State liability for head of state's acts under agency doctrine: non-applicability of vicarious liability to totalitarian regime leaders

Şedinţa publică din data de 27 septembrie 2022

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 8 ianuarie 2021, reclamantul A. a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor la plata a câte 300.000 euro fiecare, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale; reclamantul a solicitat şi daune materiale, al căror cuantum îl va indica după administrarea probei cu expertiza de specialitate în domeniul contabilitate care va stabili diferenţele de venit ale reclamantului după rănirea prin împuşcare.

Sentinţa tribunalului

Prin sentinţa civilă nr. 1222/18.06.2021 pronunţată în dosar nr. x/2021, Tribunalul Timiş a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, fără a acorda cheltuieli de judecată.

Decizia curţii de apel

Prin decizia nr. 324 din 8 decembrie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului, fiind pătrată motivarea sentinţei tribunalului, în sensul că cererea de chemare în judecată formulată de reclamant împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice este formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Recursul

Împotriva deciziei din apel, comunicată la 22 decembrie 2021, reclamantul A. a formulat recurs în termenul legal, la 3 ianuarie 2022.

În motivarea recursului, reclamantul A. a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul consideră că a fost greşit aplicat art. 1000 alin. (1) din C. civ., referitor la raportul dintre comitent şi prepus.

Astfel, instanţa de apel a reţinut în mod eronat că fostul preşedinte, în calitate de conducător al Statului Român în perioada de referinţă, nu putea să acţioneze la instrucţiunile şi ordinele statului. În realitate, susţine recurentul, raportul a fost invers, pentru că Statul Român a acţionat la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte pentru că acesta din urmă era cel care, prin dispoziţiile sale, angrena statul în raporturile cu terţii, atât pe plan intern, cât şi pe cel internaţional.

Aşadar, instanţa de apel a reţinut greşit în sensul existenţei unui raport de subordonare în baza căruia statul poate da ordine şi instrucţiuni preşedintelui.

Recurentul a precizat că interpretarea raportului dintre fostul preşedinte şi Statul Român dată de instanţa de apel este greşită inclusiv cu privire la manifestaţiile de condamnare publică a fostului regim comunist după căderea acestuia din anul 1989.

Recurentul a invocat şi art. 36 din C. proc. civ., precum şi art. 19 alin. (1) din C. proc. pen., făcând referire şi la art. 221 şi art. 224 alin. (1) din C. civ., susţinând că acest mecanism a răspunderii statului pentru faptele organelor sale de conducere s-a aplicat şi se aplică în continuare şi în alte state în care regimurile totalitare şi-au ucis proprii cetăţenii.

Ca urmare, în contra susţinerilor instanţelor de fond, Statul Român are calitate procesuală în cauză şi este ţinut să răspundă pentru faptele fostului preşedinte în calitate de conducător suprem, fapte în urma cărora a rezultat şi moartea autorului reclamanţilor.

A solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri aflate deja la dosarul cauzei, precum şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate, fără a indica vreo suma sau a depune dovezi.

Apărările părţilor

Intimatul pârât Statul Român a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinererea deciziei recurate, ca legală şi temeinică.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Asupra recursului de faţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Criticile recurentului reclamant, circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la greşita interpretare a art. 1000 alin. (1) C. civ., respectiv la raportul dintre comitent şi prepus.

Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv de recurs se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

În cauza de faţă, reclamantul au solicitat ca pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să fie obligat la repararea prejudiciului (constând în daune materiale şi morale) cauzat prin rănirea prin împuşcare a reclamantului, în 17 decembrie 1989, la Timişoara, urmare a evenimentelor care au avut loc în intervalul 16 decembrie 1989-22 decembrie 1989. Acţiunea a fost promovată urmare a soluţiei de clasare dispusă în dosarul penal având ca obiect cercetarea faptelor săvârşite în timpul Revoluţiei române din 1989.

Înalta Curte reţine că este legală interpretarea dată de instanţa de apel normelor de drept material, întrucât reclamantul nu a justificat poziţia procesuală pasivă a Statului Român, chemat să răspundă pe temeiul dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul preşedinte B..

Aceasta întrucât antrenarea răspunderii civile delictuale în considerarea dispoziţiei legale menţionate presupune, pe lângă elementele generale ale activării răspunderii civile (fapta ilicită, vinovăţie, prejudiciu, raport de cauzalitate) şi întrunirea a două condiţii specifice, respectiv, existenţa unui raport de prepuşenie şi săvârşirea faptei ilicite de către prepus în legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate.

Or, în cauză aceste condiţii nu se verifică, câtă vreme raportul de prepuşenie presupune o subordonare, supraveghere şi control asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul altuia. Fostul preşedinte, al unui regim totalitar, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent pârâtul Statul Român, nu se afla într-o asemenea poziţie de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului.

De asemenea, tot în considerarea acestei caracteristici a regimului dictatorial, nu se poate susţine că faptele săvârşite (ordonarea represiunii) erau unele în legătură cu atribuţiile ori cu scopul funcţiilor încredinţate, temei al antrenării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Este nefondată susţinerea recurentului reclamant din memoriul de recurs, în sensul că, în realitate, fostul preşedinte "nu putea să acţioneze la instrucţiunile şi ordinele statului", raportul fiind tocmai invers, întrucât Statul "acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte, cel care, prin dispoziţiile sale, antrena statul în raporturile interne şi cele internaţionale".

Instanţa reţine că această interpretare a textului de lege indicat de reclamanţi ca temei de drept al acţiunii este una nelegală, deoarece răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcţionează şi în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului) aşa cum şi-au expus recurenţii argumentele în memoriul de recurs, susţinând o "inversare a termenilor raportului juridic".

În realitate, raţionamentul recurentului reclamant este unul care exclude forma răspunderii civile invocate, întrucât prepusul nu poate răspunde pentru fapta comitentului; acesta poate răspunde direct faţă de victimă, atunci când e acţionat de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie (iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia şi, în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul şi sub direcţia căruia acţionează prepusul).

Înalta Curte reţine că intimatul pârât din cauza pendinte este cel care, prin organele sale reprezentative, a condamnat regimul comunist anterior şi, de asemenea, a adoptat legi speciale (Legea nr. 42/1990 pentru cinstirea eroilor-martiri şi acordarea unor drepturi urmaşilor acestora, răniţilor, precum şi luptătorilor pentru victoria Revoluţiei din decembrie 1989, Legea nr. 341/2004 a recunoştinţei pentru victoria Revoluţiei Române din decembrie 1989, pentru revolta muncitorească anticomunistă de la Braşov din noiembrie 1987 şi pentru revolta muncitorească anticomunistă din Valea Jiului - Lupeni - august 1977 ) pentru repararea prejudiciilor morale şi materiale suferite în perioada Revoluţiei din 1989, de participanţii la luptele pentru victoria acesteia. Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, adoptarea unor astfel de reglementări nu s-a făcut ca o formă a răspunderii juridice, pe temei delictual, ci în semn de preţuire şi de recunoştinţă faţă de contribuţia participanţilor la Revoluţia pentru înlăturarea regimului comunist.

În acest sens, a fost recunoscut dreptul revoluţionarilor (din categoria cărora face parte reclamantul) şi a moştenitorilor lor, nu doar la distincţii prin eliberarea de titluri onorifice (pentru erou martir; luptător pentru victoria Revoluţiei; luptător rănit; luptător cu rol determinant ori luptător remarcat prin fapte deosebite etc.), ci şi la o serie de recompense materiale constând în pensii suplimentare, facilităţi la închirierea şi cumpărarea locuinţelor din fondul de stat, la acordarea de credite, scutiri de taxe şi impozite, indemnizaţii lunare reparatorii, atribuire de terenuri extravilane/intravilane, precum şi alte facilităţi (conform legislaţiei speciale menţionate).

Analogia pe care o face recurentul cu răspunderea ce poate fi angajată unei persoane juridice (societăţi) în legătură cu actele săvârşite de organele acesteia este una neavenită, întrucât actele ilicite ale organelor de conducere sunt considerate actele persoanei juridice înseşi, aşa încât şi în această ipoteză ar fi vorba de angajarea răspunderii pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia, cum se pretinde prin acţiunea dedusă judecăţii, fundamentată în drept pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

În memoriul de recurs se face referire, în mod formal, la dispoziţiile art. 224 alin. (1) din noul C. civ., fără a se indica, prin raportare la aceste prevederi, în ce ar consta caracterul nelegal al soluţiei.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, reţinând că sunt nefondate criticile formulate, va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 324 din 8 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 septembrie 2022.