Late compensation payment: penalty interest accrues from statutory five-year deadline, not 180-day payment title issuance limit

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. x/2019, la data de 12.04.2019 reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor: obligarea Statului Român să-i plătească dobânda legală penalizatoare precum şi suma reprezentând indexarea cu rata inflaţiei pe perioada 01.01.2019 - 10.04.2019 în privinţa tranşei a cincea de 942.162,40 RON din despăgubirea stabilită în favoarea sa prin decizia nr. 5247/2009 emisă de fosta Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; obligarea Statului Român să-i plătească dobânda legală penalizatoare precum şi suma reprezentând indexarea cu rata inflaţiei pe perioada 01.01.2019 - 10.04.2019 în privinţa tranşei a cincea de 587.248,20 din despăgubirea stabilită în favoarea sa prin decizia nr. 5061/2009 emisă de fosta Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1203 din 08 octombrie 2019, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii acţiunii, ca neîntemeiate, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi a respins acţiunea faţă de această pârâtă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice pe care l-a obligat să-i plătească reclamantei dobândă legală precum şi suma reprezentând actualizarea cu indicele de inflaţie pe perioada 01.01.2019 - 10.04.2019 a celei de a cincea tranşe în valoare de 942.162,40 RON din despăgubirea stabilită prin Decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 5247/23.04.2009.

3. Hotărârea pronunţată în apel, în primul ciclu procesual.

Prin sentinţa civilă nr. 174 din 28 octombrie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins excepţia inadmisibilităţii apelului, a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 1203/08.10.2019 pronunţate de Tribunalul Timiş şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A..

Restul dispoziţiilor din sentinţa apelată au fost menţinute.

4. Hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Prin decizia civilă nr. 891 din 20 aprilie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 174 din data de 28 octombrie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

5. Hotărârea pronunţată de curtea de apel, în al doilea ciclu procesual.

Prin decizia civilă nr. 209 din 27 octombrie 2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 1203/09.10.2019 pronunţată de Tribunalul Timiş.

6. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 209 din 27 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara.

Prin motivele de recurs, încadrate de recurent pe ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a reclamat, în esenţă, o interpretare greşită a art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013.

A susţinut că, din analiza acestui text de lege, rezultă că instituţia publică obligată la a face plata este Ministerul Finanţelor Publice şi nu Statul Român prin reprezentantul său obişnuit, Ministerul Finanţelor Publice, drept urmare, persoana care ar avea, eventual, calitate procesuală pasivă este Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu şi nu Statul Român.

Însă, ţinând cont de faptul că acţiunea a fost redactată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 265/2013, soluţia corectă, în opinia pârâtului, era de respingere a acţiunii, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, întrucât Statul Român nu se poate confunda cu Ministerul Finanţelor Publice.

Totodată, a făcut trimitere la dispoziţiile art. 224 alin. (1) din C. civ., susţinând că potrivit acestor prevederi, Statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile Ministerului de Finanţe, în situaţia în care acesta nu-şi execută obligaţiile şi, mai mult, Ministerul Finanţelor Publice nu răspunde pentru obligaţiile statului.

Sub acest aspect, a indicat şi art. 29 alin. (1) teza I şi art. 20 alin. (1) din titlul VII din Legea nr. 247/2005, texte de lege care stabilesc că deciziile pot fi atacate în condiţiile legii contenciosului administrativ, în contradictoriu cu Statul reprezentat de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Or, în condiţiile în care această entitate a fost desfiinţată prin Legea nr. 165/2013, potrivit art. 17 şi 18 din acest act normativ, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor este continuatoarea în drepturi şi obligaţii a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, având calitate procesuală pasivă.

În aceste condiţii, a solicitat respingerea acţiunii faţă de Ministerul Finanţelor Publice, întrucât obligaţia stabilită în sarcina acestuia prin lege a fost respectată.

Astfel, a arătat că potrivit art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, obligaţia impusă de lege în sarcina Ministerului de Finanţe este aceea de a achita titlul de plată în termen de 180 de zile de la emiterea acestuia.

Or, potrivit susţinerilor reclamantei, titlul de plată a fost emis la data de 13.02.2019 şi a fost plătit de către Ministerul de Finanţe în interiorul termenului de 180 de zile impus de lege.

Atâta vreme cât pârâtul Ministerul de Finanţe a plătit în termenul de 180 de zile, obligaţia acestuia este îndeplinită, motiv pentru care nu poate fi obligat la plata unei despăgubiri pentru executarea cu întârziere a obligaţiei.

Concluzionând, solicită admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei în sensul respingerii acţiunii.

7. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

8. Înregistrarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 18 ianuarie 2022 şi a fost repartizat aleatoriu completului nr. 3 care a stabilit termen la data de 05 octombrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra fondului recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin acţiunea cu care a învestit instanţa de judecată, reclamanta a solicitat obligarea Statului Român să-i plătească dobânda legală penalizatoare, precum şi suma reprezentând indexarea cu rata inflaţiei pentru perioada 01.01.2019 - 10.04.2019, în privinţa tranşei a cincea în cuantum de 942.162,40 RON din despăgubirea stabilită în favoarea sa, prin decizia nr. 5247/2009 emisă de fosta Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum şi dobânda legală penalizatoare şi suma reprezentând indexarea cu rata inflaţiei pentru perioada 01.01.2019 - 10.04.2019, în privinţa tranşei a cincea de 587.248,20 din despăgubirea stabilită în favoarea sa, prin decizia nr. 5061/2009 emisă de fosta Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Tribunalul Timiş a admis acţiunea, reţinând că, deşi drepturile recunoscute reclamatei pentru a cincea tranşă se impuneau a fi plătite până la data de 31.12.2018, ele au fost achitate la data de 10.04.2019, peste termenul legal.

Instanţa de apel, în primul ciclu procesual, a apreciat însă că pârâtul, Statul Român, şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, în sensul că a efectuat plata celei de-a cincea tranşe de despăgubiri în interiorul termenului prevăzut de lege, înainte de împlinirea termenului de 180 de zile de la emiterea titlului de plată, astfel că nu se poate reţine producerea unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei.

Prin decizia de casare, Înalta Curte a admis recursul formulat de reclamanta A., a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare, reţinând că instanţa de apel nu a avut în vedere împrejurarea că reclamanta prin cererea de chemare în judecată a solicitat plata dobânzii legale penalizatoare şi suma reprezentând indexarea cu rata inflaţiei pentru perioada 01.01.2019 - 10.04.2019 în privinţa tranşei a cincea din sumele stabilite în favoarea sa prin deciziile emise de fosta Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în raport de dispoziţiile art. art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, ci a făcut aplicarea alin. (4) din acelaşi articol, care reglementează obligaţia Ministerul Finanţelor Publice de a achita titlul de plată emis de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în cel mult 180 de zile de la emitere, termen care trebuie integrat înăuntrul termenului reglementat de art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, ce constituie regula (termenul maxim pentru achitarea integrală a despăgubirilor) şi, totodată, premisa acestei norme.

Totodată, a constatat că instanţa de apel nu a ţinut cont nici de faptul că reclamanta a avut pe rolul instanţelor, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, mai multe litigii similare, întemeiate pe aceeaşi cauză juridică, dar privind tranşe diferite de bani din despăgubirile stabilite prin aceleaşi două decizii emise de fosta Comisie Centrală pentru Stabilirea despăgubirilor, împrejurare care trebuia evaluată din perspectiva efectului pozitiv al lucrului judecat, potrivit dispoziţiilor art. 431 lin. (2) C. proc. civ.

În rejudecare, urmând îndrumările Înaltei Curţi, curtea de apel a reţinut efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârilor judecătoreşti pronunţate anterior în dosarele nr. x/2015, nr. y/2016, nr. z/2016 şi nr. 1697/30/2018* privind tranşele I, II şi III din aceleaşi două decizii de despăgubiri şi, constatând că Statul Român este în culpă pentru plata cu întârziere a celei de a cincea tranşe, scadente la data de 31.12.2018, a reţinut că acesta datorează dobândă legală penalizatoare pe perioada 01.01.2019-10.04.2019.

Obiectul controlului de legalitate în prezentul recurs, în considerarea art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurentul-pârât, îl constituie calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 165/2013 referitoare la termenul de plată al tranşelor despăgubirilor acordate foştilor proprietari, în contextul unui litigiu ce aduce în dezbatere plata dobânzii penalizatoare pentru plata cu întârziere.

Astfel, o primă critică dezvoltată de pârât vizează cadrul procesual, acesta contestând calitatea procesuală pasivă a acestuia raportat la împrejurarea că obligaţia stabilită de art. 41 alin. (4) din Legea 165/2013 este a Ministerului Finanţelor Publice, în nume propriu şi nu a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor.

Critica este nefondată.

Prealabil, se impune precizarea că, deşi recurentul-pârât se prevalează de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile formulate se circumscriu motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., anume cele prin care se critică modalitatea de aplicare a normelor de drept procesual referitoare la calitatea procesuală pasivă şi de interpretare şi aplicare a normelor de drept substanţial.

Verificând lucrările dosarului, se constată că prin decizia de casare nr. 891 din 20 aprilie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. şi a casat în integralitate decizia instanţei de apel nr. 174 din 28 octombrie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Soluţia s-a impus argumentat de faptul că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a obiectului dedus judecăţii, în condiţiile în care acţiunea nu a fost promovată în considerarea încălcării de către Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a termenului de 180 de zile după emiterea titlului de plată, prevăzut de art. 41 alin. (4) din Legea 165/2013, ci a vizat nerespectarea de către Statul Român a termenului limită prevăzut de art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 care se împlinea la data de 31.12.2018, pentru plata tranşei a cincea din despăgubirile stabilite în favoarea sa prin decizia nr. 5247/2009 şi decizia nr. 5061/2009 de fosta Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Înalta Curte reţine că, faţă de dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemei de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată. Ca atare, în caz de casare cu trimitere, instanţa care urmează să rejudece trebuie să procedeze în sensul şi în limitele stabilite prin hotărârea instanţei superioare, hotărârea instanţei de control judiciar fiind obligatorie cu privire la punctele de drept dezlegate şi la îndrumările trasate.

În acest context, instanţa de apel, reanalizând situaţia de fapt în raport cu dezlegările instanţei de casare, cu îndrumările trasate prin decizia de casare şi cu probatoriul administrat, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată, reţinând că potrivit art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 titlul de plată se emite de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în condiţiile alin. (1) şi (2) şi se plăteşte de către Ministerul Finanţelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere.

Totodată, în analizarea acestei excepţii, instanţa de apel, respectând îndrumările Înaltei Curţi, a analizat şi a reţinut efectul pozitiv al lucrului judecat al hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarele nr. x/2015, nr. y/2016, nr. z/2016 şi nr. 1697/30/2018* privind tranşele I, II, III şi IV din aceleaşi două despăgubiri, prin care au fost admise acţiuni similare cu prezentul dosar, instanţele reţinând, în mod definitiv, nerespectarea de către Statul Român a termenului legal de plată, stabilit prin art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.

Analizând critica de nelegalitatea formulată de pârât, astfel cum aceasta a fost formulată, Înalta Curte, o va respinge, având în vedere că, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, debitor al obligaţiei de plată a despăgubirilor stabilite de Legea nr. 165/2013 este Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi nu Ministerul Finanţelor, în nume propriu, acesta din urmă, împreună cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor fiind doar autorităţi competente, învestite cu soluţionarea procedurilor prevăzute de lege, ca reprezentante ale Statului Român.

Este de asemenea de menţionat că, astfel cum a reţinut şi curtea de apel, între părţile din prezenta cauză au fost purtate mai multe litigii, toate având ca obiect plata dobânzii penalizatoare pentru plata cu întârziere a tranşelor de despăgubiri, iar în aceste litigii, în mod definitiv, s-a stabilit că Statul Român este cel care nu a respectat termenul de plată, acesta fiind, drept urmare, cel care trebuie obligat la plata dobânzii în acest raport juridic litigios.

Aşa fiind, se constată că recurentul nu mai poate aduce în dezbaterea judiciară aspectul legat de calitatea procesuală pasivă a acestuia şi nu poate pretinde contrariul celor statuate deja jurisdicţional.

Faţă de considerentele expuse, se constată că recurentul-pârât justifică legitimare procesuală pasivă în cauză, astfel că sub acest aspect nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Nefondată este şi critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin intermediul căreia recuretul-pârât susţine încălcarea normelor reprezentate de art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, motivat de împrejurarea că Ministerul Finanţelor şi-a îndeplinit obligaţia de plată în termenul legal de 180 zile, astfel că nu poate fi obligat la plata dobânzii penalizatoare.

Înalta Curte observă că, astfel cum în mod corect, a reţinut şi instanţa de apel, potrivit dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a legii, precum şi a sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, se face în termen de 5 ani, în tranşe anuale egale începând cu 01.04.2014, astfel că cea de-a cincea tranşă, trebuia achitată până la termenul de 31.12.2018.

Or, în speţă, se constată, în baza situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, că cele două titluri de plată pe numele reclamantei, aferente deciziilor nr. 5247/23.04/2009 şi, respectiv nr. 5061/30.06.2009, au fost emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la data de 13.02.2019 şi plătite de către pârât la data de 10.04.2019, după expirarea termenului legal de plată, respectiv 31.12.2018.

Drept urmare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, pentru perioada cuprinsă între 01.01.2019 şi 10.04.2019, Statul Român este în culpă pentru plata cu întârziere a obligaţiei stabilite în sarcina sa şi în mod corect a respins apelul împotriva sentinţei primei instanţe.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, constatând că sunt nefondate motivele de recurs în ansamblul lor, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara împotriva deciziei nr. 209 din 27 octombrie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara împotriva deciziei nr. 209 din 27 octombrie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 5 octombrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.