există niciun temei pentru ca instanţa de fond să cuantifice în echitate prejudiciul moral suferit de reclamanţi, câtă vreme există evenimente întreruptive de cauzalitate, constatate prin deciziile amintite chiar de instanţa de fond, care sunt imputabile exclusiv reclamanţilor.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 7 octombrie 2021, recurenta-pârâtă C. S.A a formulat întâmpinare, la recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La 25 octombrie 2021, recurenţii-reclamanţi au formulat răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, ca neîntemeiată, şi au reiterat aspecte pe situaţia de fapt.

Tot la 25 octombrie 2021, recurenţii-reclamanţi au formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La 26 octombrie 2021, recurenţii-reclamanţi au formulat completare la întâmpinarea la recursul declarat de recurenta-pârâtă, prin care au arătat că au primit o adresă din partea pârâtei, prin care li se solicită să comunice un număr de cont în care se poate vira suma la care a fost obligată prin decizia pronunţată de curtea de apel, reprezentând daune morale, ceea ce echivalează cu o recunoaştere a vinovăţiei din partea pârâtei.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 04 mai 2022, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi, invocată de recurenta-pârâtă, a admis în principiu recursurile declarate de reclamanţii B. şi A. şi de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 161/A/2021 din 16 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 27 octombrie 2022, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, în ordinea impusă de logica raţionamentului judiciar, Înalta Curte constată următoarele:

În referire la recursul declarat de recurenţii reclamanţi:

Analizând cu prioritate critica vizând omisiunea instanţei de apel de a evalua întregul prejudiciu înregistrat ca urmare a faptei ilicite imputate pârâtei, inclusiv cel produs prin pierderea definitivă a dreptului de proprietate asupra imobilului executat silit nelegal de către pârâtă şi de a tranşa asupra existenţei legăturii de cauzalitate între situaţia generată de pârâtă prin scoaterea imobilului proprietatea lor la licitaţie şi lipsirea acestora de folosinţa imobilului şi, în final, de dreptul de proprietate asupra bunului executat silit de către terţul care a efectuat îmbunătăţiri la imobil, Înalta Curte, o apreciază ca fiind fondată, în limitele şi pentru următoarele considerente:

În acest sens se constată că prin decizia civilă recurată, s-a reţinut, în ceea ce priveşte apelul declarat de apelanţii reclamanţi, că prima instanţă, stabilind cuantumul daunelor morale cuvenite acestora pentru repararea prejudiciului nepatrimonial suferit, nu a asigurat o reparaţie integrală a prejudiciului, respectiv că acestora li se cuvine suma de câte 25.000 RON, cu titlu de daune morale, constatându-se, suplimentar, faţă de considerentele primei instanţe sub acest aspect, că la data de 08.06.2021, imobilul proprietatea reclamanţilor a fost adjudecat a doua oară de aceeaşi persoană, de această dată în contul creanţei constând în îmbunătăţirile aduse imobilului după prima adjudecare, anulată de instanţă. În acest context, instanţa de apel a apreciat că este evident că, urmare a faptei ilicite săvârşite de pârâtă, reclamanţii au pierdut definitiv inclusiv proprietatea asupra imobilului, prejudiciul nepatrimonial produs acestora impunându-se a fi reparat. Deopotrivă, în analiza apelului declarat de pârâtă, s-a reţinut:

"dacă pârâta nu scotea la licitaţie imobilul acestea nu era adjudecat şi finalmente pierdut de către reclamanţi, ca urmare a recunoaşterii în favoarea adjudecatarului a unei creanţe pentru îmbunătăţirile aferente.. ."

Relativ la celelalte critici ale reclamanţilor, deduse analizei în apel care vizau privind greşita aplicare a condiţiilor răspunderii civile delictuale de către prima instanţă, instanţa de apel a constatat că reclamanţii nu au criticat soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru o parte din pretenţiile deduse judecăţii, iar în privinţa prejudiciului material a cărui reparare au solicitat-o în cauză - pentru care nu s-a reţinut incidenţa prescripţiei, ci prima instanţă a apreciat că nu este îndeplinită condiţia existenţei legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul pretins - reclamanţii nu au adus critici punctuale hotărârii apelate, invocând doar încălcarea principiului reparării integrale a prejudiciului.

Circumscris acestor statuări, Înalta Curte, reţine că efectul devolutiv al apelului este reglementat de dispoziţiile art. 476 C. proc. civ., care în alin. (1) prevede că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată a fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept, iar în alin. (2) prevede că în cazul în care apelul nu s-a motivat ori motivarea apelului sau întimpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate în prima instanţă.

Din dispoziţiile art. 477- 478 C. proc. civ., rezultă că efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce s-a apelat, şi respectiv la ceea ce s-a supus judecăţii în primă instanţă. Prin urmare, apelul este guvernat de două reguli/principii exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum apellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum.

Astfel, art. 477 C. proc. civ. dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum. Aceasta semnifică faptul că instanţa de apel va fi ţinută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte constată că, prin apelul declarat împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamanţii nu au criticat această hotărâre exclusiv din perspectiva modalităţii în care prima instanţă a procedat la cuantificarea prejudiciului moral invocat de reclamanţi, nerezultând acest aspect nici din dezbateri, ci au susţinut, neechivoc, că se impune reevaluarea pretenţiilor deduse judecăţii şi rejudecarea cauzei în raport de temeiul de drept care a fundamentat prejudiciul imputat pârâtei, în opinia apelanţilor, prima instanţă realizând o greşită aplicare a condiţiilor răspunderii civile delictuale, încălcând, totodată, principiul reparării integrale a prejudiciului.

Totodată, prin cererea de apel pe care au formulat-o în cauză, reclamanţii au susţinut, este adevărat într-o manieră prolixă, nesistematizată, o greşită statuare a primei instanţe asupra legăturii de cauzalitate, ca urmare a raportării instanţei de fond la soluţiile din litigiile anterioare derulate între părţile litigante, invocând, în esenţă, că în lipsa faptei ilicite imputate pârâtei nu ar fi fost în situaţia de a declanşa aceste litigii care au avut drept scop limitarea prejudiciului încercat şi nici de a fi obligaţi să preia imobilul executat silit în starea în care se afla la momentul soluţionării acestor procese şi, în acest context, aplicarea greşită a condiţiilor răspunderii civile delictuale, raportat la starea de fapt reţinută de prima instanţă.

Trebuie, observat, deopotrivă, că, deşi judicioasă concluzia instanţei de apel în sensul că prin cererea de apel nu au fost formulate critici care să vizeze soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte prejudiciul constând în cheltuielile de judecată avansate în dosarul nr. x/2006 al Judecătoriei Baia Mare şi excepţiei netimbrării cererilor reclamanţilor având ca obiect sumele de 14.322,6 RON şi respectiv, de 657.250 RON, în privinţa pretenţiilor analizate pe fond prin sentinţa apelată, s-a ignorat faptul că în cuprinsul cererii de apel reclamanţii nu au procedat la o delimitare a criticilor aduse hotărârii primei instanţe raportat la natura prejudiciului pretins în speţă, în sensul că aceştia nu au realizat o circumstanţiere specific determinată a limitelor devoluţiunii în apel, în ceea ce priveşte aspectul litigios supus cenzurii instanţei de prim control judiciar vizând existenţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită imputată pârâtei şi prejudiciul pretins de titularii cererii exclusiv la daunele morale pretinse de reclamanţi.

În acest context era în sarcina instanţei de apel, ca în îndeplinirea obligaţiei stabilite prin art. 22 alin. (2) şi (6) şi art. 479 din C. proc. civ., să manifeste rol activ în determinarea limitelor devoluţiunii şi să cenzureze legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de tribunal în corelare cu toate aspectele supuse devoluţiunii prin apelul declarat dând relevanţă voinţei neechivoce a reclamanţilor de a supune cenzurii instanţei de prim control judiciar statuarea primei instanţe relativă la chestiunea litigioasă a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită imputată pârâtei şi prejudicul pretins a fi fost înregistrat de reclamanţi prin această faptă şi să răspundă, în concret şi adecvat limitelor în care a fost învestită tuturor aspectelor litigioase supuse analizei în apel.

Or, în speţă (aşa cum arată şi recurenţii reclamanţi, reproducând în cererea de recurs considerentele reţinute de instanţa de apel relativ la cerinţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită imputată pârâtei şi prejudiciul pretins), curtea de apel deşi s-a considerat învestită cu analiza acestei chestiuni litigioase, a realizat o atare analiză exclusiv în ceea ce priveşte daunele morale pretinse de reclamanţi, cu ignorarea efectului devolutiv al apelului şi a conţinutului cererii de apel, reţinând eronat că nu este legal învestită prin apelul declarat de către reclamanţi cu analiza chestiunii litigioase circumscrise existenţei legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul material pretins a fi fost înregistrat de reclamanţi, întrucât apărările expuse de reclamanţi în cuprinsul cererii de apel sub acest aspect, nu reprezintă argumente "punctuale" care să vizeze aspectul legăturii de cauzalitate între fapta ilicită imputată pârâtei şi prejudiciul material pretins, deşi prin cererea de apel fuseseră formulate astfel de argumente, aşa cum s-a constatat în cele ce precedă.

Concluzionând, se reţine că, în apel, nu s-a realizat o analiză concretă, specifică, a cauzei deduse judecăţii din perspectiva prejudiciului material (în privinţa căruia prima instanţa s-a considerat legal învestită, din perspectiva timbrajului şi nici nu a reţinut incidenţa prescripţiei) pretins a fi înregistrat de către reclamanţi, în sensul că nu s-a examinat incidenţa legăturii de cauzalitate între fapta imputată pârâtei şi acest prejudiciu deşi, raportat la limitele devoluţiunii stabilite prin cererea de apel, inclusiv această chestiune litigioasă ar fi trebuit să primească un răspuns specific şi explicit din partea instanţei devolutive.

Cum potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel că prin intermediul acestei căi de atac se verifică exclusiv aspectele de legalitate ale unei hotărâri, iar, în speţă, raportat la cele anterior constatate, situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită, ceea ce face imposibilă verificarea modului de aplicare a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată, că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală (în limitele deduse analizei prin prezentul recurs) din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Critica din recursul reclamanţilor vizând determinarea incompletă în apel a situaţiei de fapt şi de drept, ca urmare a ignorării în analiza prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate a faptului pierderii de către reclamanţi a dreptului de proprietate asupra imobilului, la data de 08.06.2021 este, parţial, fondată.

Se impune a fi reţinut sub acest aspect că, aşa cum rezultă din considerentele deciziei civile recurate, instanţa de apel nu a ignorat împrejurarea că, la data de 08.06.2021, imobilul a fost adjudecat în contul creanţei de către numitul D., ci, a reţinut explicit, în analiza prejudiciului moral invocat de reclamanţi, această împrejurare şi a valorificat-o atât în cuprinsul silogismului judiciar expus relativ la cuantificarea acestei categorii de daune, cât şi în justificarea soluţiei de respingere a apelului declarat de pârâtă care viza soluţia tribunalului de obligare a acestei apelante la plata de despăgubiri morale.

Raportat însă la circumstanţele particulare ale cauzei, anterior reliefate, critica se priveşte a fi fondată, câtă vreme, în speţă, deşi instanţa de apel s-a considerat legal învestită inclusiv din această perspectivă, nu a verificat legalitatea şi temeiniciei soluţiei adoptate de prima instanţă în privinţa daunelor materiale din perspectiva legăturii de cauzalitate între fapta imputată pârâtei şi acest tip de prejudiciu şi nici dacă construcţia juridică a reclamanţilor care au supus dezbaterii în apel această împrejurare survenită pe parcursul soluţionării cauzei, ca element relevant în determinarea prejudiciului real, efectiv produs prin fapta ilicită, are suport factual în privinţa daunelor materiale.

Recursul declarat de recurenta pârâtă.

Motivul de recurs întemeiat ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este nefondat.

În esenţă, recurenta pârâtă susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 970 şi art. 998-999 C. civ., stabilind eronat că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile răspunderii civile delictuale, întrucât reclamantul a urmărit, prin demersul său judiciar, repararea unui prejudiciu ce îşi are izvorul în raporturile contractuale dintre părţi şi anume în modalitatea în care pârâta a înţeles să dea efect voinţei părţilor privitoare la încetarea contractului şi punerea acestuia în executare, astfel că fapta imputată se subsumează răspunderii contractuale.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a realizat o calificare corectă a naturii răspunderii civile incidente în cauză, corolar firesc al învestirii sale cu soluţionarea cauzei, realizând o corectă distincţie între răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală impusă de cadrul procesual de învestire.

Astfel, aşa cum corect s-a reţinut în apel, reclamanţii au pretins repararea prejudiciului ce le-a fost produs prin declanşarea nelegală, cu rea credinţă, a executării silite imobiliare împotriva lor, susţinând că pârâta nu avea dreptul să se îndrepte împotriva lor pentru diferenţa de credit nerestituită de societatea împrumutată ulterior momentului la care aceştia şi-au îndeplinit obligaţiile asumate prin contract, respectiv au achitat suma garantată într-un cuantum dublu decât cel datorat.

Raportat la acest context factual, împrejurarea că la momentul declanşării executării silite, banca pârâtă a invocat drept titlu executoriu contractul încheiat între părţi, nu are drept consecinţă incidenţa răspunderii civile contractuale, întrucât fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii nu este circumscris modalităţii în care s-au derulat raporturile contractuale dintre părţi, aşa cum nefondat se susţine în recurs, ci exercitării abuzive a dreptului de a declanşa şi finaliza o procedură de executare silită imobiliară - în contextul executării integrale şi conforme de către reclamanţi a obligaţiilor asumate contractual, conform art. 1091 din C. civ. de la 1864 (C. civ.) anterior declanşării procedurii de executare, ceea ce a avut drept consecinţă încetarea raporturilor contractuale.

Astfel, în speţă, aşa cum s-a statuat deja cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 2729/18.04.2006 a Judecătoriei Baia Mare la momentul declanşării executării silite nu mai exista o obligaţie a debitorilor asumată contractual, astfel încât pârâta a pus în executare silită contractul de garanţie imobiliară, autentificat sub nr. x/20001, căruia legea îi conferă putere executorie, deşi nu mai exista un raport juridic obligaţional între aceasta şi reclamanţi, ipoteză în care prejudiciul nu derivă din neexecutarea unei obligaţii contractuale sau din executarea necorespunzătoare a contractului de ipotecă ci, din faptul declanşării cu rea credinţă a unei executări silite în afara limitelor şi obligaţiilor stabilite contractual, respectiv cu nesocotirea normelor din C. proc. civ. de la 1865 care reglementau, la acel moment procedura executării silite.

În plus, în jurisprudenţa instanţei supreme s-a statuat cu consecvenţă, în ceea ce priveşte raportul dintre răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală, că, prima reprezintă dreptul comun al răspunderii civile, în timp ce cea de-a doua reprezintă o răspundere cu caracter special, derogator cu consecinţa că, doar în ipoteza în care prejudiciul este cauzat ca urmare a neexecutării obligatiilor contractuale sau a executării necorespunzătoare, creditorul păgubit nu are dreptul de a opta între actiunea contractuală şi actiunea delictuală, deoarece s-ar încălca domeniul de aplicare al răspunderii contractuale, care este o răspundere specială.

Raportând aceste considerente teoretice la circumstanţele particulare ale cauzei, Înalta Curte constată că raţionamentul judiciar expus în cuprinsul deciziei recurate, în sensul că prejudiciul produs prin exerciţiul abuziv şi cu rea-credinţă al dreptului de a obţine executarea silită trebuie analizat pe temeiul răspunderii civile delictuale nu relevă o aplicare eronată în speţă a dispoziţiilor art. 970, respectiv a art. 998-999 din C. civ. şi nicio aplicare greşită a raportului dintre răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală.

În acest context, alegaţiile recurentei în sensul că nici stabilirea faptei ilicite şi a culpei prin hotărârea judecătorească pronunţată în contestaţie la executare şi nici solicitarea de către reclamanţi a unor daune morale nu este de natură a schimba tipul răspunderii civile incidente în cauză, deşi sunt corecte din punct de vedere teoretic, sunt lipsite de relevanţă juridică, întrucât, aşa cum rezultă, de altfel, neechivoc din considerentele deciziei civile recurate nu procedura în care s-a tranşat asupra caracterului ilicit al faptei imputate pârâtei şi nici natura prejudiciului pretins înregistrat de reclamanţi a constituit factorul decisiv în expunerea concluziei relative la natura răspunderii civile incidente în cauză, ci originea nelegalităţii imputate pârâtei.

Motivul de recurs prin care se susţine că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, majorând cuantumul daunelor morale pentru o altă faptă ilicită decât cea dedusă judecăţii, faptă produsă ulterior sesizării instanţei de fond - anume pierderea definitivă a imobilului este, de asemenea, nefondat.

Se cuvine a fi menţionat că, în interpretarea art. 1385 alin. (1) şi (2) din C. civ., în literatura juridică de specialitate s-a statuat că prejudiciul este cert atunci când existenţa lui este sigură, neîndoielnică şi aptă de a fi evaluată în prezent. Sunt certe toate prejudiciile actuale, adică cele care s-au produs în totalitate până la momentul la care se solicită repararea lor, sau care deşi încă nu s-au produs, este sigur că se vor produce sau prezintă toate condiţiile realizării lor, fiind prelungirea unei stări de lucruri actuale, directe, probabile şi susceptibile de evaluare imediată şi pot fi evaluate pe baza unor elemente îndestulătoare.

În speţă, recurenta pretinde că instanţa de fond nu a fost învestită cu solicitarea acoperirii de către pârâtă a prejudiciului moral suferit ca urmare a pierderii dreptului de proprietate asupra imobilului ce a făcut obiect al executării silite realizate de pârâtă, cererea de chemare în judecată fiind formulată anterior noii adjudecări care a generat ieşirea bunului imobil definitiv, din patrimoniul reclamanţilor.

Contrar acestor susţineri, raportat la modul în care reclamanţii au configurat prin cererea de chemare în judecată prejudiciul pretins a fi fost înregistrat prin fapta ilicită imputată pârâtei (prezentat în partea introductivă a prezentei decizii), respectiv au argumentat producerea acestuia, pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului executat silit nelegal de către pârâtă nu are valenţa unei noi fapte ilicite, distincte de cea care a făcut obiectul cererii de chemare în judecată şi nici a unei cereri noi, în sensul art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., aşa cum pretinde recurenta, ci reprezintă un fapt aflat în directă legătură cu situaţia juridică dedusă judecăţii şi cu raportul juridic de drept material transpus deja pe plan procesual prin cererea de chemare în judecată, care, odată dedus analizei instanţei de apel în urma unor dezbateri contradictorii, în mod corect a fost analizat.

În consecinţă, raportat la cadrul procesual obiectiv stabilit în cauză prin cererea introductivă şi la principiile care reglementează efectul devolutiv al apelului, instituite prin art. 477 şi art. 478 din C. proc. civ., în speţă, nu se poate imputa instanţei de apel că, fiind învestită prin apelul reclamanţilor cu o critică care viza aplicarea greşită în cauză a dispoziţiilor art. 1385 alin. (1) C. civ., normă care reglementează repararea integrală a prejudiciului, nu a făcut abstracţie de probatoriul care relevă pierderea de către reclamanţi a dreptului de proprietate asupra imobilului, instanţa de apel, fiind o instanţă de control judiciar care efectuează o nouă judecată de fond, dar şi exercită controlul judiciar complet, în fapt şi în drept, asupra ceea ce a hotărât prima instanţă.

Critica vizând omisiunea instanţei de apel de a motiva soluţia adoptată în ceea ce priveşte daunele morale este, de asemenea, nefondată.

În acest sens, recurenta pârâtă consideră că decizia recurată este nelegală din punct de vedere al nemotivării, cu referire la îndreptăţirea reclamanţilor la daune morale, întrucât, nu a justificat, în concret, îndeplinirea niciuneia dintre cele patru condiţii cumulative ale răspunderii civile delictuale.

Critica invocată - care se impune a fi analizată din perspectiva motivului de nelegalitate art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.- vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Din interpretarea acestor norme legale, Înalta Curte, reţine că hotărârea poate fi considerată nemotivată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, impunându-se a fi, deopotrivă, observat că analiza acestui motiv de recurs nu presupune verificarea legalităţii deciziei criticate în recurs din perspectiva corectitudinii argumentelor care au justificat concluzia raţionamentului judiciar.

În cauză, acest motiv de recurs nu pot fi însă reţinut întrucât nu se poate face abstracţie de faptul că o atare susţinere este consecinţa neobservării de către recurentă a considerentelor deciziei recurate, dar şi a unei trăsături esenţiale a judecăţii din apel - anume aceea de a reprezenta un control judiciar relativ la judecata ce s-a realizat deja în primă instanţă şi a faptului că, în speţă, îndreptăţirea reclamanţilor la despăgubiri morale a fost analizată prin sentinţa tribunalului, iar instanţa de prim control judiciar a reevaluat statuările din cuprinsul hotărârii apelate în raport de situaţia factuală existentă în cauză la momentul realizării propriei verificări jurisdicţionale, premisa acestei reevaluării fiind reprezentată tocmai de analiza pe care prima instanţă o efectuase.

În plus, aşa cum s-a arătat în mod constant în jurisprudenţa instanţei supreme, dezvoltată sub acest aspect în acord cu reperele desprinse din jurisprudenţa instanţei de contencios european (referitoare la aplicarea art. 6 CEDO şi dreptul la un proces echitabil) motivarea hotărârii judecătoreşti trebuie să corespundă unor standarde calitative, iar nu cantitative, fiind necesar să fie supuse analizei argumentele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Or, pe chestiunile de drept punctuale la care se face referire în recurs, există analiza şi considerentele justificative ale soluţiei adoptate potrivit deciziei din apel.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, pe aspectul daunelor morale, instanţa de apel examinând judecata realizată de prima instanţă, a motivat în fapt şi în drept soluţia sa de admitere a apelului reclamanţilor şi, respectiv de respingere a apelului pârâtei, indicând considerentele în temeiul cărora şi-a format convingerea, dezvoltând un raţionament judiciar în concordanţă cu soluţia pronunţată, care nu se limitează la o simplă enunţare a condiţiilor stabilite de art. 1357 din C. civ. pentru declanşarea răspunderii civile delictuale, ci, explicitează, cu trimitere la starea de fapt a cauzei, atât motivele pentru care şi-a însuşit argumentele tribunalului în ceea ce priveşte îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale şi raţiunea pentru care argumentele contrare ale apelantei pârâte au fost înlăturate ca nefondate, cât şi pe cele care au justificat suplinirea şi înlocuirea parţială a considerentelor primei instanţe subsumate evaluării acestei categorii de daune.

Criticile formulate atât de către recurenţii reclamanţi, cât şi de către recurenta pârâtă vizând modalitatea în care au fost cuantificate în apel daunele morale din perspectiva modalităţii în care au fost aplicate, raportat la circumstanţele factuale ale cauzei principiul reparării integrale a pagubei, respectiv principiul echităţii şi proporţionalităţii în realizarea operaţiunii de determinare a cuantumului despăgubirilor morale, respectiv critica formulată de recurenta pârâtă vizând lipsa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită imputată acesteia şi prejudiciul moral pretins de reclamanţi nu vor fi evaluate în prezentul stadiu procesual dat fiind că prin decizia civilă recurată nu s-a clarificat pe deplin raportul juridic obligaţional dedus judecăţii în cauză, context în care antamarea în acest stadiu procesual a acestor aspecte litigioase ale cauzei ar fi de natură să afecteze principiul dublului grad de jurisdicţie.

În consecinţă, instanţa de recurs apreciază că se impune ca instanţa de apel să procedeze, în rejudecare, desigur cu respectarea limitelor devoluţiunii stabilite prin cererile de apel, la o evaluare unitară, de ansamblu a prejudiciului real, efectiv înregistrat de reclamanţi ca urmare a faptei ilicite imputate pârâtei urmând a se tranşa, totodată, chestiunea litigioasă vizând existenţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Faţă de toate aceste motive, Înalta Curte reţine a fi întrunite motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., astfel încât, în temeiul prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ. vor fi admise recursurile declarate, se va casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Având în vedere faptul că, la acest moment procesual, nu se poate tranşa definitiv asupra culpei procesuale a părţilor litigante şi nici a îndreptăţirii acestora la a pretinde obligarea părţii căzute în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată, dat fiind că soluţia care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei, rămâne în sarcina instanţei de rejudecare să analizeze cererile având ca obiect obligarea părţii căzute în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată în recurs, în raport de decizia ce se va da asupra fondului litigiului, de dovezile ataşate şi, evident, de poziţia procesuală finală a părţilor referitor la sumele de bani avansate cu acest titlu, la momentul dezbaterii pe fond a apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanţii B. şi A. şi de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 161/A/2021 din 16 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 octombrie 2022.