Civil liability statute of limitations for 1989 revolution injuries and inapplicability of criminal imprescriptibility to civil claims

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2022

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, în data de 15 ianuarie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale.

În drept, au fost invocate prevederile art. 192, 194-195 C. proc. civ., art. 998-999, art. 1000 C. civ. de la 1864, precum şi celelalte dispoziţii legale la care s-a făcut referire în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1131/PI din 10 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă, a fost respinsă excepţia nelegalei timbrări a cererii de chemare în judecată, excepţia inadmisibilităţii, excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei şi excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului. A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât prin întâmpinare. A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 252 din data de 10 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1131/PI din 10 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel a declarat recurs reclamanta A..

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I şi pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile privind principiul neretroactivităţii legii civile, nefiind vorba despre un amalgam de dispoziţii legale invocate, în sensul aplicării legii în afara limitelor sale. A menţionat că, în cauză, raportat la invocarea de către partea adversă, prin întâmpinare, a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, a formulat apărări, făcând o analiză a Decretului nr. 167/1958, cu trimitere la condiţiile şi la momentul de la care, în accepţiunea textelor relevante, ar începe să curgă termenul de prescripţie.

Recurenta-reclamantă a precizat că a indicat art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi a invocat faptul că momentul de la care curge termenul de prescripţie reglementat de aceste dispoziţii legale este cel la care a avut loc atât cunoaşterea pagubei, cât şi a persoanei care răspunde de săvârşirea ei.

A subliniat că abia odată cu soluţia de clasare pronunţată în dosarul nr. x/2014 a fost cunoscut autorul faptelor comise în perioada 16 decembrie 1989 - 22 decembrie 1989, în cuprinsul rechizitorului arătându-se că, în speţă, coordonarea represiunii a fost făcută de preşedintele B..

În opinia sa, împrejurarea că, în urma analizei Decretului nr. 167/1958, se ajunge la concluzia că termenul de prescripţie curge după intrarea în vigoare a C. civ. actual, nu înseamnă că s-a dorit invocarea a două texte de lege, aşa cum a reţinut instanţa de apel, ci doar faptul că, în cauză, nu este împlinit termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune.

A mai susţinut şi faptul că, în condiţiile în care a arătat că termenul de prescripţie a început să curgă odată cu soluţia de clasare din dosarul nr. x/2014, nu Decretul nr. 167/1958 este aplicabil, însă, cu toate acestea, analiza incidenţei sau nu a prescripţiei a trebuit să plece inclusiv de la analiza dispoziţiilor acestui act normativ.

Totodată, recurenta-reclamantă a criticat cele reţinute de către instanţa de apel, potrivit cărora, oricum, în cauză, ar fi incidentă prescripţia dreptului material la acţiune, susţinându-se faptul că ar fi fost trimise în judecată o serie de persoane implicate în evenimentele din timpul Revoluţiei Române din 1989, însă fără a se preciza, clar, precis şi determinant, care este semnificaţia acestei trimiteri în judecată.

Invocând faptul că instanţa de apel a preluat apărările intimatului-pârât cu privire la trimiterile în judecată care ar fi decisive în stabilirea incidenţei excepţiei prescripţiei, fără a prezenta argumente proprii, recurenta-reclamantă a susţinut că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ.

În plus, a arătat că nu se precizează în ce măsură persoana recurentei-reclamante are legătură cu acele trimiteri în judecată şi condamnări, dacă a făcut parte din proces, dacă persoanele respective au fost realmente vinovate de ce i s-a întâmplat sau dacă au fost doar nişte prepuşi, care au acţionat la comanda fostului preşedinte B., cel care s-a descoperit că a fost autorul faptelor.

Ca atare, a apreciat că existenţa acelor condamnări nu echivalează cu o cunoaştere a autorului faptelor petrecute în perioada relevantă, nefiind făcute sincronizări clare şi determinante, neindicându-se cu precizie faptele.

Printr-o altă critică formulată, recurenta-reclamantă a invocat faptul că instanţa de apel făcut o interpretare şi aplicare greşită a noţiunii de autoritate de lucru judecat, în sensul că a menţionat condamnarea şi executarea fostului preşedinte din data de 25 decembrie 1989, indicând că s-ar fi cunoscut încă de atunci cine este autorul faptei; or, respectivul proces a fost unul care nu a respectat garanţiile procesuale în vigoare, fiind imposibilă constituirea de parte civilă şi necunoscându-se în mod exact care a fost motivul condamnării şi executării fostului preşedinte.

De altfel, a menţionat că inclusiv instanţa de apel a arătat că este imposibil a se cunoaşte, la momentul exercitării violenţelor asupra manifestanţilor, care au fost autorii faptelor, tocmai acesta fiind motivul pentru care se urmăreşte răspunderea fostului preşedinte, în calitate de comitent; legea dă posibilitatea ca acţiunea să fie îndreptată direct împotriva comitentului, pentru faptele prepuşilor, astfel că instanţa de apel a procedat la o interpretare şi aplicare greşită a normelor de drept din această materie, atunci când a reproşat faptul că se tinde la atragerea răspunderii fostului preşedinte şi nu a altor persoane din subordinea acestuia.

Totodată, raportându-se la prevederile art. 1394 C. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că, întrucât infracţiunile contra umanităţii şi de genocid sunt imprescriptibile, şi prezenta acţiune în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracţiuni, chiar dată nu mai poate fi alăturată acţiunii penale în procesul penal, are acelaşi regim juridic.

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, a arătat că nu a făcut o confuzie între dreptul valorificat prin acţiune şi ceea ce a generat naşterea acestui drept, însă imprescriptibilitatea crimelor contra umanităţii face ca termenul de prescripţie a răspunderii penale să se aplice şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, în esenţă, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că hotărârea recurată este legal şi corect motivată, precum şi că aceasta cuprinde argumentele care au stat la baza pronunţării soluţiei de respingere a apelului părţii adverse.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în data de 16 februarie 2022, sub nr. x/2020, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului de judecată nr. 10, astfel cum rezultă din fişa Ecris aflată la dosar.

Prin rezoluţia din data de 21 februarie 2022, s-a dispus efectuarea comunicărilor reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., iar, după finalizarea acestor proceduri, s-a fixat termen de judecată la data de 29 septembrie 2022, când instanţa a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de recurs subsumate cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut, pe de o parte, că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, iar, pe de altă parte, a adus critici cu privire la aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor legale ce reglementează instituţia prescripţiei dreptului material la acţiune, respectiv a constatării de către instanţa de apel a incidenţei prescripţiei în ceea ce priveşte acţiunea având ca obiect obligarea intimatului-pârât la despăgubiri pentru prejudiciul produs ca urmare împuşcării soţului său în timpul Revoluţiei Române din 1989.

Din perspectiva nemotivării, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel nu a dezvoltat argumente proprii în justificarea soluţiei, ci a preluat apărările intimatului-pârât, făcând trimiteri la o serie de dosare penale fără a arăta care este legătura acestora cu persoana recurentei-reclamante sau cu prezentul litigiu.

Sub acest aspect, contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanţa de apel a justificat soluţia pronunţată cu arătarea motivelor de fapt şi de drept care au stat la baza acesteia, a expus argumentele pentru care în cauză operează excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a indicat normele de drept incidente şi s-a raportat la aspectele deduse judecăţii prin motivele de apel.

Astfel, în primul rând, a stabilit legea aplicabilă speţei, concluzionând că sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, raportat la data săvârşirii faptei şi cel al cunoaşterii autorului acesteia.

Ulterior, instanţa de apel a analizat dacă în speţă este sau nu incidentă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, raportându-se la situaţia de fapt stabilită şi la dispoziţiile legale a căror incidenţă a reţinut-o în cauză, cercetând şi dacă a operat sau nu o suspendare ori o întrerupere a cursului termenului de prescripţie, prin raportare inclusiv la argumentele părţilor expuse în justificarea cererii, respectiv în apărare.

De altfel, contrar susţinerilor din recurs, instanţa de apel avea nu doar îndreptăţirea şi obligaţia de a analiza toate aceste argumente, validarea sau invalidarea acestora şi prezentarea raţiunilor care au justificat primirea sau înlăturarea cererilor/argumentelor reprezentând însăşi garanţia acestora împotriva oricărui arbitrariu. Aceasta întrucât art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv a mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, motivarea trebuind să evidenţieze că judecătorul a examinat în mod real, efectiv susţinerile esenţiale ce i-au fost prezentate.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a prezentat judicios motivele pentru care a apreciat că acţiunea dedusă judecăţii este prescrisă, hotărârea recurată respectând exigenţele dispoziţiilor art. 425 lit. b) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte dreptul material incident şi modalitatea în care acesta a fost aplicat sau interpretat, Înalta Curte constată că nici acest motiv de recurs nu poate fi primit.

Recurenta-reclamantă a iniţiat prezentul demers judiciar la data de 15 ianuarie 2021, solicitând despăgubiri aferente unui prejudiciu produs prin fapte săvârşite la nivelul anului 1989, respectiv prin împuşcarea soţului său în Revoluţia din 1989.

Contrar argumentelor recurentei şi astfel cum în mod corect a stabilit instanţa de apel, la data săvârşirii pretinselor fapte, în materia prescripţiei era în vigoare Decretul nr. 167/1958, atât din perspectiva momentului propriu-zis al săvârşirii faptelor prejudiciabile, cât şi din cea a consacrării legale ulterioare prin art. 6 alin. (4) din noul C. civ., care supune prescripţia legii în vigoare la data începutului curgerii termenului.

Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cale care răspunde de ea", iar potrivit art. 3 din acelaşi act normativ "Termenul de prescripţie este de 3 ani...".

Întrucât învestirea instanţei cu prezenta acţiune în despăgubiri s-a realizat la data de 15 ianuarie 2021, pentru fapte produse şi cunoscute la nivelul anilor 1989, este evidentă incidenţa prescripţiei dreptului material la acţiune în cauză. Susţinerilor recurentei în sensul că autorii faptelor ar fi fost cunoscuţi abia la momentul întocmirii dosarului penal în care aceasta s-a constituit parte civilă (dosar nr. x/2014) li se opune notorietatea evenimentelor din decembrie 1989, faptul că prin cererea de chemare în judecată recurenta a indicat în mod expres că represiunea a fost coordonată de către B. (adică cel împotriva căruia se îndreaptă prezenta acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 şi art. 1000 C. civ.), şi nu în ultimul rând faptul că B. a fost condamnat şi executat la sfârşitul lunii decembrie 1989 tocmai pentru faptele expuse de către recurentă.

Aceste elemente contrazic susţinerile recurentei cu privire la data cunoaşterii autorului faptei prejudiciabile, cu efect asupra momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie. Astfel, acest moment nu este cel indicat de către recurentă, respectiv anul 2014 când s-a constituit dosarul penal nr. x/2014, ci se situează la nivelul anului 1989, când cel care a dispus măsurile represive, B., a fost condamnat şi executat, fiind, deci, anterior soluţiei de clasare dispusă în dosarul penal menţionat la care recurenta se raportează permanent în apărările sale.

În continuare, se reţine că instanţa de apel nu a analizat autoritatea de lucru judecat a procesului penal intentat dictatorului B., cum greşit susţine recurenta, sens în care această critică nu poate fi primită.

Totodată, se reţine că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1394 C. civ. privind extinderea aplicării termenului de prescripţie a răspunderii penale şi dreptului la acţiune în răspundere civilă în cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă.

Recurenta susţine că, întrucât infracţiunile contra umanităţii sunt imprescriptibile, acelaşi caracter îl va avea şi acţiunea în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracţiuni, chiar dacă nu mai poate fi alăturată acţiunii penale în procesul penal.

Nici această critică nu poate fi primită, întrucât ceea ce are relevanţă în dezlegarea problemei prescripţiei în materie civilă este natura dreptului valorificat prin acţiune, iar nu izvorul acestuia, recurenta făcând o confuzie între dreptul valorificat prin acţiune şi ceea ce a generat naşterea acestui drept.

Obiectul cauzei îl constituie acţiunea în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ. din 1864, prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru prejudiciul cauzat prin împuşcarea soţului său în timpul Revoluţiei din decembrie 1989.

Rezultă că prin demersul judiciar se tinde la valorificarea unui drept de creanţă a cărui natură juridică nu poate fi schimbată prin aceea că despăgubirile solicitate decurg din săvârşirea unor fapte ilicite constituind crime împotriva umanităţii, iar împrejurarea dacă pretinsa faptă ilicită constituie o crimă împotriva umanităţii poate avea consecinţe numai sub aspectul prescripţiei răspunderii penale, nu şi a celei civile.

Or, potrivit Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, aplicabil în cauză, drepturile patrimoniale, cum este şi cel de creanţă valorificat în prezentul litigiu, sunt supuse prescripţiei extinctive (art. 1 alin. (1), iar termenul de prescripţie este de 3 ani (art. 3 alin. (1).

Aşadar, sub imperiul reglementării incidente cauzei, prescripţia răspunderii penale şi aceea a răspunderii civile delictuale sunt instituţii de drept autonome, având principii şi reguli proprii.

Ca atare, imprescriptibilitatea răspunderii penale nu atrage şi imprescriptibilitatea dreptului la acţiunea în răspundere civilă delictuala, când fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este şi infracţiune, prescripţia dreptului la acţiune în răspundere civilă delictuală rămânând supusă dreptului comun în materie, adică Decretului nr. 167/1958, în vigoare la data săvârşirii faptelor ilicite.

Extinderea caracterului imprescriptibil al răspunderii penale pentru crimele contra umanităţii şi la răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat prin infracţiune, ar însemna crearea, de către instanţă, a unei norme de drept, cu depăşirea funcţiei jurisdicţionale care presupune exclusiv aplicarea legii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 252 din 10 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 252 din 10 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 septembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.