Appeal against rejection of contract resolution and requisition invalidity claims dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 25.05.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat (RA-APPS), să constate şi să dispună rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.07.1927 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, având ca obiect imobilului format din teren şi construcţii situat în Bucureşti, pentru neplata diferenţei din preţul de vânzare; să dispună anularea ca ilegale, sau caducitatea, actelor de rechiziţie din anul 1948 cu privire la imobilul care s-a aflat la data rechiziţiei în proprietatea şi posesia autorului său A., compus din teren şi construcţii situat în Bucureşti, rechiziţie dispusă prin procesului-verbal de rechiziţie nr. x/20.02.1948, în baza Legii nr. 139/1940, ulterior în baza Legii nr. 439/1945; să constate nevalabilitatea preluării de către Statul român a imobilului compus din teren şi construcţii situat în Bucureşti; să oblige pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat să lase reclamantului în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul compus din teren şi construcţii situat în Bucureşti; să dispună înfiinţarea unei cărţi funciare si înscrierea în aceasta a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti; să oblige pârâţii la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces, constând în taxe de timbru, onorariu de avocat şi alte cheltuieli care se vor ivi pe parcursul judecării prezentei cauze.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 102 cartea a V a din Legea nr. 71/201 l, art. 1365 şi urm. din vechiul C. civ., art. 95 alin. (1) şi art. 117 alin. (1) noul C. proc. civ., Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001, celelalte dispoziţii legale la care s-a făcut referire în cererea de chemare în judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa nr. 2735 din 2 decembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei B. în ceea ce priveşte primul capăt de cerere având ca obiect rezoluţiune contract de vânzare-cumpărare, invocate de către pârâta RA- APPS prin întâmpinare, ca neîntemeiate; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi RA-APPS în ceea ce priveşte primul capăt de cerere având ca obiect rezoluţiune contract de vânzare-cumpărare, invocată de către pârâta RA-APPS prin întâmpinare; a respins primul capăt de cerere având ca obiect rezoluţiune contract de vânzare-cumpărare formulat de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B., ca neîntemeiat; a respins primul capăt de cerere având ca obiect rezoluţiune contract de vânzare-cumpărare formulat de către reclamant în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi RA-APPS, ca fiind introdus împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins excepţia inadmisibilităţii capetelor 3 şi 5 ale cererii de chemare în judecată, invocată de către pârâta RA-APPS prin întâmpinare, ca neîntemeiată; a respins capetele 2, 3, 5 şi 6 ale cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiate; a disjuns capătul 4 al cererii de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi RA-APPS să-i lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul compus din teren şi construcţii situat în Bucureşti şi a dispus formarea unui nou dosar, având termen de judecată la data de 20.01.2020 (C-F9), părţi fiind reclamantul A., pârâţi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi RA-APPS, iar obiectul acţiune în revendicare, urmând a fi citate părţile pentru termenul respectiv, în vederea discutării excepţiei de litispendenţă cu dosarul nr. x/2016 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 404/A din 10 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III - a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamant şi de pârâta RA-APPS împotriva sentinţei; a stabilit onorariul curatorului C. la suma de 1567 RON; a obligat apelanţii la plata, în părţi egale, a acestui onorariu de 1567 RON, către intimata B..

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul A..

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat, cu prioritate, că soluţia instanţei de apel de respingere a apelului pârâtei RA-APPS este temeinică şi legală.

Referitor la apelul propriu, astfel cum a fost soluţionat de instanţa de apel, recurentul, invocând ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel a interpretat în mod greşit prevederile art. 6 din contractul de vânzare-cumpărare a cărui rezoluţiune s-a solicitat atunci când a reţinut că vânzătorii se obligă să stingă datoria ipotecară contractată în anul 1923 şi să radieze ipoteca ce greva imobilul pentru datoria de 2.000.000 RON a vânzătorilor, înaintea autentificării contractului de vânzare-cumpărare. Astfel, a susţinut că teza a doua a art. 6 din contract nu poate fi înţeleasă sau interpretată decât în sensul că această ipotecă a fost achitată înaintea autentificării contractului.

A susţinut că raţionamentul instanţei de apel în sensul că tranşa de 1.000.000 RON având scadenţă la 24.10.1927 nu putea fi reproşată cumpărătoarei, ca neplătită, întrucât vânzătorii nu făcuseră, nici la scadenţa ei, dovada stingerii ipotecii de la D. este greşită, întrucât imobilul a fost vândut liber de orice sarcini sau servituţi, în afară de ipoteca prevăzută în favoarea E..

Cu privire la acest aspect, recurentul a arătat că notariatul nu ar fi putut autentifica contractul de vânzare-cumpărare în forma semnată de părţi dacă nu ar fi fost îndeplinită obligaţia anterioară de radiere a ipotecii de la D..

Astfel, a considerat că este greşită reţinerea instanţei de apel potrivit căreia vânzătorii nu puteau pretinde rezoluţiunea contractului câtă vreme nu prezentau dovada stingerii ipotecii care greva imobilul ca urmare a datoriei personale a acestora către D..

În acest sens, a arătat că la art. 2 din contract se prevede că plata preţului se va face prin consemnarea sumelor la datele fixate prin act la F. pe numele vânzătorilor, cumpărătoarea fiind obligată a le aduce la cunoştinţă vânzătorilor în mod efectiv depunerea sumei. Dacă pârâta B. şi-ar fi respectat această obligaţie, de plată a diferenţei de preţ de 1 şi respectiv 3 milioane RON, ar fi trebuit să comunice/notifice/să aducă la cunoştinţa vânzătorilor acest lucru, nefiind suficientă consemnarea sumelor la bancă.

A mai susţinut că prezumţia instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001, potrivit căreia cel înscris în actul de preluare poate fi considerat proprietarul imobilului la data preluării abuzive este aplicabilă numai în procedura prevăzută de această lege, iar nu în dreptul comun, în materia rezoluţiunii, revendicării sau anulării actelor de preluare.

A considerat astfel că, întrucât în cauză nu s-a făcut dovada plăţii tranşei de 1.000.000 RON scadente la data de 24.10.1927, vânzătorii nu era ţinuţi să predea imobilul la data de 28.10.1927.

Totodată, a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că dovada plăţii acestei tranşe ar rezulta din procesul-verbal de carte funciară, în condiţiile în care în contract se menţionează clar faptul că plata sumelor prin consemnare trebuie adusă la cunoştinţa părţilor, această modalitate fiind singura care poate face dovada plăţilor.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurentul a susţinut că nu a solicitat anularea actului de rechiziţie ca urmare a admiterii rezoluţiunii, ci să se constate că rechiziţia a fost făcută de antecesorul A., deoarece el era adevăratul proprietar moştenitor al defuncţilor G. şi H., astfel fiind dovedit faptul că vânzarea nu a fost perfectată niciodată.

Printr-o ultimă critică, recurentul a arătat că în mod greşit instanţa de apel a considerat că imobilul a fost rechiziţionat de la un neproprietar, întrucât acesta nu se afla în patrimoniul lui A., ci al B..

Concluzionând, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 04.11.2021, în termen legal, intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în cazurile de casare indicate, în sensul că argumentele prezentate prin memoriul de recurs fie nu se raportează la considerentele hotărârii atacate, fie reprezintă aspecte de fond ale pricinii.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi a arătat că instanţa de apel a interpretat în mod corect clauzele din contractul de vânzare-cumpărare în discuţie, motivarea fiind una corespunzătoare exigenţelor legale.

Recurentul nu a depus răspuns la întâmpinare.

Prin cererea formulată la data de 04.11.2021, avocat C., în calitate de curator al intimatei B., a solicitat să se dispună plata onorariului de curator cuvenit fazei procesuale a recursului în cuantum de 1567 RON, conform art. 2 din Protocolul privind stabilirea onorariilor cuvenite avocaţilor pentru furnizarea serviciilor de asistenţă judiciară în materie penală, pentru prestarea, în cadrul sistemului de ajutor public judiciar, a serviciilor de asistenţă judiciară, precum şi pentru asigurarea serviciilor de asistenţă judiciară privind accesul internaţional la justiţie în materie civilă şi cooperarea judiciară internaţională în materie penală .

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 30 martie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 404/A din 10 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului la data de 5 octombrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Recursul declarat este nefondat, în considerarea celor ce succed.

Faţă de particularitatea litigiului - dată de faptul că în anul 2018 s-a promovat o acţiune în rezoluţiunea unui contract de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat în anul 1927 (sub nr. x/27.07.1927) pentru neplata diferenţei din preţul de vânzare - şi de concluziile orale susţinute de recurent cu prilejul dezbaterii recursului, se impune observaţia că, deşi din punct de vedere procedural, cauza a fost judecată sub regimul noului C. proc. civ., din punct de vedere al dreptului substanţial, acestuia îi sunt incidente normele vechiul C. civ. sub puterea cărora s-a încheiat contractul, în acord şi cu normele tranzitorii ale art. 3, 4 şi 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, instanţele de fond respectând întocmai acest cadru juridic complex al cauzei cu prilejul soluţionării acesteia.

Întrucât o parte consistentă a motivelor de recurs au pus în discuţie greşita interpretare dată de instanţa de apel clauzelor contractului de vânzare-cumpărare ce a făcut obiectul judecăţii, Înalta Curte reţine că, în actuala configurare a recursului, această cale extraordinară de atac asigură exercitarea unui control exclusiv în legalitate a deciziilor pronunţate în apel, pentru motivele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 1-8 din actualul C. proc. civ., între care nu se mai regăseşte un motiv identic ori similar celui consacrat prin dispoziţiile art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. din 1865, act normativ inaplicabil procesului, aşa cum s-a reţinut anterior (în considerarea datei începerii procesului şi a normei tranzitorii cuprinse în art. 3 din Legea nr. 76/2012).

Astfel, sub regimul vechiul C. proc. civ., deciziile pronunţate în apel puteau fi supuse controlului în legalitate pe calea recursului când, potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., "instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţi, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia", ceea ce permitea o verificare a judecăţii înfăptuite în raport de etalonul respectării principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Aceasta presupunea, pe de o parte, verificarea respectării şi aplicării de către instanţa de judecată, a clauzelor clare şi precise ale actelor juridice în legătură cu care se purta diferendul, fără a le da acestora alt înţeles şi fără a le schimba natura juridică, iar pe de altă parte, atunci când clauzele erau îndoielnice ori susceptibile de mai multe înţelesuri, verificarea urmărea ca interpretarea dată acestora să respecte modul şi criteriile legate de interpretare prevăzute în C. civ.

Un atare motiv de recurs nu se mai regăseşte între cele pentru care, sub regimul actualului C. proc. civ. aplicabil cauzei, poate fi declanşat un control în legalitatea hotărârii din apel, Înalta Curte reţinând că face parte din evaluarea situaţiei de fapt a cauzei interpretarea oferită de instanţa de apel în privinţa clauzelor contractuale relative la executarea diverselor obligaţii asumate de părţile actului juridic supus verificării. Aşadar, aceasta ar putea fi, cel mult, supusă cenzurii în raport de dispoziţii de lege incidente actului juridic, pe care instanţa să le fi aplicat sau interpretat greşit, iar nu prin simpla trimitere la înţelesul altor clauze ale contractului, la probatorii ale cauzei ori la necesitatea probării altor elemente de fapt ale litigiului.

Se înscriu în această categorie, spre exemplu, criticile prin care recurentul a pretins greşita interpretare de către instanţa de apel a clauzei din art. 6 a contractului, pe baza căreia s-a dedus că vânzătorii nu şi-ar fi îndeplinit propria obligaţie de a stinge ipoteca înscrisă asupra imobilului, în favoarea D., pentru garantarea datoriei acestora în sumă de 2.000.000 RON. Astfel, greşita interpretare este pretinsă de recurent nu prin raportare la dispoziţii legale, ci la însuşi conţinutul contractului, respectiv la clauza care menţionează că imobilul se vinde liber de orice sarcini sau servituţi în afară de ipoteca prevăzută în favoarea E..

De aceeaşi manieră, se contestă greşita considerare ca plătită a tranşei de 1.000.000 RON din restul de preţ - dedusă de instanţă din menţiunile procesului-verbal de carte funciară din x, prin observarea faptului că privilegiul vânzătorilor a fost înscris doar pentru restul de 3.000.000 RON, iar nu pentru un rest de 4.000.000 RON -, în absenţa neîndeplinirii cerinţelor înscrise la art. 2 din contract, relative la obligaţia cumpărătoarei (şi) de a comunica/informa vânzătorii cu privire la efectuarea plăţii tranşelor din preţ, respectiv în lipsa unor probe în acest sens.

Tot în vederea provocării unei reevaluări a circumstanţelor de fapt ale cauzei, care exced controlului judiciar în legalitate pe care este abilitată să îl exercite instanţa de recurs, sunt formulate şi alte critici ale recursului prin care se arată că o serie de concluzii ale instanţei de apel ar fi total nesusţinute, respectiv cele referitoare la înstrăinarea imobilului de către vânzători după acumularea mai multor datorii sau la faptul că vânzătorii datorau cumpărătoarei daune interese pentru neexecutarea obligaţiei de a-i preda bunul la termenul prevăzut în contract.

Cât priveşte susţinerea recurentului în sensul că nepredarea imobilului către cumpărătoare de către antecesorii săi ar constitui o ipoteză avută în vedere în absenţa oricărei probe administrate pe acest aspect, Înalta Curte se rezumă să observe că acest element al cauzei a fost reţinut ca atare, în primul rând, pornindu-se chiar de la afirmaţiile reclamantului, pe care însă instanţa de apel le-a corelat ulterior cu probele analizate (conţinutul testamentului semnat de vânzătoare cu menţiunea "văduvă, proprietară Bucureşti" şi convocatoarele cumpărătoarei din perioada 1941-1944, în care adresa poştală a sediului acesteia era cea a imobilului, însă adunările generale fizice ale membrilor săi erau ţinute în locaţia din str. x) şi cu prezumţia de neexecutare dedusă pe baza dispoziţiilor art. 1082 C. civ.

Fără a supune cenzurii evaluarea şi interpretarea pe care instanţa de apel a dat-o clauzelor contractului de vânzare-cumpărare - întrucât, aşa cum s-a arătat în cele de mai sus, aceasta ţine de temeinicia judecăţii înfăptuite în apel, care nu face obiectul verificării în recurs - Înalta Curte reţine că situaţia angajamentelor reciproce asumate de părţile contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.07.1927 de Tribunalul Ilfov şi a executării acestora, aşa cum a rezultat ea din probatoriile şi situaţie de fapt a cauzei, a fost valorificată în mod corect de curtea de apel pe tărâmul dispoziţiilor art. 1020-1021 din C. civ. şi cu respectarea principiului potrivit căruia acţiunea în rezoluţiunea contractului aparţine numai părţii care a executat propriile obligaţii contractuale sau care este gata să şi le execute, iar nu şi celei care nu a executat contractul.

Or, întrucât a reţinut că nu s-a făcut dovada stingerii ipotecii înscrisă la nr. 597/923 de 2.000.000 RON, în favoarea D., de către vânzători, anterior autentificării actului de vânzare-cumpărare (aşa cum prevedea în mod explicit art. 6 teza a II-a din contract) şi că s-a predat posesia imobilului vândut către cumpărătoare până la data preluării imobilului de către autorităţile comuniste, instanţa de apel a considerat în mod corect că reclamantul - văzut ca acţionând în drepturile vânzătoarei G. care nu şi-a executat propriile obligaţii din contract - nu poate pretinde şi obţine rezoluţiunea acestuia.

Nevalorificarea clauzei din art. 2 al contractului, cu privire la necesitatea existenţei unor informări din partea cumpărătoarei în privinţa plăţii tranşelor de preţ pentru a putea fi considerate stinse prin plată - aşa cum susţine reclamantul - este nerelevantă faţă de analiza amplă şi complexă realizată de instanţa de apel care, într-o primă ipoteză a argumentat de ce nu poate pretinde reclamantul rezoluţiunea contractului, ca succesor în drepturile vânzătoarei, ca parte a contractului care nu şi-a executat ea însăşi propriile obligaţii iar, într-o a doua ipoteză a explicat că, şi acceptând teza neplăţii de către cumpărătoare a tranşelor rămase din preţ, totalizând 4.000.000 RON, tot nu ar fi posibilă pronunţarea rezoluţiunii în considerarea părţii neînsemnate din preţul total al imobilului (care a presupus plata a 10.300.000 RON, peste datoria de 459.521,83 RON în scrisuri Funciare urbane care trece asupra cumpărătoarei, împreună cu dreptul vânzătorilor asupra capitalului social ce-l au la acestă instituţie) rămas neachitat şi a clauzelor cuprinse în art. 4 şi 5 convenite de părţile contractului.

Potrivit acestor clauze, s-a sesizat corect că, în privinţa obligaţiilor la care acestea se referă - art. 4 fiind privitor la neplata la termenele convenite a tranşelor din restul de preţ (respectiv 1.000.000 RON la 24 octombrie 1927 şi 3.000.000 RON în trei ani din ziua predării imobilului), iar art. 5 la neîndeplinirea obligaţiei vânzătorilor de predare a imobilului la 28 octombrie 1927 - părţile contractante au convenit asupra plăţii de daune moratorii pentru întârziere, astfel că acestea nu se vor putea prevala, una în dauna celeilalte, pentru a nu-şi executa obligaţiile din aceste articole, de neexecutarea obligaţiei celeilalte.

Aşadar, vânzătorii nu puteau refuza îndeplinirea obligaţiei de predare a imobilului scadentă la 28.10.1927, în cazul că tranşa de 1.000.000 RON scadentă la 24.10.1927 nu s-ar fi achitat. Dacă nu predau imobilul, vânzătorii datorau daune moratorii pentru întârziere în executarea acestei obligaţii, după cum şi în cazul în care cumpărătoarea nu achita tranşa de 1.000.000 RON, aceasta datora vânzătorilor daune moratorii pentru întârziere pentru întregul rest de preţ rămas neachitat, prin declararea exigibilităţii anticipate şi a tranşei finale de 3.000.000 RON.

Este corectă interpretarea instanţei de apel asupra art. 24 din Legea nr. 10/2001, în sensul că acesta instituie o prezumţie relativă, valabilă numai până la proba contrară, că cel înscris în actul de preluare poate fi considerat proprietarul imobilului la data preluării abuzive, calificate astfel prin art. 2 din Legea nr. 10/2001, acesta fiind chiar sensul explicit al normei. Este corectă şi afirmaţia că atare prezumţie nu ar putea fi valorificată decât în procedurile specifice reglementate prin dispoziţiile acestuia act normativ special, care exclude şi înlătură de la aplicare el însuşi dreptul comun, după cum a statuat în primul său alineat decizia de recurs în interesul legii nr. 33/2008.

Dar, deşi reţine aceasta, instanţa de apel nu a exclus de plano utilizarea în speţă a prezumţiei legale în discuţie, ci a observat că valorificarea ei nu ar aduce niciun beneficiu reclamantului întrucât prezumţia de proprietate dedusă din menţionarea autorului său în actul de rechiziţie a imobilului nu funcţionează, fiind răsturnată prin proba contrară constând în însuşi contractul de vânzare-cumpărare a cărui rezoluţiune s-a cerut, ale cărui efecte specifice, de transfer al dreptului de proprietate de la vânzători la cumpărătoarea B. a constatat că s-au produs conform art. 1295 C. civ.. Or, astfel fiind, devine lipsită de interes critica de recurs privitoare la greşita interpretare şi aplicare (restrictivă) a normei art. 24 din Legea nr. 10/2001, strict în procedurile acestei legi, iar nu şi în cele ale dreptului comun, cum ar fi cea în rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiilor.

Cu toate că face trimitere la aplicarea prin hotărârea atacată a dispoziţiilor art. 1368 C. civ., a căror incidenţă a fost văzută de instanţa de apel că s-ar opune, de asemenea, admiterii acţiuni în rezoluţiune, recurentul nu arată sub ce motiv s-ar putea reţine o greşită interpretare şi aplicare a acestora de către instanţa de apel.

Celelalte susţineri ale memoriului de recurs, prin care recurentul se declară în dezacord cu concluziile ori interpretările oferite de instanţă (spre exemplu, cele privitoare la daunele moratorii datorate de vânzători pentru neexecutarea obligaţiei de predare la termen a imobilului, la neplata acestora, cele decurgând din interpretarea răspunsului oferit de Arhivele Naţionale, la prezumţia de achitare a tranşei de 1.000.000 RON din restul de preţ, dedusă din procesele-verbale de carte funciară) sunt critici care pun în discuţie aspect de temeinicie a soluţiei din apel şi care nu pot face obiectul cenzurii pe calea recursului, în acord cu explicaţiile arătate în cele de mai sus.

Întrucât în urma evaluării tuturor elementelor de fapt ale cauzei, instanţa de apel a stabilit că până la decesul său din 1943, G. nu solicitase rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.07.1927 şi că s-a produs în mod deplin efectul său translativ de proprietate, în puterea art. 1295 C. civ., proprietatea asupra imobilului din Bucureşti, str. x fiind transferată de vânzători în patrimoniul cumpărătoarei B., aceasta a şi înlăturat, pe acest temei, teza reclamantului în sensul că rechiziţionarea bunului de la A. ar constitui dovada că antecesorul reclamantului (iar nu pârâta) ar fi fost adevăratul proprietar al imobilului la data rechiziţiei (20 februarie 1948) şi că vânzarea nu ar fi fost perfectată niciodată.

Este corectă calificarea realizată de instanţa de apel ca fiind accesorii capetele de cerere prin care s-a cerut anularea ca ilegale ori constatarea caducităţii actelor de rechiziţie a imobilului emise în anul 1948 deoarece, în mod evident, admiterea capătului principal al cererii, în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare pentru neexecutarea obligaţiilor, ar fi deschis calea reclamantului de a invoca şi nulitatea actelor de administrare ori de preluare asupra bunului imobil realizate de autorităţile statului începând cu anul 1948, în timp ce, prin respingerea cererii în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, s-a apreciat corect de instanţa de apel că pretenţia de a se dispune cu privire la ineficacitatea (anularea/caducitatea) rechiziţiei apare ca fiind formulată de succesorul în drepturi (reclamantul) al unei persoane care nu era proprietar şi căreia nu i s-a preluat abuziv prin rechiziţie bunul. Faptul că, în susţinerea cererii în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, reclamantul s-a folosit inclusiv de argumentul că menţiunile din actul de rechizie a imobilului îl indică drept proprietar al acestuia pe antecesorul său, nu infirmă cu nimic corectitudinea calificării dată de instanţa de apel raportului în care se găsesc capetele de cerere din acţiunea reclamantului.

Iar afirmaţia instanţei de apel că imobilul a fost rechiziţionat de la un neproprietar, întrucât acesta nu se afla în patrimoniul lui A., ci al B. este consecinţa aceloraşi evaluări ale instanţe cu privire la producerea efectului translativ de proprietate al contractului de vânzare-cumpărare şi la nerezoluţionarea acestuia până la data preluării abuzive de către stat.

În considerarea tuturor acestor motive, recursul declarat va fi respins ca nefondat, iar la solicitarea curatorului special al intimatei-pârâte B., stabileşte onorariul cuvenit acestuia pentru activităţile aferente judecăţii recursului, la suma de 1567 RON, cu respectarea Protocolului încheiat între Ministerul Justiţiei şi UNBR. În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurentul-reclamant la plata acestei sume, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, în favoarea curatorului special al părţii intimate-pârâte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 404 A din 10 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Stabileşte onorariul curatorului C. la suma de 1567 RON şi obligă pe recurentul-reclamantul la plata acestuia‚ cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, în favoarea curatorului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 octombrie 2022.