Vindication of nationalized property under pre-2001 Civil Code versus special restitution laws and title preference

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Huşi la data de 15.03.2000, în dosar nr. x/2000, reclamanta A. a chemat în judecată Ministerul Agriculturii şi S.C. B. S.A. solicitând anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei în sensul radierii suprafeţei de 6817,23 mp, din suprafaţa totală de 37480,30 m.p., care reprezintă proprietatea reclamantei şi respectiv Statul Român prin Ministerul Finanţelor, S.C. B. S.A., Consiliul Local Huşi şi S.C. C. S.A. Vaslui pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligate pârâtele să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 1 ha şi 35 ari şi 80 centiari teren situat în Huşi.

Prin sentinţa civilă nr. 2375 din 11.10.2000 pronunţată de Judecătoria Huşi s-a dispus, în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecăţii cererii de revendicare până la soluţionarea capătului de cerere privind anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis pârâtei S.C. B. S.A., iar în baza art. 158 şi art. 3 pct. 1 C. proc. civ. s-a declinat în favoarea Curţii de Apel Iaşi competenţa de soluţionare a capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis pârâtei S.C. B. S.A..

Prin decizia civilă nr. 27/CA din 12.02.2001 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi (rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3686 din 15.11.2001 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ) s-a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei şi S.C. B. S.A. Bârlad în favoarea Curţii de Apel Suceava.

Prin sentinţa civilă nr. 72 din 7.05.2002 pronunţată de Curtea de Apel Suceava s-a respins ca tardivă acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu S.C. D. S.A. Bârlad şi Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei Bucureşti, iar prin decizia nr. 932 din 7.03.2003 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia contencios administrativ, s-a anulat recursul declarat de A., împotriva acestei sentinţe.

La data de 30.05.2006, reclamanta a solicitat repunerea pe rol a cauzei, respectiv a capătului de cerere privind revendicarea.

Totodată, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Huşi sub nr. x/2003, la data de 26.11.2003, reclamanta A. a chemat în judecată pârâţii Consiliul Local Huşi, S.C. B. S.A. Bârlad, S.C. E., S.C. F. Huşi şi S.C. G., solicitând obligarea pârâtelor să-i lase în deplină proprietate suprafaţa de 1 ha, 35 ari şi 80 centiari teren (Consiliul Local Huşi), suprafaţa de 6817,23 m.p. teren (S.C. B. S.A. Bârlad), 800 m.p. (S.C. E.), 2500 m.p. (S.C. F. Huşi) şi 500 m.p. (S.C. G.).

Prin sentinţa civilă nr. 72 din 31.01.2005 pronunţată de Judecătoria Vaslui s-a admis excepţia de inadmisibilitate a acţiunii formulate, invocată de pârâte, s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta A. şi s-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de S.C. E. în contradictoriu cu A.V.A.S. Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 340 din 3.06.2005 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi s-a admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 72 din 31.01.2005 pronunţată de Judecătoria Huşi, sentinţă care a fost anulată, iar cauza a fost trimisă spre soluţionare la Tribunalul Vaslui în primă instanţă.

Acţiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui la data de 10.08.2005 cu nr. x/2005.

Prin decizia civilă nr. 426/bis din 18.04.2006 pronunţată de Tribunalul Vaslui s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de A. în contradictoriu cu pârâtele Consiliul Local Huşi, S.C. E., S.C. H. S.A. Bucureşti, S.C. G. şi S.C. F. S.A. Huşi, au fost obligate pârâtele să lase în deplină proprietate reclamantei, următoarele suprafeţe de teren: Consiliul Local Huşi 663,43 m.p. S.C. H. S.A. Bucureşti - 6625,32 m.p.; S.C. F. S.A. Huşi - 2224,95 m.p. S.C. G. -2189,54 m.p. şi S.C. E. 848,96 m.p. şi o clădire cu destinaţie de moară, imobile identificate în raportul de expertiză tehnică şi schiţa anexă, parte integrantă din hotărâre, au fost respinse excepţiile invocate de pârâte privind inadmisibilitatea acţiunii, a lipsei calităţii procesuale pasive şi a prescripţiei achizitive şi cererea de chemare în garanţie a AVAS Bucureşti invocată de S.C. E..

Împotriva menţionatei sentinţe au formulat apel, în termen legal, reclamanta A., prin procurator I. şi pârâtele S.C. "E." S.A. Vaslui, S.C. "F." S.A. Huşi, S.C. G.: Bucureşti şi S.C. "H." S.A. Bucureşti.

La termenul din 16.01.2008, Curtea de apel Iaşi a dispus conexarea dosarului nr. x/2006 la dosarul nr. x/2005, dosarul nr. x/2006 fiind format la Curtea de apel Iaşi ca urmare a faptului că, prin sentinţa civilă nr. 907/7. 11. 2006 a Judecătoriei Huşi a fost admisă excepţia de litispendenţă între cauza ce forma obiectul acţiunii în revendicare pe capătul doi de cerere în dosarul nr. x/2000 al Judecătoriei Huşi şi apelul care se judeca împotriva sentinţei civile nr. 72/31.01.2005 pronunţată în dosarul nr. x/2003, care avea acelaşi obiect.

Prin decizia civilă nr. 202 din 3 decembrie 2008 a Curţii de Apel Iaşi s-a constatat perimată acţiunea în revendicare formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. "H." S.A. Bucureşti, Consiliul Local Huşi, S.C. "E." S.A. Vaslui, S.C. "F." S.A. Vaslui; s-au admis apelurile formulate de S.C. "E." S.A. Vaslui, S.C. "H." S.A. Bucureşti, S.C. G. Vaslui şi S.C. "F." S.A. Huşi împotriva sentinţei civile nr. 426/bis din 18 aprilie 2006 pronunţată de Tribunalul Vaslui, sentinţă care a fost schimbată în parte în sensul că a fost admisă excepţia inadmisibilităţii cererii formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii S.C. "E." S.A. Vaslui, S.C. "H." S.A. Bucureşti, S.C. G. Vaslui şi S.C. "F." S.A. Huşi şi au fost păstrate restul dispoziţiilor sentinţei civile apelate care nu contravin deciziei, respectiv a fost respins apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 426/bis din 18 aprilie 2006 pronunţată de Tribunalul Vaslui.

Prin decizia civilă nr. 887/12 februarie 2010 pronunţată de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a fost admis recursul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 202 din 3 decembrie 2008 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, a fost casată decizia recurată, cauza fiind trimisă spre rejudecare la instanţa de apel.

În esenţă, s-a reţinut că reclamanta în acţiunea în revendicare a imobilului care a făcut obiectul dosarului nr. x/2000 al Judecătoriei Huşi nu a rămas în pasivitate timp de mai mult de un an, ci a introdus o nouă acţiune cu acelaşi obiect, în contradictoriu cu aceleaşi părţi, la aceeaşi instanţă, ceea ce dovedeşte pe deplin intenţia sa de a continua procesul şi inaplicabilitatea sancţiunii perimării, respectiv că reclamanta a dorit să continue demersul său, prin învestirea Judecătoriei Huşi în dosarul nr. x/2003 cu o cerere având acelaşi obiect, aceleaşi părţi şi aceeaşi cauză, motiv pentru care a şi fost admisă excepţia de litispendenţă între cele două dosare: dosarul nr. x/2000 al Judecătoriei Huşi, devenit dosarul nr. x al Curţii de Apel Iaşi şi dosarul nr. x/2005 al Curţii de Apel Iaşi.

În consecinţă, s-a apreciat că învestind instanţa cu o cerere identică, chiar dacă nu a solicitat repunerea cauzei pe rol, reclamanta a ieşit din pasivitate în termenul de un an de la momentul suspendării, astfel încât nu poate fi sancţionată în temeiul art. 248 C. proc. civ., respectiv că a fost greşit aplicată sancţiunea perimării celui de-al doilea capăt al acţiunii din dosarul nr. x/2000 al Judecătoriei Huşi, iar, în raport de această soluţie, a fost greşit admisă şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii ce a format obiectul dosarului nr. x/2003 al Judecătoriei Huşi.

Sub acest ultim aspect, s-a reţinut că acţiunea introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în dosarul nr. x/2000 al Judecătoriei Huşi, trebuia să fie soluţionată în raport de dreptul comun, iar nu respinsă ca inadmisibilă, cu motivarea că, prin a doua acţiune, în dosarul nr. x/2003 al Judecătoriei Huşi, a fost depăşit termenul de decădere prevăzut de Legea nr. 10/2001, deoarece cea de-a doua acţiune în revendicare nu o continuă pe prima, ca urmare a intervenirii sancţiunii perimării.

Prin decizia civilă nr. 61 din data de 27.05.2011, Curtea de Apel Iaşi a admis apelurile declarate de S.C. E., S.C. F. Huşi, S.C. OMV G. şi S.C. H., împotriva sentinţei civile nr. 426/BIS din 18.04.2006 a Tribunalului Vaslui, sentinţă ce a fost schimbată în parte, în sensul că, a admis cererea de intervenţie formulată de S.C. D. S.A. Bucureşti în interesul apelantei S.C. H. S.A., iar pe fond a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamanta A., păstrând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs A., ce a fost admis prin decizia nr 4667 din data de 21.06.2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost casată decizia recurată, cauza fiind trimisă spre rejudecare Curţii de Apel Iaşi.

În acest sens, s-a constatat că, prin decizia-atacată, instanţa de apel a respins acţiunea în revendicare nu doar pentru considerente care ţin de analiza fondului raportului juridic dedus judecăţii, ci şi pentru faptul că aceasta este inadmisibilă, motivat de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, aspect care reprezintă o încălcare a dispoziţiilor deciziei de casare nr. 887/2010 care a statuat în mod clar că prima acţiune în revendicare trebuia soluţionată potrivit dispoziţiilor dreptului comun.

În rejudecare, Curtea de Apel Iaşi, prin decizia civilă nr. 144 din data de 03.03.2016 a admis apelurile declarate de A., continuat de moştenitorii J., K. şi L. şi de pârâtele S.C. E., S.C. F. Huşi, S.C. OMV G. şi S.C. H. S.A. Bucureştii împotriva sentinţei civile pronunţată de Tribunalul Vaslui, hotărâre ce a fost anulată, cauza fiind trimisă pentru soluţionarea acţiunilor formulate de reclamantă şi continuată de moştenitorii defunctei, care fac obiectul dosarului nr. x/2000 al Judecătoriei Huşi şi dosarul nr. x/2003 al Judecătoriei Huşi (reînregistrat cu nr. x/2005) la Tribunalul Vaslui.

În rejudecare, la data de 14.10.2016, reclamanţii au depus precizări în dosarul x/2005 al Tribunalului Vaslui, prin care au arătat că înţeleg să renunţe la judecata în contradictoriu cu pârâţii care au fost chemaţi în judecată în cea de a doua acţiune în revendicare (alţii decât cei care au format cadrul procesual pasiv al primei acţiuni în revendicare).

Prin încheierea din data de 13.12.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2005, Tribunalul Vaslui a luat act de renunţarea la judecata cererii formulate de reclamanţi şi a dispus respingerea cererii de chemare în garanţie formulată de E. S.A.

În ceea ce priveşte cererea iniţială înregistrată sub nr. x/2000 al Judecătoriei Huşi, această instanţă a disjuns judecarea cererii în revendicare, în vederea formării unui nou dosar, înregistrat sub nr. x/2016 al Tribunalului Vaslui.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă, în rejudecare.

Prin sentinţa civilă nr. 53/13.01.2021, Tribunalul Vaslui a respins excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiată; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C H. S.A Bucureşti, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C OMV G., invocată de pârâtă, ca neîntemeiată; a admis cererea formulată de reclamanţii K., L. şi J., în contradictoriu cu pârâţii S.C. OMV G., S.C H. S.A Bucureşti prin administrator judiciar M. SPRL, Consiliul Local Huşi şi intervenienta accesorie S.C. D. S.A. Bucureşti prin lichidator, N." SPRL cu sediul în Sector 1, Bucureşti; a obligat pârâta S.C OMV G. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 1727 mp delimitată prin punctele de contur 135-15-39-38-37-36-34-33-32-135, (parcela x), identificată în Anexa 31 la raportul de expertiză întocmit de expert tehnic judiciar O.; a obligat pârâta S.C. H. S.A. Bucureşti prin administrator judiciar să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 5962 mp, delimitată prin punctele de contur 14-12-8-6-5-4-40-135-134-139-51-52-53-54-143-56-57-58-103-14 (parcela x), identificată în Anexa 31 la raportul de expertiză întocmit de expert tehnic judiciar O.; a obligat pârâta S.C. H. S.A. Bucureşti prin administrator judiciar să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul -construcţie cu destinaţie moară (C7), amplasat pe terenul situat în mun. Huşi, judeţul Vaslui, având ca vecinătăţi: N- str. x şi S.C. E.; E- S.C. F.; V- S.C. E.; S- S.C. E., identificată prin Anexa la raportul de expertiză întocmit de expert tehnic judiciar P..

Prin aceeaşi hotărâre au fost respinse cererea reclamanţilor formulată în contradictoriu cu pârâta Consiliul Local Huşi şi cererea de intervenţie accesorie formulată de S.C. D. S.A. Bucureşti prin lichidator "N." în interesul pârâtei S.C. H. S.A. Bucureşti ca neîntemeiate; s-a dispus obligarea pârâtei S.C. H. S.A. să plătească reclamanţilor suma de 6150 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv a pârâtei S.C. G. S.A să plătească reclamanţilor suma de 4750 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 206 din data de 19 aprilie 2022Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţa a intimatei S.C. D. S.A. Bucureşti şi în consecinţă anulează în parte sentinţa civile nr. 53/2021 din 13.01.2021 pronunţată de Tribunalul Vaslui, secţia Civilă în ceea ce priveşte soluţia dată cererii de intervenţie accesorie formulată de S.C. D. S.A. Bucureşti; a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de S.C. D. S.A. Bucureşti pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a acesteia;a respins apelurile declarate de OMV G. şi S.C. H. S.A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 13.12.2016 pronunţată de Tribunalul Vaslui, secţia civilă în dosarul nr. x/2005 şi a încheierilor de şedinţă pronunţate de Tribunalul Vaslui, secţia civilă la datele de 24.10.2017 şi 16.01.2018 în dosarul nr. x/2016; a respins apelul declarat de OMV G. împotriva sentinţei civile nr. 53/2021 din 13.01.2021 pronunţată de Tribunalul Vaslui, secţia Civilă; a admis apelul declarat de S.C. H. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 53/2021 din 13.01.2021 pronunţată de Tribunalul Vaslui, secţia civila, sentinţă pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea formulată de reclamanta A. şi continuată de moştenitorii J., K. si L. în contradictoriu cu pârâta S.C. H. S.A. având ca obiect revendicarea imobilului construcţie cu destinaţia moară, fiind păstrate restul dispoziţiilor sentinţei atacate care nu contravin acestei decizii.

Totodată, a fost obligată apelanta OMV G. la plata în favoarea intimatului J. a sumei de 2250 RON cu titlu de cheltuieli de judecata în apel.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Iaşi a reţinut, în esenţă, următoarele:

- critica adusă sentinţei civile apelate de cele două apelante ce vizează necompetenţa materială a Tribunalului Vaslui, ca instanţă de fond, a fost respinsă ca nefondată.

S-a reţinut, în acest sens, că în dosarul înregistrat pe rolul Judecătoriei Huşi sub nr. x/2000, Judecătoria Huşi nu a pus în discuţie necompetenţa materială a instanţei, analiza vizând problema competenţei doar din punct de vedere teritorial, respectiv că prin sentinţa civilă nr. 907/07.11.2006 pronunţată de Judecătoria Huşi în dosar x/2000 a fost admisă excepţia de litispendenţă invocată de A. şi, în considerarea faptului că pe rolul Curţii de Apel se afla în calea de atac dosarul x/2005 (număr vechi 3540/2006), acestea au fost reunite (conexate) la termenul de judecată din data de 16.01.2008 în aplicarea disp. art. 163 C. proc. civ.

De asemenea, s-a reţinut că prin decizia civilă 340 din 3 iunie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în dosar x/2005 cauza a fost trimisă spre competentă soluţionare în primă instanţă Tribunalului Vaslui raportat la valoarea obiectului litigiului, de 8 miliarde RON, iar statuările instanţei cu privire la necompetenţa materială a Judecătoriei au intrat în puterea lucrului judecat, câtă vreme s-a reţinut în cauză identitatea de acţiuni, astfel că soluţia se impune şi în dosarul x/2000, fiind vorba, în fapt, de cereri având acelaşi obiect, respectiv că, prin decizia civilă nr. 144/03.03.2016 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în dosar x/2005 s-a dispus trimiterea cauzelor reunite spre judecată în fond Tribunalului Vaslui, dispoziţia instanţei de control fiind obligatorie pentru judecătorul fondului.

- critica vizând soluţia de disjungere pronunţată de Tribunalul Vaslui prin încheierea din data de 13.12.2016, dată în dosarul nr. x/2005, a fost apreciată ca neîntemeiată, întrucât încheierea de şedinţă din data de 13.12.2016 pronunţată în dosar x/2005 al Tribunalului Vaslui, prin care s-a luat act de renunţarea la judecată în contradictoriu cu S.C. E. S.A. şi cu S.C. F. Huşi, a putut fi atacată cu recurs (această cale de atac exercitată de recurenta S.C. H. S.A. fiind soluţionată prin decizia civilă nr. 124/20.04.2017), respectiv că OMV G. nu a formulat recurs împotriva soluţiei de renunţare la judecată.

În consecinţă, s-a apreciat că modalitatea în care Tribunalul Vaslui a soluţionat cererea de renunţare la judecată nu mai poate forma obiectul evaluării instanţei de apel în prezenta cale de atac, dispoziţia Tribunalului Vaslui, irevocabilă prin respingerea ca tardivă a recursului, impunându-se în cauză, nemaiputând fi reapreciată sub aspectul legalităţii ori a caracterului incomplet, respectiv că, eventuala nelegalitate a manierei în care instanţa a luat act de renunţarea la judecată nu poate fundamenta o soluţie de admitere a apelului declarat împotriva încheierii de disjungere.

Cum pentru cererea de revendicare formulată în contradictoriu cu pârâtele S.C. E. S.A. şi cu S.C. F. Huşi instanţa a luat act de renunţarea la judecată, act care valorează dezinvestirea instanţei, iar judecata urma să continue în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi, soluţia de disjungere a fost cea legală şi corectă, probatoriul administrându-se, ulterior, doar în privinţa acestor pârâţi, măsura luată fiind una de natură a facilita soluţionarea cauzei.

- critica vizând soluţia dispusă prin încheierea de şedinţă din data de 16.01.2018, de respingere a excepţiei de perimare a cererii de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2000 a fost invalidată, reţinându-se că la momentul la care cele două acţiuni, astfel cum fuseseră completate şi precizate, erau pendinte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, irevocabil, că este exclusă perimarea primei acţiuni tocmai prin faptul formulării celei de-a doua, respectiv că această soluţie se impune în cauză cu autoritate de lucru judecat, astfel că, raportat la acelaşi moment - al intervenirii celei de-a doua acţiuni, o altă concluzie cu privire la intenţia de continuare a judecăţii nu va putea fi trasă. S-a mai reţinut că faptul renunţării ulterioare la judecata cererii care a întrerupt termenul de perimare a celei dintâi nu poate avea efectul invocat de apelante, renunţarea la judecată fiind un act de dispoziţie intervenit ulterior producerii efectului întrerupător de perimare, respectiv că dispoziţiile legale care reglementează întreruperea termenului de perimare nu cuprind alte condiţii pentru ca întreruperea să aibă loc şi nici nu prevăd excepţii de la regula întreruperii termenului de perimare pentru situaţia în care partea care a îndeplinit actul a renunţat la el. Prin urmare, în absenţa unei dispoziţii legale exprese de excepţie, Curtea de apel a concluzionat că nu se poate înlătura efectul întreruptiv de perimare care s-a produs la momentul înregistrării celei de-a doua cereri în revendicare prin faptul renunţării ulterioare la judecata acesteia, efectul întreruptiv având caracter definitiv.

-în referire la critica apelantei S.C. H. S.A. vizând excepţia inadmisibilităţii, s-a reţinut că, la data formulării acţiunii în dosarul nr. x/2000, această societate comercială nu era încă înfiinţată, fiind înregistrată în Registrul Comerţului abia la data de 02.08.2002 potrivit certificatului de înregistrare depus la dosar. Ulterior, însă, raportat la faptul preluării în patrimoniu a bunului revendicat, S.C. H. S.A. a preluat şi calitatea procesuală pasivă a pârâtei chemate iniţial în judecată ca urmare a preluării posesiei bunului în litigiu de la aceasta, calitate procesuală pasivă în acţiunea în revendicare neputând avea decât posesorul bunului. Prin urmare, chiar dacă apelanta S.C. H. S.A. a figurat în proces doar începând cu data de 25.02.2004 în dosarul nr. x/2003 şi cu data de 21.06.2006 în dosarul nr. x/2000, nu se poate reţine că aceasta este data formulării acţiunii în revendicare în contradictoriu cu această pârâtă, calitatea sa procesuală fiind dobândită de la autoarea sa, chemată în judecată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În privinţa criticii cu acelaşi obiect formulată de apelanta S.C. OMV G. s-a constatat că în dosarul nr. x/2000 nicio instanţă nu a luat act de renunţarea la judecată a reclamantei în contradictoriu cu această pârâtă, care a fost chemată în judecată iniţial sub denumirea de S.C. C. S.A., respectiv că, necontestarea de către A. a Deciziei 338/19.10.2004 emisă de apelantă în soluţionarea Notificării la Legea 10/2001 cu privire la imobilul revendicat, nu atrage inadmisibilitatea prezentei acţiuni, aceasta fiind formulată pe rolul instanţei anterior apariţiei Legii nr. 10/2001, care deci, nu îi este aplicabilă.

De asemenea, s-a reţinut că prin legile emise de stat în materia retrocedării terenurilor în proprietate privată (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000 şi Legea nr. 245/2007) s-a prevăzut posibilitatea foştilor proprietari de terenuri de a solicita Comisiei Locale de aplicare a Legii nr. 18/1991 restituirea, dispoziţiile legale stabilind termenele şi procedura de urmat în vederea restituirii terenurilor care se aflau la dispoziţia Comisiei de aplicare a Legii nr. 18/1991; or, bunurile revendicate de reclamanţi nu se aflau şi nu se află la dispoziţia unei asemenea Comisii, fiind în proprietatea diverselor societăţi constituite ulterior anului 1990, accesul la justiţie în sensul recunoaşterii posibilităţii de a formula prezenta acţiune în revendicare neputând fi restricţionat, deci, nici de apariţia acestor legi.

-critica apelantei S.C. H. S.A. Bucureşti vizând soluţia pronunţată pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a apelantei, a fost respinsă, reţinându-se că, în speţă, calitatea procesuală pasivă este determinată de calitatea de deţinător atât în drept, cît şi în fapt (posesor) al bunului revendicat, respectiv că identitatea dintre cele două imobile construite: moara Q., este o chestiune care ţine de fondul cauzei, fiind rezultatul interpretării probatoriului administrat, nefiind o problemă de calitate procesuală.

- în ceea ce priveşte criticile vizând fondul cauzei, s-a reţinut, în esenţă, că prima instanţă a reţinut în mod corect, întemeiat pe actul de vânzare din anul 1946, că autorul R. a dobândit în proprietate o suprafaţă de teren de 1,3580 ha în Huşi, actul invocat de reclamant prin cererea de chemare în judecată făcând dovada transferului, în patrimoniul său, a dreptului de proprietate de la S., vânzătoarea, care dobândise terenul, la rândul său, în baza actului autentic de vânzare nr. 995/1942 şi a testamentului autentificat sub nr. x/1934 la Tribunalul Fălciu, respectiv că acesta a fost deposedat în fapt, în condiţiile în care autorul reclamanţilor nu a fost menţionat în anexele vreunui decret de preluare, fapt atestat şi de Adresa x/22.09.2000 eliberată de Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Vaslui, iar terenul proprietatea Luchian a ajuns în posesia şi, ulterior, în proprietate pârâtelor,de la Stat, pârâtele neprobând că Statul, care le-a transmis proprietatea în baza Certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, ar fi deţinut un titlu prin care ar fi procedat la deposedarea reclamantului de terenul revendicat, preluarea având loc, aşadar, cu încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării.

Instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au probat dreptul de proprietate asupra imobilului cu actul originar de proprietate, dovadă întărită şi cu actul de proprietate al vânzătoarei autorului lor, probând şi lipsa posesiei ulterior anului 1948, asupra bunului în litigiu şi faptul că ulterior bunul a fost transmis către pârâte de către stat, astfel că prezumţia care se naşte în favoarea acestora este aceea a deposedării de către stat, potrivit disp. art. 1169 din C. civ. 1864 şi art. 129 alin. (1) din C. proc. civ. fiind în sarcina pârâtelor apelante, care invocă că bunul a fost naţionalizat de la o altă persoană, să răstoarne această prezumţie, probă care nu a fost adusă în cauză.

În ceea ce priveşte valorificarea de către prima instanţă a expertizei tehnice s-a constatat că expertul judiciar desemnat de instanţă în cauză a identificat terenul în litigiu fără a se raporta strict la menţiunile actului de vânzare exhibat de reclamanţi, ci l-a corelat cu titlurile proprietarilor menţionaţi ca vecini în act, realizând, în acest context, o identificare precisă a imobilului, neputându-se reţine aşadar că s-ar fi modificat actul de vânzare din 1946 în cadrul prezentei acţiuni.

Tot astfel, s-a reţinut că în lipsa unui plan de situaţie care să reflecte situaţia grafică din actul de vânzare, varianta folosită de expert este metoda constrânsă pe puncte obligate, punctele obligate reprezentând aliniamentul limitelor actuale ce aparţin vecinilor cu limite stabile în timp, că periodic Primăria Huşi a atribuit o renumerotare a numerelor poştale, iar identificarea terenului nu s-a făcut ipotetic, termenul fiind folosit de expert ca urmare a imposibilităţii identificării terenului în baza unei schiţe concrete a actului de proprietate, care ar fi permis o trasare de puncte cu precizie centimetrică, ci are la bază probe certe, concluzia expertului fiind trasă din analiza şi coroborarea tuturor înscrisurilor existente la dosar, precum şi a celor constatate în teren, prima instanţa pronunţându-se pe bază de probe, iar nu pe supoziţii şi deducţii.

Curtea de apel a constatat că, raportat la natura acţiunii cu care a fost învestită instanţa de fond (acţiune în revendicare de drept comun) şi la momentul introducerii prezentei acţiuni (15.03.2000), faţă de principiul neretroactivităţii legii civile, dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu sunt aplicabile, astfel că disp. art. 45 din Legea nr. 10/2001 vizând valabilitatea actelor juridice de înstrăinare încheiate cu bună credinţă nu sunt incidente în cauză, dreptul la despăgubiri prevăzut de disp. Legii 10/2001 în favoarea celor deposedaţi neputând constitui o piedică în soluţionarea acţiunii în revendicare de drept comun formulată anterior apariţiei Legii 10/2001.

De asemenea, deşi actele de dobândire a proprietăţii de către pârâte ori de către societatea din a cărei divizare provine pârâta (privatizată) H. S.A. sunt în prezent valabile, ca şi cele care privesc divizarea, s-a constatat că prima instanţă a analizat în mod corect problema valabilităţii titlului Statului, cel de la care pârâtele în cauză au primit certificatul de atestare a proprietăţii, întemeiat pe prevederile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 care prevăd competenţa instanţelor judecătoreşti de a stabili valabilitatea titlului Statului, concluzionând că acesta nu a avut un titlu valabil asupra imobilului.

Cum la data la care a fost introdusă acţiunea, Legea nr. 10/2001 nefiind încă adoptată, reclamanţii nu aveau o altă cale de redobândire a imobilului prevăzută de o lege specială de reparaţie, în afară de dreptul comun, instanţa de apel a înlăturat criticile din apel vizând faptul că în lipsa anularii titlului pârâtei nu poate fi formulată cu succes direct acţiune în revendicare, reţinând că, valabilitatea titlului reclamantului, cât şi al pârâtelor, impunea instanţei a le compara şi a stabili care dintre acestea este mai bine caracterizat, operaţiune pe care prima instanţă a realizat-o.

A fost înlăturată apărarea pârâtei H. S.A. întemeiată pe considerentele deciziei civile nr. 311/29.01.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dosarul nr. x/2011, reţinându-se că, spre deosebire de acţiunea care a făcut obiectul acelei cauze, care a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 14.04.2006, deci după apariţia Legii 10/2001, acţiunea de faţă a fost promovată la data de 15.03.2000, anterior datei de 14.02.2001, data intrării în vigoare a Legii 10/2001.

De asemenea, s-a apreciat că nu este incidentă în cauză jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, astfel cum a fost relevată de Cauza Atanasiu şi alţii contra României, deoarece aceasta stabileşte criterii de soluţionare a pretenţiilor formulate de foştii proprietari sau de moştenitorii acestora în cazul imobilelor preluate abuziv în cazul în care există un concurs între legea specială, dreptul comun şi CEDO, ceea ce nu este cazul în speţă, în care aplicarea legii speciale este exclusă.

În acest context, instanţa de apel a făcut trimitere la cauzele Păduraru vs. România, Străin vs. România, Potop vs. România, Gingis vs. România, Porţeanu vs. România şi a apreciat că, în raport cu această jurisprudenţă, reclamanţii deţin un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, ca efect al constatării de către prima instanţă a lipsei titlului de proprietate a statului.

În speţă şi pârâtele OMV G. şi S.C. H. S.A. deţin, la rândul lor, un titlu asupra imobilului, configurat de Certificatele de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, emise în temeiul Legii nr. 15/1990, astfel că urmare a nedesfiinţării până în prezent, pârâtele dispun de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Cum părţile opun titluri care provin de la autori diferiţi, s-a apreciat că prima instanţă a procedat corect la compararea drepturilor autorilor de la care provin cele două titluri şi a acordat eficacitate titlului provenind de la proprietarul iniţial, care obţinuse bunul în condiţii de perfectă legalitate, necontestat, reclamanţii aflându-se în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunii succesive, beneficiind şi de hotărârea judecătorească pronunţată în prezenta cauză prin care s-a stabilit nevalabilitatea preluării imobilului de către stat.

De asemenea, s-a reţinut că demersurile lor iniţiate din anul 2000 şi până în prezent, de recuperare a bunului în materialitatea sa, sunt consecinţa directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, şi, în acelaşi timp, a lipsei oricărei reparaţii, sub orice formă, a prejudiciului suferit, care să pună capăt acestei încălcări.

În acelaşi timp, viciul care afectează titlul Statului român, produce efecte şi în privinţa titlului pârâtelor apelante, preferabilitatea titlurilor reclamanţilor fiind impusă şi din perspectiva principiului potrivit căruia trebuie protejat cel care luptă să evite o pagubă (certat de damno vitando), în concurs cu cel care doreşte să păstreze un câştig (certat de lucro captando).

În considerarea celor anterior reţinute şi în virtutea obligaţiilor pozitive pe care le are statul pe tărâmul art. 1 al Primului Protocol, instanţa de apel a apreciat că, în mod corect, prima instanţă a admis acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi cu privire la imobilul teren, câtă vreme s-a constatat lipsa titlului statului, cu consecinţa existenţei unui interes patrimonial al intimaţilor reclamanţi asupra bunului imobil teren pretins, iar aceştia nu au fost despăgubiţi până la acest moment pentru privarea de proprietate suportată.

Deşi prin admiterea acţiunii în revendicare formulată de reclamanţi se produce o ingerinţă în dreptul de proprietate al apelantelor, care sunt în posesia unui titlu de proprietate ce nu a fost anulat, aceasta nu poate determina per se respingerea acţiunii în revendicare introdusă de reclamanţi, neputându-se reţine că prin aceasta apelantele pârâte ar suporta o sarcină disproporţionată, întrucât statul, ca debitor al obligaţiei de a asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate garantat de art. 1 al Primului Protocol, trebuie să răspundă, în condiţiile legii, pentru determinarea situaţiei coexistenţei unor titluri de proprietate asupra aceluiaşi bun imobil, ce a fost nelegal preluat de stat şi transmis unei persoane juridice.

Cu privire la imobilul moară, curtea de apel a reţinut că extrasul din Registrul Analitic de Firme Individuale, prezentat de reclamanţi, nu valorează titlu de proprietate, atestarea de către Direcţia Generală a Arhivelor Statului - Filiala Judeţului Vaslui a înscrierii în acest Registru a autorului reclamanţilor între alte firme individuale neputând fi apreciată ca făcând dovada dreptului de proprietate asupra imobilului moară, nevalorând mod de dobândire originar sau derivat, neputându-se reţine, prin urmare, că reclamanţii sunt beneficiarii unui bun în sensul art. 1 al Primului Protocol Adiţional la CEDO.

-critica vizând greşita obligare a apelantei S.C. H. S.A. la plata cu titlu de cheltuieli de judecată a jumătate din suma de 1500 RON, reprezentând "taxa avizare raport de expertiza OCPI Vaslui" a fost apreciată ca neîntemeiată, curtea de apel observând că obligarea acestei apelante la plata sumei menţionate nu a fost dispusă în considerarea datorării unei taxe pentru operaţiunea propriu-zisă de avizare tehnică şi recepţie efectuată de expert, ci cu titlul de diferenţă de onorariu solicitat de expert în considerarea volumului de muncă pe care l-a presupus întocmirea raportului şi a documentaţiei pe care o presupune obţinerea recepţiei de la OCPI.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 206 din data de 19 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă au declarat recurs reclamanţii J., K. şi L. şi pârâtele S.C. OMV G. şi S.C. H. S.A., societate în insolvenţă, prin administrator judiciar M..

În motivarea recursului declarat, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii reclamanţi au susţinut, în esenţă, următoarele:

- soluţia instanţei de apel pe capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului moară este în dezacord cu prevederile C. civ. de la 1864, care reglementau regimul juridic al dreptului de proprietate privată, dar şi desprinsă, totodată, de contextul socio-politic în care autorul reclamanţilor a pierdut două dintre atributele dreptului său de proprietate asupra bunului - ius utendi şi ius possidendi.

Se susţine că, în condiţiile în care dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 5.962 mp a fost constatat fără echivoc în beneficiul autorului, care l-a dobândit prin actul de vânzare încheiat în data de 11.02.1946, acelaşi drept se impunea a fi recunoscut şi asupra construcţiei cu destinaţia de moară clădită pe acest teren, în baza prezumţiei de proprietate asupra construcţiei edificate pe teren, instituite prin art. 489, art. 490 şi art. 492 C. civ., unită cu probatoriile administrate în cauză - prezumţie care operează până la proba contrară, care ar fi trebuit produsă de către S.C. H. S.A. conform art. 1202 C. civ.

- instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile C. civ. de la 1864 cu privire la dovada dreptului de proprietate pentru construcţiile edificate de către proprietarul terenului, întrucât limitându-se la caracterizarea extrasului din Registrul Analitic de Firme Individuale prezentat de către reclamanţi, a ignorat complet dispoziţiile art. 492 C. civ., care instituie în favoarea proprietarului terenului o prezumţie de proprietate asupra construcţiilor edificate de acesta, până la proba contrară.

Cum viciile modului de intrare a terenului în patrimoniul H. S.A. s-au regăsit şi în privinţa construcţiei, raţionamentul juridic fiind unul identic, în sensul că Statul, în calitate de transmiţător, nu a deţinut un titlu valabil nici pentru teren şi nici pentru construcţie, recurenţii au solicitat modificarea deciziei recurate sub aspectul soluţiei pe capătul de cerere privind revendicarea construcţiei moară, posedată fără drept de către pârâta H. S.A..

În motivarea recursului declarat, recurenta pârâtă S.C. OMV G. a formulat următoarele critici:

- Curtea de Apel Iaşi, ca instanţa de apel, a respins eronat excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive invocate de recurentă, ignorând că acţiunea în revendicare a fost promovată în contradictoriu cu OMV G. ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, antecesoarea reclamaţilor a formulat acţiunea în revendicare în dosarul nr. x/2000 fără a solicita să se constate preluarea abuzivă în contradictoriu cu Statul Român şi a învederat că înţelege să nu se mai judece cu OMV G., astfel că precizarea făcută de reclamanţi, în calitate de moştenitori, prin care aceştia au solicitat să se judece în contradictoriu cu G. S.A reprezintă o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun formulată ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 cu încălcarea principiului "specialia generalibus derogant" şi a principiului aplicării imediate a legii noi ce rezultă din interpretarea prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

În acelaşi timp, s-a ignorat faptul că autoarea reclamanţilor A. a uzat atât de dispoziţiile dreptului comun, formulând două acţiuni în revendicare, cât şi de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în temeiul căreia a formulat notificare, pentru acelaşi imobil, Decizia nr. 338/2004 prin care recurenta a respins această notificare, nefiind contestată. Or, în jurisprudenţa Curţii Europene s-a statuat că nu pot fi considerate bunuri în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţa condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Pentia şi Pentia împotriva României, cauza Mafhqus contra Republicii cehe, cauza Lindner si Hqmmermeyer împotriva României). De asemenea, în cauza T. şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat ca o hotărâre prin, care s-a constatat nelegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil.

Fata de aceste considerente, recurenta apreciază că reclamanţii nu deţin un "bun" şi un drept la restituirea în natură a imobilului în litigiu, astfel cum se pretinde pe calea acţiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanţă (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natura să excludă incidenţa dreptului comun care să permită promovarea acţiunii în revendicare.

Se mai arată că acţiunea este inadmisibilă raportat la prevederile Legii nr. 18/1991, Legii nr. 169/1997 şi ale Legii nr. 1/2000, întrucât din cuprinsul actului de vânzare din 1946 rezultă că obiectul vânzării-cumpărării îi reprezintă "(. . . . . . . . . . . . .) teren arabil, livada, vie americana(...) fără nicio construcţie", iar prin cererea înregistrată la Comisia Locală de aplicare a legilor de fond funciar a Primăriei Oraşului Huşi sub nr. x/11.12.1997 antecesoarea reclamanţilor a solicitat restituirea terenului în litigiu în baza prevederilor Legii nr. 18/1991.

În opinia recurentei, imobilul revendicat face obiectului acestor legi speciale de reparaţie; or, potrivit prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie.

- este nelegală interpretarea instanţei de apel cu privire la nelegalitatea disjungerii cererii de revendicare formulată de către reclamanţi şi formarea dosarului nr. x/2016

Prin încheierea din data de 13.12.2016, instanţa de fond, în mod nelegal şi cu încălcarea voinţei reclamanţilor a luat act nu de renunţarea la judecata acţiunii care face obiectul dosarului nr. x/2003 aşa cum au solicitat reclamanţii prin cererea depusă la termenul din data de 08.11.2016 ci, a luat act de renunţarea la judecată în contradictoriu cu doi dintre pârâţi, iar cererea de renunţare la judecată depusă de reclamanţi la termenul din data de 08.11.2016 a rămas nesoluţionată.

- instanţa de apel a respins eronat argumentele recurentei cu privire la nelegalitatea respingerii excepţiei perimării cererii de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2000 prin încheierea de şedinţă de la termenul din data de 16.01.2018, în opinia recurentei, termenul de perimare începând sa curgă de la dată de 07.03.2003 şi s-a împlinit la data de 07.03.2004, anterior datei la care reclamanta a solicitat repunerea pe rol a cauzei ce a format obiectul dosarului nr. x/2000 al Judecătoriei Huşi (30.05.2006).

Opinează recurenta că s-a reţinut în mod greşit că excepţia perimării a fost soluţionată prin decizia civilă nr. 887/12.02.2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât prin această decizie s-a apreciat neintervenită perimarea în raport de introducerea de către reclamantă pe rolul instanţelor de judecata a unei alte acţiuni având acelaşi obiect şi în contradictoriu cu aceleaşi parţi şi nu în raport de art. 250 C. proc. civ..de la 1865.

- în mod greşit instanţa de apel a admis acţiunea cu privire la imobilul teren.

În cauza dedusa judecaţii, în susţinerea pretenţiilor se invoca un act de vânzare din 11.01.1946, pe care recurenta îl consideră lipsit de relevanţă, întrucât reclamanţii nu au făcut dovada că autorul acestora, R., ar fi deţinut terenul revendicat în proprietate la data pretinsei preluări abuzive şi nici că ar fi fost deposedat de stat. Reclamanţii nu au prezentat dovezi din care să rezulte pretinsa "preluare abuzivă a terenului", şi nu au probat că autorul acestora R. ar fi fost un "verus domimus" în momentul pretinsei preluări abuzive. De asemenea, data pretinsei preluări abuzive este incertă, fiind plasată în petitul acţiunilor la momente diferite -anul 1948 (dosar nr. x/2000 al Judecătoriei Huşi), respectiv, anul 1950 (dosar nr. x/2005 al Tribunalului Vaslui).

În opinia recurentei, înscrisurile anexate la dosar nu fac dovada certă a situaţiei juridice a terenului astfel că, reţinerea instanţelor anterioare în sensul că "la momentul apariţiei decretului de naţionalizare, în anul 1950, imobilele ce fac obiectul prezentei acţiuni au fost preluate de către stat, autorul reclamanţilor pierzând posesia acestora, acestea fiind ulterior date în administrarea unor societăţi de stat", este neîntemeiată.

Susţine recurenta, făcând referire la probatoriul administrat că amplasamentul terenului din actul de vânzare din 1946, este diferit de amplasamentul imobilului aflat în proprietatea OMV G., iar expertiza în specialitatea topografie întocmită în cauză nu identifică cu exactitate terenul pretins a fi fost deţinut de către autorul reclamanţilor, ci ipotetic, fiind aşadar lipsită de valoare probantă. Or, chiar şi în ipoteza în care s-ar reţine că autorul reclamanţilor ar fi fost deposedat abuziv de terenul ce face obiectul actului de vânzare din 1946, obiectul transferului de proprietate nu putea viza decât terenul descris în actul de vânzare din 1946 şi nu o altă suprafaţă de teren cu alte vecinătăţi.

Se mai susţine că actul de vânzare din 1946 exhibat de antecesoarea reclamanţilor nu poate fi apreciat ca titlu de proprietate, deoarece pretinsul drept de proprietate a fost pierdut de autorul reclamanţilor anterior formulării acţiunii în revendicare şi, ca atare, aceştia nu au un "bun actual" în sensul Convenţiei care sa fie protejat pe calea acţiunii în revendicare.

În plus, deşi se pretinde că imobilul ar fi fost preluat abuziv de Statul Roman, prin înscrisul depus la termenul de judecată din 26.01.2017 reclamanţii în calitate de succesori al defunctei A. au arătat că nu înţeleg să se mai judece în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman.

Totodată, se susţine că, de vreme ce, vecinătăţile indicate în raportul de expertiză tehnică în specialitatea topografie ale terenului în suprafaţa de 1727 mp proprietate OMV G. nu coincid cu vecinătăţile imobilului ce a făcut obiectul actului de vânzare din 1946, în mod eronat instanţele au recunoscut efecte juridice actului de vânzare-cumpărare exhibat de reclamanţi care creează suspiciuni cu privire la datele de identificare a imobilului, acest contract neputând fi modificat în cadrul acţiunii în revendicare, întrucât instanţa nu se poate substitui voinţei părţilor contractante decât cu încălcarea principiului consensualismului consacrat prin dispoziţiile art. 1295 alin. (2) din C. civ. de la 1865 şi a prevederilor art. 40 din Decretul - Lege nr. 115/1938.

S-a mai susţinut că reclamanţii nu au făcut dovada, cu înscrisuri, ca R., care figurează în calitate de cumpărător în actul din 1946 este autorul lor.

Recurenta a invocat, totodată, că este proprietarul terenului în suprafaţă de 6284 mp, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x din 29.064993 emis de Ministerul Industriilor în conformitate cu dispoziţiile H.G nr. 834/1991 şi ale art. 20 din Legea nr. 15/1990, că acest titlu a fost transcris în Registrul de Publicitate Imobiliară sub nr. x din 12.07.1993 a Notariatului de Stat Judeţean Vaslui şi întabulat în Registrul de Carte funciară sub nr. x din 10.06.2006, dreptul acesteia devenind opozabil erga omnes, astfel că are în prezent calitatea de proprietar actual al unui bun garantat şi ocrotit conform art. 47 din Constituţie.

În motivarea recursului declarat, recurenta S.C. H. S.A. a susţinut următoarele:

- motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. 1865;

În susţinerea acestei critici, se arată că în mod greşit instanţa de apel a considerat ca fiind neîntemeiate criticile formulate de către recurentă vizând modul de soluţionare a excepţiei de necompetenţă materială a Tribunalului Vaslui, în soluţionarea cauzei, fiind omis faptul că în dosarul nr. x/2003 al Judecătoriei Huşi, prin încheierea din data de 25.02.2004, a fost respinsă excepţia necompetentei materiale a acestei instanţe, astfel că instanţa de fond, trebuia să dea eficienţă autorităţii de lucru judecat a încheierii menţionate.

- instanţa de apel a respins apelul declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 13.12.2016 a Tribunalului Vaslui, realizând o aplicare greşită a prevederilor art. 165 C. proc. civ. 1865.

Susţine recurenta că precizările ulterioare cererii de renunţare la judecată depuse de către apărătorul reclamanţilor, prin care se explicita această cerere nu puteau fi valorificate în cauză, întrucât singura cerere de renunţare legal întocmită este cea din data de 8.11.2016, fiind singura semnată de către reclamanţi. Cu toate acestea, prin încheierea din data de 13.12.2016, instanţa de fond a analizat doar precizările formulate de apărătorul reclamanţilor, considerând că acestea constituie cererea de renunţare la judecată (deşi avocatul reclamanţilor nu deţinea un mandat autentic care să-i dea dreptul să renunţe la judecată în numele reclamanţilor), omiţând să se pronunţe pe adevărata cerere de renunţare la judecată, cea formulată de reclamantul J.. În opinia recurentei, în mod nelegal şi cu încălcarea însăşi a voinţei exprimate de către reclamanţi, instanţa de fond a luat act nu de renunţarea la judecata uneia din cele doua acţiuni în revendicare, ci doar de renunţarea la judecata cu privire la doi dintre pârâţi, respectiv că din încheierea atacată, nu rezultă care cerere în revendicare a fost disjunsă; or, numai în situaţia în care instanţa ar fi luat act de renunţarea la judecata acţiunii în revendicare ce a format obiectul dosarului nr. x/2003 al Judecătoriei Huşi se impunea disjungerea, întrucât din cele două acţiuni în revendicare, s-a renunţat la una, astfel încât numai cea cu privire la care nu s-a renunţat se mai afla în stare de judecată.

Susţine că, respingând criticile formulate de către recurentă împotriva încheierii din data de 13.12.2016, pronunţata de Tribunalul Vaslui la fond, pentru motivul că nu s-ar fi făcut dovada existentei vreunei vătămări, instanţa de apel a pronunţat o soluţie lipsită de temei legal şi cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât hotărârea instanţei de fond este lovită de nulitate absolută potrivit art. 105 alin. (2), teza finala C. proc. civ., fiind dată cu încălcarea însăşi a dreptului de dispoziţie al reclamanţilor.

Pe de altă parte, maniera în care instanţa de fond a pronunţat disjungerea încălcă dispoziţiile art. 165 C. proc. civ. 1865, întrucât nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de această dispoziţie legală.

- soluţia dată în apel criticii vizând perimarea cererii de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Huşi sub nr. x/2000 este lipsită de temei legal, întrucât termenul de perimare a început să curgă de la data de 07.03.2003, când a fost soluţionată irevocabil cauza care a pricinuit suspendarea; or, reclamanta de la acel moment a solicitat repunerea pe rol a cauzei ce a format obiectul dosarului nr. x/2000 al Judecătoriei Huşi, abia la data de 30.05.2006, deci cu mult peste termenul de un an prevăzut de art. 248 din C. proc. civ.

Arată recurenta că aspectele analizate prin decizia nr. 887/12.02.2010 au avut în vedere doar faptul introducerii de către reclamanta a celei de-a doua cereri de chemare în judecată, ce a format obiectul dosarului nr. x/2003 al Judecătoriei Huşi; or, ulterior reclamanţii au înţeles să renunţe la cea de-a doua acţiune în revendicare, nemaiexistând aşadar cea de-a doua cerere de chemare în judecată, astfel că nu se mai poate susţine întreruperea cursului perimării.

Ca urmare, în mod greşit a apreciat instanţa de apel că, prin formularea celei de-a doua acţiuni (cea înregistrată sub nr. x/2003 şi cu privire la care reclamanţii au renunţat) efectul întrerupător de perimare s-a produs cu caracter definitiv, astfel că în condiţiile în care situaţia s-a schimbat, instanţa trebuia să soluţioneze această excepţie ţinând cont de noua realitate juridică.

- în ceea ce priveşte soluţia dată de instanţa de apel pe excepţia inadmisibilităţii recurenta susţine că aprecierea instanţei de apel în sensul că ar fi preluat calitatea procesuală de la autoarea sa, întrucât ar fi preluat în patrimoniu bunul revendicat este contrara dispoziţiilor art. 40 - 42 din Decretul nr. 31/1954, iar aprecierea instanţei de apel că reclamanta şi-ar fi manifestat intenţia de a revendica terenul din Huşi, strada x nr. 19 anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu are vreun suport legal, întrucât în realitate, reclamanta, prin acţiunea introductivă a revendicat terenul din Huşi, strada x nr. 11.

- prin decizia recurată, instanţa de apel în mod nelegal a păstrat soluţia instanţei de fond, de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei.

În opinia recurentei, deşi S.C. H. S.A. s-a înfiinţat prin divizarea S.C. D. S.A. câtă vreme "societatea mama" S.C. D. S.A. nu s-a desfiinţat, ci a continuat să existe de sine stătător, efectuându-se o divizare prin desprinderea unei părţi din patrimoniul acesteia şi nu prin împărţirea întregului patrimoniu, iar potrivit art. 40 - 42 din Decretul nr. 31/1954, S.C. H. S.A. nu este continuatoarea în drepturi a S.C. D. S.A, pârâta nu a preluat calitatea procesuală a S.C. B. S.A., neexistând vreo dispoziţie legală în acest sens.

De asemenea, raportat la extrasul din Monitorul Oficial al României nr. 281 din 2.12.1948, din care rezultă că prin Decizia Consiliului de Miniştri nr. 1418 din 30.11.1948, moara Q., situată pe raza fostului judeţ Falciu, a fost preluată de E., care s-a înfiinţat prin acelaşi act normativ, este evident că nu există identitate între părţi şi subiectele raportului juridic litigios, întrucât rezultă fără putinţa de tăgadă că bunul revendicat se regăseşte în patrimoniul altei societăţi comerciale.

- soluţia instanţei de apel, de păstrare a hotărârii apelate în privinţa soluţiei de admitere a acţiunii în revendicare cu privire la imobilul teren, este lipsită de temei legal şi dată cu încălcarea şi aplicarea greşita a legii.

Susţine recurenta făcând referire la proba cu înscrisuri administrată în cauză că este eronată statuarea din apel în sensul că reclamanţii ar fi probat dreptul lor de proprietate cu actul originar de proprietate şi faptul că ulterior bunul ar fi fost transmis către pârâte de către stat, născându-se, ca urmare, în favoarea titularilor cererii, prezumţia deposedării autorului lor de către stat.

De asemenea, în cauză nu s-a făcut dovada că ar exista identitate între terenul cumpărat de către autorul reclamanţilor în anul 1946 şi cel transmis de către stat, instanţele de fond şi apel făcând o greşită aplicare a art. 480 din vechiul C. civ., soluţionând cererea de revendicare cu încălcarea acestei dispoziţii legale, în condiţiile în care, în cauză, s-a făcut doar dovada cumpărării de către autorul reclamanţilor a unui teren în anul 1946, însă tot dintr-o probă certă, rezultă că această proprietate nu mai figura pe numele autorului reclamanţilor în anul 1948.

- în mod greşit instanţa de apel apreciază că reclamanţii deţin un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, ca efect al constatării de către prima instanţa a lipsei titlului de proprietate al statului, neobservând ca jurisprudenţa C.E.D.O. se referă la existenţa unei hotărâri definitive şi executorii prealabile, iar aprecierea aceleiaşi instanţe că în cauză nu ar fi incidentă jurisprudenţa actuală a C.E.D.O., relevată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, nu are fundament legal, fiind contrară jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 311/29.01.2013 pronunţată în dosarul nr. x/2011).

- instanţa de apel ignora faptul că, jurisprudenţa C.E.D.O. - a statuat că exigentele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al dobânditorului de bună-credinţă (cauza Raicu împotriva României), respectiv că, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., atunci când nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, pentru că titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează să se plătească de către stat persoanei îndreptăţite, despăgubiri băneşti actuale şi egale cu valoarea de piaţa a imobilului.

Or, acţiunea reclamanţilor privind anularea titlului său de proprietate asupra terenului emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei a fost respinsă prin sentinţa nr. 72/07.05.2002 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia comercială şi de contencios administrativ.

- instanţa de apel în mod nelegal a apreciat că dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu sunt incidente în cauza, deşi recurenta este o societate privatizată în proporţie de 100%, iar acţionarii au cumpărat indirect, de la statul roman, imobilul teren, în cadrul procesului de privatizare desfăşurat cu privire la antecesoarea acesteia, în speţa nefiind vorba despre o retroactivitate a legii ci, despre o consolidare a anumitor acte juridice, pentru asigurarea stabilităţii raporturilor juridice şi pentru a se evita ca legile de reparaţie să aducă atingeri mai grave şi sarcini disproporţionate persoanelor care au dobândit imobilele în cadrul unor proceduri legale.

Arată recurenta că a preluat proprietatea asupra terenului care se revendică în urma unei proceduri legale de divizare, procedură verificată şi avizată de către judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerţului, că Legea nr. 31/1990 prevede căi speciale de atac împotriva actelor de divizare şi termene în care poate fi introdusa o asemenea acţiune, căi de atac de care însa reclamanţii nu au înţeles să uzeze, respectiv că titlul pe care îl exhibă nu a fost anulat, în termenul stabilit de art. 45 alin. (5) din Legea 10/2001.

În opinia recurentei, deşi art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 s-a recunoaşte instanţelor competenta de a verifica valabilitatea titlul de preluare a imobilelor de către stat, în lipsa anularii titlului/actului de privatizare nu poate fi formulată cu succes, direct acţiune în revendicare.

- expertiza topo întocmită în cauză nu identifică terenul pretins a fi deţinut în proprietate de către autorul reclamanţilor. Astfel, constatarea instanţei de fond că terenul ce ar fi aparţinut autorului reclamanţilor s-ar suprapune peste terenul aflat în proprietatea sa nu are la baza probe certe, în cauză fiind administrate probe din care rezultă că recurenta nu deţine terenul ce a aparţinut autorului reclamanţilor.

- în mod nelegal instanţa de apel a apreciat că actul de vânzare-cumpărare din anul 1946 exhibat de către reclamanţi conţine o eroare explicitată de expertiza topografică, în realitate, vecinătăţile din actul de vânzare din 18.12.1942 încheiat între U. şi S., fiind altele decât vecinătăţile din actul de vânzare din 11.01.1946.

- în mod greşit s-a reţinut că terenul şi moara revendicate nu au ieşit vreodată din patrimoniul defunctului R. şi au fost transmise prin moştenire reclamanţilor, instanţa de apel considerând în mod greşit că Normele metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003, nu sunt incidente în speţă, deşi, potrivit acestui act normativ preluările de imobile efectuate în baza Legii nr. 119/1948 sunt prezumate ca fiind făcute cu titlu valabil. Ca urmare statul, în calitate de proprietar valabil a putut transmite proprietatea prin vânzare-cumpărare.

- instanţa de apel a respins eronat critica privind nelegala obligare a recurentei, cu titlu de cheltuieli de judecată, la plata a 1/2 din suma de 1500 RON, reprezentând "taxa avizare raport de expertiza OCPI Vaslui", deşi în conformitate cu dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Ordinul nr. 1882/C din 12.09.2011, avizarea tehnică a expertizei judiciare, constând în recepţia tehnică efectuată în condiţiile acestui regulament, este scutită de la plata tarifelor.

Astfel, contrar celor reţinute de instanţa apel, în ultimul paragraf al considerentelor hotărârii fondului, se arată că această sumă de bani reprezintă "taxa avizare raport de expertiza OCPI Vaslui", arătându-se, aşadar, şi instituţia care ar fi perceput această taxă.

5. Apărările formulate în cauză

Recurenţii reclamanţi au formulat întâmpinare la recursurile declarate de recurentele pârâte, prin care au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

I. Recursul declarat de recurenţii reclamanţi.

Critica recurenţilor reclamanţi care vizează soluţia instanţei de apel asupra cererii având ca obiect revendicarea imobilului moară este nefondată.

Astfel, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, extrasul din Registrul Analitic de Firme Individuale, invocat de către de reclamanţi în dovedirea dreptului de proprietate asupra acestui bun imobil, nu reprezintă un titlu de proprietate, întrucât simpla atestare de către Direcţia Generala a Arhivelor Statului -Filiala Judeţului Vaslui a înscrierii în acest Registru a autorului reclamanţilor între alte firme individuale nu poate fi apreciată ca făcând dovada dreptului de proprietate asupra imobilului moară, nevalorând mod de dobândire originar sau derivat.

Contrar susţinerilor din recurs aceste considerente ale deciziei recurate nu sunt contrare prevederilor C. civ. de la 1864 care reglementează regimul juridic al dreptului de proprietate privată, respectiv art. 480 şi următoarele din actul normativ de referinţă.

Astfel, în decizia recurată, instanţa de apel a plecat de la statuările anterioare ale instanţelor de recurs, care au calificat acţiunea reclamanţilor ca fiind o acţiune în revendicare de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. 1864.

Acţiunea în revendicare este mijlocul specific de apărare a dreptului de proprietate privată, prin care cel care se pretinde titular al unui astfel de drept, fără a avea stăpânirea materială a bunului, cheamă în judecată pe cel care are stăpânirea bunului, cerând instanţei să îi recunoască dreptul de proprietate şi, urmare acestei recunoaşteri, să îi restituie stăpânirea materială a bunului revendicat. Fiind o acţiune în realizarea dreptului, revendicarea presupune în mod necesar dovada existenţei dreptului de proprietate în litigiu în patrimoniul reclamantului. Totodată, sub aspect probatoriu, este necesar să se dovedească că bunul a ieşit din posesia reclamantului şi că el este stăpânit fără drept de pârâtul chemat în judecată.

Obligaţia de a face dovada dreptului de proprietate pretins, precum şi a faptului posesiei exercitată fără drept de pârât aparţine întotdeauna reclamantului, în virtutea principiului actori incubit probatio, expresie a regulii consacrată juridic în cuprinsul art. 1169 C. civ.:

"Cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească", pârâtul fiind obligat la contradovadă în mod subsecvent.

Aşadar, condiţia "sine qua non" pentru promovarea cu succes a acţiunii în revendicare este ca reclamantul să-şi probeze dreptul de proprietate şi abia ulterior se verifică poziţia juridică a pârâtului, respectiv în ce măsură titlul exhibat de acesta poate paraliza sau nu acţiunea reclamantului. Or, în absenţa acestei dovezi, nu s-ar putea imputa instanţei de apel o ignorare sau o aplicare greşită a regulilor în materie de revendicare, prin omisiunea de verificare a titlului pârâtei S.C. H. S.A..

În acest context, fiind învestită cu analiza unei cereri de revendicare, în mod corect a apreciat instanţa de apel că reclamanţii aveau obligaţia de a proba dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, prin exhibarea unui titlu apt să facă dovada dreptului de proprietate, respectiv a analizat prioritar dacă reclamanţii justifică un drept de proprietate, posibil de valorificat pe această cale.

Din această perspectivă, concluzia instanţei de apel în ceea ce priveşte valoarea de titlu de proprietate a extrasului din Registrul analitic de firme individuale este una judicioasă, dat fiind că acest înscris nu are aptitudinea de a proba deţinerea în patrimoniul autorului recurenţilor reclamanţi a unui drept de proprietate asupra imobilului moară revendicat în speţă, nefiind un act translativ sau declarativ de drepturi.

Aceeaşi concluzie este pe deplin valabilă şi în privinţa celorlalte mijloace de dovadă invocate în recurs, respectiv administrate în prezenta fază procesuală, întrucât nici declaraţia numitului V., autentificată sub nr. x/10 mai 2007, nici raportul de expertiză tehnică imobiliară şi nici scrisorile expediate de autorul reclamanţilor, respectiv menţiunile autorităţilor referitoare la activitatea de comerţ desfăşurată de autorul reclamanţilor cum este cazul procesului-verbal datat 12.06.1948 şi anexele acestuia nu valorează titlu de proprietate în accepţiunea consacrată deja de doctrina juridică, respectiv de jurisprudenţă, nefăcând dovada transmiterii sau constituirii în patrimoniul autorului reclamanţilor a unui drept de proprietate.

În plus, aşa cum corect s-a statuat în apel, reclamanţii nu beneficiază de o hotărâre judecătorească sau de un act administrativ prin care să se fi recunoscut, în favoarea acestora un drept la restituirea imobilelor construcţii ce fac obiect al prezentei cereri de revendicare. Ca atare aceştia nu probat că au calitatea de titulari ai unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la CEDO, în privinţa imobilului moară revendicat în cauză, pentru a se putea reţine încălcarea acestei norme în speţă.

Nici critica vizând ignorarea contextului socio-politic existent la epoca deposedării autorului reclamanţilor nu poate fi validată. Astfel, dincolo de faptul că o atare susţinere nu are valenţa de a configura o eventuală eroare în raţionamentul instanţei de apel realizat din perspectiva obligaţiei instanţei devolutive de a verifica deţinerea de către titularii cererii în revendicare a unui titlu de proprietate, se impune a fi observat că ceea ce se susţine, în realitate, este neaplicarea unor prezumţii judiciare simple, deduse din menţiunile relative la înscrierea reclamanţilor în registrul activităţilor de comerţ şi dizolvarea firmei. Or, recurenţii reclamanţi nu pot solicita în recurs o reanalizare a situaţiei de fapt stabilită în temeiul probatoriului deja administrat, aşadar un control de netemeinicie a hotărârii ce excede limitelor presupuse de art. 304 C. proc. civ. şi care nu intră în atribuţiile instanţei de recurs.

Cât priveşte critica referitoare la ignorarea dispoziţiilor art. 489, art. 490 şi art. 492 din C. civ. de la 1864, ce consacră dreptul de accesiune, se constată că, în speţă, acţiunea promovată de reclamanţi a fost întemeiată exclusiv pe dispoziţiile art. 480 C. civ. (aceştia solicitând aplicarea regulilor clasice ale acţiunii în revendicare, astfel cum au fost conturate în doctrina în materie şi jurisprudenţa anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001), finalitatea declarată a cererii de chemare în judecată din cauză, fiind aceea a redobândirii posesiei asupra imobilului alcătuit din teren şi construcţie-moară, iar nu pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să constituie titlu de proprietate şi, deci, procurarea unui înscris constatator al dreptului de proprietate asupra construcţiei.

Art. 492 C. civ. instituie o triplă prezumţie relativă în favoarea proprietarului pământului, în legătură cu orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în sau asupra pământului: prezumţia că au fost făcute de proprietarul pământului (aşadar, asupra faptului juridic al edificării), prezumţia că au fost făcute cu cheltuiala sa (asupra provenienţei fondurilor materiale) şi prezumţia că sunt ale lui (prezumţiei apartenenţei dreptului asupra lor). Această normă, reglementând raporturile juridice născute între cele două categorii de subiecte şi drepturile recunoscute în favoarea acestora, consacră efectul achizitiv de proprietate, în virtutea accesiunii (imobiliare artificiale) în favoarea proprietarului terenului asupra a tot ceea ce se uneşte sau încorporează cu terenul şi devine bun imobil prin natura sa. Or, pentru a funcţiona prezumţia de proprietate şi pentru a se putea valorifica această prezumţie în cadrul unei proceduri judiciare este necesară învestirea instanţei cu o cerere având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra construcţiei edificate de proprietarul terenului cu materialele sale.

Aşadar, contrar susţinerilor din recurs, pentru a se putea reţine o ignorare a prevederilor art. 492 din C. civ., ar fi fost necesar ca, în ceea ce priveşte raporturile juridice litigioase dintre părţi în legătură cu construcţia în litigiu, reclamanţii să solicite ca acestea să fie rezolvate nu în mod similar celor privitoare la teren, prin procedeul comparării titlurilor de proprietate, aşa cum s-a întâmplat în speţă, ci să susţină că o atare situaţie litigioasă îşi găseşte rezolvarea legală în dispoziţiile art. 489 şi art. 492 C. civ., iar nu în cele ale art. 480 C. civ., pe tărâmul căruia este posibilă soluţionarea acţiunii în revendicarea terenului şi construcţiei prin compararea titlurilor concurente.

În alţi termeni, se impunea cu necesitate invocarea în prezentul proces a accesiunii imobiliare, în cadrul acţiunii în revendicarea imobilului construcţie, ca modalitate de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcţiei aflate pe teren.

În speţă, însă, accesiunea imobiliară nu a constituit temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, în faţa instanţei de fond şi nici măcar un argument al reclamaţilor în cadrul acţiunii în revendicarea imobilului, format din teren şi construcţie, ca o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcţiei aflate pe teren, ci o atare susţinere a fost formulată pentru prima dată în recurs.

Câtă vreme, deşi litigiul a parcurs mai multe etape procesuale, pe parcursul cărora reclamanţii/autoarea acestora şi-au modificat cererea de chemare în judecată, aceştia nu şi-au întemeiat pretenţiile pe accesiune ca mod de dobândire a proprietăţii, iar potrivit art. 294 alin. (1) din C. proc. civ. modificările cadrului procesual nu pot fi aduse în căile de atac, ci sunt inadmisibile, instanţa de apel, după casare, nu putea avea în vedere alte împrejurări de fapt şi de drept decât cele evocate în faţa primei instanţe. Aşadar, în mod corect instanţa de prim control judiciar nu a luat în dezbatere incidenţa art. 492 din C. civ. în cauză, făcând o corectă aplicare a limitelor efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă (tantum devolutum quantum iudicatum).

În consecinţă, în absenţa îndeplinirii/depunerii unui act de procedură care să fi avut aptitudinea legală de a învesti instanţa de fond şi cea de apel cu soluţionarea acestor pretenţii, nu se poate reţine că există un viciu de nelegalitate a deciziei recurate decurgând din faptul că instanţa de apel nu a analizat incidenţa, în speţă, a accesiunii imobiliare, iar instanţa de recurs nu poate analiza respectiva chestiune, recurenţii neputând invoca pentru prima dată în recurs, un alt temei al pretenţiilor deduse judecăţii, formulând cereri pe care nu le-au adresat instanţei de fond şi nici nu le-au dedus analizei în apel, pentru că s-ar încălca principiul de drept instituit prin art. 294 din C. proc. civ. care interzice formularea de cereri noi în căile de atac, normă aplicabilă şi în recurs, potrivit art. 316 din C. proc. civ.

De altfel, se impune a se observa că prevederile art. 315 alin. (2) C. proc. civ. stipulează faptul că "în caz de casare hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi a necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului". Această soluţie are o justificare deplină şi o legitimare incontestabilă ce decurge din însăşi raţiunea controlului judiciar, dispoziţiile citate limitând obligativitatea deciziei instanţei de recurs la cele două aspecte. Prin urmare, modul de interpretare a unui anumit text de lege ori aplicarea unui anumit principiu de drept, în condiţiile determinate de instanţa de recurs, este obligatorie pentru judecătorii fondului, iar instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze.

Or, în cauză, prin decizia civilă nr. 887 din 12 februarie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I Civilă s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că soluţionarea cererii reclamanţilor se face în cadrul procesual al acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, astfel că, în cadrul rejudecării, erau obligatorii considerentele deciziei de casare privitoare la necesitatea soluţionării cererii în raport de pretenţia concretă dedusă judecăţii şi de prevederile legale pe care reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea, respectiv art. 480 din C. civ.

Din această perspectivă, în speţă, în mod corect instanţa de apel s-a raportat la limitele judecăţii stabilite prin cererea dedusă judecăţii, aceea de revendicare a unor imobile preluate de stat abuziv - ceea ce presupune ca reclamanţii să deţină în patrimoniu dreptul de proprietate, dar bunul revendicat să fi ieşit din posesia autorului acestora prin preluarea abuzivă de către stat.

Aceasta întrucât cererea de revendicare şi cea în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune au finalităţi diferite, iar în cauză nu s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri vizând recunoaşterea dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului moară, aşadar a unei hotărâri, care să aibă, sub aspectul dovedirii dreptului, efect constitutiv (căci în absenţa invocării accesiunii şi a constatării de către instanţă a îndeplinirii condiţiilor legale, cel care se prevalează de existenţa accesiunii nu-şi poate demonstra dreptul de proprietate).

Ca atare, de vreme ce, în speţă, instanţa de apel s-a pronunţat în limitele în care a fost învestită, în mod eronat se pretinde în recurs că instanţa de apel ar fi ignorat prevederile legale anterior menţionate.

II. Recursurile declarate de recurentele pârâte S.C. OMV G. şi S.C. H. S.A..

Preliminar se impune a fi observat că cele două recurente au înţeles să formuleze şi critici comune, context în care, pentru unitatea şi coerenţa raţionamentului judiciar, urmează ca acestora să li se răspundă printr-o analiză comună.

Critica recurentei pârâte H. S.A. circumscrisă soluţiei dată apelului declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 24.10.2017 pronunţată de Tribunalul Vaslui, secţia Civilă în dosarul nr. x/2005, întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. este nefondată.

Contrar argumentelor expuse în memoriul de recurs, instanţa de apel a reţinut corect autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 340/2005 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi şi a sentinţei civile nr. 907/07.11.2006 pronunţată de Judecătoria Huşi în dosar x/2000, prin care a fost admisă excepţia de litispendenţă invocată de A., respectiv a deciziei civile nr. 144/03.03.2016 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în dosar x/2005 prin care s-a dispus trimiterea cauzelor reunite spre judecată în fond Tribunalului Vaslui şi a dat eficienţă acesteia.

Astfel, câtă vreme, în cauză s-a reţinut identitatea de părţi, obiect şi cauză între cele două cereri în revendicare formulate de autoarea reclamanţilor, iar ulterior, s-a tranşat irevocabil aspectul litigios vizând competenţa materială a primei instanţe în sensul stabilirii competenţei materiale a Tribunalului de a soluţiona pricina, în fond, în ansamblul ei. această statuare era obligatorie în rejudecarea cauzei, aşa cum rezultă din prevederile art. 315 alin. (1) din C. proc. civ.

În acest context, recurenta nu mai avea îndreptăţirea de a pretinde rejudecarea aceluiaşi incident procedural, readucând în dezbatere, în prezentul ciclu procesual, excepţia necompetenţei materiale a instanţei de fond, aceasta constituind o problemă de drept tranşată definitiv printr-o hotărâre opozabilă recurentei, iar apărările acesteia relative la incidenţa autorităţii de lucru judecat a unei încheieri anterioare nu mai puteau fi analizate şi nici validate în prezentul cadru procesual, ci cel mult ar fi trebuit supuse analizei instanţei de recurs care a tranşat această chestiune.

Criticile ambelor recurente circumscrise soluţiei din apel vizând încheierea de şedinţă din data de 13.12.2016 pronunţată de Tribunalul Vaslui, în dosarul nr. x/2005 prin care s-a dispus disjungerea cererii formulate de reclamanţi împotriva pârâţilor OMV G., Consiliul Local Huşi şi H. S.A. şi a cererii de intervenţie formulată de S.C. D. S.A. în interesul pârâtei recurente, respectiv s-a luat act de renunţarea la judecata cererii formulate împotriva pârâţilor S.C. E. S.A. şi S.C. F. Huşi, sunt nefondate.

Aşa cum corect a apreciat şi instanţa de apel, argumentele recurentelor care vizează modalitatea în care prima instanţă de fond a analizat şi soluţionat cererea de renunţare la judecată formulată de reclamanţi nu pot fi validate.

Aceasta întrucât construcţia juridică a recurentelor ignoră faptul că încheierea de renunţare la judecată a putut face obiect al controlului judiciar pe calea recursului, reglementat de art. 247 alin. (4) din C. proc. civ., cale de atac de care doar recurenta pârâta S.C. H. S.A. a uzat. De vreme ce părţile nu pot utiliza căile de atac decât în limitele şi pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, a admite teza recurentelor ar însemna că acestea pot eluda orice normă relativă la disciplina procesuală, întrucât, deşi au avut la dispoziţie o cale procesuală specială şi efectivă prin care au putut aduce critici încheierii prin care s-a luat act de renunţarea la judecată formulată de reclamanţi, anume cea a recursului, reglementată de art. 247 alin. (4) din C. proc. civ., acestea au pretins, prin intermediul apelului declarat împotriva soluţiei date în primă instanţă, în cauza disjunsă, cenzurarea acestei soluţii, ceea ce contravine regulei specialia generalibus derogant.

Susţinerea recurentelor vizând faptul că, în speţă, disjungerea putea fi dispusă fie pentru cererea iniţială, înregistrată sub nr. x/2000 la Judecătoria Huşi, fie pentru cererea formulată în anul 2003 şi înregistrată sub nr. x/2003 la aceeaşi instanţă, respectiv că în mod eronat s-ar fi disjuns nu prima cerere, ci o cerere formulată în contradictoriu cu anumiţi pârâţi, prima instanţă, ignorând, în opinia acestora, manifestarea de voinţă a reclamanţilor de la momentul renunţării la judecată şi aplicând greşit prevederile art. 165 din C. proc. civ., este, de asemenea, nefondată.

Astfel, ceea ce se doreşte a fi demonstrat este faptul că prima instanţă a fost sesizată cu două cereri de chemare în judecată total distincte, din punct de vedere al obiectului şi părţilor.

Validarea punctului de vedere al recurentelor pârâte ar însemna însă nesocotirea considerentelor decizorii ale deciziei civile nr. 887/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat neechivoc că, în cauză, "partea reclamantă în acţiunea în revendicare a imobilului care a făcut obiectul dosarului nr. x/2000 al Judecătoriei Huşi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .a introdus o nouă acţiune cu acelaşi obiect, în contradictoriu cu aceleaşi părţi, la aceeaşi instanţă, ...".respectiv că "la data de 26 noiembrie 2003, . . . . . . . . . .reclamanta a dorit să continue demersul său, prin investirea Judecătoriei Huşi în dosarul nr. x/2003 cu o cerere având acelaşi obiect, aceleaşi părţi şi aceeaşi cauză, motiv pentru care a şi fost admisă excepţia de litispendenţă între cele două dosare: Dosarul nr. x/2000 al Judecătoriei Huşi, devenit dosarul nr. x al Curţii de Apel Iaşi, . . . . . . . . . .şi dosarul nr. x al Curţii de Apel Iaşi, . . . . . . . . . .". Prin aceeaşi hotărâre s-a reţinut că "în cea de-a doua acţiune în revendicare, care a format obiectul dosarului nr. x/2003 al Judecătoriei Huşi, au fost chemate în judecată şi alte părţi, iar obiectul acţiunii a fost extins şi la alte terenuri".

Totodată, prin decizia civilă nr. 4677/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a reţinut "Cât priveşte cea de a doua acţiune în revendicare, instanţa de apel trebuia să constate că aceasta cuprinde în mare măsură cereri care au formulat şi obiectul primei acţiuni în revendicare şi să dispună în consecinţă, căci îndrumările deciziei de casare privind analizarea inadmisibilităţii a vizat doar cererea prin care obiectul acţiunii a fost extins şi cu privire la alte terenuri şi alte părţi.

Or, aceste statuări au intrat în puterea lucrului judecat, astfel că nu mai pot fi contrazise de părţile litigante, fiind obligatorii, deopotrivă, atât pentru acestea, cât şi pentru instanţele învestite cu rejudecarea pricinii.

În acest context, se impune a se reţine că în cererea în revendicare din 2003, au fost indicaţi, în calitate de pârâţi, S.C. H. S.A. (care a dobândit terenul revendicat în urma divizării S.C. B.) şi OMV G., alături de S.C. E. S.A. şi S.C. F. S.A., în timp ce în cererea cu acelaşi obiect din 2000, deşi au figurat ca pârâţi iniţial Consiliul Local Huşi, B. S.A. Bârlad şi C. S.A., prin încheierea din data de 21.06.2006 a fost admisă cererea reclamantei depusă la aceeaşi dată, privind introducerea în cauză a S.C. H. S.A., iar ca efect al precizărilor ulterioare ale cadrului procesual, realizate în 13.04.2000, 11.10.2016, 13.12.2016 (în privinţa cărora nu s-a invocat, în căile de atac formulate, o eventuală nerespectare a prevederilor art. 132 din C. proc. civ.) s-a luat act că are calitatea de pârâtă OMV G., iar nu C. S.A., S.C. G. S.A..

Raportat la ansamblul acestor considerente, se impune a se reţine că sensul acestor statuări, în ceea ce priveşte identitatea de părţi, s-a raportat la realitatea, constatată jurisdicţional, că reclamanţii nu au abdicat de la voinţa de a obţine, pe calea acţiunii în revendicare de drept comun, recunoaşterea dreptului de proprietate asupra bunurilor revendicate şi reintrarea în posesia acestora, în contradictoriu cu persoanele care exercitau efectiv posesia asupra imobilelor în litigiu, la momentul formulării cererii în revendicare/succesorilor în drepturi ai acestora, ci au solicitat cu consecvenţă, prin actele de procedură realizate în ambele dosare, obligarea aceloraşi posesori iniţiali/succesori în drepturi ai acestora, dar şi a unor părţi noi să le restituie bunurile revendicate.

În acest context, de vreme ce, în speţă, reclamanţii nu au renunţat la judecata acţiunii în revendicare pe care au formulat-o în anul 2000, faptul că în cea de-a doua cerere, din 2003, au fost indicaţi, în calitate de pârâţi şi S.C. H. S.A., respectiv OMV G., nu putea avea drept consecinţă lipsirea de efecte a actelor de procedură îndeplinite ulterior formulării cererii din 2000 - prin care reclamanţii au stabilit definitiv cadrul procesual subiectiv în acţiunea în revendicare iniţială, dând relevanţă actelor de înstrăinare ce au avut ca obiect imobilele revendicate (situaţia S.C. H.) respectiv cele prin care s-au adus precizări şi lămuriri din perspectiva indicării denumirii corecte a pârâţilor chemaţi iniţial în judecată (situaţia G.) - şi nici imposibilitatea de continuare a judecăţii cererii iniţiale (în privinţa căreia, chiar recurentele pârâte acceptă că se impunea a se continua judecata, ignorând însă scopul şi consecinţele demersurilor judiciare ulterioare ale reclamanţilor din dosarul nr. x/2000).

O altă observaţie care se impune a fi făcută, este aceea că, prin decizia civilă recurată, instanţa de apel, învestită cu această critică, a reţinut că prima instanţă, soluţionând cererea de renunţare la judecată formulată de reclamanţi, a disjuns şi păstrat spre soluţionare cererea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâţii care au figurat de la început în proces (astfel cum a fost acesta precizată sub aspectul cadrului procesual subiectiv).

Or, pretinzând nulitatea acestei încheieri, recurentele aveau obligaţia, potrivit dispoziţiilor art. 105 alin. (2) din C. proc. civ., să facă dovada vătămării proprii înregistrate.

Din acest unghi, se impune a fi însă menţionat faptul că o atare dovadă nu a fost făcută în cauză, de vreme ce, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, nu este relevantă modalitatea în care instanţa învestită cu cererea de renunţare la judecată a întocmit dispozitivul încheierii prin care s-a soluţionat această cerere, ci efectele măsurii dispuse, anume că prima instanţă a rămas învestită cu soluţionarea acţiunii în revendicare formulată de reclamantă împotriva pârâţilor indicaţi prin cererea formulată iniţial, astfel cum s-a reţinut, în cauză, cu putere de lucru judecat că a fost ulterior continuată şi precizată.

De altfel, invocând încălcarea dreptului de dispoziţie al reclamanţilor şi nesoluţionarea integrală a cererii de renunţare la judecată, recurentele nu justifică o vătămare proprie care să le fi fost produsă prin actul procedural a cărui nulitate se invocă (cerinţă ce rezultă neechivoc din textul art. 105 alin. (2) din C. proc. civ.), în realitate argumentele evocate fiind circumscrise unei pretinse încălcări a drepturilor procesuale ale reclamanţilor prin exercitarea rolului activ al primei instanţe, care, în cauză, s-a concretizat în solicitarea unor precizări şi clarificări în privinţa obiectului şi întinderii cererii de renunţare la judecată formulate reclamanţi şi în final, valorificarea acestora în determinarea voinţei reale a reclamanţilor la momentul realizării acestui act procedural de dispoziţie.

În plus, stabilirea, în urma unor dezbateri contradictorii a limitelor în care se impunea continuarea judecăţii, altele decât cele pe care le-au determinat recurentele interpretând cererea de renunţare la judecată, nu are valenţa unei vătămări procesuale înregistrate de recurente, ci reprezintă însăşi expresia îndeplinirii atribuţiilor jurisdicţionale ale instanţei de judecată, de a judeca cauza cu care a fost învestită şi de a dezlega chestiunile litigioase care fac obiectul învestirii în respectiva cauză.

Argumentele recurentelor subsumate acestei critici ignoră, deopotrivă, faptul că, în speţă, prin cererile deduse judecăţii reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor să predea reclamanţilor, în deplină proprietate şi posesie, suprafeţele de teren şi construcţiile (în privinţa cărora reclamanţii au pretins că au calitatea de proprietari) efectiv posedate de fiecare parte împrocesuată.

Ca atare, deşi reclamanţii au formulat două cereri cu acelaşi obiect, nu au dedus judecăţii un singur raport juridic, ci raporturi juridice distincte, astfel că analiza fiecăreia dintre pretenţiile reclamanţilor se impunea a fi realizată individual. Or, potrivit art. 246 din C. proc. civ., renunţarea la judecată poate privi ansamblul pretenţiilor sau doar o parte dintre acestea.

Prin urmare, este corectă aprecierea instanţelor de fond în sensul că, de vreme ce, în cauză, reclamanţii şi-au manifestat voinţa de a continua judecata în limitele cererii iniţiale, pentru pretenţiile (cererile) în raport de care prima instanţă nu s-a dezînvestit ca urmare a soluţionării cererii de renunţare la judecată era obligatorie continuarea procesului.

În acest context procesual, de vreme ce, la termenul de judecată din 13.12.2016 doar în privinţa pretenţiilor în raport de care reclamanţii şi-au manifestat voinţa de a renunţa la judecată, pricina putea fi apreciată ca fiind în stare de judecată, recurenţii afirmă în mod nefondat, o pretinsă nerespectare a prevederilor art. 165 din C. proc. civ., fără a ţine cont de specificul şi complexitatea raporturilor juridice deduse judecăţii.

Critica vizând soluţia dată prin încheierea din data de 16.01.2018 excepţiei perimării cererii de revendicare înregistrată la Judecătoria Huşi sub nr. x/2000, formulată de ambele recurente pârâte este, de asemenea, nefondată.

Contrar susţinerilor recurentelor pârâte, instanţa de recurs constată că, în speţă, prin decizia recurată nu au fost ignorate argumentele care au justificat reiterarea acestei excepţii de către pârâte şi nici actul procesual de dispoziţie realizat de reclamanţi, realizat ulterior soluţionării recursului prin decizia nr. 887/12.02.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ci s-a realizat o aplicare corectă a prevederilor art. 315, respectiv a art. 248 şi art. 249 din C. proc. civ. în cauză, în coordonatele impuse de natura criticii deduse analizei în apel.

Se mai impune a fi observat faptul că, recurentele nu au criticat, în recurs, raţionamentul expus de către instanţa de apel relativ la autoritatea de lucru judecat cu care este înzestrată decizia civilă nr. 887/2010, prin care a fost deja tranşată irevocabil excepţia perimării şi nici interpretarea dată prin decizia civilă recurată prevederilor art. 248 şi art. 249 din C. proc. civ., ci s-au limitat la a pretinde ignorarea schimbării situaţiei de fapt, consecinţă a renunţării la judecată realizate de reclamanţi.

Or, dincolo de faptul că premisa de la care pleacă recurentele (a renunţării la judecata cererilor formulate împotriva acestora, respectiv aceea a neanalizării prin decizia de casare anterior evocată a incidenţei prevederilor art. 250 din C. proc. civ.) este una eronată, raportat la considerentele anterior expuse în analiza precedentului motiv de recurs, la limitele renunţării la judecată, stabilite irevocabil prin încheierea din data de 13.12.2016 pronunţată de Tribunalul Vaslui în dosarul nr. x/2005 şi la considerentele decizorii ale sus menţionatei decizii, în mod corect s-a reţinut, în speţă, autoritatea de lucru judecat a problemelor de drept dezlegate prin decizia civilă nr. 887/2010 a Înaltei Curţi - cum este cazul excepţiei procesuale de procedură a perimării - care se constituie într-un obstacol în calea readucerii în dezbatere în rejudecare a acestora.

În acest context, în mod judicios s-a reţinut în apel imposibilitatea obiectivă de reanalizare a efectului întreruptiv al perimării produs prin îndeplinirea actului de procedură reţinut a avea această valenţă prin decizia civilă nr. 887/2010 a Înaltei Curţi, anterior menţionată (formularea unei cereri "identice" cu prima acţiune dedusă judecăţii, în anul 2003, anterior împlinirii termenului de perimare), respectiv faptul că raportat la situaţia particulară specifică cauzei şi la dispoziţiile art. 249 din C. proc. civ., nu se poate reţine incidenţa unei excepţii de la efectul întreruptiv de perimare în ipoteza în care partea care a îndeplinit actul de întrerupere a perimării renunţă la judecata acestei cereri, ulterior constatării jurisdicţionale a întreruperii perimării şi dispunerii reluării judecăţii, prin hotărârea irevocabilă anterior menţionată înzestrată cu autoritate de lucru judecat.

Nici criticile circumscrise soluţiei date de instanţa de apel asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii în revendicare, formulate de ambele recurente nu pot fi validate.

În esenţă, recurenta pârâtă S.C. H. S.A. susţine că întrucât a fost introdusă în cauză după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (în dosarul nr. x/2003 al Judecătoriei Huşi, prin încheierea din data de 25.02.2004, iar în dosarul nr. x/2000 al Judecătoriei Huşi, prin încheierea din 21.06.2006), împotriva acesteia reclamanţii aveau deschisă exclusiv calea specială instituită prin legea specială de restituire.

Argumentele recurentei nu pot fi validate.

Înalta Curte reţine, în acest sens, că potrivit situaţiei de fapt stabilite în apel şi necontestată în recurs, societatea recurentă pârâta a fost înfiinţată, prin divizarea S.C. B. S.A. doar la data de 02.08.2002, aşadar ulterior formulării cererii în revendicare care a constituit obiectul dosarului nr. x/2000 al Judecătoriei Huşi şi intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, dosar în care această recurentă are calitatea de continuator în drepturi a S.C. B. S.A..

Or, distinct de faptul că, în speţă, în precedentele cicluri procesuale, s-a statuat deja cu putere de lucru judecat asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare cea făcut obiectul dosarului nr. x/2000, nu se poate imputa reclamanţilor necunoaşterea unui act juridic intervenit ulterior formulării cererii de chemare în judecată şi nici pasivitatea în declanşarea procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001, în raport cu o entitate juridică care nu exista nici la momentul formulării cererii în revendicare şi nici la data intrării în vigoare a acestui act normativ şi prin urmare, care nici nu putea fi considerată, în sensul legii speciale, deţinător al bunurilor revendicate, în sensul art. 22 din acest act normativ.

Este, deopotrivă nefondată critica aceleiaşi recurente în sensul că în mod eronat s-a reţinut, în apel, calitatea sa de continuatoare în drepturi a S.C. D. S.A., în lipsa unui temei legal.

Se impune a se reţine, sub acest aspect că, inclusiv sub imperiul vechiul C. proc. civ. incident prezentei cauze, jurisprudenţa instanţelor naţionale a recunoscut, în mod cvasiunanim, posibilitatea transmiterii legale sau convenţionale a calităţii procesuale, indiferent de stadiul procesual, ca urmare a facultăţii părţilor de a dobândi sau transmite drepturi în legătură cu pretenţiile deduse judecăţii în cursul procesului, concepţia potrivit căreia îndreptăţirea de a fi parte în proces ar aparţine numai titularilor drepturilor şi obligaţiilor ce formează obiectul raportului de drept material şi că nu ar exista un caracter strict procesual al noţiunii de legitimare procesuală fiind confirmată, de altfel, prin art. 36 din noul C. proc. civ.

În plus, se impune a fi observat că în analiza transmiterii calităţii procesuale nu este relevantă întinderea transmisiunii, aceasta putând fi universală, cu titlu universal sau cu titlu gratuit, transmiterea calităţii de parte putând opta fie în temeiul legii, fie în temeiul unei convenţii, ca urmare a transmisiunii, în condiţiile legii, a drepturilor ori situaţiilor juridice deduse judecăţii.

Dat fiind că legitimarea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios dedus judecăţii, iar transmisiunea calităţii procesuale reprezintă o consecinţă a schimbărilor produse în conţinutul raportului de drept substanţial, împrejurarea că S.C. D. S.A, care a exercitat la data formulării acţiunii în revendicare, posesia asupra bunurilor în litigiu, a continuat să existe ulterior divizării (fiind radiată doar la data de 04.11.2020, prin sentinţa civilă nr. 4626/2020 pronunţată în dosarul nr. x/2005 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VII a civilă), nu reprezintă un argument apt să susţină critica formulată.

Aceasta întrucât este necontestat în speţă, că ulterior divizării S.C. D. S.A., recurenta pârâtă, în calitate de persoană juridică nou creată a preluat o fracţiune din patrimoniul persoanei juridice supuse reorganizării, calitate în care pretinde că deţine un drept de proprietate asupra bunurilor revendicate şi exercită posesia asupra bunurilor în litigiu, iar nu societatea supusă reorganizării.

Distinct de cele anterior reţinute, se impune a fi observat că recurenta îşi fundamentează critica pe dispoziţiile art. 40 - 42 din Decretul nr. 31/1954.

Or, reorganizarea societăţilor comerciale şi efectele acesteia erau reglementate, la data înfiinţării recurentei prin art. 238 şi următoarele din Legea nr. 31/1990, norme cu caracter special, în raport cu dispoziţiile legale pretins încălcate, iar înlăturarea de la aplicare a legii generale ori de câte ori există o dispoziţie specială într-o materie dată, nu trebuie să fie expresă, fiind de la sine înţeleasă, întrucât este consecinţa directă a principiului specialia generalibus derogant.

În consecinţă, pentru toate considerentele anterior expuse, este corectă statuarea instanţei de apel în sensul că recurenta pârâtă a dobândit calitatea pe care o avea persoana juridică divizată chemată iniţial în proces, respectiv că factorul determinant care a justificat atragerea sa în proces este posesia exercitată de recurentă asupra bunurilor revendicate, ulterior reorganizării S.C. D. S.A.

Aceste considerente sunt pe deplin valabile şi în ceea ce priveşte critica aceleiaşi recurente pârâte circumscrisă apărării întemeiate pe lipsa calităţii sale procesuale pasive în cauză, considerent pentru care nu se mai impun a fi reluate.

În plus, raportat la argumentele care au justificat respingerea criticilor recurenţilor reclamanţi relative la soluţia dată cererii de revendicare care a vizat imobilul moară, invocarea de către recurenta H. S.A. a menţiunilor extrasului din Monitorul Oficial al României nr. 281 din 2.12.1948, din care rezultă că prin Decizia Consiliului de Miniştri nr. 1418 din 30.11.1948, moara Q., situată pe raza fostului judeţ Falciu, ar fi fost preluată de E., apare ca fiind lipsită de relevanţă juridică în cauză.

Nici argumentul aceleiaşi recurente în sensul că aprecierea instanţei de apel în sensul că reclamanta şi-ar fi manifestat intenţia de a revendica terenul din Huşi, str. x anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu este de natură a releva un viciu de legalitate a deciziei civile recurate.

Aceasta întrucât, aşa cum s-a reţinut deja, reclamanţii au înţeles să solicite în rejudecare, soluţionarea cererii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2000, astfel cum acesta a fost precizată, sub aspectul pârâţilor chemaţi în judecată, act procedural care relevă cu evidenţă faptul că reclamanţii şi-au fundamentat pretenţia dedusă judecăţii pe actul de vânzare autentificat sub nr. x/11.01.1946 de Tribunalul Falciu imputând autoarei pârâtei şi celorlalţi pârâţi chemaţi în judecată faptul că posedă terenul revendicat situat în str. x cu încălcarea dreptului de proprietate pe care îl conferă titularului cererii titlul pe care acesta şi-a fundamentat demersul judiciar.

De altfel, se impune a fi observat că recurenta nu argumentează această susţinere prin trimiterea la o eventuală încălcare a unei norme de drept procesual sau o denaturare a limitelor stabilite prin actul de învestire al primei instanţe.

Circumscris aceleiaşi chestiuni litigioase, a inadmisibilităţii cererii în revendicare, recurenta pârâtă OMV G. a reiterat aceleaşi argumente invocate în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii, în apel, fără a argumenta, cu trimitere la raţionamentul expus în cuprinsul deciziei recurate, incidenţa unui viciu de legalitate a acesteia.

Înalta Curte reţine că prin decizia civilă recurată instanţa de apel a răspuns motivat tuturor acestor argumente, reţinând, în esenţă, că, în speţă, nu a existat o manifestare de voinţă a reclamanţilor de a nu continua judecata în contradictoriu cu această pârâtă, că reclamanţii, ulterior formulării cererii din 2000, au înţeles să precizeze că înţeleg să se judece cu OMV G., respectiv că emiterea deciziei nr. 338/2004, de către recurentă nu atrage inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, dat fiind că aceasta a fost formulată anterior apariţiei Legii nr. 10/2001, iar prin decizia civilă nr. 4677/21.02.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat, deja, cu caracter obligatoriu, că acţiunea în revendicare introdusă de autoarea reclamanţilor anterior acestei legi este admisibilă.

Relativ la susţinerile recurentei pârâte întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 18/1991, Legii nr. 169/1997, Legii nr. 1/2000 şi Legii nr. 245/2007, s-a reţinut, în esenţă, că bunurile revendicate nu se aflau la dispoziţia Comisiei Locale de aplicare a Legii nr. 18/1991, ci, ulterior anului 1990, s-a aflat în proprietatea unor societăţi comerciale astfel că accesul la justiţie al reclamanţilor nu poate fi restricţionat de apariţia acestor legi.

Raportat la aceste considerente, se reţine că exercitând controlul de legalitate asupra hotărârii primei instanţe, prin care a fost tranşat în fond, raportul juridic litigios, în mod corect instanţa de apel a procedat la analiza acestui incident procedural, în calea devolutivă de atac, raţionamentul judiciar expus în justificarea soluţiei dată apelului evidenţiind că instanţa de apel nu a ignorat ci, dimpotrivă, a reţinut explicit care sunt argumentele care au fundamentat excepţia de inadmisibilitate, dând un răspuns adecvat acestora.

Astfel, argumentând motivat. prin trimitere la datele cauzei, limitele în care reclamanţii au înţeles să continue demersul judiciar început de autoarea lor în anul 2000, în mod corect a reţinut instanţa de apel că o statuare asupra modului în care acţionează dispoziţiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 asupra cauzei de faţă, în considerarea circumstanţelor în care acţiunea dedusă judecăţii, obiect al rejudecării, în urma disjungerii, a fost deja realizată prin decizia nr. 4677 din 21 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a reţinut că, fiind formulată în condiţiile dreptului comun guvernat de art. 480 C. civ. şi anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea dedusă judecăţii rămâne supusă dispoziţiilor dreptului comun.

O asemenea dezlegare asupra problemei de drept circumscrise inexistenţei, pentru reclamanţi, a unei opţiuni între aplicarea legii speciale şi dispoziţiile de drept comun prevăzute de art. 480 C. civ. în soluţionarea acţiunii în revendicare, are valoare obligatorie şi nu mai poate fi reiterată în cadrul rejudecării procesului pentru a se tinde la o soluţionare a acesteia în sens contrar, de altfel, în aplicarea art. 6 din C. civ. de la 1864, nefiind posibil ca o lege ulterioară - Legea nr. 10/2001 - să instituie condiţii imperative de soluţionare ori să modifice regimul juridic al unei acţiuni exercitate sub un cu totul alt regim juridic, anterior intrării sale în vigoare.

În consecinţă, în mod judicios s-a reţinut că, în speţă, de vreme de reclamanţii nu au renunţat la acţiunea în revendicare formulată pe dreptul comun, în anul 2000, iar această cerere a fost înregistrată pe rolul instanţelor, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu este aplicabil principiul "specialia generalibus derogant", ci rămân pe deplin aplicabile prevederile art. 480 din C. civ., iar litigiul dintre părţi a fost soluţionat cu respectarea principiului disponibilităţii, în cadrul procesual stabilit de reclamanţi, care, în temeiul art. 480 C. civ., au cerut compararea titlurilor autorilor privitoare la imobilul litigios şi, fără a ignora titlul pârâtei, au solicitat instanţelor să hotărască care dintre cele două titluri aflate în conflict este preferabil.

Raportat la cele anterior relevate, argumentul recurentei S.C. H. S.A. în sensul că, în speţă, sunt incidente prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001, norme prin care s-a urmărit consolidarea anumitor acte juridice, în scopul asigurării stabilităţii raporturilor juridice şi pentru a se evita ca legile de reparaţie să aducă atingeri mai grave şi sarcini disproporţionate persoanelor care au dobândit imobilele în cadrul unor proceduri legale nu se circumscrie unei ipoteze de nelegalitate a deciziei civile recurate.

Aceleaşi considerente ale deciziei de recurs anterior evocate, care au statuat, cu putere de lucru judecat, că acţiunea reclamanţilor rămâne a fi rezolvată în cadrul legal al dreptului comun, exclud posibilitatea rezolvării sale în procedura şi după soluţiile regăsite în Legea nr. 18/1991, respectiv în celelalte acte normative cu caracter special adoptate de statul român în materia fondului funciar a căror incidenţă s-a invocat în recurs.

În plus, regula electa una via, non datur recursus ad alteram la care face trimitere recurenta OMV G. a fost recunoscută de dreptul naţional raportat la necesitatea înlăturării riscului de a obţine o dublă reparaţie pentru valorificarea pretenţiilor în legătură cu acelaşi drept, raţiunea instituirii respectivului principiu având, astfel, menirea preîntâmpinării pronunţării unor hotărâri contradictorii. Or, în speţă, nu este incidentă o atare ipoteză, de vreme ce nu s-a pretins şi nici nu s-a dovedit o dezdăunare anterioară a reclamanţilor în legătură cu dreptul dedus judecăţii în speţă.

În acest context factual, invocarea de către această recurentă a demersurilor autoarei reclamanţilor pentru recuperarea bunurilor revendicate, ulterioare învestirii instanţei de fond acţiunea în revendicare de drept comun, în condiţiile în care nu s-a renunţat la judecata acestei cereri, nu relevă o ipoteză de nelegalitate a deciziei recurate din perspectiva modului în care a fost tranşată excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de reclamanţi.

Deopotrivă, se impune a fi observat că, deşi art. 6 din Legea nr. 213/1998 conferă instanţelor judecătoreşti competenţa de a stabili valabilitatea titlului statului, nu se poate reţine inadmisibilitatea acţiunii în revendicare ca efect al omisiunii reclamanţilor de a învesti instanţele de fond cu un capăt de cerere distinct cu acest obiect formulat în contradictoriu cu Statul Român. Aceasta întrucât o atare cerere nu se constituie într-o pretenţie de sine stătătoare, valabilitatea titlului statului putând fi analizată, aşa cum au solicitat reclamanţii în speţă, incidental, în cadrul acţiunii în revendicare, în care este necesar a se determina titlul preferabil - ceea ce presupune că nu trebuie avută în vedere exclusiv persoana care posedă bunul, ci trebuie avute în vedere drepturile autorilor de la care provin titlurile în discuţie.

A mai susţinut recurenta OMV G. că, în speţă, nici autoarea reclamanţilor, A. şi nici aceştia nu au făcut dovada că sunt moştenitorii cumpărătorului imobilului revendicat menţionat în contractul de vînzare cumpărare 6097/1946, exhibat de reclamanţi - R.. Acest argument nu poate fi primit câtă vreme, în expunerea raţionamentului judiciar care a fundamentat soluţia adoptată, instanţa de apel s-a raportat la menţiunile certificatului de moştenitor nr. x/2017, respectiv ale certificatului de calitate de moştenitor nr. 8/2015, anexate la dosar, înscrisuri care confirmă, potrivit art. 116-117 din Legea nr. 36/1995, calitatea acestora de succesori ai autorului deposedat abuziv de stat

În ceea ce priveşte criticile formulate de ambele recurente vizând soluţia din apel asupra fondului cererii de revendicare având ca obiect imobilul teren, Înalta Curte, faţă de conţinutul explicit al expunerii de motive a cererilor de recurs, redat anterior, care relevă faptul că recurentele au optat, în esenţă, pentru aceeaşi expunere a argumentelor care au justificat declararea căii de atac a apelului, reiterând aceleaşi apărări, apreciază că, prioritar, se impune a fi menţionat faptul că în calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural şi/sau substanţial).

Pe de altă parte, principiul legalităţii căilor de atac impune a se reţine că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părţile şi nici instanţele de control judiciar nefiind îndreptăţite să invoce, respectiv să analizeze aspecte care nu respectă condiţiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea şi judecata căilor de atac efectiv promovate.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reţine că, în speţă, nu este posibil a fi reevaluat probatoriul ce a fost analizat de instanţele ierarhic inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situaţiei de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privinţa probelor administrate la judecata în fond.

Aceste considerente justifică neîndoielnic concluzia că nu pot fi valorificate în recurs susţinerile recurentelor relative la: faptul nedovedirii deţinerii în proprietate de către autorul reclamanţilor a terenului revendicat la data pretinsei deposedări, greşita determinare a datei preluării în fapt a terenului de către stat, neadministrarea unor dovezi din care să rezulte preluarea abuzivă a terenului, greşita utilizare de către judecătorii fondului a unor prezumţii simple, cu consecinţa reţinerii existenţei unei preluări abuzive a terenului revendicat, greşita valorificare în speţă a înscrisurilor eliberate de arhivele naţionale, în sensul că s-a apreciat eronat că acestea nu fac dovada lipsei calităţii autorului reclamanţilor de proprietar al terenului revendicat, ignorarea împrejurării că probele cu expertiză nu se coroborează cu proba cu înscrisuri administrată în cauză, lipsa puterii probante a expertizei judiciare valorificate în apel, greşita stabilire a situaţiei de fapt a cauzei, raportat la înscrisurile administrate.

Sensul pe care recurentele îl ataşează acestor critici este acela că probele administrate vădesc o altă stare de fapt decât aceea pe care instanţa de apel a stabilit-o şi faptul că această instanţă a ignorat evidenţa impusă de aceste probe. Or, evaluarea datelor de fapt demonstrate de înscrisuri şi expertiză şi modul în care instanţa devolutivă le reuneşte într-o concluzie asupra stării de fapt rămân necenzurabile în cadrul controlului exclusiv de legalitate specific recursului.

Deopotrivă, trimiterea din recurs la Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003, şi la prezumţiile legale instituite prin aceste norme speciale în privinţa preluărilor de imobile efectuate în baza Legii nr. 119/1948, dincolo de faptul că ignoră statuările anterioare ale instanţelor de recurs în privinţa legii aplicabile, vizează aspecte referitoare la probatoriu, pe care recurenta pârâta H. S.A. a avut posibilitatea să le pună în discuţie exclusiv în faţa instanţei devolutive învestită cu rejudecarea pe fond a cauzei.

Un alt palier al criticilor recurentelor a vizat modalitatea în care, în rejudecare, a fost identificat terenul revendicat, acestea susţinând că au fost avute în vedere alte vecinătăţi decât cele menţionate în actul de vânzare exhibat de reclamanţi, că expertiza de specialitate administrată a realizat o identificare ipotetică a acestuia, respectiv că nu există identitate între terenul revendicat de reclamanţi şi cel deţinut de recurente, respectiv, nu există identitate între terenul cumpărat de către autorul reclamanţilor în anul 1946 şi cel transmis autoarelor pârâtelor de către stat, suprafeţele de teren nefiind identice ca amplasament.

Sub acest aspect se observă că toate aceste argumente au constituit şi critici în apel, iar decizia civilă recurată cuprinde argumentele avute în vedere de instanţa de prim control judiciar atunci când a respins aceste apărări.

Câtă vreme instanţa de apel a reţinut lipsa de temeinicie a acestor critici, iar în argumentarea acestei soluţii a procedat ea însăşi la cenzurarea situaţiei de fapt, expunând în detaliu considerentele pentru care a reţinut corecta identificare a terenului revendicat şi existenţa unei suprapuneri terenurile aflate în posesia pârâtelor (coroborând concluziile expertizei cu menţiunile din titlurile de proprietate ale proprietarilor menţionaţi ca vecini în actul de vânzare exhibat de reclamanţi şi ale antecesorilor autorului reclamanţilor, respectiv cu înscrisurile emise de Primăria Huşi, care relevau renumerotarea numerelor poştale pe, concluzia în sensul că identificarea terenului obiect al litigiului a fost realizată cu claritate, respectiv cea relativă la concludenţa probelor valorificate de prima instanţă, nu ilustrează exercitarea în afara limitelor conferite de lege a atribuţiei instanţei devolutive, anume cea care rezultă din prevederile art. 129 alin. (5) coroborat cu art. 167 alin. (1) C. proc. civ., singura perspectivă din care pot fi analizate aceste susţineri critice în recurs.

Deopotrivă, argumentele critice referitoare la raportul de expertiză care exprimă nemulţumirea recurentelor faţă de determinările făcute de expert în demersul de identificare a imobilului revendicat şi de stabilire a identităţii între acesta şi cel posedat de pârâte, sunt unele care aduc în discuţie puterea doveditoare a unui mijloc de probă, constituind veritabile obiecţiuni la raportul de expertiză care s-a efectuat la judecata în primă instanţă, iar nu critici de nelegalitate vizând statuări ale instanţei de apel. Ca atare, aceste susţineri nu pot forma obiect de analiză în recurs.

În egală măsură, argumentul recurentelor că instanţa de apel a reţinut o inversare a vecinătăţilor indicate în titlul exhibat de reclamanţi "fără nicio dovadă în acest sens" tinde spre finalitatea reevaluării probatoriului şi a situaţiei de fapt, finalitate ce este incompatibilă cu judecata în recurs.

De altfel, determinarea limitelor reale ale terenului dobândit de către autorul reclamanţilor prin valorificarea înscrisurilor constatatoare ale drepturilor antecesorilor cumpărătorului menţionat în actul de vânzare din anul 1946, în lipsa unor planuri de situaţie contemporane încheierii actului de vânzare exhibat de aceştia nu relevă o ipoteză de încălcare/suplinire a voinţei părţilor exprimate în actul translativ de proprietate exhibat de reclamanţi sau a atribuţiilor emitentului acestui act, ci reprezintă expresia îndeplinirii obligaţiei instanţei devolutive de a stabili în mod corect şi complet starea de fapt a cauzei.

O altă susţinere critică a recurentelor pârâte vizează faptul că, în mod eronat s-a reţinut prin decizia civilă recurată faptul că reclamanţii deţin un titlu de proprietate reprezentat de contractul de vânzare cumpărare din anul 1946, deoarece autorul reclamanţilor a pierdut dreptul pretins anterior formulării acţiunii în revendicare, astfel că aceştia nu au un bun actual în sensul jurisprudenţei CEDO.

Nici aceste argumente nu pot fi validate.

Potrivit jurisprudenţei şi doctrinei create sub imperiul art. 480 din vechiul C. civ., norme care, aşa cum s-a statuat cu caracter obligatoriu, în speţă, prin deciziile civile nr. 887/2010 şi nr. 4667/2012 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sunt incidente cauzei, acţiunea în revendicare imobiliară este acea acţiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar.

Pentru a triumfa în acţiunea în revendicare, reclamantul, care se pretinde proprietarul bunului, trebuie să facă dovada că deţine un titlu mai bine caracterizat decât adversarul său, iar încălcarile aduse dreptului său se impun a fi sancţionate prin acţiunea în justiţie. Astfel, în acţiunea în revendicare în care ambele părţi invocă existenţa unui titlu legal de proprietate, compararea de titluri nu este suficientă, fiind necesar a se stabili şi care din cei doi autori, la data dobândirii, era un verus dominus sau, cel puţin, beneficia de aparenţe mai puternice că îndeplineşte această calitate.

Raportat acestor coordonate în care, potrivit art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., trebuie să se desfăşoare analiza cererii în revendicare dedusă judecăţii, Înalta Curte reţine că deşi, în speţă, se pretinde că reclamanţii nu deţin un titlu de proprietate, nu se contestă nici faptul că aceştia au exhibat un act autentic translativ de proprietate, reprezentat de contractul de vânzare nr. x/1946 autentificat de Tribunalul Falciu şi nici forţa probantă a acestui înscris autentic, care potrivit art. 1173 din C. civ. se bucură de o prezumţie de validitate, fiind opozabil erga omnes.

În acest context, aserţiunea recurentelor care justifică lipsa titlului de proprietate prin faptul deposedării autorului reclamanţilor este în mod vădit nefondată, întrucât ignoră starea de fapt reţinută de instanţele de fond în sensul că bunul revendicat a ieşit din patrimoniul autorului reclamanţilor, ca efect al unei preluări nelegale realizate de statul român, respectiv, faptul că dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz.

Tot astfel, în condiţiile în care starea de fapt confirmă că terenul revendicat s-a aflat în posesia statului, fiind ulterior transmis autoarelor recurentelor pârâte, lipsa unor acte de preluare emise de Statul Român, nu are valenţa de a înlătura concluzia instanţelor devolutive în sensul că bunul a fost preluat nelegal, ci dimpotrivă, de a susţine o atare ipoteză, de vreme ce recurentele nu au fost în măsură să probeze că statul a dobândit bunul în condiţii de legalitate.

Pe de altă parte, în privinţa concluziei instanţei de apel relative la determinarea titlului preferabil, se reţine că aşa cum rezultă din situaţia de fapt a cauzei, titlul de proprietate al reclamanţilor (reprezentat de contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/1946) este anterior celui de care se prevalează recurentele pârâte ca reprezentând un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Spre deosebire de reclamanţi, antecesorii pârâtelor au dobândit dreptul de la autorităţile statale ce deţineau bunul în temeiul unei preluări ce a fost jurisdicţional constatată abuzivă. În alte cuvinte, autorul pârâtelor recurente au fost un non dominus, iar potrivit principiului general de drept nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet (nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuşi) - acesta nu putea transmite decât un drept de proprietate afectat de viciul nelegalităţii titlului statului, viciu care s-a perpetuat şi transmis odată cu acest drept şi către succesivii subdobânditori ulteriori.

În consecinţă, în mod judicios a fost recunoscută preferabilitatea titlului înfăţişat de reclamanţi care, spre deosebire de pârâte, sunt în posesia unui titlu de proprietate care provine de la un verus dominus şi au obţinut terenul revendicat în condiţii de perfectă legalitate, făcând dovada transmisiunilor succesive.

Consideră recurentele, subsumat aceluiaşi aspect litigios, că stabilirea preferinţei titlului de proprietate al reclamanţilor, în urma unei analize comparative ce este specifică revendicării, ar fi ignorat faptul că titlurile de proprietate de care se prevalează acestea nu au fost anulate, conform art. 45 din Legea nr. 10/2001 sau potrivit procedurii instituite prin Legea nr. 31/1990 respectiv că, deşi potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 s-a recunoscut instanţelor competenţa de a verifica valabilitatea titlului de preluare a imobilelor de către stat, în lipsa anularii titlului/actului de privatizare reclamanţii nu puteau obţine recunoaşterea prevalenţei dreptului lor de proprietate pe calea acţiunii în revendicare.

Această opinie nu poate fi validată în condiţiile în care recurenţii nu au identificat o normă legală care să excludă posibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare de drept comun, în ipoteza în care pârâtul exhibă, la rândul său, un titlu valid de proprietate, iar potrivit doctrinei şi jurisprudenţei create sub imperiul vechiul C. civ., o atare posibilitate a fost recunoscută cu consecvenţă.

Ceea ce este caracteristic speţei deduse judecăţii este faptul că atât reclamanţii, cât şi pârâtele invocă titluri de proprietate cu privire la acelaşi bun, titluri ce provin de la autori diferiţi. În această situaţie, regula care guvernează acţiunea în revendicare de drept comun este aceea că va avea câştig de cauză partea al cărui titlu este mai bine caracterizat.

Aşa fiind, în speţă, în mod judicios premisa analizei comparative realizate în apel a fost aceea a existenţei a două titluri deopotrivă valabile, fiind evident că soluţia de preferabilitate a unuia dintre actele juridice comparate semnifică doar faptul că unul dintre acestea este mai bine caracterizat juridic, neafectând valabilitatea şi existenţa celuilalt titlu constatat nepreferabil. Acesta din urmă continuă să producă efecte specifice naturii juridice a actului în care se materializează.

În alţi termeni, respingerea cererii de anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate eliberat pârâtei H. S.A., respectiv absenţa invalidării procedurii legale de divizare a autoarei acesteia sau a anulării titlului exhibat de cea de-a doua recurentă nu se constituie, într-o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, într-un criteriu de preferabilitate în favoarea recurentelor atâta vreme cât viciul nelegalităţii titlului antecesorului (non dominus) pârâtelor (Statul Român) a fost reţinut ca unul cert şi el a rămas ataşat dreptului de proprietate pe care l-a transmis, iar invocata bună credinţă a recurentei pârâte H. S.A. nu putea devaloriza însuşirile/calităţile titlului de proprietate al reclamanţilor şi preferabilitatea de care aceasta beneficiază prin prisma criteriilor de comparaţie specifice acţiunii în revendicare de drept comun, aşa cum s-a tranşat deja, cu putere de lucru judecat, în ciclurile procesuale anterioare.

Ca urmare, nici împrejurarea că titlurile de proprietate ale pârâtelor nu au fost anulate nu este de natură a constitui un reper apt să conducă la concluzia preferabilităţii acestora pentru că dreptul de proprietate pretins de recurentele pârâte a fost transmis de către stat care nu putea transmite ori constitui mai multe drepturi decât avea el însuşi. În acest context, nici calitatea recurentelor de societăţi privatizate nu poate reprezenta un argument apt să demonstreze nelegalitatea acestui raţionament, neputându-se constitui într-un criteriu de preferabilitate în favoarea pârâtelor.

De altfel, în aplicarea art. 1898 alin. (1) C. civ. de la 1864 rezultă că cel care dobândeşte un imobil poate fi considerat de bună-credinţă numai atunci când în mod sincer şi onest, în afara oricărei rezerve rezultate din fapte care, în concret, i-ar fi putut schimba convingerea, a considerat că acela de la care a dobândit avea toate calităţile cerute de lege pentru a putea fi considerat un proprietar desăvârşit. Or, în speţă, nu poate fi ignorat faptul că recurenta S.C. H. S.A., care şi-a fundamentat apărarea în recurs pe buna sa credinţă a dobândit bunul prin divizarea S.C. B. S.A., ulterior învestirii primei instanţe cu analiza cererii în revendicare şi anterior soluţionării definitive a cererii de anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis pentru această autoare, iar nu printr-un act oneros. În acest punct al analizei, se impune a fi menţionat că cererea reclamanţilor de anulare a titlului autoarei pârâte a fost respinsă nu pentru că s-ar fi reţinut buna credinţă a acesteia, ci soluţia adoptată prin sentinţa civilă nr. 72/2002 a Curţii de apel Suceava a fost fundamentată pe tardivitatea demersului judiciar al autoarei reclamanţilor.

Un aspect distinct de nelegalitate invocat de recurenta pârâtă OMV G. este acela că instanţa de apel ar fi ignorat faptul că titlul său de proprietate a fost transcris şi întabulat, astfel că dreptul său a devenit opozabil erga omnes.

Or, potrivit unei jurisprudenţe constante a instanţelor naţionale, în ipoteza în care titlurile de proprietate opuse de părţi nu provin de la acelaşi autor, cum este şi cazul în speţă, este lipsită de relevanţă împrejurarea potrivit căreia recurenta a îndeplinit formalităţile de publicitate imobiliară, de vreme ce criteriul de preferabilitate al părţii care a îndeplinit prima formalităţile de publicitate imobiliară, pentru opozabilitatea dreptului său faţă de terţi, se ridică doar în ipoteza în care titlurile provin de la acelaşi autor.

În plus, se cuvine a fi subliniat că acţiunea pendinte este una de revendicare, având ca obiect tranşarea litigiului relativ la posesia unui imobil şi se deosebeşte de tipul de acţiune reglementat prin art. 36 din Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr. 7/1996 - anume cea al cărei obiect este de a tranşa litigii care se nasc în legătură cu menţiunile existente în cartea funciară.

De altfel, plecând de la principiul relativităţii înscrierilor în cartea funciară care exprimă cerinţa ca înscrierea în cartea funciară să se facă numai cu consimţământul titularului înscris şi de la dispoziţiile art. 56 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, în vigoare la momentul înscrierii dreptului pârâtei OMV G. în cartea funciară nr. x care consacră implicit regula că proprietarului care are un titlu transcris nu i se poate opune lipsa întabulării dreptului său, argumentele expuse de către această recurentă ignoră faptul că Legea nr. 7/1996 a urmărit tranşarea conflictelor între proprietarii tabulari, premisă care nu este incidentă în cauză.

În plus, nu se poate ignora faptul că la data înscrierii dreptului de proprietate al pârâtei în cartea funciară, această operaţiune avea rolul de a asigura opozabilitatea faţă de terţi, iar nu de a asigura dobândirea dreptului de proprietate prin înscriere, relevante fiind în acest sens dispoziţiile art. 56 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., astfel că nu se justifică nici din această perspectivă incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Criticile recurentelor relative la aplicarea greşită a jurisprudenţei CEDO în speţă nu pot fi validate, în contextul în care instanţa de apel nu a ignorat jurisprudenţa C.E.D.O. consolidată începând cu cauza pilot T., ci a argumentat lipsa de incidenţă a acesteia prin raportare la regimul juridic incident cauzei, stabilit cu putere de lucru judecat în fazele procesuale anterioare.

Or, nu se poate ignora faptul că abordarea din cadrul hotărârii pilot M. Atanasiu si alţii împotriva României a Curţii Europene a Drepturilor Omului de a nu mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari deposedaţi un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci de a reţine existenţa unui nou drept de proprietate care îşi are originea în temeiul legislaţiei speciale adoptate de către stat, prin care se urmăreşte restituirea totală sau parţială a unor bunuri confiscate anterior, în modalitatea de restituire stabilită de statul membru, în cazul României prin Legea nr. 10/2001, respectiv Legea nr. 165/2013 care vizează măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, a avut drept premisă tocmai adoptarea acestei legislaţii speciale şi crearea de către stat a unui mecanism specific şi eficient de despăgubire.

Se impune, deopotrivă, a fi observat că, dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, impun verificarea existenţei unui bun actual în patrimoniul părţilor, ca noţiune autonomă, a stabilirii ingerinţei în dreptul de proprietate al părţilor şi a condiţiilor în care această ingerinţă este una legitimă - este prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii (în accepţiunea de echilibru just între cerinţele protejării unui interes general al comunităţii şi imperativul protejării dreptului fundamental al individului, inclusiv din perspectiva acordării unei compensaţii rezonabile şi efective în schimbul bunului de care a fost deposedat).

Din acest punct de vedere împrejurarea că, în speţă, instanţa de apel a procedat la realizarea propriei analize în aceste coordonate, ţinând cont de circumstanţele concrete, particulare ale cauzei şi de jurisprudenţa instanţei europene în cauze a căror similaritate, nu a fost contestată în recurs, nici din perspectiva situaţiei de fapt şi nici sub aspectul raţionamentului pe care Curtea Europeană l-a realizat în analiza ingerinţei în drepturile garantate de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, context în care a conchis că reclamanţii deţin un "bun",care îi îndreptăţeşte la restituirea bunului revendicat în natură, iar nu o simplă speranţă sau o creanţă, nu are valenţa unei ipoteze de încălcare a dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţie, ci o analiză conformă paradigmei CEDO, aceste circumstanţe fiind singurele în măsură să configureze în termeni foarte clari, dincolo de complexitatea raporturilor juridice succesive intervenite cu privire la posesiunea bunului, de interesele părţilor aflate în conflict judiciar, semnificaţia noţiunii de bun/privare de bun/justificarea acestei privaţiuni (ingerinţe)/proporţionalitatea acestei ingerinţe, conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În consecinţă, distinct de faptul că nu se poate imputa instanţei de apel faptul că nu a ignorat statuările obligatorii ale instanţelor de recurs anterioare în privinţa normelor de drept şi regulilor incidente cererii în revendicare formulate de reclamanţi, analiza circumstanţelor în care a fost pronunţată hotărârea pilot invocată- anume adoptarea de către statul român a legislaţiei speciale în materia bunurilor preluate abuziv de stat - şi înlăturarea/validarea motivată a argumentelor părţilor litigante relative la similaritatea cauzelor analizate de instanţa europeană/instanţa supremă cu cea pendinte nu relevă o lipsă de fundament legal a acestei soluţii, aşa cum se pretinde în recurs.

Instanţa de recurs constată, totodată, că, în cauză, s-a apreciat corect că interpretarea legii naţionale a cărei incidenţă s-a stabilit anterior în speţă, trebuie să se realizeze şi din perspectiva posibilităţii acesteia de a asigura în mod efectiv repararea prejudiciului cauzat prin ingerinţa asupra unui drept protejat prin Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum acesta este definit în art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei, iar, atunci când ambele părţi deţin bunuri în sensul Convenţiei, să se aplice criterii de preferinţă a titlului de proprietate care să asigure o cât mai rapidă şi efectivă reparare a prejudiciului.

În acest punct al analizei, trebuie observat că, în cauza Răţeanu contra României (parag. 23), Curtea Europeană a considerat că "în contextul legislativ român care guvernează acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoţită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu absenţa totală a unei despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1". Ca urmare, în optica Curţii Europene, în acest caz, există o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, dacă respingerea acţiunii în revendicare ar fi însoţită de absenţa totală a unei despăgubiri.

Deopotrivă, în evaluarea proporţionalităţii măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ţine cont de marja de apreciere a statului, însă şi de asigurarea unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înţelese, în materia dreptului la respectarea proprietăţii, sub forma unei compensări rezonabile, proporţionale a deposedării, prevăzută ca atare în legislaţia naţională.

Cum, raportat la limitele învestirii primei instanţe, caracterul proporţional al ingerinţei în dreptul de proprietate al pârâtelor s-a impus a fi examinat de instanţa naţională în funcţie de situaţia particulară a părţilor litigante, dar şi de starea legislaţiei şi a practicilor administrative de la momentul pronunţării hotărârii, în mod corect s-a reţinut în speţă, prin decizia civilă recurată nu doar parcursul demersurilor pe care reclamanţii/autoarea acestora le-au întreprins pentru reconfirmarea dreptului lor de proprietate şi redobândirea posesiei imobilului, aşadar, faptul că acestora nu li se poate imputa o pasivitate în a obţine protecţia dreptului dedus judecăţii, ci şi realitatea că, în ciuda acestor demersuri, reclamanţii nu au fost despăgubiţi pentru privarea de proprietate, respectiv s-a analizat modalitatea în care pârâtele au dobândit terenul revendicat şi s-a apreciat că statul, în calitate de debitor al obligaţiei de a asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO, este cel care trebuie să răspundă, în condiţiile legii pentru determinarea situaţiei coexistenţei a două titluri de proprietate asupra unui bun pe care l-a preluat nelegal şi de care a dispus ulterior, transmiţându-l unor persoane juridice.

În acest context factual, s-a apreciat că nu există nicio justificare rezonabilă ca pretenţia de restituire în natură să le fie respinsă reclamanţilor cu motivarea (propusă de recurente) că aceştia ar putea eventual să obţină despăgubiri de la stat în temeiul art. 41 din Convenţia EDO.

Or, câtă vreme, în speţă, instanţele anterioare au identificat corect jurisprudenţa incidentă, au respectat înţelesul autonom al termenilor (stabilit prin această jurisprudenţă), au efectuat testul de proporţionalitate, raportat la situaţia factuală particulară, specifică cauzei, anterior reliefată, concluzia că restituirea în natură a terenului revendicat se impune drept măsura reparatorie posibilă şi proporţională pentru privarea de proprietate suferită prin înstrăinarea imobilului revendicat de către stat, înstrăinare ce reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamanţilor nu relevă nicio ignorare a sferei destinatarilor protecţiei conferite de Convenţia EDO şi nici a principiului securităţii raporturilor juridice civile.

Critica recurentei S.C. H. S.A. vizând greşita respingere a criticii acestei pârâte îndreptate împotriva soluţiei primei instanţe prin care s-a dispus privind obligarea acesteia, la plata a 1/2 din suma de 1500 RON, reprezentând "taxa avizare raport de expertiză OCPI Vaslui", cu titlu de cheltuieli de judecată, este, de asemenea, nefondată.

Contrar celor invocate în recurs, calificarea dată în apel acestei sume avansate de reclamanţi a fost corectă, raportat la scopul şi natura acestui tip de cheltuieli.

Câtă vreme, potrivit actelor dosarului această sumă a fost stabilită de tribunal la solicitarea expertului judiciar desemnat în cauză, în considerarea complexităţii lucrării şi volumului de muncă pe care l-a presupus întocmirea expertizei, fără a rezulta că a fost percepută şi încasată de către autoritatea de stat care are ca atribuţie, potrivit legii, avizarea expertizelor judiciare, fiind, totodată, demonstrată legătura strictă şi indisolubilă între suma avansată cu acest titlu şi administrarea probei cu expertiză în cauză, în mod corect s-a reţinut, prin decizia civilă recurată că ea trebuie inclusă în categoria cheltuielilor de judecată.

De altfel, se impune a fi observat că recurenta nici nu susţine că suma menţionată a fost virată către Oficiul de cadastru sau direcţionată de către prima instanţă către această autoritate, ci a pretins, că o atare calificare a fost realizată de către instanţa de fond, astfel că ea s-ar fi impus controlului de legalitate realizat în apel. Or, o atare argumentare nu poate fi validată deoarece ignoră caracterul devolutiv al apelului şi atribuţiile instanţei de prim control judiciar de a statua în fapt şi în drept asupra chestiunilor litigioase deduse analizei în apel.

Ca atare, este eronată susţinerea din recurs vizând aplicarea greşită în cauză a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Ordinul nr. 1882/C din 12.09.2011.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 din C. proc. civ., instanţa va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii J., K. şi L. şi de pârâtele S.C. OMV G. şi S.C. H. S.A., societate în insolvenţă, prin administrator judiciar M., împotriva deciziei nr. 206/2022 din 19 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Reţinând culpa procesuală a recurenţilor, în aplicarea art. 274 din C. proc. civ., cererea recurenţilor reclamanţi având ca obiect obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii J., K. şi L. şi de pârâtele S.C. OMV G. şi S.C. H. S.A., societate în insolvenţă, prin administrator judiciar M., împotriva deciziei nr. 206/2022 din 19 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Respinge cererea recurenţilor reclamanţi având ca obiect obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în sedinţă publică, azi, 13.10.2022.