In-kind restitution of forest land barred by post-1945 deposal under special land reparation laws

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la data de 07.08.2021 sub nr. x/2021, reclamanta A., reprezentată legal de tutore B., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, Regia Naţională A Pădurilor - Romsilva Prin Direcţia Silvică Iaşi şi Ocolul Silvic Hârlău, a solicitat restituirea terenului cu vegetaţie forestieră în suprafaţă de 372,32 ha, intitulat generic "Pădurea Feredieni", situat în UAT Deleni, jud. Iaşi, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 19 din Legea 641/1944.

Pârâta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Iaşi a formulat întâmpinare, invocând, pe cale de excepţie, în temeiul art. 130 noul C. proc. civ., art. 9 alin. (3), art. 12, art. 45 alin. (3), art. 51-59 din Legea nr. 18/1991, art. 6 alin. (1) din Legea 1/2000, art. 1-11 alin. (5), art. 79 alin. 1din Regulamentul privind procedura de constituire, atribuţiile si funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor, a modelului si modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum si punerea in posesie a proprietarilor, aprobat prin H.G. nr. 890/2005, necompetenţa generală a Tribunalului Iaşi.

Totodată a invocat şi excepţia de prematuritate a cererii de chemare în judecată,

La rândul lui, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a depus întâmpinare invocând, pe cale de excepţie, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor.

Şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi a formulat întâmpinare, invocând excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1602 din 30 iunie 2021 pronunţată de Tribunalul Iaşi au fost respinse excepţiile prematurităţii, inadmisibilităţii, autorităţii de lucru judecat, lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, invocate prin întâmpinări.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Regia Naţională a Pădurilor şi Ocolul Silvic Hârlău.

A fost obligat reclamanta să plătească pârâtei Regia Naţională a Pădurilor suma de 182,16 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 540 din 17 noiembrie 2021, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de A..

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 540 din 17 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă reclamanta A., prin reprezentant legal tutore B. a declarat recurs.

Prin cererea de recurs, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei instanţei de apel pentru ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că instanţa de apel a respins apelul formulat, reţinând că autorii acesteia au fost deposedaţi de terenul în litigiu la 17.11.1940, prin Decretul-lege din 12.11.1940 pentru completarea Decretului-lege nr. 3347/4 octombrie 1940 de naţionalizare a averilor evreieşti; că în temeiul art. 19 din Legea nr. 641/1944 terenul a reintrat în patrimoniul lor şi că ulterior a continuat sa rămână în folosinţa statului Roman fapt ce echivalează cu o preluare abuzivă efectuată de stat ulterior anului 1945 de natură să atragă incidenţa dispoziţiilor legislaţiei de fond funciar.

Faţă de aceste reţineri, recurenta susţine o încălcare şi o aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 6 alin. V din Legea nr. 1/2001, din prevederile acestui articol rezultând că perioada de referinţă a aplicării legilor fondului funciar se situează între anii 1945 şi 1990 împrejurare în raport de care în speţa, nu se poate retine incidenţa acestor reglementari câtă vreme preluarea a avut loc în anul 1940.

Din interpretarea coroborată a art. 19, art. 20, art. 21 şi art. 49 din Legea nr. 641/1940 rezultă că, nefăcând obiectul unei exproprieri, pentru cauză de utilitate publică, acest teren, preluat de la autorii recurentei în temeiul dispoziţiilor discriminatorii ale decretului de romanizare din 1940, ar fi trebuit să reintre în patrimoniul acestora, fără îndeplinirea niciunei formalităţi de transcriere şi intabulare, la data de 23.04.1945.

Însă, această teză este infirmată de ultima înregistrare referitoare la imobil care datează din anul 1944 şi situează bunul în proprietatea statului ca urmare a preluării acestuia în anul 1940 (Inventarierea pădurii Feredieni din anul 1944).

Aşadar, învederează în cauză nu s-au făcut dovezi în sensul că imobilul a reintrat în patrimoniul titularului iniţial prin procedura stabilită de legea mai sus amintită pentru a putea concluziona că s-a schimbat ulterior temeiul de trecere a imobilului în proprietatea statului, situaţie care să facă aplicabile dispoziţiile legilor funciare.

Drept urmare, consideră că, în contextul expus, argumentul instanţei potrivit căruia speţei ii sunt aplicabile dispoziţiile legii fondului funciar, întrucât asupra imobilului a operat o expropriere în fapt, prin simpla posesie exercitată de Statul Roman asupra acestuia şi după apariţia Legii nr. 641/1944, este cel puţin forţat.

Totodată, consideră că nu constituie un impediment în promovarea acţiunii în restituirea bunului aflat nelegal în proprietatea statului faptul că anterior a formulat cerere în temeiul legii fondului funciar.

Concluzionând, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Regia Naţională A Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Iaşi a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul - pârât Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor, a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, în limita criticilor formulate de partea reclamantă, Înalta Curte constată următoarele:

- este nefondată critica prin care partea reclamantă susţine incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce permite casarea atunci când hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Dispoziţiilor art. 6 alin. (12) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, în forma consolidată la zi, prevăd următoarele: Consemnările efectuate între anii 1945 şi 1990 în registrele agricole, cererile de intrare în fostele cooperative agricole de producţie, documentele existente la arhivele statului referitoare la proprietatea terenurilor, neînsoţite de titlurile de proprietate, au valoare declarativă cu privire la proprietate.

Pretinzând încălcarea normei de drept menţionate, se constată că partea nu dezvoltă nicio critică care să permită instanţei de recurs identificarea greşelii săvârşite la judecata în fond a cauzei sub acest aspect.

Dimpotrivă, se constată că partea, invocând conţinutul clar al normei de drept, susţine, în realitate, ca fiind greşită constatarea de fapt a instanţelor de fond, potrivit căreia deposedarea autorilor săi de terenurile ce fac obiectul cererii deduse judecăţii s-a produs ulterior, nu anterior, anului 1945 şi, pe cale consecinţă, ca fiind greşită concluzia potrivit căreia aceste terenuri cad în sfera de aplicare a legilor de reparaţie din materia fondului funciar.

Or, chestiunea litigioasă referitoare la momentul şi modalitatea de deposedare a autorilor părţii de terenurile în litigiu nu se verifică în conţinutul normei de drept invocate, ci este rezultatul evaluării probatoriilor administrate de părţi la judecata în fond a cauzei.

De altminteri, prin memoriul de recurs, partea rezumă doar aspectele de fapt ale cauzei care, în opinia sa, impuneau concluzia potrivit căreia deposedarea autorilor săi de terenurile cu vegetaţie forestieră în suprafaţă de 372,32 ha, denumite generic Pădurea Feredieni, ce constituie obiectul cererii de restituire în natură deduse judecăţii în procesul pendinte, s-a produs anterior anului 1945.

Anume, partea reiterează faptul că autorii săi, C. şi D., au fost deposedaţi la data de 17.11.1940 de terenurile în litigiu, în baza Decretului-lege pentru completarea Decretului-lege nr. 3347/4.10.1940, promulgat în cadrul politicii de românizare a proprietăţilor evreieşti, şi, în considerarea ultimei înregistrări din registrele publice, care le situează în proprietatea statului la nivelul anului 1940, pretinde că acestea nu au mai reintrat în patrimoniul autorilor săi.

Stabilirea situaţiei de fapt a cauzei, rezultat al evaluării probatoriilor administrate de părţi, este însă în sarcina instanţelor de fond şi aceasta nu poate face obiectul controlului exercitat de instanţa de recurs care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., are a examina doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept, nu a reevalua aspectele de fapt ale cauzei.

Contrar susţinerilor părţii reclamante, statuările de fapt ale instanţelor de fond evidenţiază faptul că terenurile forestiere în litigiu, preluate iniţial de stat în baza actelor normative antievreieşti, au reintrat, de drept, în patrimoniul autorilor părţii reclamante, C. şi D., în temeiul art. 19 din Legea nr. 641/1944, nefiind necesară, astfel cum eronat pretinde partea, îndeplinirea vreunei formalităţi de transcriere sau intabulare a drepturilor redobândite în registrele publice, motiv pentru care au înlăturat apărarea fundamentată pe menţiunile înserate în aceste registre la nivelul anului 1940.

Potrivit aceloraşi statuări, terenurile s-au aflat si se află şi în prezent in folosinţa statului, fiind administrate de partea pârâtă Regia Naţională a Pădurilor, Romsilva, fapt ce probează că a operat o deposedare de terenuri a foştilor proprietari, C. şi D., şi ulterior datei de 6 martie 1945.

În considerarea acestor constatări de fapt, care scapă controlului instanţei de recurs, instanţele de fond au statuat că terenurile în litigiu cad în sfera de aplicare a actelor normative cu caracter special adoptate după 22.12.1989, anume a Legilor nr. 18/1991, nr. 1/2000 şi nr. 247/2005.

În fundamentarea concluziei, instanţele de fond au avut în vedere şi conduita părţii reclamante care, anterior formulării cererii deduse judecăţii în procesul pendinte, a solicitat retrocedarea proprietăţilor deţinute de autorii săi în temeiul normelor de drept prevăzute de legile speciale de reparaţie, anume a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii 247/2005, prin cererea înregistrată sub nr. x/2005 la Primăria Deleni.

În consecinţă, fiind rezultatul evaluării de către instanţele de fond a apărărilor şi probatoriilor administrate de părţi în legătură cu modalitatea de deposedare a foştilor proprietari de terenuri, împrejurările de fapt menţionate nu pun în discuţie interpretarea ori aplicarea greşită a normei de drept prevăzute la art. 6 alin. (12) din Legea nr. 1/2000, cum eronat pretinde partea reclamantă, invocând incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În considerarea acestor împrejurări de fapt, se constată, totodată, că instanţele de fond au statuat corect că partea, pentru a obţine retrocedarea terenurile în litigiu, preluate de statul comunist după data de 6 martie 1945, fără titlu, avea deschis, în temeiul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, exerciţiul cererilor prevăzute de normele de drept speciale din materia fondului funciar şi, deopotrivă, că aceasta nu are deschis exerciţiul acţiunii în restituire, pe temeiul art. 19 din Legea nr. 641/1944, deduse judecăţii în procesul pendinte.

Aşa fiind, constatând că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul dedus judecăţii, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A., prin reprezentant legal tutore B., împotriva deciziei nr. 540 din 17 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 5 octombrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.