Procedural capacity of dissolved commercial company in liquidation to sue for asset recovery; civil capacity extension beyond liquidator’s statutory powers

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2022

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 8 iunie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. şi S.C. C. S.R.L. să se constate nulitatea absolută a procurii nr. 2/23.07.2010, date în faţa funcţionarului însărcinat cu legalizarea documentelor D. în Nicosia, Cipru la 23 iulie 2010, apostilată sub nr. x, tradusă în limba română de traducătorul autorizat E., a cărui semnătură a fost legalizată sub nr. x/28.09.2010 de notarul public F., pentru lipsa voinţei juridice (a consimţământului şi a cauzei) reclamantei la încheierea mandatului în cauză; să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare autentificate sub nr. x/28.09.2010, nr. y/28.09.2010 şi nr. 1034/29.09.2010 de notarul public G., din cadrul Biroului Notarilor Publici Asociaţi "H.", în aplicarea principiului "resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis", precum şi pentru cauză ilicită, respectiv fraudarea dreptului de proprietate al reclamantei, în virtutea adagiului latin "fraus omnia corumpit"; să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractelor de vânzare - cumpărare menţionate, cu consecinţa reintabulării terenurilor care au format obiectul contractelor, pe numele reclamantei (respectiv a terenurilor înscrise la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliara Ialomiţa, Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliara Slobozia, de la cartea funciară nr. x până la cartea funciară nr. x şi în cartea funciara nr. x sau în cărţile funciare corespondente, în cazul în care aceasta ultimă carte funciară este sistată ca urmare a dezmembrării terenului în cauză în mai multe imobile).

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă

Prin sentinţa nr. 1318 din 4 octombrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele B. şi S.C. C. S.R.L., ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia nr. 1124 A din 2 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar I., împotriva sentinţei nr. 1318 din 4 octombrie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatele-pârâte B. şi S.C. C. S.R.L... A anulat sentinţa nr. 1318 din 4 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2016. A admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei S.C. A. S.R.L. şi a constatat nulitatea cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele B. şi S.C. C. S.R.L., pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L.. criticând decizia pentru nelegalitate.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 23 septembrie 2021 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 8, astfel cum reiese din fişa ECRIS.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurenta S.C. A. S.R.L. a formulat următoarele critici, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

Instanţa de apel a statuat greşit asupra admisibilităţii excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, sens în care susţine că, deşi excepţiile de ordine publică pot fi invocate în orice moment procesual, invocarea acestora cunoaşte limitări datorate efectului devolutiv al apelului şi principiului non reformatio în pejus. Invocă dispoziţiile art. 481 C. proc. civ. şi arată că, şi în cazul în care s-ar invoca motive de ordine publică, principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac îşi găseşte pe deplin aplicabilitatea, fără ca legea să facă distincţie între motive de ordine publică de drept material sau de drept procesual.

Învederează că excepţiile de ordine publică de drept procesual invocate de intimata pârâtă, ce tind la respingerea acţiunii ca fiind introdusă de o persoană fără calitate sau ca lipsită de interes, trebuiau respinse de instanţa de control judiciar, ca inadmisibile, în calea de atac promovată de apelanta reclamantă, în condiţiile în care intimata pârâtă nu a formulat apel principal sau incident.

Arată că, potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., în lipsa apelului exercitat de intimata pârâtă, aceasta ar fi putut invoca motivele de ordine publică prin întâmpinare, însă doar pentru a obţine respingerea apelului, nu şi pentru schimbarea soluţiei primei instanţe, în defavoarea apelantei-reclamante.

Apreciază greşit raţionamentul instanţei de apel, potrivit căruia soluţia de constatare a nulităţii cererii pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă nu poate fi considerată ca fiind, din punct de vedere al efectelor pe care le produce, o situaţie mai grea decât cea a respingerii cererii de chemare în judecată ca urmare a constatării netemeiniciei acesteia. Susţine că, prin soluţionarea cauzei în baza admiterii excepţiei, instanţa nu intră în cercetarea fondului şi nu mai este în măsură să aprecieze cu privire la temeinicia cererii de chemare în judecată, fondul cauzei rămânând nesoluţionat.

Mai arată că soluţionarea cauzei pe fond sau în temeiul unei excepţii produce efecte diferite, precum cel al puterii lucrului judecat în ceea ce o priveşte pe recurentă, iar admiterea excepţiei în cadrul apelului reclamantei, în lipsa unui apel propriu al intimatei pârâte sau al invocării excepţiilor în cadrul judecăţii din fond, conduce la privarea recurentei de un grad de jurisdicţie. Sub un ultim aspect, arată că nesoluţionarea pe fond a cauzei reprezintă o denegare de dreptate, câtă vreme reclamanta nu are posibilitatea de a afla soluţia corectă şi legală a problemei deduse judecăţii.

Mai arată recurenta că excepţia lipsei capacităţii de folosinţă este neîntemeiată. În acest sens, susţine că radierea marchează încetarea deplină a capacităţii de folosinţă a societăţii comerciale deoarece pe perioada cuprinsă între dizolvare şi radiere, fie că se urmează etapa lichidării sau nu, societatea păstrează o capacitate de folosinţă restrânsă, putând încheia actele necesare în vederea lichidării. Afirmă că societatea îşi păstrează personalitatea juridică până la terminarea lichidării pentru operaţiunile necesare lichidării. Invocă dispoziţiile art. 255 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 şi arată că, în contradicţie cu cele reţinute de instanţa de apel, puterile lichidatorului nu sunt limitativ prevăzute de textul legal citat, acesta putând să îndeplinească orice alte acte necesare lichidării. Susţine că orice acte care nu sunt expres interzise de art. 255 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, pot fi efectuate de lichidator, cât timp sunt circumscrise etapei lichidării, precum şi că atribuţiile lichidatorilor, potrivit art. 255 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, sunt limitate la operaţiunile, actele şi procedurile implicate de lichidare, aceştia neputând întreprinde operaţiuni comerciale noi.

Afirmă că cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar nu reprezintă o operaţiune comercială nouă, neavând un caracter economic şi nefiind promovată cu scopul de a obţine profit, ci este o acţiune menită să readucă în activul societăţii anumite bunuri care au fost scoase, în mod nelegal, din patrimoniul acesteia. Această acţiune poate fi inclusă în cadrul acţiunilor de realizare a activului, în sens larg, fiind evident că nu este întreprinsă cu scopul de a obţine profit, ci cu scopul de a reîntregi activul societăţii pentru a-l putea valorifica ulterior. Susţine că o soluţie contrară ar conduce la confirmarea unui contract lovit de nulitate absolută, prin simpla neexercitare înainte de dizolvarea societăţii, a acţiunii pentru constatarea nulităţii absolute, ceea ce ar contraveni caracterului imprescriptibil al acestei acţiuni.

Solicită să se observe că sancţiunea care intervine în cazul efectuării unor operaţiuni comerciale noi este răspunderea personală şi solidară a lichidatorului pentru toate daunele ce ar putea rezulta, fiind circumscrisă unei răspunderi civile delictuale, excedând limitelor răspunderii civile contractuale.

În cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate în condiţiile prevăzute de art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata S.C. C. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 19 mai 2022 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar I. împotriva deciziei civile nr. 1124A din 2 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată la 29 septembrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, deşi a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că este admisibilă excepţia lipsei capacităţii de folosinţă, anulând în consecinţă cererea de chemare în judecată cu încălcarea principiului non reformatio în pejus şi a dispoziţiilor art. 481 C. proc. civ., motive ce se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit acestui text normativ se poate dispune casarea unei hotărâri în calea extraordinară de atac a recursului când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Recurenta a susţinut că, deşi excepţiile lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi lipsei de interes, ridicate de intimata-pârâtă, sunt excepţii de ordine publică, ce pot fi invocate în orice moment procesual, deci şi în cadrul judecării apelului, în apărare, există anumite limitări de care instanţa de apel nu a ţinut cont datorate efectului devolutiv al apelului dat de art. 481 C. proc. civ. şi principiului non reformatio în pejus. În condiţiile în care intimata-pârâtă nu a formulat ea însăşi apel principal sau apel incident, ea ar fi putut invoca motivele de ordine publică prin întâmpinare, însă doar pentru a obţine respingerea apelului, nu şi pentru a obţine o schimbare a soluţiei primei instanţe, în defavoarea recurentei (câtă vreme, prin soluţionarea cauzei prin admiterea excepţiei, instanţa nu a analizat fondul cauzei, ceea ce conduce la privarea recurentei de un grad de jurisdicţie şi imposibilitatea de a afla care este soluţia corectă sau legală pentru rezolvarea problemei deduse judecaţii).

Acest motiv de recurs nu poate fi primit, instanţa de apel reţinând în mod corect că, în raport de prevederile art. 56 alin. (3) şi art. 246 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă este o excepţie absolută, prin aceasta fiind invocată încălcarea unor norme de ordine publică, iar sub aspectul momentului procesual până la care poate fi invocată şi al persoanelor care o pot invoca, regimul juridic al acestei excepţii este dat de art. 247 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că excepţiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanţă în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel, chiar şi înaintea instanţei de recurs, cu condiţia ca pentru soluţionarea acestora să nu fie necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi.

Pe de altă parte, Curtea de apel a reţinut că deşi intimata pârâtă nu a ridicat această excepţie prin întâmpinare sau pe calea unui apel incident, potrivit textelor anterior menţionate, aceasta avea posibilitatea să o invoce în tot cursul judecăţii în apel, neopunându-i-se cu putere de lucru judecat o dezlegare a instanţei de fond asupra acestei excepţii în condiţiile în care a fost invocată direct în apel, cu respectarea dispoziţiilor legale, iar soluţia de constatare a nulităţii cererii pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă nu poate fi considerată ca fiind, din punct de vedere al efectelor pe care le produce, o situaţie juridică mai grea decât cea a respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată ca urmare a constatării netemeiniciei acesteia.

Înalta Curte reţine că recurenta critică aceste considerente prin prisma presupusei încălcări a principiului non reformatio în peius. Astfel, potrivit art. 481 C. proc. civ., apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege.

Cum excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă poate fi invocată în orice stare a pricinii, admiterea ei în apel este permisă de norma procedurală independent de situaţia procesuală a părţii în calea de atac, apelant sau intimat şi de existenţa unei soluţii pronunţate pe fondul pricinii în primă instanţă.

Ca atare, în cauza dedusă prezentei judecăţi, soluţionarea cauzei în apel pe calea unei excepţii, fără ca fondul cererii de chemare în judecată să mai fie analizat, în situaţia respingerii ca neîntemeiată în primă instanţă a acesteia, nu constituie o încălcare a principiului non reformatio în pejus, aşa cum susţine recurenta, care să fi condus la respingererea excepţiilor formulate de intimata pârâtă, ca inadmisibile.

Referitor la motivul de recurs încadrabil în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că, potrivit acestuia, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.

Acest caz de casare priveşte în mod exclusiv aplicarea greşită a normelor de drept material şi are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

În ceea ce priveşte dispoziţia de drept substanţial a admiterii excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, vizând capacitatea civilă de folosinţă a unei persoane juridice constituită sub forma unei societăţi comeciale recurenta a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 233, art. 2371, art. 255 din Legea nr. 31/1990 şi art. 248 alin. (2) C. civ., cu privire la momentul la care se pierde de către o persoană juridică capacitatea de folosinţă.

Sub acest aspect, Curtea a reţinut că la data formulării cererii de chemare în judecată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., aceasta era o societate în lichidare, fiind dizolvată prin sentinţa civilă nr. 6048/4.12.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014 (definitivă prin neapelare) pentru că avea sediul expirat, la data de 16.05.2016 fiind numit lichidator I..

Instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 244 C. civ., "Persoana juridică încetează, după caz, prin constatarea sau declararea nulităţii, prin fuziune, divizare totală, transformare, dizolvare sau desfiinţare ori printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege, că art. 248 din C. proc. civ. stipulează că prin efectul dizolvării persoana juridică intră în lichidare în vederea valorificării activului şi plăţii pasivului, persoana juridică păstrându-şi capacitatea civilă pentru operaţiunile necesare lichidării, până la finalizarea acesteia. De asemenea, a mai reţinut că art. 233 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, a societăţilor comerciale, prevede că dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării, iar alin. (4) al aceluiaşi articol stabileşte că societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru operaţiunile lichidării, până la terminarea acesteia, dar că, atribuţiile lichidatorilor date de art. 255 din Legea nr. 31/1990 sunt limitate la cele necesare realizării lichidării potrivit specificului acestei proceduri şi nu pot fi similare celor ale lichidatorilor judiciari în cadrul procedurii falimentului prevăzută de Legea nr. 85/2014, printre care se numără şi introducerea de acţiuni pentru anularea actelor şi operaţiunilor frauduloase încheiate de debitor (art. 64), astfel că introducerea unei cereri de anulare a actelor juridice încheiate de societate, astfel cum este cea dedusă judecăţii, excedează sferei operaţiunilor necesare lichidării pentru care supravieţuieşte capacitatea civilă.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a dat eficienţă principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a societăţii comerciale, potrivit căruia, ulterior dizolvării, pe perioada lichidării, aceasta ar avea o capacitate de folosinţă limitată la operaţiunile necesare în vederea lichidării, pe care le-a identificat în mod nejustificat doar cu operaţiunile determinate de dispoziţiile art. 255 din Legea nr. 31/1990 referitoare la atribuţiile lichidatorilor.

Or, nu se poate pune semnul egal între noţiunea de operaţiuni necesare lichidării dată de art. 248 alin. (2) C. civ., potrivit căruia persoana juridică îşi păstrează capacitatea civilă pentru operaţiunile necesare lichidării până la finalizarea acesteia, similare cu dispoziţiile art. 233 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 potrivit cărora societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru operaţiunile lichidării, până la terminarea acesteia, cu atribuţiile lichidatorilor enumerate la art. 255 din Legea nr. 31/1990.

Capacitatea de folosinţă este un atribut al personalităţii juridice. Odată dizolvată şi intrată în lichidare, societatea comercială îşi restrânge capacitatea de folosinţă la nevoile lichidării, conform art. 248 alin. (2) din C. civ., care pot include şi operaţiuni de recuperare a activului, ceea ce implică inclusiv demararea unor acţiuni menite să readucă în patrimoniu bunuri valorificabile în procedura lichidării.

Aşa fiind, apar ca fiind fără relevanţă în susţinerea excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă constatările instanţei de apel în sensul că printre atribuţiile lichidatorilor date de art. 255 din Legea nr. 31/1990 nu sunt enumerate şi cele de la art. 64 din Legea nr. 85/2014, referitoare la introducerea de acţiuni pentru anularea actelor şi operaţiunilor frauduloase încheiate de debitor, câtă vreme, legiuitorul nu a înţeles să limiteze operaţiunile necesare lichidării doar la cele enumerate strict la lit. a)-f) ale art. 255 din Legea nr. 31/1990.

De altfel, art. 251 C. civ., reglementează în mod cert care este data încetării personalităţii juridice, arătând că persoanele juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din registrele în care au fost înscrise.

Or, potrivit art. 233 din Legea nr. 31/1990, dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării, iar conform art. 237 (6), după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de dizolvare, persoana juridică intră în lichidare.

Ca atare, sunt corecte susţinerile recurentei în sensul că sfârşitul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice coincide cu încetarea persoanei însăşi, dar că prin intrarea în lichidare, societatea comercială, deşi îşi restrânge capacitatea de folosinţă, conform art. 248 alin. (2) C. civ., aceasta nu încetează, ci se menţine pe durata lichidării pentru operaţiunile necesare lichidării până la finalizarea acesteia conform art. 233 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 şi radierea societăţii din registrul comerţului.

Prin urmare, este eronată concluzia instanţei de apel potrivit căreia depăşirea atribuţiilor, astfel cum sunt reglementate de lege, de către lichidatorul care a introdus o acţiune în anularea unor acte încheiate de către societatea comercială anterior dizolvării sale de drept, ar determina eo ipso lipsirea persoanei juridice, în numele căreia acţionează, de capacitate procesuală de folosinţă, întrucât aceasta se bucură de o capacitate de folosinţă limitată până la finalizarea lichidării şi radierea acesteia din Registrul Comerţului.

Aplicând în mod greşit dispoziţiile legale anterior menţionate instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lovită de nelegalitate, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă fiind admisă în mod greşit, motiv pentru care, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va fi admis recursul reclamantei.

Pe cale de consecinţă, în baza art. 497 C. proc. civ., ca urmare a casării deciziei nr. 1124A din 2 octombrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, va fi casată trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Cu ocazia rejudecării vor fi analizate celelalte excepţii invocate de intimată, lipsa calităţii procesuale active şi lipsa interesului, asupra cărora instanţa de apel nu s-a mai pronunţat, apreciind că nu se mai impune examinarea lor, precum şi motivele de apel ale reclamantei şi apărările părţilor.

În acest context va analiza dacă operaţiunea demarată de lichidator de anulare a unor acte de instrăinare a anumitor bunuri din patrimoniul societăţii, încheiate cu mult înainte de dizolvarea sa de drept, intră în sfera atribuţiilor acestuia determinată potrivit dispoziţiilor normelor speciale, cu respectarea, astfel, a limitelor capacităţii de folosinţă pe care o deţine o societate comercială dizolvată, aflată în etapa de lichidare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar I., împotriva deciziei nr. 1124A din 2 octombrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 octombrie 2022.