Revision for contradictory judgments denied due to lack of identity of parties, object, and cause between insolvency and criminal proceedings

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2022

După deliberare, asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererile de revizuire

Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, la data de 21 iulie 2020, revizuentul A. a solicitat, în temeiul art. 513 alin. (4) C. proc. civ., anularea laturii civile a deciziei penale nr. 548A din 25 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2014.

În motivare, a arătat că prin sentinţa civilă nr. 61/2018, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul civil nr. x/2017, numitul B., administrator şi asociat unic al S.C. C. S.R.L., a fost obligat la plata sumei de 1.071.833 RON, reprezentând contribuţii fiscale, cu accesoriile de întârziere aferente, către intimatele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara.

În dosarul penal nr. x/2014, revizuentul a fost cercetat pentru infracţiuni de evaziune fiscală, în sarcina sa reţinându-se administrarea faptică a S.C. C. S.R.L. şi, astfel, a fost admisă acţiunea civilă a intimatelor Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, iar inculpatul a fost obligat la plata sumei de 241.414 RON, reprezentând prejudiciu cauzat bugetului consolidat pentru pretinsa administrare faptică a acestei societăţi.

A mai arătat că această sumă se regăseşte în cea la a cărei plată a fost obligat administratorul statutar de către Tribunalul Arad în anul 2018.

În aceste condiţii, revizuentul a susţinut că este incident art. 509 pct. 8 C. proc. civ. privind hotărârea ulterioară, în speţă cea penală, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei. Soluţia prevăzută de art. 513 alin. (4) C. proc. civ. este anularea celei din urmă hotărâri. Singura dispoziţie care încalcă autoritatea este cea privind obligarea revizuentului A. la plata sumei de 241.414 RON, aceeaşi sumă la a cărei plată deja a fost obligată altă persoană.

În ce priveşte corelarea dintre sentinţa civilă şi cea penală revizuentul a învederat instanţei că art. 28 alin. (2) C. proc. pen. prevede că hotărârea definitivă civilă nu are autoritate în faţa instanţei penale cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.

Or, în afara acestor trei elemente strict prevăzute de lege, hotărârea definitivă civilă are autoritate de lucru judecat în fata instanţei penale, iar dispoziţia din latura civilă a hotărârii prin care revizuentul a fost obligat la plata aceleiaşi sume la care a fost obligat şi numitul B. încalcă autoritatea de lucru judecat menţionată.

Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, la data de 28 iulie 2020, revizuentul D. a solicitat, în temeiul art. 513 alin. (4) C. proc. civ., anularea laturii civile a deciziei penale nr. 548/2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală în dosarul nr. x/2014.

În motivare, revizuentul a susţinut că prin sentinţa civilă nr. 61/2018 a Tribunalului Arad, pronunţată în dosarul civil nr. x/2017, administratorul şi asociatul unic al S.C. C. S.R.L. a fost obligat la plata sumei de 1.071.833 RON, reprezentând contribuţii fiscale şi accesorii, către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara.

În dosarul penal nr. x/2014 a fost admisă acţiunea civilă, revizuentul fiind obligat la plata sumei de 241.414 RON, în solidar cu inculpatul A., deşi această sumă a fost inclusă în suma stabilită în dosarul nr. x/2017, ca fiind în sarcina administratorului societăţii.

În aceste condiţii, revizuentul a considerat că hotărârea pronunţată pe latura civilă în dosarul penal nr. x/2014 încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, pronunţată în dosarul civil nr. x/2017, fiind incident în cauză art. 509 pct. 8 C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată de instanţa de revizuire

Prin decizia civilă nr. 116 din 01 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a fost respinsă cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva laturii civile a deciziei penale nr. 548/A/25.06.2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în dosarul nr. x/2014.

A fost respinsă cererea de revizuire formulată de revizuentul D. împotriva laturii civile a deciziei penale nr. 548/A/25.06.2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2014.

3. Cererea de recurs

Împotriva deciziei civile nr. 116 din 01 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, au declarat recurs revizuenţii A. şi D., la data de 16 august 2021, cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 7 C. proc. civ., recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la curtea de apel pentru rejudecarea fondului, în temeiul art. 497 C. proc. civ.

În motivare, recurenţii au arătat că instanţa a respins cererea de revizuire fără să o analizeze pe fond, apreciind că decizia penală nu încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 61/2018, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2017, prima hotărâre pronunţată în cauză.

Pentru a dispune astfel, instanta a reţinut că între cele două procese nu există identitate de părţi, obiect şi cauză, respectiv că nu este încălcată autoritatea de lucru judecat. A mai reţinut că nu este vorba despre acelaşi obiect, în primul dosar fiind vorba despre prejudiciul adus societăţii S.C. C. S.R.L., iar în cel de-al doilea dosar despre prejudiul cauzat ANAF prin evaziune fiscală.

Recurenţii au opinat că instanţa a încălcat autoritatea de lucru judecat prevăzută de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., şi, implicit, normele de judecată a căror încălcare este sancţionată cu nulitatea absolută, consecinţa fiind nulitatea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Au mai arătat recurenţii că obiectul celor două hotărâri este identic, singura diferenţă fiind faptul că în dosarul de insolvenţă prejudiciul este în cuantum mult mai mare şi include şi alte tipuri de prejudicii, pe lângă cel cauzat prin evaziunea fiscală în cuantum de 241.414 RON, iar în dosarul de insolvenţă prejudiciul nu a fost cauzat societăţii de către administrator, ci tot părţii civile ANAF din dosarul penal care în dosarul de insolvenţă a avut calitatea de creditor majoritar prejudiciat cu suma de 1.000.000 RON.

Recurenţii au mai precizat că părţile au fost aceleaşi, respectiv societatea care a produs prejudiciul prin fraudă, S.C. C. S.R.L., şi creditorul prejudiciat ANAF, iar faptul că, pe lângă aceste două părţi, atât în dosarul penal, cât şi în cel de insolvenţă, au mai existat şi alte părţi, nu încalcă autoritatea de lucru judecat cum eronat a reţinut instanţa.

Având în vedere că şi considerentele hotărârilor judecătoreşti dobândesc autoritate de lucru judecat, recurenţii au învederat că în cauză au fost încălcate dispoziţiile art. 430 alin. (2) şi art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 18 mai 2022, a fost admis în principiu recursul declarat de revizuenţii A. şi D. împotriva deciziei nr. 116 din 01 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020 şi a fost stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 29 septembrie 2022, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

În conformitate cu prevederile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 488 din acelaşi cod, recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia poate fi exercitat un control judiciar, în limitele criticilor care vizează nelegalitatea hotărârii ce a fost pronunţată în soluţionarea cererii de revizuire.

În lumina acestor exigenţe, rezultă că analiza ce urmează a se realiza se va constitui într-un control judiciar asupra judecăţii realizate de curtea de apel, astfel cum aceasta se reflectă în decizia ce face obiectul prezentului recurs, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 5 şi 7 C. proc. civ., prin raportare la critica dedusă judecăţii prin cererea de recurs.

În cauză, recurenţii au arătat că instanţa de revizuire a aplicat greşit dispoziţiile art. 430 şi art. 431 C. proc. civ., care reglementează autoritatea de lucru judecat, având în vedere că, faţă de dezlegarea din sentinţa civilă nr. 61/2018, pronunţată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2018, care l-a obligat pe administratorul S.C. C. S.R.L. la plata prejudiciului, ca urmare a atragerii răspunderii sale în dosarul de insolvenţă, instanţa penală, în soluţionarea laturii civile, nu putea să îi mai oblige la plata prejudiciului de 241.414 RON, care a fost inclus în prejudiciul de 1.000.000 RON stabilit în dosarul de insolvenţă.

Se constată că această critică vizează greşita constatare a instanţei de revizuire în sensul neîndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., articol indicat de revizuenţii ca temei de drept al cererilor de revizuire.

Înalta Curte reţine că prin art. I pct. 61 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010, a fost modificat alin. (4) al art. 513 C. proc. civ., potrivit căruia "Dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre şi, după caz, va trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat."

Însă, în raport de data la care a fost demarat procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată, respectiv 25 august 2014, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 513 alin. (4) C. proc. civ. în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 310/2018, cererea de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ. fiind, în mod corect analizată, prin raportare la acest text de lege, care prevede că "Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

În acest context, se constată că art. 430 C. proc. civ., care reglementează la nivel legislativ ambele forme de manifestare a autorităţii de lucru judecat, sub aspect negativ şi pozitiv, nu a produs şi consecinţa îmbogăţirii în conţinut a dispoziţiilor ce reglementează cazul de revizuire pentru contrarietate de hotărâri şi a modului în care acesta acţionează asupra unor hotărâri definitive.

În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut în Decizia nr. 346/2020 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 511 alin. (1) pct. 8 şi ale art. 513 alin. (4) din C. proc. civ. că "revizuirea, la fel ca orice altă cale de atac, indiferent de caracterul acesteia - ordinară sau extraordinară, de reformare sau de retractare, devolutivă sau nedevolutivă - se îndreaptă împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii. Chiar dacă, în concepţia actuală a C. proc. civ., se bucură de autoritate de lucru judecat atât dispozitivul hotărârii, cât şi considerentele pe care acesta se sprijină, după cum prevede art. 430 alin. (2) C. proc. civ., revizuirea întemeiată pe motivul nesocotirii autorităţii de lucru judecat nu poate viza decât soluţia pronunţată, de vreme ce efectul admiterii cererii de revizuire esteaşa cum s-a arătat mai sus (potrivit art. 513 alin. (4) C. proc. civ.), anularea ultimei hotărâri, în întregul ei, fără analiza eventualei contrarietăţi existente între considerentele decisive ale hotărârilor în discuţie."

Prin aceeaşi decizie se reţine că art. 461 alin. (2) C. proc. civ. "reglementează şi problema considerentelor, în sensul că, potrivit acestuia, calea de atac poate să vizeze anumite considerente ale hotărârii, şi anume cele prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, însă se apreciază că într-o asemenea situaţie, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate. Această ipoteză este valabilă însă numai în ceea ce priveşte căile de atac de reformare, întrucât necesită un control judiciar efectiv al hotărârii, iar nu şi în ceea ce priveşte căile de atac de retractare, aşa cum este revizuirea.

În ceea ce priveşte considerentele decizorii, prin care a fost soluţionată pe cale incidentală o chestiune litigioasă, Curtea a observat că acestea nu pot constitui motiv de revizuire a celei de-a doua hotărâri ca urmare a faptului că ar contraveni considerentelor decizorii cuprinse într-o altă hotărâre anterioară. Aceasta deoarece o astfel de ipoteză este exclusă de existenţa unei alte căi procedurale puse la îndemâna părţii interesate încă din timpul soluţionării celui de-al doilea proces, şi anume posibilitatea acesteia de a invoca excepţia autorităţii de lucru judecat cu referire la soluţia dată cu privire la aceeaşi chestiune litigioasă rezolvată pe cale incidentală într-o cauză precedentă. Prin urmare, în condiţii de diligenţă procesuală, se poate preveni apariţia unor considerente decizorii contradictorii, astfel încât să nu se mai pună problema unei eventuale revizuiri întemeiate pe un asemenea motiv."

În raport cu considerente instanţei de control constituţional expuse mai sus, Înalta Curte reţine că raţiunea reglementării cazului de revizuire prevăzut de pct. 8 al art. 509 C. proc. civ. rezidă din necesitatea asigurării respectării autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti anterioare, astfel încât să nu existe posibilitatea ca cea de-a doua instanţă, învestită cu soluţionarea aceluiaşi litigiu, să ignore faptul că acesta şi-a găsit deja dezlegare jurisdicţională şi să statueze în sens contrar primei judecăţi.

În doctrină şi în jurisprudenţă s-a apreciat în mod constant că, pentru a putea fi invocat motivul de revizuire pentru contrarietate de hotărâri, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să fie vorba de hotărâri definitive contradictorii, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei, deoarece motivul este aplicabil şi în cazul hotărârilor care nu vizează fondul cauzei; să fie vorba de hotărâri pronunţate în acelaşi litigiu, adică să fi existat tripla identitate de elemente: părţi, obiect şi cauză sau o chestiune litigioasă tranşată să aibă legătură cu obiectul dosarului pendinte; hotărârile contradictorii să nu fi fost pronunţate în acelaşi proces (dosar), ci în procese (dosare) diferite; în cel de-al doilea proces, să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost ridicată, aceasta să nu fi fost discutată; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri care s-a pronunţat cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Legiuitorul nu acordă prioritate niciuneia dintre condiţii, ceea ce face ca neîndeplinirea oricăreia dintre ele să înlăture de la aplicare dispoziţiile respective şi să impună respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă.

În speţă, raportat la datele dosarului, se constată că hotărârile pretins contrare nu îndeplinesc cerinţa identităţii de obiect, părţi şi cauză prevăzută de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Verificând hotărârile deduse analizei prin cererea de revizuire, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, a reţinut curtea de apel că obiectul, respectiv pretenţia concretă dedusă judecăţii şi părţile celor două litigii nu au fost aceleaşi.

Astfel, în procesul finalizat prin sentinţa civilă nr. 61 din 01 februarie 2018 a Tribunalului Arad, rămasă definitivă prin neapelare, obiectul cererii de chemare l-a constituit obligarea pârâtului B., la plata sumei totale de 1.071.833 RON, reprezentând pasivul societăţii debitoare C. S.R.L., societate aflată în faliment, în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Arad care, în calitate de asociat şi administrator statutar, prin faptele sale, a contribuit la ajungerea societăţii în stare de insolvenţă, iar pentru atragerea răspunderii acestuia, în conformitate cu dispoziţiile art. 169 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 85/2014, s-a solicitat ca pasivul debitoarei în sumă de 1.071.833 RON să fie suportat de către pârât.

În acest litigiu au avut calitatea de părţi reclamanta S.C. E., în calitate de lichidator judiciar al debitoarei S.C. C. S.R.L. şi pârâtul B..

În dosarul nr. x/2014 în care s-a pronunţat decizia penală nr. 548/A din 25 iunie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, a avut pe latură civilă ca părţi, partea civilă DGRFP Timişoara - AJFP Arad în nume propriu şi în reprezentarea ANAF, reprezentant legal al Statului Român, şi inculpaţii F., A., G. şi D., iar obiectul pricinii l-a constituit răspunderea civilă delictuală a inculpaţilor pentru fapta ilicită constând în infracţiunea de evaziune fiscală.

Din cele ce preced, rezultă, aşadar, neîndoielnic că hotărârile pretins potrivnice nu se referă la aceleaşi părţi şi nici la aceeaşi chestiune litigioasă, de vreme ce recurenţii nu au figurat, în calitate de părţi, în litigiul în care s-a analizat incidenţa răspunderii administratorului pentru pasivul societăţii aflate în insolvenţă, după cum nici fostul administrator al S.C. C. S.R.L., B., nu a fost parte în dosarul penal, în cadrul căruia s-a stabilit răspunderea civilă a recurenţilor pentru prejudiciul cauzat statului prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.

Or, aşa cum rezultă neîndoielnic din interpretarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ., efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune identitatea de părţi, pentru ca ceea ce s-a stabilit jurisdicţional anterior, să se impună cu efect obligatoriu într-un nou proces care are legătură cu aspectele litigioase deja tranşate, deoarece numai în atare situaţie, în care se invocă o chestiune deja judecată definitiv între aceleaşi părţi, subzistă raţiunile autorităţii de lucru judecat, anume problema contrazicerii unei probleme asupra căreia părţile s-au judecat şi care, fiind dezlegată definitiv, li se impune în litigiile ulterioare în legătură cu primul.

Prin urmare, rezultă că în litigiile anterior menţionate nu a existat identitate de părţi şi obiect, astfel cum corect a reţinut instanţa de revizuire.

Or, lipsa de identitate raportată fie şi la un singur element dintre cele trei, faţă de care se apreciază autoritatea lucrului judecat, este de natură să atragă inadmisibilitatea revizuirii.

Aşadar, contrar argumentelor recurenţilor-revizuenţi, în mod judicios a reţinut instanţa de revizuire că, întrucât în primul dosar, administratorul judiciar al societăţii debitoare S.C. C. S.R.L., respectiv B., a fost obligat la a suporta pasivul debitoarei prin crearea cu bună ştiinţă a prejudiciului societăţii, iar, în dosarul penal, sumele la care revizuienţii au fost obligaţi în solidar la plată reprezintă prejudiciul adus Statului şi organelor fiscale ale acestuia prin săvârşirea de către inculpaţi a infracţiunii de evaziune fiscală, nu sunt îndeplinite condiţiile instituite prin art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest context, adresa nr. ARG-DEX 3478/AD/26.05.2022, emisă de ANAF - Administraţia Finanţelor Publice Arad, administrată în recurs, nu este concludentă în analiza motivului de revizuire invocat. Se impune a fi observat, din această perspectivă, că instanţa competentă să se pronunţe asupra revizuirii nu exercită un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat şi, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri.

Or, ceea ce propun recurenţii vizează tocmai o atare ipoteză de vreme ce urmăresc ca stabilirea identităţii de chestiuni litigioase şi înlăturarea propriei răspunderi să fie realizată nu raportat la conţinutul concret al hotărârilor pretins contradictorii, ci raportat la o probă nouă.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenţii A. şi D. împotriva deciziei civile nr. 116 din data de 01 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenţii A. şi D. împotriva deciziei civile nr. 116 din data de 01 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 septembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.