Scope of evidentiary rules under Law No. 164/2014 replacing prior witness-based proof for reparative claims under Law No. 290/2003

Şedinţa publică din data de 04 octombrie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, sub nr. x/2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţionala pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 164/2014 - Guvernul României - Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 5618/04.04.2019 emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Serviciul de aplicare a Legii nr. 290/2003, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună anularea deciziei nr. 5618/04.04.2019 emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Serviciul pentru Aplicarea Legii 290/2003, prin care a fost validată Hotărârea nr. 2191/05.12.2017, emisă de Comisia de Aplicare a Legii nr. 164/2014 din cadrul Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti, anularea Hotărârii nr. 2191/05.12.2017 emise de Comisia de Aplicare a Legii nr. 164/2014 din cadrul Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti, constatând ca reclamanta are calitatea de persoana îndreptăţită la plata despăgubirilor, obligarea pârâtei Comisia Municipiului Bucureşti de Aplicare a Legii nr. 290/2003 să emită o hotărâre prin care să se stabilească nivelul despăgubirile aferente pentru bunurile ce au fost abandonate de autorii săi, ca urmare a refugiului în Romania, în termen de 30 de zile, sub sancţiunea plaţii de penalităţi de 100 RON/zi de întârziere după trecerea termenului, în caz de neîndeplinire a obligaţiei şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 2905/06.12.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 164/2014, ca neîntemeiată; a respins excepţia inadmisibilităţii capetelor 2 şi 3 de cerere, ca neîntemeiate; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de contestatoarea A., în contradictoriu cu pârâtele Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor; a anulat Decizia nr. 5618/04.04.2019 emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Serviciul de Aplicare a Legii nr. 290/2003 şi Hotărârea nr. 2191/05.12.2017 emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 164/2014 şi a respins capătul 3 de cerere, ca neîntemeiat.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civile nr. 1225A din 30 septembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ambele apeluri formulate de apelantele pârâte Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 2905/06.12.20219, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata-reclamantă B., ca nefondate.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1225A din 30 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

II.1. Motivele de recurs

Recurenta-pârâtă, în susţinerea căii de atac, se prevalează de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Se arată în dezvoltarea motivelor de recurs că instanţa de apel în mod nelegal a respins apelul ambelor pârâte, confirmând soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei de inadmisibilitate a cererii de anulare a hotărârii emise de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

Recurenta-pârâtă arată că s-a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 6, 7 şi 8 din Legea nr. 164/2014.

În acest sens, se învederează că Legea nr. 164/2014 a prevăzut o procedură specială de urmat în cazul soluţionării cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 şi al Legii nr. 290/2003, procedură derogatorie de la dreptul comun reprezentat de dispoziţiile art. 8 şi următoarele din Legea nr. 554/2004.

Hotărârea nr. 2191/05.12.2017, emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 conţine doar o propunere a comisiei cu privire la modul de soluţionare a cererii formulate în temeiul Legii nr. 290/2003, astfel încât recurenta-pârâtă susţine că nu poate fi atacată în instanţă de persoanele interesate, fiind supusă controlului A.N.R.P care validează său invalidează hotărârea respectivă, după analizarea dosarului privind acordarea de despăgubiri.

În urma acestei analize, A.N.R.P. emite decizie care poate fi atacată în termen de 30 de la comunicare.

Aşa fiind, recurenta învederează că în acest mod, nu este încălcat dreptul la acces la instanţă, întrucât aspectele care vizează nelegalitatea hotărârii nr. 2191/05.12.2017 sunt supuse verificării A.N.R.P. fiind apoi deduse controlului jurisdicţional pe calea contestării deciziei emise de A.N.R.P.

Potrivit art. 9 din Legea nr. 164/204 actul administrativ prin care se recunoaşte dreptul la despăgubiri şi cuantumul acestora este, după caz:

a) hotărârea comisiei judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, emisă înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi;

b) ordinul emis de şeful Cancelariei Primului-ministru în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările-ulterioare, respectiv decizia de plată emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi;

c) decizia de validare, emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor după intrarea în vigoare a prezentei legi, cu privire la hotărâri emise în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi;

d) decizia de validare, emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, cu privire la hotărârile emise în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi al Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioarele, comisiile judeţene respectiv a municipiului Bucureşti, după intrarea în vigoare a prezentei legi.

În speţă, Hotărârea nr. 2191/05.12.2017 Comisiei Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 a fost emisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014.

Astfel, având în vedere faptul că dispoziţiile legale menţionate mai sus nu prevăd posibilitatea contestării hotărârilor comisiilor judeţene ori a Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, recurenta solicită instanţei de recurs admiterea excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere privind constatarea nelegalităţii Hotărârii nr. 2191/05.12.2017.

Se mai susţine de către recurentă că încălcând dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2014 şi normele legale incidente în cauză, instanţa de apel a considerat că, înscrisurile depuse la dosar sunt suficiente pentru a face dovada că autorii C. şi D. au deţinut în proprietate bunurile pentru care s-a solicitat acordarea de despăgubiri.

Se arată că instanţa de apel a reţinut că înscrisurile depuse de reclamantă respectă prevederile art. 2 alin. (4) şi (5) din H.G. nr. 1120/2006, ce prevăd că, în situaţia imposibilităţii dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, declaraţii autentificate. Imposibilitatea de a procura înscrisuri se dovedeşte prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunându-se la dosar copii ale corespondentei purtate cu diferite instituţii din Romanaţi Ucraina şi Republica Moldova, abilitate să producă aceste documente (adeverinţe sau certificate de arhivă), precum şi traducerea acestora, după caz.

Conform principiul aplicării imediate a legii noi, prevăzut de art. 6 alin. (2) din Noul C. civ., legea noua se aplică tuturor situaţiilor juridice, născute, modificate sau stinse după intrarea sa în vigoare, situaţiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere, precum şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice anterior născute sau modificate.

Prin Legea nr. 164/2014 a fost reglementată o nouă procedură cu privire la soluţionarea dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 290/2003, precum şi de plată a despăgubirilor stabilite prin hotărârile emise de comisiile judeţene sau a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

Conform art. 3 alin. (1) din actul normativ de referinţă: "Dispoziţiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi."

Astfel, având în vedere că până la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, cererea nr. x/28.08.2003 formulată de A. (între timp, decedată) nu a fost soluţionată, recurenta susţine că aceasta trebuia soluţionată de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 în condiţiile legii noi; în ceea ce priveşte dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care s-a solicitat acordarea de despăgubiri, aşa cum prevede art. 4 din Legea nr. 164/2014, cererile aflate în curs de soluţionare la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate."

Pe de altă parte, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 ce prevede că, cererile trebuie însoţite de acte doveditoare, certificate de autorităţi, sau de declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea, autentificate, iar art. 2 alin. (4) şi (5) din H.G. nr. 1120/2006 prevăd că, în situaţia imposibilităţii dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declaraţia, autentică petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea, autentificate. Imposibilitatea de a procura înscrisuri se dovedeşte prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunându-se la dosar copii ale corespondentei purtate cu diferite instituţii din România, Ucraina şi Republica Moldova, abilitate să producă aceste documente adeverinţe sau certificate de arhivă, precum şi traducerea acestora, după caz, nu îşi mai găsesc aplicabilitatea în prezent.

Mai mult, având în vedere că, obiectul reglementării din art. 4 al Legii nr. 164/2014 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 este acelaşi, întrucât se referă la mijloacele de probă admisibile pentru dovedirea existenţei dreptului la despăgubiri reglementat de Legea nr. 290/2003, reiese că, prin intrarea în vigoarea Legii nr. 164/2014, a intervenit o abrogare tacită a legii vechi, în măsura în care aceasta avea dispoziţii contrare celei noi, soluţie ce decurge din prevederile art. 64 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

De asemenea, având în vedere prevederile art. 4 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 şi forţa juridică inferioară a prevederilor art. 2 alin. (4) şi (5) din H.G. nr. 1120/2006 în raport cu art. 4 din Legea nr. 164/2014, şi aceste dispoziţii legale din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003 au fost considerate abrogate implicit, prin intrarea în vigoare a art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Recurenta învederează că dispoziţiile Legii nr. 164/2014 nu sunt în dezacord cu prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie care prevăd faptul că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.

Se opinează de către aceeaşi recurentă că textul din Legea nr. 164/2014 nu conţine, în sine, nicio dispoziţie cu caracter retroactiv, textul urmând a-şi găsi aplicarea exclusiv de la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014 (15 decembrie 2014), data publicări acesteia în Monitorul Oficial al României.

De exemplu, prin Decizia nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002, Curtea Constituţională a statuat, că o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare.

În privinţa modului de soluţionare a dosarelor aflate pe rolul autorităţilor publice, dosare care nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, recurenta solicită instanţei de recurs a constata faptul că, prin noua lege, s-a făcut aplicarea principiului tempus regit actum.

În condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 164/2014, dovada dreptului de proprietate la momentul refugiului se face cu contracte de vânzare-cumpărare chitanţă de plată a impozitelor, extrase din cărţile de imobil planuri şi autorizaţii de construcţie, rapoarte de expertiză etc.

În speţă, pentru dovedirea dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care s-au solicitat despăgubiri, în susţinerea cererii, au fost depuse următoarele documente la dosarul administrativ: declaraţia pe propria răspundere a solicitantei; declaraţiile martorilor E., F. şi G.; adeverinţa nr. x/14.07.2014, eliberată de Primăria Răculesti, raionul Criuleni, în care se menţionează că Registrele de gospodării-pentru anii 1941-1944 nu se păstrează la primărie.

Astfel, din analiza actelor menţionate anterior, se poate constata că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care s-au solicitat despăgubiri, nefiind depus niciun act doveditor certificat de autorităţi, conform dispoziţiei legale invocate.

Se mai arată de către recurentă că reprezintă o dovadă scrisă de recunoaştere a unui drept, un înscris care este emis de organul/instituţia care a instituit acel drept în favoarea solicitantului şi doar în situaţia în care dreptul solicitantului îşi are izvorul într-o normă legală ale cărei efecte se manifestă de drept şi pentru care nu este necesară existenţa unui alt act, subsecvent, care să confere, prin individualizare şi indicare, întinderea şi existenţa dreptului în beneficiul unei persoane.

În condiţiile în care doar actele care îndeplinesc condiţiile de validitate şi de probaţiune pot avea aptitudinea de a dovedi existenţa unui drept de proprietate asupra acestor bunuri, o simplă "adeverinţă" nu le poate suplini.

Se mai arată de către recurentă că nici declaraţiile martorilor nu pot face dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care se solicită acordarea de despăgubiri, ci pot doar completa actele care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, potrivit dispoziţiilor anterior precizate.

Recurenta susţine, în concluzie, că pentru imobilele pentru care s-au solicitat despăgubiri, dovada dreptului de. proprietate, după intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014, putea fi făcută cu înscrisuri doveditoare, pe care însă intimata-reclamantă nu le-a produs în cauză, nici în faţa instanţei de judecată.

Din cele expuse, recurenta concluzionează că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, întrucât nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care s-au solicitat despăgubiri.

Se mai arată că prin Legea nr. 164/2014 s-au luat măsurile necesare ca procesul de evaluare a dosarelor să se desfăşoare într-o perioadă de timp rezonabilă.

În forma iniţială, Legea nr. 290/2003 prevedea la art. 7 că, în situaţia imposibilităţii temporare de a procura acte doveditoare, solicitanţii vor depune, cererea însoţită de acte incomplete sau neînsoţită de acte, cu menţiunea că era necesară procurarea dovezilor în maximum 3 luni de la împlinirea termenului prevăzut la art. 5 alin. (1), respectiv 1 august 2007.

Totodată, pentru respectarea principiilor de constituţionalitate, prin art. 12 din Legea nr. 164/2014 s-a instituit un nou termen (120 de zile, ce putea fi prelungit, la cerere, cu încă 60 de zile) în care persoanele care au formulat cereri de acordare de despăgubiri pot completa, cu înscrisuri, dosarele aflate în curs de soluţionare, termen ce începe să curgă "de la data la care persoanei i se comunică, în scris, care sunt documentele necesare soluţionării cererii."

Recurenta arată că în speţă, Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 a dat dovadă de rol activ în soluţionarea cererii, solicitând, prin adresa din 09.11.2016, înaintată petentei, completarea dosarului, cu înscrisuri doveditoare pentru dreptul de proprietate asupra bunurilor pentru care a solicitat acordarea de compensaţii băneşti, respectiv acte care să ateste existenta dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente (...), în sensul legii.

Or, petenta nu a depus documentele solicitate în termenul de 120 de zile stabilit de textul de lege menţionat.

Din motivele expuse, recurenta consideră că emiţând Decizia nr. 5618/04.04.2019 prin care a fost validată Hotărârea nr. 2191/05.12.2017 emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, dispoziţiile legale incidente au fost pe deplin respectate.

II.2. Apărările formulate în cauză

Recurenta - pârâtă Comisia municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, în termen legal, a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând, în principal, respingerea acestuia ca inadmisibil şi, în subsidiar, ca nefondat.

În susţinerea excepţiei, s-a arătat că potrivit art. 7 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 9/1998 şi art. 8 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 290/2003 (anterior abrogării lor prin Legea nr. 164/2014), hotărârile Comisiei Centrale erau supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul; hotărârile pronunţate de tribunal erau supuse doar recursului.

Ulterior, prin art. 8 din Legea nr. 164/2014 s-a stabilit că deciziile de validare/invalidare ale Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor pot fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cărei rază domiciliază solicitantul. Hotărârea pronunţată de instanţa de contencios administrativ este supusă căilor de atac în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare (recurs).

Norma anterior citată a fost însă modificată prin art. IV al Legii nr. 212/2018, intrată în vigoare la 01.08.2018, în sensul că:

"Deciziile de validare/invalidare ale Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor pot fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare. Litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competenţa secţiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acţiunii."

În susţinerea acestei excepţii, intimata face trimitere şi la prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit cărora dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este "definitivă", de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară. Alin. (2) din acelaşi text stabileşte că dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială foloseşte o altă expresie similară.

Intimata susţine că din coroborarea acestor prevederi legale, rezultă că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cadrul litigiilor întemeiate pe aceste legi speciale (nr. 9/1998, nr. 290/2003, nr. 164/2014) erau, la data sesizării tribunalului, supuse căii de atac a apelului la instanţa ierarhic superioară, (calea de atac de drept comun, de reformare), raţiunea modificării art. 8 din Legea nr. 164/2014 fiind asigurarea unui regim juridic unitar în soluţionarea cererilor ce decurg din aplicarea legilor reparatorii, precum şi echilibrarea numărului de dosare între secţiile instanţei de judecată, astfel cum rezultă din expunerea de motive ce a stat la baza acestor modificări, iar nu instituirea unui nou grad de jurisdicţie.

În subsidiar, intimata solicită admiterea criticii prin care recurenta contestă respingerea excepţiei inadmisibilităţii contestării hotărârii nr. 2191/05.12.2017, având în vedere că prin hotărârea comisiei judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, se soluţionează cererile, în sensul propunerii de acordare/neacordare a compensaţiilor, în condiţiile în care nu există o prevedere în legea specială care să reglementeze anularea în instanţă a hotărârii comisiei, ci doar a deciziei ANRP, atunci când sunt constatate motive temeinice.

În opinia sa, intimata arată că este fondat motivul de recurs ce vizează aprecierea instanţei de apel cu privire la dovedirea dreptului de proprietate.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) cu cele ale art. 4 din Legea nr. 164/2014 rezultă că cererea nr. x/28.08.2003, formulată de reclamantă este supusă prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014.

Or, dosarul administrativ nu conţine acte doveditoare ale dreptului de proprietate pentru bunurile abandonate, deşi prin adresa nr. x/09.11.2016 reclamantei i-au fost aduse la cunoştinţă modificările legislative, precum şi necesitatea completării dosarului administrativ cu înscrisuri doveditoare, întrucât lipsa unui răspuns din partea autorităţilor competente nu poate constitui o dovadă a dreptului de proprietate potrivit prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Potrivit modificărilor aduse prin Legea nr. 164/2014, proba cu martori nu mai reprezintă o posibilitate alternativă de probă, aşa cum prevedea Legea nr. 290/2003, ci doar o probă complementară, declaraţiile martorilor fiind lipsite de eficienţă, în absenţa unor înscrisuri certificate de autorităţi care să ateste dreptul la despăgubiri.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este fondat, pentru considerentele ce urmează.

Prealabil, se impune însă constatarea admisibilităţii recursului promovat de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei instanţei de apel, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată şi conţinutul art. 8 din Legea nr. 164/2014, potrivit cărora:

"Deciziile de validare/invalidare ale Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor pot fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare. Litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competenţa secţiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acţiunii."

Astfel, intimata-reclamantă, prin demersal iniţiat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a formulat contestaţie împotriva Hotărârii nr. 2191/05.12.2017 emise de pârâta Comisia municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 şi împotriva Deciziei nr. 5618/04.04.2019 emise de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând anularea hotărârii şi deciziei atacate şi obligarea pârâtei Comisia municipiului Bucureşti de Aplicare a Legii nr. 290/2003 să emită o hotărâre prin care să se stabilească cuantumul despăgubirilor aferente pentru bunurile ce au fost abandonate de autorii săi, ca urmare a refugierii acestora din Basarabia în Romania, în termen de 30 de zile, sub sancţiunea plaţii de penalităţi de 100 RON/zi de întârziere după trecerea termenului, în caz de neîndeplinire a obligaţiei.

Din perspectivă procedurală, temeiul contestaţiei adresate primei instanţe este dat de prevederile art. 8 din Legea nr. 164/2014, anterior citate.

Înalta Curte constată, în economia legii speciale, că nici norma evocată şi, de altfel, nici alte norme subsecvente acesteia, nu arată calea de atac ce poate fi promovată împotriva soluţiei secţiei civile a tribunalului norma specială îi atribuie competenţa materială de soluţionare în primă instanţă a contestaţiilor promovate în această materie.

Ca atare, dacă legea specială nu reglementează acest aspect în mod derogatoriu, înseamnă că în privinţa căilor de atac sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun din C. proc. civ., potrivit celor prevăzute de art. 2 din cod.

Or, art. 466 alin. (1) din C. proc. civ. stabileşte fără echivoc că hotărârile pronunţate în primă instanţă pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.

În ceea ce priveşte recursul (cale de atac ce priveşte excepţia inadmisibilităţii invocată de intimată), Înalta Curte constată că hotărârile pronunţate în contestaţiile prevăzute de Legea nr. 164/2014 nu sunt înscrise în cuprinsul art. 483 alin. (2) teza I din C. proc. civ. între materiile exceptate de la exercitarea recursului şi, astfel cum s-a arătat, nici legea specială nu stabileşte că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului (în sensul tezei a doua din norma invocată) pentru a se conchide în sensul suprimării dreptului de exercitare a recursului în această materie.

Drept urmare, în aplicarea prevederilor art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul declarat în cauza de faţă este admisibil.

Recurenta-pârâtă, în cererea de recurs, s-a prevalat de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin intermediul primei critici, recurenta susţine însă greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii contestaţiei formulate de intimata-reclamantă împotriva Hotărârii nr. 2191/5.12.2017 emise de Comisia municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, hotărâre atacată alături de Decizia nr. 5618/4.04.2019, emisă de recurenta-pârâtă ANRP.

Ca atare, aceste critici ale recurentei relevă invocarea încălcării unor norme procedurale (din cuprinsul legii speciale), astfel încât, Înalta Curte apreciază că acestea sunt susceptibile de analizare pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Astfel cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, inadmisibilitatea contestaţiei împotriva Hotărârii Comisiei a fost invocată prin întâmpinarea formulată de fiecare dintre pârâte în faţa primei instanţe, excepţia fiind respinsă ca neîntemeiată de tribunal.

Ambele pârâte au formulat apel împotriva soluţiei primei instanţe, iar între criticile susţinute de acestea se înscrie şi cea privind greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii contestaţiei împotriva Hotărârii nr. 2191/5.12.2017, emise de Comisia municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003.

Din cuprinsul deciziei recurate, reiese că instanţa de apel a răspuns amplu şi argumentat acestui motiv comun de apel, însă, recurenta-pârâtă ANRP, în cadrul acestui motiv de recurs, nu critică această dezlegare dată de curtea de apel, ci doar reiterează excepţia, ignorând judecata realizată în apel asupra acestui aspect.

Drept urmare, Înalta Curte constată că aceasta nu este o critică aptă să declanşeze un veritabil control de legalitate asupra chestiunii admisibilităţii contestaţiei formulate (şi) împotriva Hotărârii Comisiei municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, astfel cum a fost deja reţinută de instanţa de control judiciar.

Într-o altă critică dezvoltată pe temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta susţine greşita aplicare a normelor din cuprinsul Legii nr. 164/2014, cu referire la regimul probator al pretenţiilor formulate de intimată în baza Legii nr. 290/2003, dar, totodată, invocă şi chestiuni ce privesc un conflict de legi în timp, dezvoltând critici şi din perspectiva greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 6 din C. civ.

Drept urmare, se constată că acest motiv de recurs al recurentei implică atât aspecte de ordin procedural (probarea pretenţiilor potrivit regulilor din cuprinsul legii speciale), dar şi critici referitoare la soluţionarea unui conflict de legi civile în timp, astfel încât, vor fi evaluate şi în baza art. 488 alin. (1) pct. 5, iar nu numai în temeiul motivului de la pct. 8.

Înalta Curte apreciază că aceste critici sunt fondate.

În primul rând, trebuie precizat că dată fiind împrejurarea că instanţa de recurs are competenţă exclusiv pentru efectuarea controlului de legalitate a hotărârii atacate, în prezentul recurs nu se va analiza modalitatea în care curtea de apel a aplicat prevederile din legea specială ce reglementează modalitatea specifică de dovedire a dreptului la despăgubirile pretinse în temeiul Legii nr. 290/2003 (aşadar, aspectele de temeinicie), ci va verifica, în baza criticilor recurentei, doar chestiunea de drept privind normele direct incidente, sub aspect probatoriu, în speţa dedusă judecăţii, date fiind modificările relevante introduse prin Legea nr. 164/2014, intrată în vigoare la 18 decembrie 2014 (respectiv, la 3 zile de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial nr. 910 din 15 decembrie 2014).

Întrucât atât Hotărârea nr. 2191/05.12.2017 a Comisiei municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, cât şi Decizia nr. 5618/04.04.2019 emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Serviciul de Aplicare a Legii nr. 290/2003 au fost adoptate după intrarea în vigoare a legii noi, rezultă că incidenţa acestui act normativ în cauza de faţă nu poate fi ignorată.

Mai mult decât atât, se constată că art. 4 din Legea nr. 164/2014 prevede în mod explicit opţiunea legiuitorului ca dispoziţiile legii noi să fie aplicate şi cererilor aflate în curs de soluţionare, după cum urmează:

"Cererile aflate în curs de soluţionare la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate."

Dispoziţia legală precitată are valoarea unei norme tranzitorii în domeniul de reglementare a legii speciale, astfel încât, nu este necesară recurgerea la aplicarea regulilor de drept comun privind soluţionarea conflictului de legi în timp reglementat de art. 6 alin. (2) - (6) din C. civ., fiind suficientă doar observarea regulii de la alin. (1) din aceeaşi normă privind aplicarea imediată a legii noi.

În plus, se constată că art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 prevede astfel:

"Dispoziţiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi"

Or, astfel cum s-a arătat, la data intrării în vigoare a legii noi cererea nr. x/28.08.2003 formulată de intimata A. (între timp, decedată) nu era soluţionată prin emiterea unei hotărâri de Comisia municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 290/2003, astfel încât, legea nouă este pe deplin aplicabilă în cauză, cum corect susţine recurenta-pârâtă ANRP.

Atare dezlegare este confirmată şi de raţionamentul expus de Curtea Constituţională în cuprinsul Deciziei nr. 346 din 2016 (în special, paragrafele 17-20).

Înalta Curte constată că instanţa de apel, în privinţa regimului probator stabilit pentru acordarea de despăgubiri sau compensaţii reglementate ca măsuri reparatorii prin Legea nr. 290/2003 pentru bunurile proprietatea cetăţenilor români sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, este cel prevăzut de dispoziţiile art. 2 alin. (4) şi (5) din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, iar în privinţa recoltelor neculese, s-a reţinut aplicabilitatea art. 9 alin. (1) şi (3) din aceleaşi Norme metodologice.

Art. 2 alin. (4) şi (5) din Norme prevăd astfel:

"(4) Cererile sunt însoţite de acte doveditoare certificate de autorităţi. În situaţia imposibilităţii dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea autentificate.

(5) Imposibilitatea de a procura înscrisuri se dovedeşte prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunându-se la dosar copii ale corespondenţei purtate cu diferite instituţii din România, Ucraina şi Republica Moldova, abilitate să producă aceste documente (adeverinţe sau certificate de arhivă), precum şi traducerea acestora, după caz."

În acest context, trebuie observat că aceste dispoziţii din normele metodologice, aprobate prin-un act administrativ cu caracter normativ de către Guvern, având menirea de a asigura organizarea aplicării legii (neputând să adauge sau să modifice dispoziţiile legale în aplicarea cărora sunt emise), erau în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, conform cărora:

"(1) Persoanele îndreptăţite vor depune cereri proprii, până la data de 1 mai 2007, la comisiile constituite în cadrul prefecturilor, în temeiul art. 6 din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată. Cererile trebuie însoţite de acte doveditoare, certificate de autorităţi, sau de declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea, autentificate."

În consecinţă, dispoziţiile din art. 2 alin. (4) şi (5) din H.G. nr. 1120/2006 pot fi invocate numai în corelaţie cu art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, iar nu cu prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Pe de altă parte, împrejurarea că în această materie există atât soluţia legislativă de la art. 5 din Legea nr. 290/2003 (neabrogată în mod expres), cât şi cea de la art. 4 din Legea nr. 290/2003 (act normativ ulterior şi care, din perspectiva celor ce interesează speţa de faţă, conţine o soluţie legislativă diferită, mai restrictivă sub aspect probatoriu pentru obţinerea măsurilor reparatorii reglementate prin acest act normative în favoarea destinatarilor legii), conduce la concluzia că dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 290/2003 au fost implicit abrogate prin prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, potrivit art. 67 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

Drept urmare, în prezent, doar prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014 reprezintă norma activă sub aspect probatoriu, iar nu şi cea de la art. 5 din Legea nr. 290/2003 care a fost abrogată implicit prin intrarea în vigoare a actului normativ ulterior.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că în mod nelegal curtea de apel a făcut aplicarea în cauză a prevederilor art. 2 alin. (4) şi (5) din H.G. nr. 1120/2006 care erau adoptate pentru punerea în aplicarea a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 290/2003, normă care nu mai este în vigoare, fiind substituită de cea de la art. 4 din Legea nr. 164/2014.

În consecinţă, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta ANRP, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, în cauză fiind întrunite cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 1225A din 30 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 04 octombrie 2022.