Municipality's restitution-improvement claim denied; only necessary expenses reimbursable, retention right rejected.

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2022

Asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea reconvenţională formulată în dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Dolj, având ca obiect revendicare imobiliară, pârâtul Municipiul Craiova a solicitat obligarea S.C. A. S.A. la plata sumei de 150.000 RON reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor necesare şi utile aduse imobilelor revendicate de aceasta, precum şi instituirea unui drept de retenţie asupra imobilelor până la achitarea sumei respective.

Cererea a fost disjunsă, fiind format dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Dolj.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Dolj

Prin sentinţa civilă nr. 120 din 28 februarie 2017, Tribunalul Dolj a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului Municipiul Craiova şi a respins cererea formulată de reclamantul-pârât Municipiul Craiova prin Primar, în contradictoriu cu pârâţii Grădiniţa cu program prelungit "Nicolae Romanescu" şi Serviciul Public Management Spitale, Cabinete Medicale şi Creşe din municipiul Craiova, pentru Creşa nr. 9 şi pârâtul-reclamant S.C. A. S.A. Craiova, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Craiova

Prin decizia nr. 2548/2019 din 1 octombrie 2019, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamantul reconvenţional Municipiul Craiova, prin Primar, împotriva sentinţei civile nr. 120 din 28 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

4. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 145 din 23 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant Municipiul Craiova, prin Primar; a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. Craiova împotriva deciziei nr. 2548/01.10.2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

5. Sentinţa Tribunalului Dolj, secţia I civilă, în rejudecare

Prin sentinţa civilă nr. 612 din 10 noiembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă cererea cu caracter reconvenţional, formulată la 22 iunie 2017 în dosarul nr. x/2012, astfel cum a fost precizată la 8 martie 2016 şi 19 aprilie 2016, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că, prin cererea reconvenţională formulată, UAT Craiova a solicitat obligarea S.C. A. S.A. la plata despăgubirilor reprezentate de contravaloarea îmbunătăţirilor apreciate ca fiind necesare şi utile, pe care le-a efectuat la construcţia spaţiu cu destinaţie grădiniţă şi creşă, situat în Craiova şi instituirea unui drept de retenţie asupra respectivului imobil, fundamentarea cererii având în vedere obligarea proprietarului la plata contravalorii cheltuielilor indicate, în măsura existenţei unui spor de valoare la momentul restituirii imobilului de către posesor celui dintâi, argumentat de faptul că titularul căruia i se restituie bunul în aceste împrejurări s-ar îmbogăţi fără justă cauză.

S-a constatat că reclamanta, în calitate de posesor, ce a fost evins prin admiterea cererii în revendicare, a solicitat, în temeiul art. 997 C. civ. contravaloarea cheltuielilor necesare şi utile pe care le-a suportat în perioada 2001-2006 inclusiv, concretizate în îmbunătăţiri aduse imobilului cu destinaţia de creşă şi grădiniţă, cheltuielile deduse judecăţii fiind dovedite fără echivoc de fotocopiile facturilor depuse în cauză şi că în cuprinsul considerentelor hotărârii nr. 167/2018 a Tribunalului Dolj, s-a reţinut că UAT Craiova, la data pronunţării respectivei soluţii, exercita posesia asupra imobilului, chiar dacă, din anul 2012, în spaţiile respective nu şi-au mai desfăşurat activitatea creşa şi grădiniţa, posesie care s-a încheiat odată cu predarea în condiţiile procesului-verbal din data de 7.11.2018.

Având în vedere elementele de fapt preenunţate, s-a apreciat că posesorul evins, în perioada cât a exercitat posesia, nu a efectuat actele de conservare necesare începând cu anul 2012, împrejurare care a cauzat deteriorarea imobilului până la aducerea în stare de nefuncţionare în momentul predării proprietarului. Întrucât bunul la predare se afla în stare de nefuncţionare din cauza degradărilor constatate în paragrafele precedente, ipoteza avută în vedere de ultima teză a art. 997 C. civ. nu este îndeplinită (bunul fiind lipsit de spor de valoare) şi drept urmare, pretenţiile ce au ca obiect cheltuieli utile au fost respinse, ca neîntemeiate.

În privinţa cheltuielilor cu caracter necesar, s-a arătat că acelaşi text, în prima teză, obligă la restituirea lor, fără nicio condiţionare, iar raţiunea obligării proprietarului la plata cheltuielilor respective a fost fundamentată pe îmbogăţirea fără justă cauză.

Pornind de la această premisă, s-a apreciat că ceea ce trebuie restituit reprezintă, în măsura în care s-a îmbogăţit cealaltă parte a raportului juridic, cheltuielile necesare, acestea fiind prezumate ca intrate în raţionamentul îmbogăţirii fără justă cauză care justifică obligaţia de restituire, în condiţiile în care proprietarului i s-a restituit un bun conservat a cărui principală caracteristică este aceea de bun aflat în stare de funcţionare, dar că, în speţă, bunul restituit pârâtei necesită cheltuieli care să îl aducă în stare de funcţionare.

S-a reţinut că posesorul reclamant a efectuat o serie de cheltuieli de conservare a bunului în perioada în care creşa şi grădiniţa şi-au desfăşurat activitatea, însă a fost predat într-o stare de nefuncţionare, iar îmbogăţirea fără justă cauză avută în vedere la instituirea obligaţiei de plată determină situarea în timp a criteriului de evaluare, la momentul predării bunului şi nu la momentul în care au fost efectuate cheltuielile.

S-a constatat că este fără echivoc faptul că, deşi au fost realizate o serie de cheltuieli cu scop de conservare a bunului, cum acesta a fost predat deteriorat, justificarea restituirii acestora din perspectiva fundamentului avut în vedere în reglementarea art. 997 C. civ., nu este întemeiată.

În ceea ce priveşte petitul privind dreptul de retenţie, cum la momentul soluţionării cererii de faţă, bunul nu s-a mai aflat în posesia reclamantei, premisă condiţie a instituirii respectivei garanţii, instanţa a respins şi această cerere.

6. Decizia Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, în rejudecare

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat apel reclamantul Municipiul Craiova.

Prin decizia nr. 137/07 aprilie 2022, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamantul Municipiul Craiova, prin Primar, împotriva sentinţei civile nr. 612 din 10 noiembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. A. S.A. Craiova.

Curtea a avut în vedere că sentinţa nu prezintă vicii de motivare, contrar susţinerilor apelantei. Astfel, deşi potrivit prevederilor art. 261 C. proc. civ. de la 1865, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, aceasta nu înseamnă că instanţa trebuie să dea un răspuns detaliat la fiecare argument al părţii, obligaţia de motivare fiind considerată respectată dacă s-au analizat susţinerile esenţiale ale părţilor.

În raport de aceste considerente, obligaţia instanţei de a motiva decizia pronunţată a fost considerată îndeplinită întrucât prima instanţă s-a aplecat asupra problemelor esenţiale supuse judecăţii şi a răspuns acestora prin raportare la argumentele invocate de părţi, la probatoriul pe care l-a apreciat relevant, ţinând cont de dispoziţiile legale aplicabile în cauză. Prin urmare, nu a fost reţinută absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată.

În privinţa criticilor formulate pe fondul cauzei, s-a constatat că sunt nefondate. Instanţa de apel a observat că nu au fost criticate considerentele sentinţei apelate potrivit cărora apelantul-reclamant a continuat să exercite posesia asupra imobilului până la momentul predării silite, în condiţiile procesului-verbal din data de 7.11.2018, evaluării date în primă instanţă raportului de expertiză întocmit în procedura de asigurare de dovezi, în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Craiova, şi procesului-verbal întocmit de către BEJ B., în dosarul de executare silită nr. x/2018, în sensul că bunul imobil prezenta la momentul predării un grad avansat de uzură, necesitând lucrări costisitoare spre a fi adus în stare de normală funcţionare.

S-a constatat că, deşi acţiunea a avut şi un alt doilea petit privind instituirea dreptului de retenţie, dezlegarea dată în primă instanţă acestuia nu a suscitat nicio critică în apel.

Cu respectarea principiului disponibilităţii, consacrat prin dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, instanţa de apel a verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţa, ceea ce nu s-a atacat intrând în puterea lucrului judecat, astfel că nu mai poate fi evaluat în această etapă procesuală.

Curtea a constatat că soluţia primei instanţe s-a întemeiat pe prevederile art. 997 C. civ., invocate în cererea reclamantei, în apel fiind criticată în mod separat şi neacordarea despăgubirilor pentru cheltuielile efectuate la imobil prin prisma îmbogăţirii fără justă cauză a pârâtei în detrimentul reclamantului.

A reţinut că, aşa cum s-a statuat prin Decizia nr. 1.104 din 8 septembrie 2011, pronunţată de Curtea Constituţională şi publicată în Monitorul Oficial nr. 787/2011, "îmbogăţirea fără justă cauză presupune un fapt juridic, ce constă în mărirea patrimoniului unei persoane, fără temei legitim, prin diminuarea patrimoniului altei persoane, cea dintâi având obligaţia de a înapoia celei de a doua avantajul pe care l-a obţinut în dauna ei. Legea, mai exact C. civ., nu conţine o reglementare de principiu a îmbogăţirii fără justă cauză, cunoscută şi sub denumirea de îmbogăţire fără just temei, dar există mai multe aplicaţii ale acestui fapt juridic licit, ca izvor de obligaţii, şi anume art. 484, 493, 494, 997, 1618 sau 1691 din C. civ.. Astfel că, ori de câte ori pretenţia reclamantului nu se regăseşte într-una din aplicaţiile principiului îmbogăţirii fără justă cauză, se va invoca, ca temei de drept, chiar principiul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .".

Prin urmare, întrucât acţiunea prin care apelantul reclamant, ca fost deţinător al bunului imobiliar, reclamă restituirea contravalorii lucrărilor necesare şi utile pe care le-a realizat în ceea ce priveşte acest bun se circumscrie prevederilor art. 997 C. civ., orientare acceptată şi în practica fostului Tribunal Suprem (decizia nr. 286 din 5 martie 1955, în CD 1955 1, p. 50) nu se justifică invocarea şi implicit examinarea separată a incidenţei principiului îmbogăţirii fără justă cauză.

Potrivit acestor dispoziţii legale, în interpretarea dată de fostul Tribunal Suprem prin decizia anterior invocată, în cazul restituirii unui lucru proprietarul, în lipsă de convenţie contrarie, trebuie să despăgubească pe posesor, chiar dacă acesta este de rea-credinţă, de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului sau care au sporit valoarea lucrului.

Aşadar, potrivit art. 997 C. civ. de la 1864, obligaţia de dezdăunare ce incumbă proprietarului căruia i s-a admis acţiunea în revendicare include numai cheltuielile necesare şi utile, nu şi cele voluptorii efectuate în legătură cu lucrul restituit, din acest punct de vedere sentinţa nefiind susceptibilă de critică.

În acord cu cele statuate în primă instanţă, Curtea a subliniat că sunt cheltuieli necesare, supuse restituirii fără nicio condiţionare, cheltuielile efectuate pentru conservarea bunului, soluţie firească deoarece acestea ar fi fost făcute de însuşi proprietarul bunului, iar spre deosebire de acestea, cheltuielile utile sunt acele cheltuielii care, fără a fi necesare în sensul celor ce preced, au avut ca efect sporul de valoare sau creşterea gradului de utilitate a bunului, acestea fiind supuse restituirii numai în limita sporului de valoare adus bunului.

S-a reţinut, contrar celor susţinute de către apelant, că se apreciază în raport de momentul restituirii lucrului cuantumul celor două categorii de cheltuieli.

Întrucât intimata-pârâtă a preluat bunul imobil în starea în care se afla la 7 noiembrie 2018, cu concursul executorului judecătoresc, s-a constatat că pretenţiile de despăgubire formulate de apelantul-reclamant nu pot fi evaluate la nivelul anului 2006, anterior restituirii bunului, soluţia propusă de către apelant fiind injustă întrucât nu ţine cont de împrejurarea că intimatei pârâte i-a fost restituit imobilul în starea în care acesta se găsea în anul 2018, cu toate eventualele îmbunătăţiri sau degradări aduse de-a lungul vremii.

Instanţa de apel a constatat că nu rezultă din considerentele sentinţei calificarea cheltuielilor cerute de reclamant ca fiind făcute exclusiv pentru conservarea lucrului, din acest punct de vedere fiind nesusţinute criticile apelantului.

Curtea a subliniat că, pentru identificarea şi evaluarea lucrărilor pretins efectuate la imobilul proprietatea intimatei-pârâte, s-a încuviinţat, în etapa apelului, o expertiză în specializarea construcţii, a cărei utilitate a fost sesizată de către apelant, astfel cum apare consemnat în încheierea de şedinţă pronunţată la 27 mai 2021.

Expertul constructor, urmând indicaţiile reclamantului cu privire la identificarea îmbunătăţirilor aduse imobilului pârâtei, a constatat la faţa locului următoarele lucrări: montat gresie la parter şi etaj (2001-2004), trepte, contratrepte şi podest scară, montat faianţă la bucătărie în anul 2004, închidere logie - cu tâmplărie PVC (anul 2006), parapet din rigips aplicat pe PVC, cu tavan din rigips pe schelet metalic, acoperiş din isopan de 5 cm, montat uşă metalică cu luminator la intrare (2006), montat uşă dublă din pvc (2006), montat gard din ştacheti metalici (2004), pe care le-a evaluat la suma de 68.598 RON .

În raport de criteriile menţionate anterior, s-a constatat că aceste lucrări nu pot fi calificate drept lucrări de conservare, întrucât nu au ca finalitate menţinerea integrităţii bunului, ele constituind cel mult cheltuieli utile desfăşurării activităţii în imobil, înainte de a fi retrocedat intimatei.

Curtea a observat că evaluarea acestor îmbunătăţiri la suma de 68.598 RON, indicată drept obiect al pretenţiilor deduse judecăţii, şi punerea lor pe seama apelantului-reclamant nu a fost susţinută de probe, documentele ce i-au fost puse la dispoziţie expertului nerelevând că apelantul ar fi suportat costul acestor lucrări, întrucât nu i-au fost prezentate situaţii de lucrări, iar facturile fiscale ce i-au fost supuse atenţiei şi invocate exclusiv ca probe în apel indică cheltuieli efectuate cu procurarea de materiale de construcţii şi diverse lucrări de reparaţii şi întreţinere fără nicio legătură cu lucrările de îmbunătăţire revendicate de către apelant.

Instanţa de apel a constatat că lucrările pretinse nu pot fi datate din perspectiva momentului execuţiei, în raport fiind menţionat "anul punerii în funcţiune" exclusiv în baza indicaţiilor reclamantului, cu implicaţii asupra stabilirii gradului de uzură al îmbunătăţirilor şi valorii finale a despăgubirilor după aprecierea acestuia, astfel încât nu poate dispune reformarea sentinţei şi admiterea acţiunii doar în baza unor simple susţineri ale apelantului.

Având în vedere regulile probaţiunii, instituite prin art. 249 C. proc. civ., potrivit cărora sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva, iar nu celui care neagă, s-a reţnut că apelantul-reclamant nu a administrat probe care să-i susţină pretenţiile de despăgubire.

Ţinând cont de elementele factuale ale cauzei, necontestate de apelant, în sensul că la momentul predării silite imobilul în ansamblul său se afla într-o stare avansată de degradare, iar pentru a putea fi din nou întrebuinţat are nevoie de ample şi costisitoare lucrări de reabilitare, instanţa de apel a apreciat că nu poate fi vorba despre sporul de valoare pretins de apelant.

Întrucât, aşa cum s-a demonstrat, obligaţia de dezdăunare pentru cheltuielile utile făcute cu imobilul nu poate exista independent de dovedirea sporului de valoare adus bunului supus restituirii, s-a concluzionat că această obligaţie nu subzistă în sarcina proprietarului care şi-a redobândit bunul în stare de neîntrebuinţare din culpa apelantului, constând în neefectuarea actelor de conservare a bunului la care era îndatorat.

În lumina acestor considerente, Curtea a apreciat că acţiunea a fost corect respinsă, astfel că, în aplicarea prevederilor art. 296 C. proc. civ. de la 1865, apelul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat, considerentele sentinţei fiind completate potrivit celor ce preced.

7. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 137/07 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul Municipiul Craiova, prin Primar.

În cuprinsul memoriului de recurs, a susţinut că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 997 din vechiul C. civ., potrivit cărora acela cărui se face restituţiunea, trebuie să despăgubească pe posesorul chiar de rea-credinţă de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului sau care au crescut preţul lui.

A apreciat că instanţa a interpretat în mod greşit normele de drept material, reţinând că aceste cheltuieli nu pot fi considerate decât cheltuieli utile, fiind supuse restituirii numai în limita sporului de valoare. A considerat că, în speţă, raportat la datele de ansamblu, atât cele de fapt, cât şi cele de drept, sunt îndeplinite condiţiile art. 997 vechiul C. civ. şi, prin urmare, cererea cu caracter reconvenţional este întemeiată, aceste cheltuieli intrând în sfera cheltuielilor necesare sau a celor utile întrucât sunt reparaţii sau îmbunătăţiri aduse imobilului existent, astfel cum au fost determinate în cursul judecăţii de expertul tehnic judiciar desemnat în cauză.

A învederat că aceste cheltuieli sunt, prin natura lor, cheltuieli necesare întreţinerii imobilului în raport şi de destinaţia acestuia de grădiniţă de copii: pardoseli de gresie şi faianţă, trepte, contratrepte şi podest scară, închidere logie, montare ferestre din pvc, montare parapet din rigips, tavan din rigips, învelitoare (acoperiş) din isopan, montare uşa dublă cu iluminator, montare uşă cu iluminator din pvc la intrarea în hol.

Având în vedere că imobilul în cauză are destinaţie de clădire socio-culturală - construcţie pentru învăţământ, aceasta implică un anumit proces funcţional care se petrece în interiorul spaţiului creat şi într-o zonă limitată, în exteriorul acestui spaţiu, o construcţie fiind concepută cu sau pentru o anumită structură funcţională a spaţiului utilizat.

Dat fiind că autoritatea publică locală avea reprezentarea că este proprietar al bunului imobil şi, ca agent al statului, avea obligaţia să asigure baza materială a unităţilor de învăţământ, adică spaţii pentru învăţământ şi cercetare ştiinţifică, mijloace de învăţământ şi cercetare aferente, biblioteci, edituri, a efectuat cheltuielile ce fac obiectul cererii de chemare în judecată ca un bun proprietar.

Având în vedere că acest imobil a fost folosit strict în scopul în care a fost edificat, a susţinut că toate cheltuielile efectuate se încadrează în categoria cheltuielilor necesare şi utile, sporind implicit şi valoarea imobilului.

A arătat că aceste cheltuieli vor profita pârâtei, proprietar al imobilului, având în vedere principiul accesorium sequitur principale.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, aceste cheltuieli sunt dovedite prin raportul de expertiză efectuat în cauză, expertul concluzionând că au avut caracterul de cheltuieli necesare şi utile, la întocmirea expertizei avându-se în vedere dovezile de plată, respectiv facturile fiscale, devizele de lucrări, ordinele de plată, extrasele de cont şi celelalte înscrisuri depuse de reclamant la fila x şi următoarele şi în vol. 3 al dosarului x/2012 al Tribunalului Dolj.

A arătat că decizia Curţii de Apel Craiova este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., sens în care a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale referitoare la rolul judecătorului în aflarea adevărului, statuat de dispoziţiile imperative ale art. 129 alin. (5) din vechiul C. proc. civ.

A susţinut că instanţa de control judiciar s-a limitat a constata că punerea îmbunătăţirilor pe seama reclamantului nu este susţinută de probe, nefiind demonstrat că el este cel care a suportat costul lucrărilor evidenţiate în expertiză, fără a verifica în mod concret şi real, prin administrarea de probe, dacă susţinerile apelantului sunt conforme cu realitatea.

Întrucât rolul activ al judecătorului presupune obligaţia instanţei de judecată de a stabili starea de fapt şi de drept din speţă, în scopul aflării adevărului, atunci când este învestită cu situaţii de fapt ori raporturi juridice complexe, iar părţile nu au propus probe ori probele administrate - la propunerea părţilor - sunt insuficiente, a considerat că, din această perspectivă, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea unei dispoziţii legale.

A arătat că instanţa a ignorat şi normele de drept material prevăzute de Legea nr. 84/1995 şi Legea nr. 1/2011. Astfel, aşa cum rezultă din documentele aflate la dosarul cauzei, cheltuielile pentru lucrările efectuate la imobilul ce a făcut obiectul cererii de revendicare au fost realizate în vederea utilizării imobilului conform destinaţiei sale, dar şi pentru reparaţiile curente şi capitale, prin alocări de la bugetul local prin ordonatori principali de credite, către ordonatori terţiari de credite, în conformitate cu prevederile legale instituite prin Legea nr. 84/1995 şi Legea nr. 1/2011.

A învederat că imobilul situat în Craiova, jud. Dolj, având destinaţia de unitate de învăţământ a fost preluat de municipalitate prin efectul Legii învăţământului nr. 84/1995, imobilul fiind cuprins în domeniul public de interes local al Municipiului Craiova, fiind adoptată în acest sens Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Craiova nr. 147/1999. A arătat că a fost încheiat Protocol de Predare-primire între Inspectoratul Şcolar Judeţean Dolj, unitatea de învăţământ şi Consiliul Local al Municipiului Craiova şi, cu respectarea procedurii impuse de Legea nr. 213/1998 privind domeniul public, a fost adoptată H.G. nr. 965/2002 privind atestarea domeniului public al Municipiului Craiova, imobilul vizat figurând în Anexa nr. 2, poziţia nr. 34 ca fiind bun aflat în proprietatea publică a Municipiului Craiova.

În considerarea acestor chestiuni de fapt şi de drept, autoritatea publică locală, având reprezentarea faptului că este proprietar al imobilului, în conformitate cu prevederile legale, a procedat la efectuarea cheltuielilor necesare şi utile întreţinerii imobilului, investiţii şi reparaţii capitale.

Recurentul a mai arătat că o altă critică de nelegalitate adusă hotărârii pronunţate de instanţa de apel este aceea că nu au fost respectate normele de drept material referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză.

A susţinut că, din considerentele hotărârii atacate rezultă faptul că interpretarea dată de instanţa de apel nu este în consens cu normele de drept substanţial, reţinându-se în mod greşit faptul că îmbunătăţirile aduse reprezintă doar cheltuieli utile, fiind astfel nesocotite aspectele pe care legiuitorul le-a avut în vedere în reglementarea art. 997 din vechiul C. civ.

A arătat că, şi în situaţia în care s-ar reţine caracterul exclusiv util al acestor cheltuieli, nu se poate constata că lucrările efectuate la imobil nu au adus un spor de valoare acestuia, fiind de netăgăduit că în lipsa acestor lucrări, valoarea imobilului ar fi net mai mică decât în prezent, iar reţinerea unui spor de valoare adus imobilului nu este condiţionată de starea de întrebuinţare sau neîntrebuinţare a imobilului, cu atât mai mult cu cât această stare se datorează implicit şi intimatei care nu a efectuat niciun fel de lucrări de conservare a imobilului de la data preluării imobilului, în anul 2018, şi până în prezent.

A susţinut că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi obligată pârâta la plata contravalorii cheltuielilor efectuate cu bunul, respectiv să existe o îmbogăţire a unei persoane dar, în acelaşi timp, corespunzător şi corelativ acestei îmbogăţiri, să existe o sărăcire a patrimoniului unei persoane şi să nu existe niciun temei legal, nicio justificare pentru îmbogăţirea persoanei respective.

Cu privire la condiţia de existenţă a unei îmbogăţiri a pârâtei în cauza dedusă judecăţii, a arătat că faptul îmbogăţirii patrimoniului acesteia este dovedit, în speţă, de investiţiile şi cheltuielile efectuate de către autoritatea publică locală cu bunul imobil, aşa cum rezultă din documentele depuse la dosarul cauzei.

A solicitat admiterea recursului formulat şi, în principal, casarea deciziei nr. 137/2022, pronunţată în dosarul nr. x/2020 şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, ca efect al constatării caracterului fondat al motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar în subsidiar, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului formulat de Municipiul Craiova prin Primar, cu consecinţa admiterii cererii reconvenţionale şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor necesare şi utile aduse imobilului în litigiu, la valoarea determinată prin expertiza efectuată în cauză, respectiv 68.598 RON, ca efect al constatării caracterului fondat al motivelor de nelegalitate date de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

8. Apărările formulate în cauză.

Intimata-pârâtă S.C. A. S.A. Craiova a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A învederat că, în dovedirea cererii reconvenţionale, Municipiul Craiova prin Primar a depus la dosarul cauzei o adresă însoţită de mai multe facturi, iar lista cu facturi depusă la dosarul cauzei de către consilier C. face referire la un alt număr de dosar - x/2011, ceea ce duce la concluzia firească că aceleaşi facturi au fost folosite cu acelaşi scop şi cu alţi pârâţi sau reclamanţi.

În atare situaţie, a susţinut că nu este dovedită legătura dintre materialele cumpărate cu facturile depuse drept dovadă de către Municipiul Craiova prin Primar şi faptul că aceste materiale au fost încorporate în imobilul din Craiova, nedepunându-se la dosar recepţii întocmite de beneficiarul facturilor, bonuri de mişcare a materialelor, devize, note de recepţie a lucrărilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

Cu titlu prealabil, având în vedere că cererea iniţială de chemare în judecată a fost înregistrată anterior datei de 15 februarie 2013, respectiv în anul 2012, sub imperiul vechilor reglementări procedurale, precum şi faptul că art. 3 din Legea nr. 76/2012 prevede că dispoziţiile noului C. proc. civ. se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare, Înalta Curte constată că, din punct de vedere procedural, prezentului litigiu îi sunt aplicabile dispoziţiile vechiul C. proc. civ. şi nu noului C. proc. civ., astfel cum a fost adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează interpretarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 997 din vechiul C. civ., potrivit cărora acela cărui se face restituţiunea, trebuie să despăgubească pe posesorul chiar de rea-credinţa de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului sau care au crescut preţul lui.

Curtea de apel, analizând aceste dispoziţii la pagina 5 ultimele paragrafe şi la pagina 6 ale hotărârii a constatat în mod corect că sunt cheltuieli necesare, supuse restituirii fără nicio condiţionare, cheltuielile efectuate pentru conservarea bunului, soluţie firească deoarece acestea ar fi fost făcute de însuşi proprietarul bunului, dar spre deosebire de acestea, cheltuielile utile (acele cheltuieli care, fără a fi necesare, au avut ca efect sporul de valoare sau creşterea gradului de utilitate a bunului) sunt supuse restituirii numai în limita sporului de valoare adus bunului.

În concret, a apreciat că îmbunătăţirile aduse imobilului pârâtei: montat gresie la parter şi etaj (2001-2004), trepte, contratrepte şi podest scară, montat faianţă la bucătărie în anul 2004, închidere logie cu tâmplărie pvc (anul 2006), parapet din rigips aplicat pe PVC, cu tavan din rigips pe schelet metalic, acoperiş din isopan de 5 cm, montat uşă metalică cu luminator la intrare (2006), montat uşă dublă din pvc (2006), montat gard metalic (2004), nu pot fi calificate drept lucrări de conservare, întrucât nu au ca finalitate menţinerea integrităţii bunului, ele constituind cel mult cheltuieli utile desfăşurării activităţii în imobil, înainte de a fi retrocedat intimatei-pârâte.

Recurentul susţine că aceste cheltuieli sunt, prin natura lor, cheltuieli necesare întreţinerii imobilului în raport şi de destinaţia acestuia de clădire socio-culturală, construcţie pentru învăţământ - grădiniţă de copii, că a efectuat cheltuielile ce fac obiectul cererii de chemare în judecată ca un bun proprietar şi că toate cheltuielile efectuate se încadrează în categoria cheltuielilor necesare şi utile, sporind implicit şi valoarea imobilului.

După cum se poate observa, recurentul nu aduce critici concrete de nelegalitate hotărârii instanţei anterioare care a calificat lucrările efectuate de reclamant ca fiind cel mult cheltuieli utile şi nu de conservare, menţiunea referitoare la faptul că prin raportul de expertiză efectuat în cauză, expertul a concluzionat că acestea au avut caracterul de cheltuieli necesare şi utile neconstituind o asemenea critică, aptă de a supune controlului judiciar raţionamentul instanţei, care, analizând probele depuse la dosar, inclusiv raportul de expertiză construcţii, şi trecându-le prin filtrul propriei analize a apreciat că toate îmbunătăţirile pretinse de reclamant intră în categoria lucrărilor utile, ce pot fi acordate doar în măsura în care au adus un spor de valoare imobilului.

Curtea de Apel, ţinând cont de elementele factuale ale cauzei, necontestate de reclamant, în sensul că la momentul predării silite imobilul, în ansambul său, se afla într-o stare avansată de degradare, iar pentru a putea fi din nou întrebuinţat are nevoie de ample si costisitoare lucrări de reabilitare, a apreciat că, în speţă, pretinsele lucrări aduse imobilului nu pot conduce la adăugarea unui spor de valoare deoarece despăgubirile acordate potrivit art. 997 C. civ. nu pot fi decât în legătură cu un bun conservat, aflat în stare de funcţionare.

Recurentul apreciază că interpretarea dată de instanţa de apel nu este în consens cu normele de drept substanţial deoarece nu se poate reţine că lucrările efectuate la imobil nu au adus un spor de valoare acestuia, fiind de netăgăduit că în lipsa acestor lucrări, valoarea imobilului ar fi net mai mică decât în prezent, iar reţinerea unui spor de valoare adus imobilului nu este condiţionată de starea de întrebuinţare sau neîntrebuinţare a imobilului, cu atât mai mult cu cât această stare se datorează implicit şi intimatei care nu a efectuat nici un fel de lucrări de conservare a imobilului de la data preluării imobilului, în anul 2018, şi până în prezent.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că interpretarea dată de instanţa anterioară noţiunii de spor de valoare este în concordanţă cu dispoziţiile art. 997 C. civ., care, pentru restul cheltuielilor aduse imobilului restituit, care nu sunt de conservare, face trimitere la condiţia ca acestea să fi crescut preţul lui.

Or, situaţia factuală reţinută de către instanţa anterioară, care nu a fost contestată şi care, de altfel, nici nu poate face obiectul criticilor în calea de atac a recursului, faţă de cazurile de casare sau modificare ale unei hotărâri în calea de atac a recursului, strict şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., a fost aceea că bunul a fost predat în stare de degradare şi neîntrebuinţare. De menţionat este că această stare de degradare a fost constatată de instanţa anterioară la data predării imobilului, în anul 2018, şi nu ulterior, astfel încât nu au relevanţă în economia speţei susţinerile recurentului referitoare la neluarea măsurilor de conservare a imobilului de către pârâtă de la data preluării imobilului, în anul 2018, şi până în prezent.

Ca atare, chiar dacă la un moment dat îmbunătăţirile pretinse ar fi adus un spor de valoare, acesta nu mai exista la momentul predării, anul 2018, fiind pierdut tot în cursul posesiei exercitate de reclamant, datorită culpei acestuia, care nu s-a preocupat de păstrarea în condiţii bune a imobilului şi a lucrărilor pretins efectuate pentru a fi apte de valorificare de către proprietarul căruia i s-a restituit bunul.

Pe cale de consecinţă, concluzia instanţei de apel în sensul că, obligaţia de dezdăunare pentru cheltuielile utile făcute cu imobilul nu poate exista independent de dovedirea sporului de valoare adus bunului supus restituirii, iar în speţă această obligaţie nu subzistă în sarcina proprietarului care şi-a redobândit bunul în stare de neîntrebuinţare din culpa reclamantului, care nu a efectuat actelor de conservare a bunului la care era îndatorat, este corectă şi în concordanţă cu dispoziţiile art. 997 C. civ.

Tot prin prisma incidenţei dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a invocat că nu au fost respectate normele de drept material referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză deoarece, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi obligată pârâta la plata contravalorii cheltuielilor efectuate cu bunul, respectiv să existe o îmbogăţire a unei persoane dar, în acelaşi timp, corespunzător şi corelativ acestei îmbogăţiri, să existe o sărăcire a patrimoniului unei persoane şi să nu existe niciun temei legal, nicio justificare pentru îmbogăţirea persoanei respective.

Cu privire la acest aspect, Curtea de apel a reţinut că prin Decizia nr. 1.104 din 8 septembrie 2011, pronunţată de Curtea Constituţională şi publicată în Monitorul Oficial nr. 787/2011, "îmbogăţirea fără justă cauză presupune un fapt juridic, ce constă în mărirea patrimoniului unei persoane, fără temei legitim, prin diminuarea patrimoniului altei persoane, cea dintâi având obligaţia de a înapoia celei de a doua avantajul pe care l-a obţinut în dauna ei. Legea, mai exact C. civ., nu conţine o reglementare de principiu a îmbogăţirii fără justă cauză, cunoscută şi sub denumirea de îmbogăţire fără just temei, dar există mai multe aplicaţii ale acestui fapt juridic licit, ca izvor de obligaţii, şi anume art. 484, 493, 494, 997, 1618 sau 1691 din C. civ.. Astfel că, ori de câte ori pretenţia reclamantului nu se regăseşte într-una din aplicaţiile principiului îmbogăţirii fără justă cauză, se va invoca, ca temei de drept, chiar principiul ...".

Prin urmare, constatând că acţiunea prin care reclamantul, ca fost deţinător al bunului imobiliar, reclamă restituirea contravalorii lucrărilor necesare şi utile pe care le-a realizat în ceea ce priveşte acest bun, instanţa de apel a apreciat că temeiul ce poate fi invocat se circumscrie prevederilor art. 997 C. civ. şi nu se justifică examinarea separată a incidenţei principiului îmbogăţirii fără justă cauză.

Din studierea cererii de recurs se constată că recurentul nu critică acest raţionament al instanţei de apel ci se mulţumeşte să enunţe condiţiile de existenţă a unei îmbogăţiri a unei persoane ce rezultă din doctrina şi practica judiciară susţinând că faptul îmbogăţirii patrimoniului pârâtei este dovedit de investiţiile şi cheltuielile efectuate de către autoritatea publică locală cu bunul imobil, aşa cum rezultă din documentele depuse la dosarul cauzei şi că nu există niciun temei legal şi nicio justificare pentru îmbogăţirea pârâtei.

Înalta Curte reţine că este adevărat că, sub imperiul vechiul C. civ., îmbogăţirea fără justă cauză este un fapt juridic, unul licit, care se fundamentează pe ideea de echitate, potrivit căreia nu se poate admite ca o persoană să se îmbogăţească fără drept în paguba alteia, iar condiţiile juridice ale intentării acţiunii în restituire au în vedere anumite acte sau fapte juridice, cum ar fi absenţa unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia (precum o dispoziţie a legii, un act juridic/conventie sau o hotărâre judecătorească) şi absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel care şi-a micşorat patrimoniul, a pierderii suferite, dar trebuie avută în vedere subsidiaritatea actio in rem verso ce semnifică faptul că aceasta nu poate fi promovată pentru a suplini o alta născută spre exemplu, dintr-un contract, un delict, o altă faptă licită sau din lege.

Caracterul subsidiar al acţiunii întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză are de fapt rolul de a împiedica o utilizare abuzivă a instituţiei prin care să fie deturnate alte instituţii ale dreptului privat în toate ipotezele în care se poate vorbi de o îmbogăţire şi o însărăcire, deşi există temei juridic pentru ambele, iar în toate cazurile în care însărăcitul dispune de o acţiune, alta decât de in rem verso, fie că ea poate fi intentată împotriva îmbogăţitului, fie împotriva unei terţe persoane, mecanismul îmbogăţirii fară justă cauză nu este funcţional.

Necriticând soluţia instanţei de apel care a dat eficienţă caracterului subsidiar al acţiunii întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, faţă de invocarea temeiului legal dat de art. 997 C. civ., recurenta nu poate critica neadmiterea pe fond a unei asemenea acţiuni, astfel încât recursul acesteia va fi respins.

Un alt motiv de recurs invocat de recurent se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., acesta susţinând că decizia Curţii de Apel Craiova este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii deoarece instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale referitoare la rolul judecătorului în aflarea adevărului, statuat de dispoziţiile imperative ale art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

A susţinut că instanţa de control judiciar s-a limitat a constata că punerea îmbunătăţirilor pe seama reclamantului nu este susţinută de probe, nefiind demonstrat că el este cel care a suportat costul lucrărilor evidenţiate în expertiză, fără a verifica în mod concret şi real, prin administrarea de probe, dacă susţinerile apelantului sunt conforme cu realitatea.

Referitor la motivul de recurs prin care recurentul invocă incidenţa dispoziţiilor art. 129 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sub aspectul faptului că instanţa de fond nu a stăruit, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală în vederea aflării adevărului, este de subliniat că modificările aduse de Legea nr. 202/2010 C. proc. civ., modificări ce au intrat în vigoare înainte de introducerea prezentei acţiuni, casarea unei hotărâri judecătoreşti de către instanţa de control judiciar pentru lipsa de rol activ în ceea ce priveşte omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

Totodată, prin aceleaşi modificări, se subliniază responsabilitatea primordială a părţilor privind propunerea şi administrarea probelor (art. 129 alin. (1) C. proc. civ.), precum şi faptul că rolul activ al instanţei în materie probatorie are un caracter facultativ şi subsidiar.

Apare, astfel, cu evidenţă obligaţia ce revenea în speţă reclamantului de a proba pretenţiile deduse judecăţii, simpla formulare a cererii neputând fi suficientă pentru admiterea acesteia, în lipsa depunerii acelor probe susceptibile de a îndreptăţi pretenţiile formulate, câtă vreme ar fi o sarcină excesivă a impune judecătorului să aibă un rol activ mai accentuat în administrarea probatoriului decât însăşi partea care doreşte realizarea unui drept sau apărarea lui.

Deşi sarcina probei îi incumba, potrivit art. 1169 C. civ. şi a art. 129 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora părţile au obligaţia să-şi probeze pretenţiile deduse judecăţii, reclamantul nu şi-a îndeplinit această obligaţie legală, nesolicitând încuviinţarea de probatorii prin care să aducă o dovadă suficient de pertinentă care să ateste contrariul a ceea ce a reţinut instanţa de apel că ar rezulta din probatoriul administrat.

În aceste condiţii, nu i se poate imputa judecătorului nerespectarea dispoziţiilor art. 129 alin. (2)-(5) C. proc. civ., referitoare la rolul activ al judecătorului, astfel încât nu pot fi primite criticile reclamantului sub acest aspect.

De altfel, potrivit jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg (Hotărârea din 28 martie 2000 în Cauza Janquie et Ledun c. France), s-a stabilit că, pentru îndeplinirea misiunii lor "naturale" de a tranşa un litigiu, tribunalele au nevoie să obţină cooperarea părţilor, care sunt ţinute să-şi expună pretenţiile în mod clar, neambiguu şi rezonabil structurate şi să şi le probeze.

Recurentul mai susţine, contrar celor reţinute de instanţa de apel, că aceste cheltuieli sunt dovedite prin raportul de expertiză efectuat în cauză, expertul concluzionând că au avut caracterul de cheltuieli necesare şi utile, la întocmirea expertizei avându-se în vedere dovezile de plată, respectiv facturile fiscale, devizele de lucrări, ordinele de plată, extrasele de cont şi celelalte înscrisuri depuse la fila x şi următoarele şi în vol. 3 al dosarului nr. x/2012 al Tribunalului Dolj. De asemenea mai arată că aceste lucrări au fost efectuate având reprezentarea faptului că este proprietar al imobilului, în vederea utilizării imobilului conform destinaţiei sale, prin alocări de la bugetul local prin ordonatori principali de credite, către ordonatori terţiari de credite, în conformitate cu prevederile legale instituite prin Legea nr. 84/1995 şi Legea nr. 1/2011, deoarece imobilul avea destinaţia de unitate de învăţământ şi a fost preluat de municipalitate prin efectul Legii învăţământului nr. 84/1995 fiind cuprins în domeniul public de interes local al Municipiului Craiova, conform Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Craiova nr. 147/1999 şi H.G. nr. 965/2002 (Anexa nr. 2, poziţia nr. 34).

În ceea ce priveşte motivele de recurs referitoare la modul de interpretare a probelor aflate la dosar, Înalta Curte constată că acestea reprezintă critici referitoare la netemeinicia hotărârii şi nu critici de nelegalitate în înţelesul art. 304 C. proc. civ.

Trebuie subliniat că potrivit dispoziţiilor vechiul C. proc. civ. nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate deoarece art. 304 C. proc. civ. nu permite reformarea unei hotărâri în recurs pentru motive de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

Modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs în reglementarea art. 304 C. proc. civ. deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat la data de 2 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Aşa fiind, criticile care vizează situaţia de fapt sau aprecierea probelor, nu vor fi supuse analizei instanţei de recurs care, în această cale de atac extraordinară, nu poate proceda la o devoluţiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel.

Aceste critici, care nu precizează în ce constă greşita aplicare a legii şi sunt străine de considerentele hotărârii atacate prin care, ca urmare a analizării actelor şi lucrărilor dosarului, s-a concluzionat că reclamantul nu a administrat probe care să-i susţină pretenţiile de despăgubire, se referă la împrejurări ce nu pot fi configurate ca fiind critici de nelegalitate şi nu pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Faţă de considerentele mai sus arătate, nefiind incidente în cauză dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantul Municipiul Craiova, prin Primar împotriva deciziei nr. 137 din 7 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul Craiova, prin Primar împotriva deciziei nr. 137 din 7 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 octombrie 2022.