Unjust enrichment claim for self-constructed apartment: timeliness of action and res judicata effect of prior annulment

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 19 aprilie 2019 pe rolul Tribunalului Braşov, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâţilor B. şi C. la plata sumei de 45.000 euro, respectiv echivalentul în RON al acestei sume la data efectuării plăţii, ce reprezintă contravaloarea imobilului înscris în CF nr. x Braşov, sub numărul topografic x, identificat drept apartamentul nr. 2/g, situat în municipiul Braşov, strada x, nr. 58, judeţul Braşov.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin încheierea de şedinţă din 29 mai 2020, Tribunalul Braşov a respins excepţiile autorităţii de lucru judecat şi prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de pârâţi.

Prin sentinţa civilă nr. 75/S din 5 aprilie 2021 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată şi, în consecinţă, au fost obligaţi pârâţii, în solidar, să achite reclamantului suma de 26.076 euro, respectiv echivalentul în RON al acestei sume de bani la data efectuării plăţii, cu titlu de despăgubiri.

Au fost respinse restul pretenţiilor formulate de reclamant.

Au fost obligaţi pârâţii, în solidar, să plătească reclamantului suma de 7.137,84 RON cu titlu de cheltuieli parţiale de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu avocaţial şi onorariu expert.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 1159/AP din 7 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a fost respins apelul formulat de apelanţii-pârâţi B. şi C. împotriva încheierii de şedinţă din 29 mai 2020 şi a sentinţei civile nr. 75/S din 5 aprilie 2021, pronunţate de Tribunalul Braşov.

Au fost obligaţi apelanţii, în solidar, să plătească intimatului-reclamant A. suma de 2380 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1159/AP din 7 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, pârâţii au declarat recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ.

Primul motiv de recurs, subsumat pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., face referire la faptul că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi în ceea ce priveşte neîndeplinirea condiţiilor actio de in rem verso.

Referitor la primul aspect - modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenţii-pârâţi au arătat că, analizând argumentele instanţei de apel relative la această excepţie şi soluţia efectiv pronunţată, se observă că există contradictorialitate atât între considerente, cât şi între considerente şi soluţia efectiv pronunţată.

În mod corect, Curtea a reţinut că acţiunea ce face obiectul dosarului a fost înregistrată la 19 aprilie 2019, că în cauză sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 67/1958, termenul de prescripţie extinctivă fiind de 3 ani şi că, în ceea ce priveşte curgerea termenului de prescripţie, acesta începe să curgă cel mai târziu la data rămânerii definitive a sentinţei nr. 10960/2015 pronunţate în dosar nr. x/2011, respectiv 12 noiembrie 2015, întrucât de la acea dată reclamantul a cunoscut că a eşuat definitiv demersul său în vederea obţinerii dreptul de proprietate asupra unităţii locative 2/G.

Deşi a prezentat acest raţionament just, într-un mod cu totul surprinzător, instanţa de apel a reţinut că:

"prin urmare, acţiunea înregistrată la 19 aprilie 2019 a fost iniţiată înainte de împlinirea termenului de prescripţie extinctivă de 3 ani, astfel că sunt neîntemeiate şi motivele de apel ce vizează modul de soluţionare al excepţiei prescripţiei."

Considerentul potrivit căruia "acţiunea înregistrată la 19 aprilie 2019 a fost iniţiată înainte de împlinirea termenului de prescripţie extinctivă de 3 ani" este contradictoriu cu totalitatea celorlalte considerente referitoare la termenul de prescripţie şi momentul de început al cursului prescripţiei.

Totodată, faţă de aceleaşi aspecte, există neconcordanţă între considerente şi soluţia pronunţată cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Faţă de momentul de început al cursului prescripţiei, respectiv 12 noiembrie 2015, termenul de prescripţie de 3 ani pentru valorificarea de către reclamant a creanţelor provenite din investiţiile despre care susţine că le-a efectuat în imobilul în litigiu s-a împlinit la 12 noiembrie 2018 şi, prin urmare, acţiunea înregistrată la 19 aprilie 2019 a fost iniţiată ulterior împlinirii termenului de prescripţie extinctivă.

Aşadar, soluţia ce se impunea a fi pronunţată de către Curtea de Apel Braşov cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune era aceea de admitere a excepţiei, şi, pe cale de consecinţă, de respingere a cererii de chemare în judecată, ca fiind formulată cu nerespectarea termenelor de prescripţie prevăzute de lege.

Un alt aspect contradictoriu evidenţiat de recurenţii-pârâţi vizează argumentele instanţei referitoare la neîndeplinirea condiţiilor actio de in rem verso.

Prin considerentele sale, curtea de apel a admis teza susţinută de pârâţi, în sensul că reclamantul a avut la îndemână alte mijloace legale în scopul satisfacerii pretenţiilor sale în legătură cu imobilul din litigiu. În concret, la fila x paragraful 6 din decizie, instanţa de apel a reţinut expres că nu poate fi calculat termenul de la data desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 20 octombrie 1997, respectiv de la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 2803 din 5 martie 2010, prin decizia Tribunalului Braşov nr. 400/R din 8 aprilie 2011, întrucât la acel moment nu erau epuizate toate căile judiciare ce puteau fi exercitate de către reclamant în vederea obţinerii dreptului invocat. Cu alte cuvinte, ceea ce susţine Curtea de Apel Braşov este că, ulterior desfiinţării contractului de vânzare indicat, reclamantului i s-a deschis calea valorificării drepturilor în legătură cu apartamentul 2/G, existând la acel moment (la nivelul anului 2011), mijlocele juridice la care reclamantul să acceadă în scopul fructificării pretinselor sale drepturi.

Altfel spus, din considerente rezultă că instanţa de apel, în acord cu poziţia exprimată de către pârâţi, a admis faptul că, deşi a formulat cerere de chemare în judecată întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, reclamantul a avut la îndemână alte mijloace juridice spre a-şi satisface ipoteticele drepturi în legătură cu imobilul în litigiu, mijloace juridice la care de altfel a şi accesat ulterior.

Cu toate că statuează în maniera arătată, cu ocazia analizei îndeplinii condiţiilor actio de in rem verso, într-un mod contrar acestor reţineri, cu privire la caracterul subsidiar al acestei acţiuni, instanţa de apel a arătat că această condiţie este îndeplinită, reclamantul neavând anterior la îndemână alte mijloace (căi) juridice spre satisfacerea pretinselor sale drepturi.

Recurenţii-pârâţi concluzionează că o atare abordare este în mod evident contradictorie, fiind incompatibile aceste statuări cu cele prin care instanţa motivează poziţia sa relativ la inadmisibilitatea actio de in rem verso.

Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., vizează încălcarea de către instanţa de apel autorităţii de lucru judecat.

Aşa cum rezultă din actele de procedură existente la dosar, încă din faţa primei instanţe pârâţii au invocat atât autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 10960/2015 pronunţată de Judecătoria Braşov, cât şi autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 12016 din 19 decembrie 2018 pronunţată de Judecătoria Braşov, în ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, prevalându-se, în ambele situaţii, de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (puterea de lucru judecat) a dispozitivului şi considerentelor fiecăreia dintre respectivele soluţii.

a) Cu privire la autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 10960/2015 a Judecătoriei Braşov, Curtea a arătat că cererea dedusă judecăţii în cauză a fost fundamentată pe faptul licit al îmbogăţirii fără justă cauză, pretenţiile solicitate de către reclamant fiind în legătură cu unitatea locativă identificată ca fiind apartamentul 2/g.

În continuare, instanţa de apel a preluat constatările primei instanţe, în sensul că reclamantul nu a mai învestit anterior o altă instanţă cu o acţiune întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, nefiind astfel îndeplinite condiţiile triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză între procesele soluţionate definitiv şi cel declanşat ulterior.

Recurenţii-pârâţi subliniază că nu au susţinut şi nu susţin că există triplă identitate de părţi, obiect si cauză între respectivele cauze. Ceea au invocat ca apărare este efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 10960 din 12 noiembrie 2015 şi a sentinţei civile nr. 12016 din 19 decembrie 2018.

Curtea a reţinut că, în ipoteza efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu este necesară tripla identitate, însă, dacă instanţa a dezlegat într-un proces anterior anumite aspecte litigioase dintre părţi, acestea nu mai pot fi reanalizate de către o instanţă de judecată, investită ulterior cu soluţionarea unor chestiuni litigioase. Plecând de la acest raţionament corect, concluzia Curţii nu este însă la fel de justă şi legală. În acest sens, instanţa de apel a reţinut că statuările instanţei din dosarul civil nr. x/2011, chiar cele în legătură cu edificarea apartamentului 2/g, "nu pot fi scoase din contextul strict al instituţiei juridice analizate, respectiv al accesiunii imobiliare artificiale, pentru a li se atribui, prin efectul pozitiv al lucrului judecat, valenţe în cadrul altei instituţii juridice."

Recurenţii-pârâţi apreciază ca fiind criticabilă această abordare a instanţei de apel, de vreme ce, în virtutea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, ceea ce s-a statuat anterior cu privire la actele, faptele şi raporturile juridice dintre părţi nu poate fi contrazis, indiferent dacă cele statuate se regăsesc în considerentele sau în dispozitivul hotărârii judecătoreşti.

Contrar opticii primei instanţe, preluate şi de instanţa de apel, argumentele şi statuările reţinute de către instanţele ce au soluţionat cauzele anterioare pot şi trebuie impuse în prezenta cauză, pentru că, deşi au fost redactate în contextul analizării unor alte chestiuni de drept (accesiune imobiliară, şi nu îmbogăţire iară justă cauză), ele au legătură cu solicitările formulate în prezenta cauză, cu atât mai mult cu cât aspectele de fapt ce constituie premisa formulării acţiunii sunt similare cu cele pe care reclamantul le-a avut în vedere la promovarea litigiilor similare.

Considerentele şi dezlegările date de instanţa de judecată în dosarul civil nr. x/2011, ce conduc la concluzia neechivocă a needificării de către reclamant a apartamentului 2/g, nu pot fi calificate sub nicio formă ca fiind supraabundente, în sensul celor reţinute de către Curtea de Apel Braşov, în contextul în care, prin cererea incidentală formulată de către A. în respectiva cauză, acesta a susţinut că imobilul a cărui contravaloare se solicită a fost edificat în întregime de el în cursul anilor 1997 şi 1998, conform autorizaţiei de construire nr. x din 19 mai 1997. Prin aceeaşi cerere, reclamantul a arătat că procedat, prin supraetajare, la edificarea noii unităţi locative.

În tot acest context, având în vedere cererile şi susţinerile formulate chiar de reclamant în respectivul dosar, considerentele referitoare la needificarea de către acesta a apartamentului 2/G sunt decisive ori cel puţin decizorii, întrucât acestea susţin dispozitivul hotărârii şi, totodată, constituie dezlegări ale unor chestiuni invocate de părţi şi care sunt de natura să influenţeze raporturile juridice dintre acestea.

Mai mult, cu privire la petitul din cererea reconvenţională formulată de către A. privind constatarea dreptului său de proprietate cu privire la apartamentul 2/G, instanţa a reţinut că din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă faptul că apartamentul 2/G a fost construit de către A.. Prin sentinţa civilă nr. 10960 din 12 noiembrie 2015 a Judecătoriei Braşov s-a statuat cu putere de lucru judecat că numitul A. nu a construit imobilul a cărui contravaloare o solicită.

Aşadar, aspectele de fapt şi cvasi-maioritatea aspectelor de drept ce fac obiectul prezentului litigiu, au fost dezbătute şi tranşate în dosare anterioare, şi astfel, considerentele şi dispozitivul respectivelor hotărâri, intrate sub autoritate (putere) de lucru judecat, produc efecte şi în prezenta cauză.

Ceea ce s-a statuat anterior, cu privire la actele, faptele şi atitudinea culpabilă (de rea-credinţă) a reclamantului nu poate fi contrazis, indiferent dacă cele statuate se regăsesc în considerente sau în dispozitiv.

Argumentele şi statuările reţinute de către instanţele care au soluţionat cauzele anterioare pot şi trebuie impuse în prezenta cauză, pentru că, deşi au fost redactate în contextul analizării unor altor chestiuni de drept (accesiune imobiliară, şi nu îmbogăţire tară justă cauză), ele au legătură cu solicitările formulate în cauză, cu atât mai mult cu cât aspectele de fapt ce constituie premisa formulării acţiunii sunt similare cu cele pe care reclamantul le-a avut în vedere la promovarea litigiilor similare.

Prin sentinţa civilă nr. 10960/2015, Judecătoria Braşov a respins cererea reconvenţională. Prin această hotărâre, Judecătoria Braşov a stabilit cu putere de lucru judecat că reclamantul nu are niciun drept, real sau de creanţă, asupra imobilului înscris în CF nr. x Braşov, sub nr. top x totul per VII, identificat ca apartament nr. 2/g, ce face obiectul prezentei acţiuni.

Având în vedere că argumentele din prezenta cauză sunt identice cu cele de care reclamantul s-a folosit în dosarul civil nr. x/2011, este evident că dezlegările de fapt şi de drept şi, în general, sentinţa civilă nr. 10960/12.11.2015 prin care dosarul civil nr. x/2011 a fost soluţionat, se opun cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză.

b) Autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 12016 din 19 noiembrie 2018 pronunţată de Judecătoria Braşov, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Braşov la 5 iulie 2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la achitarea contravalorii preţului achitat în considerarea Contractului de vânzare cumpărare nr. 23152 încheiat la data de 20.10.1997.

Prin sentinţa civilă nr. 12016 din 19 decembrie 2018, Judecătoria Braşov a respins acţiunea ca prescrisă.

Astfel, s-a statuat cu putere de lucru judecat că dreptul material la acţiunea în pretenţii în legătură ori decurgând din situaţia imobilului a cărui contravaloare se solicită prin prezenta acţiune, este prescris.

Încălcarea autorităţii de lucru judecat se materializează nu doar atunci când vin în contradicţie dispozitivele hotărârilor judecătoreşti, dar şi când contradicţia operează în ceea ce priveşte considerentele acestora în sensul negării unui lucru afirmat sau afirmării unui lucru negat asupra unor chestiuni litigioase ce au făcut obiectul dezbaterilor şi verificărilor jurisdicţionale.

Astfel, şi în respectivul litigiu instanţele investite au reţinut aplicabilitatea prevederilor Decretului nr. 167/1958, sub imperiul căruia cursul prescripţiei a început să curgă, făcând referire expresă la art. 7 din Decretul 167/1958.

Nu poate fi fixat un alt moment de început al termenului de prescripţie, al acţiunii având ca obiect valorificarea drepturilor în legătură cu acelaşi bun, cu atât mai mult cu cât, argumentele factuale ce stau la baza ambelor cereri sunt aceleaşi, adică izvorul faptic ce dă naşte dreptului la acţiune este acelaşi.

Termenul de prescripţie a început să curgă la data desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 20 octombrie 1997 încheiat între reclamant şi Statul Român, adică, la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 2803 din 05 martie 2010, pronunţată de Judecătoria Braşov, prin decizia civilă nr. 400/R din 08 aprilie 2011 a Tribunalului Braşov.

Calculând termenul general de prescripţie de 3 ani, de la data de 8 aprilie 2011 rezultă că acesta s-a împlinit la data de 8 aprilie 2014.

Prin sentinţa civilă nr. 2803 din 2010, rămasă definitivă la 8 aprilie 2011, Judecătoria Braşov a dispus admiterea în parte a acţiunii formulată de autoarea pârâţilor - D. şi continuată de pârâţii B. şi C. şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x încheiat la data de 20 octombrie 1997, între Statul Român prin RA Rial Braşov şi A., cu privire la imobilul ce face obiectul prezentului dosar.

Având în vedere că, atât pârâţii, cât şi reclamantul au avut calitatea de părţi în dosarul civil nr. x/2009, este evident că reclamantul a cunoscut atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a beneficiat de această mărire încă din data de 08 aprilie 2011 când s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de acesta cu Statul Român.

Recurenţii-pârâţi arată că anul 2011 a reprezentat momentul în care reclamantul a realizat că s-a însărăcit pierzând, ca efect al nulităţii, proprietatea asupra apartamentului. De la această dată şi până la evacuare, posesia reclamantului a devenit o simplă detenţie precară, prin prisma lipsei unui titlu de proprietate asupra imobilului.

Astfel, este lipsit de importanţă faptul că din 8 aprilie 2011, de când a rămas definitivă sentinţa civilă nr. 2803 din 2010, şi până la evacuarea sa în data de 31 octombrie 2016, în baza sentinţei civile nr. 10960/2015 din 12 noiembrie 2015, reclamantul a folosit bunul a cărui contravaloare o solicită.

Acesta avea deschisă calea acţiunii încă din 8 aprilie 2011, faptul că nu a exercitat-o în termenul defipt de lege fiind consecinţa propriei culpe în alegerea momentului şi mijlocului de urmat pentru obţinerea contravalorii imobilului ce face obiectul prezentei acţiuni.

Prin ultimul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi arată că prin considerentele hotărârii Curtea de Apel admite teza în sensul că, reclamantul a avut la îndemână alte mijloace legale în scopul satisfacerii pretenţiilor sale. Totuşi, cu ocazia analizei îndeplinii condiţiilor actio de in rem verso, instanţa de apel reţine, cu privire la caracterul subsidiar al acestei acţiuni, că acesta ar fi îndeplinit în speţă, motivând că reclamantul nu ar fi avut la îndemână alte mijlocare juridice.

Cum în speţă, reclamantul a avut la dispoziţie şi a uzat de alte mijloacele juridice pentru a-şi satisface aceleaşi pretenţii, nu se justifică folosirea acţiunii în restituire fundamentată pe îmbogăţirea fără justă cauză, aceasta fiind inadmisibilă, potrivit art. 1348 C. civ.

Titlul în baza căruia a cumpărat bunul a fost desfiinţat prin sentinţa civilă nr. 2803 din 2010 a Judecătoriei Braşov. Corelativ, în speţă, nu există o însărăcire a patrimoniului reclamantului, deoarece asupra bunului a cărui contravaloare se solicită nu are şi nu a avut niciodată un drept real, recurenţii fiind proprietarii acestuia şi, anterior, această calitate aparţinând autoarei acestora. De asemenea, având în vedere faptul că prin sentinţa civilă nr. 10960 din 12 noiembrie 2015 Judecătoria Braşov a reţinut cu putere de lucru judecat că, apartamentul 2/g nu fost construit de către A., este evident că acesta nu poate avea calitatea de însărărcit, fiind statuat definitiv că nu este nici titularul vreunui drept de creanţă faţă de recurenţi relativ la acest imobil.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul - reclamant A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea, ca nefondată, a căii de atac, cu consecinţa menţinerii hotărârii recurate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motive contradictorii relative la dezlegarea dată chestiunii prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâţilor B. şi C. la contravaloarea apartamentului nr. 2/g, situat în Braşov, judeţ Braşov, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.

În legătură cu acest apartament, a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 10960 din 12 noiembrie 2015, prin care a fost admisă acţiunea pârâţilor din prezentul litigiu şi a fost obligat actualul reclamant să le lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul. A fost respinsă, totodată, cererea reconvenţională prin care A. solicita să i se constate dreptul de proprietate asupra aceluiaşi apartament.

Contrar susţinerilor recurenţilor, sentinţa nu a rămas definitivă la 12 noiembrie 2015, data pronunţării, ci, aşa cum rezultă de pe ultima filă a acesteia, la data expirării termenului de recurs - 1 iunie 2016, niciuna dintre părţi neexercitând recursul. Prin urmare, de la 1 iunie 2016 a început să curgă termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, acesta fiind reperul temporal în raport cu care A. trebuia să aibă reprezentarea faptului că în patrimoniul său nu există dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2/g, situat în Braşov, ci doar un drept de creanţă având ca obiect contravaloarea apartamentului pe care l-a edificat din propriile resurse, dar a intrat în patrimoniul lui B. şi C..

Acelaşi sunt şi considerentele instanţei de apel în privinţa criticii referitoare la prescripţia dreptului la acţiune. Curtea de apel nu a spus că se raportează în determinarea debutului prescripţiei extinctive la sentinţa civilă nr. 2803 din 5 martie 2010, ci a arătat că aceasta a fost pronunţată în litigiul având ca obiect anularea contractului de vânzare nr. x/20.10.1997 şi că "la momentul pronunţării acestei sentinţe nu erau epuizate toate căile judiciare ce puteau fi exercitate de către reclamant în vederea obţinerii dreptului invocat." Or, epuizarea acestor căi judiciare de recunoaştere a dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. 2/g, situat în Braşov, va avea loc la momentul rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 10960 pronunţate de Judecătoria Braşov, prin care pârâţii B. şi C. au fost consideraţi titulari ai dreptului de proprietate asupra acestui apartament.

Înalta Curte observă că sentinţa civilă nr. 2803 din 5 martie 2010 a Judecătoriei Braşov a fost pronunţată într-un litigiu având ca obiect apartamentul nr. 2/d situat în Braşov, pe când sentinţa de la a cărei rămânere definitivă s-a verificat termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune a fost pronunţată într-un litigiu privitor la apartamentul nr. 2g, de la aceeaşi adresă, iar cu privire la acest apartament s-au formulat pretenţii băneşti prin prezenta acţiune. Mai mult, prin sentinţa civilă nr. 2803/2010 s-a constatat nulitatea contractului de vânzare încheiat de A. în temeiul Legii nr. 112/1995 cu privire la apartamentul nr. 2/d, pe când sentinţa civilă nr. 10960/2015 a fost pronunţată în legătură cu cererea prin care A. solicita să i se constate dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2/g.

Faţă de cele ce preced, critica recurenţilor nu este întemeiată, cererea de chemare în judecată înregistrată la 19 aprilie 2019 fiind formulată înăuntrul termenului de prescripţie a dreptului la acţiune, iar considerentele din decizia recurată nu sunt contradictorii în analiza acestui aspect, motiv pentru care nu sunt îndeplinite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

2. Sentinţa civilă nr. 12016/2018 a Judecătoriei Braşov nu are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, sub aspectul prescripţiei dreptului la acţiune.

Astfel, în litigiul finalizat prin această sentinţă, A. a chemat în judecată Statul Român pentru ca, urmare a anulării contractului de vânzare nr. x/20.10.1997 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, să fie obligat pârâtul să-i restituie contravaloarea apartamentului nr. 2/d pentru care se încheiase contractul. Drept urmare, temeiul de drept al cererii de chemare în judecată l-a constituit răspunderea contractuală pe temeiul evicţiunii.

În schimb, temeiul de drept al cererii de chemare în judecată îndreptate împotriva pârâţilor B. şi C. îl reprezintă faptul ilicit decurgând din îmbogăţirea fără justă cauză a pârâţilor în legătură cu apartamentul nr. 2/g edificat de reclamant, şi cu privire la care li s-a recunoscut dreptul de proprietate.

În acest condiţii, împrejurarea că prin sentinţa civilă nr. 12016/2018 s-a reţinut că pretenţiile reclamantului A. împotriva Statului Român, privitor la contravaloarea apartamentului nr. 2/d, sunt prescrise, nu este de natură să se impună cu autoritate de lucru judecat în analiza unui alt raport juridic, respectiv al celui dintre A. şi pârâţii B. şi C. în legătură cu apartamentul nr. 2/g, situat în acelaşi imobil.

Având în vedere cele mai sus arătate, criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

3. Acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, astfel cum a fost formulată de către reclamantul A. este admisibilă.

În analiza caracterului subsidiar în cauză al acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, prezintă relevanţă faptul că, într-adevăr cu putere de lucru judecat, prin sentinţele invocate de către recurenţi s-a reţinut că reclamantul, care a edificat din fonduri proprii apartamentul nr. 2/g situat în Braşov, nu poate fi recunoscut drept proprietar al acestuia.

În condiţiile în care, între reclamant şi pârâţi nu există niciun raport juridic contractual sau delictual cu privire la acest apartament, reclamantul nu are împotriva acestora niciun alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii patrimoniale suferite prin faptul edificării unui imobil cu privire la care nu i s-a recunoscut dreptul de proprietate. Împrejurarea că, în legătură cu apartamentul din prezentul litigiu, A. s-a îndreptat împotriva altor pârâţi, dar în baza altor temeiuri de drept, nu este de natură să extindă şi asupra pârâţilor B. şi C. considerentele prezentate de instanţe cu privire la acele temeiuri de drept.

Prin urmare, este îndeplinită condiţia de admisibilitate a acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, vizând caracterul subsidiar al acesteia, astfel cum este reglementată de art. 1348 C. civ.

În aceste condiţii, criticile formulate de recurenţi nu întrunesc cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. În cauză sunt îndeplinite cerinţele art. 1345 C. civ. conform căruia, cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri.

Înalta Curte reţine că, de vreme ce s-a stabilit că apartamentul nr. 2/g nu exista la momentul la care imobilul situat la adresa din Braşov, a fost preluat de stat de la autoarea pârâţilor, şi nici la nivelul anului 1994, când aceasta a exercitat acţiunea de revendicare a imobilului, fiind edificat de către reclamant în cursul anului 1997, faptul că în prezent apartamentul este în patrimoniul pârâţilor, neimputabil acestora în raport cu reclamantul, conduce la concluzia că a avut loc o mărire a patrimoniului pârâţilor cu acest apartament, corelativ cu însărăcirea reclamantului. Prin urmare, în mod corect instanţele de fond i-au obligat la despăgubiri către reclamant.

Susţinerea recurenţilor, în sensul că nu există o însărăcire a patrimoniului reclamantului, deoarece acesta nu a avut niciodată un drept real asupra apartamentului nr. 2/g nu poate fi primită, ea constituind în realitate chiar un argument împotriva criticilor formulate de aceştia în privinţa îndeplinirii cerinţei caracterului subsidiar al acţiunii pe care reclamantul o are împotriva pârâţilor. În condiţiile în care recurenţii nu au probat că apartamentul nr. 2/g ar fi fost preluat de stat de la autoarea lor, edificarea acestuia de către o altă persoană şi existenţa apartamentului în patrimoniul lor fiind certitudini, înseamnă că patrimoniul lor a cunoscut o sporire în dauna patrimoniului celui care a edificat apartamentul. Şi cum s-a dovedit că A. este cel care a construit acest apartament, acestuia trebuie să i se acopere pierderea patrimonială suferită.

Având în vedere cele mai sus arătate, criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat

În condiţiile art. 453 C. proc. civ., recurenţii vor fi obligaţi la cheltuieli de judecată către intimat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 1159/AP din 7 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Obligă pe recurenţii-pârâţi B. şi C. la plata sumei de 3.000 RON către intimatul-reclamant A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie 2022.