Finality of appeal-stage criminal conviction as prerequisite for State liability for judicial error in compensation claims

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2022

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Cererea de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la 21 februarie 2020 pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 90.000 RON, reprezentând despăgubiri morale şi la plata sumei de 80.360 RON, reprezentând despăgubiri materiale, ca urmare a unor erori judiciare săvârşite în dosarul penal nr. x/2013 înregistrat pe rolul Tribunalului Militar Bucureşti.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Vâlcea:

Prin sentinţa civilă nr. 135 din 28 ianuarie 2021 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, s-a luat act de faptul că pârâta a înţeles să nu mai susţină excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

A fost respinsă excepţia inadmisibilităţii.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Piteşti:

Prin decizia civilă nr. 3710 din 4 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 135 din 28 ianuarie 2021 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 3710 din 4 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, reclamantul A. a declarat recurs, cale de atac întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a motivat că în speţă nu poate fi reţinută eroarea judiciară pentru că nu a existat o hotărâre definitivă de condamnare a reclamantului, apreciind că hotărârea de condamnare la pedeapsa privativă de libertate de 3 ani închisoare, stabilită prin sentinţa penală nr. 49/2015 a Tribunalului Militar Bucureşti, nu ar fi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 28/2017 a Curţii Militare de Apel Bucureşti, întrucât a fost ulterior formulat recurs în casaţie.

Susţinerea este greşită, fiind rezultatul aplicării şi interpretării eronate a normelor de drept material penal care reglementează căile de atac penale şi care prevăd că hotărârile pronunţate în apel sunt definitive.

Dosarul penal nr. x/2013 a fost judecat potrivit dispoziţiilor noului C. proc. pen., iar conform art. 551 alin. (1) pct. 4 din noul C. proc. pen., hotărârea primei instanţe rămâne definitivă la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul.

În speţă, hotărârea a rămas definitivă la data de 25 iulie 2017, aspect consemnat chiar în dispozitivul deciziei penale a Curţii Militare de Apel Bucureşti. În vederea analizării erorii judiciare, cerinţa existenţei unei hotărâri definitive de condamnare nu trebuie confundată cu caracterul executoriu al hotărârii.

Împrejurarea că, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, A. şi ceilalţi inculpaţi au promovat calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, nu poate contura concluzia că hotărârea de condamnare, nemaifiind executorie, şi-ar fi pierdut caracterul definitiv.

Caracterul definitiv al hotărârii de condamnare pronunţate în apel este conturat şi de dispoziţiile art. 553 alin. (1), alin. (3) şi alin. (5) din noul C. proc. pen., pe care instanţa de apel le-a aplicat şi le-a interpretat în mod eronat.

În considerentele deciziei, instanţa de apel a recunoscut totuşi existenţa unei erori judiciare constând în "încălcarea principiului prezumţiei de nevinovăţie de natură să afecteze în mod grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime", statuare care, nefiind criticată de părţi, rămâne în puterea lucrului judecat şi trebuie valorificată de instanţa de recurs.

De vreme ce există o eroare judiciară confirmată în considerentele deciziei pronunţate în apel, dar există şi hotărârea de condamnare la 3 ani de închisoare rămasă definitivă prin decizia din apel din 25 iulie 2017, apreciază că există suficiente argumente pentru a se reţine eroarea care justifică antrenarea răspunderii statului.

Recurentul-reclamant a arătat că, în măsura în care se va reţine cauza spre rejudecare, solicită a se avea în vedere criticile formulate în faţa instanţei de apel împotriva sentinţei primei instanţe, critici pe care le reiterează în continuare în cuprinsul cererii de recurs.

5. Procedura în faţa instanţei de recurs:

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 10 ianuarie 2022.

Având în vedere data înregistrării cererii introductive (21 februarie 2020), procedura aplicabilă cauzei este cea reglementată de dispoziţiile Legii nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative.

După efectuarea procedurilor de comunicare, în aplicarea art. 490 coroborat cu art. 494 C. proc. civ., s-a stabilit termen în vederea soluţionării recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este fondat şi urmează a fi admis pentru considerentele ce succed:

Criticile reliefate în prezenta cale de atac supun analizei considerentele pentru care a fost respins apelul, instanţa de apel reţinând că în cauză nu există eroare judiciară pentru că nu ar fi existat nicio hotărâre definitivă de condamnare a reclamantului A. la pedeapsa privativă de liberate sau la o altă măsură aplicată în temeiul legii penale.

Subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de apel a aplicat şi a interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 551 alin. (1) pct. 4 şi art. 553 alin. (1), alin. (3) şi alin. (5) din noul C. proc. pen., apreciind că hotărârea de condamnare la pedeapsa privativă de libertate de 3 ani închisoare stabilită prin sentinţa penală nr. 49/2015 a Tribunalului Militar Bucureşti nu ar fi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 28/2017 a Curţii Militare de Apel Bucureşti, întrucât a fost ulterior formulat recurs în casaţie.

Critica este fondată.

În conformitate cu dispoziţiile art. 551 alin. (1) pct. 4 din noul C. proc. pen., "Hotărârile primei instanţe rămân definitive (...) la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestaţia."

În cauză, se constată că prin sentinţa penală nr. 49 din 22 septembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti în dosarul nr. x/2013 s-a dispus condamnarea reclamantului A. la pedeapsa închisorii de 3 ani, cu suspendare sub supraveghere a executării pedepsei principale şi accesorii pe durata unui termen de încercare de 6 ani şi instituirea măsurilor de supraveghere dispuse în temeiul art. 863 C. pen.

Soluţia pronunţată de instanţa de fond a fost menţinută prin decizia penală nr. 28 din 25 iulie 2017 pronunţată de Curtea Militară de Apel Bucureşti, prin care au fost respinse apelurile declarate în cauză.

Potrivit dispoziţiilor legale anterior redate, această hotărâre este definitivă de la data pronunţării, astfel încât nu se verifică aspectele reţinute de instanţa de apel în sensul că "nu a existat nicio hotărâre definitivă de condamnare la pedeapsa privativă de liberate sau la o altă măsură aplicată în baza legii penale, fiindcă soluţia Tribunalului Militar Bucureşti a făcut obiectul apelului şi recursului la Curtea Militară de Apel Bucureşti, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie".

Într-adevăr, împotriva deciziei nr. 28 din 25 iulie 2017 pronunţată de Curtea Militară de Apel Bucureşti reclamantul A. şi alţi inculpaţi în aceeaşi cauză au formulat recurs în casaţie, cale de atac înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care prin decizia nr. 196/R-C din 30 mai 2018 a achitat pe inculpaţi pentru infracţiunea de abuz în serviciu, cu motivarea că faptele nu sunt prevăzute de legea penală. Faţă de celelalte fapte penale, instanţa supremă a casat decizia cu trimitere spre rejudecare.

În rejudecarea cauzei, Curtea Militară de Apel Bucureşti a pronunţat decizia penală nr. 47 din 8 octombrie 2018, prin care a dispus achitarea reclamantului şi a celorlalţi inculpaţi pentru toate infracţiunile, cu motivarea că nu s-a făcut dovada că aceştia sunt autorii infracţiunilor de fals intelectual şi fals material în înscrisuri oficiale.

Se constată, aşadar, că instanţa şi-a fundamentat soluţia de respingere a apelului pe inexistenţa unei hotărâri definitive de condamnare. Or, astfel cum anterior s-a arătat, a existat o hotărâre definitivă de condamnare ce a fost desfiinţată în recurs în casaţie, cale extraordinară de atac prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept.

În consecinţă, criticile circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt fondate, drept pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia curţii de apel şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel urmează să analizeze existenţa sau nu a erorilor judiciare săvârşite în procesul penal, de natură a atrage răspunderea civilă a Statului Român.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 3710 din 4 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2022.