Delictual liability for loss of use of restituted property: appeal dismissed and damages ordered

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2022

Asupra recursului civil de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la 25.02.2019, pe rolul Tribunalului Bucureşti, sub nr. x/2019, astfel cum a fost modificată sub aspectul cuantumului pretenţiilor, subsecvent depunerii la dosar a raportului de expertiză, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 317.260 RON, reprezentând contravaloarea actualizată şi indexată a lipsei de folosinţă calculată pe ultimii 3 ani, respectiv de la 21.02.2016 şi pană la 20.02.2019 (data formulării cererii de chemare în judecată) pentru imobilul din Mun. Bucureşti, format din teren în suprafaţa de 120.37 mp şi construcţia tip B (P+P+l), cu excepţia apartamentului nr. x vândut în baza Legii nr. 112/1995, construcţie din care parterul reprezintă spaţiu comercial cu suprafaţă construită de 170,18 mp şi suprafaţă utilă de 141,82 mp şi apartamentul nr. x cu trei camere, în suprafaţă utilă 79,51 mp, suprafaţă construita desfăşurată totala fiind de 249,69 mp, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul a învocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind pretenţiile pe termenul de 10 ani raportat la art. 705 C. proc. civ..(cu argumentul că termenul de prescripţie se calculează începând cu data la care reclamantei i s-a încălcat dreptul de proprietate, adică începând cu 2007), invocă faptul că cererea nu este scutită de plata taxei judiciare de timbru (fiind o acţiune în pretenţii), iar pe fond arată că, în sarcina sa, nu poate fi reţinută fapta ilicită constând în nepredarea imobilului, întrucât această atribuţie revine unei alte instituţii, Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar.

2. Hotărârea pronunţată, în primă instanţă, de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 817/10.07.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a admis acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, astfel cum a fost precizată sub aspectul cuantumului pretenţiilor, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 317.260 RON reprezentând c/val lipsei de folosinţă, pentru perioada 21.02.2016 - 20.02.2019, pentru imobilul din Municipiul Bucureşti, format din teren - 120.37 mp şi construcţia tip B (P+P+1) cu excepţia apartamentului nr. x, vândut în baza Legii 112/1995.

3. Decizia pronunţată, în apel, de curtea de apel

Prin decizia nr. 1006A din 24 iunie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respins, ca nefundat, apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva sentinţei civile nr. 817/10.07.2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General,susţinând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a formulat, în esenţă, următoarele critici:

Printr-o primă critică, recurentul susţine inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, arătând că reclamanta încearcă să eludeze, pe calea acţiunii în răspundere civilă delictuală, prevederile legislaţiei speciale. Pretinde că Dispoziţia de restituire nu a produs efecte în privinţa dobândirii dreptului de proprietate, întrucât la momentul emiterii acesteia, imobilul se afla în proprietatea altor persoane, iar acţiunea în revendicare a reclamantei a fost respinsă, stabilindu-se şi că nu are deschisă calea dreptului comun pentru obţinerea de măsuri reparatorii. Fiind aplicabile dispoziţiile legii speciale, înseamnă că reclamanta nu are deschisă calea dreptului comun nici pentru o acţiune în răspundere civilă delictuală.

Susţine recurentul şi lipsa calităţii sale procesual pasive, în contextul în care reclamanta nu este, în realitate, proprietar, deoarece Dispoziţia de restituire nu a produs efecte, fiindu-i respinsă şi acţiunea în revendicare, astfel că aceasta nu poate pretinde contravaloarea lipsei de folosinţă pentru un imobil asupra căruia nu deţine un drept de proprietate. În plus, Municipiul Bucureşti nu este cel care foloseşte imobilul.

Mai mult, Municipiul Bucureşti nu are calitate procesuală pasivă nici faţă de susţinerile reclamantei cu privire la pretinsa faptă ilicită, în sensul că ar fi lipsită de folosinţa imobilului din cauza pârâtului care ar fi încheiat contractele de vânzare-cumpărare, întrucât contractele respective nu au fost încheiate de Municipiul Bucureşti iar, pe de altă parte, Dispoziţia de restituire a fost emisă de Primarul Municipiului Bucureşti, instituţie distinctă, iar nu de către recurentul-pârât.

Printr-o altă critică, pârâtul susţine că motivarea instanţei de apel se bazează pe motive străine de natura cauzei. Arată că cererea de chemare în judecată are ca obiect obligarea pârâtului la plata unei pretinse contravalori a lipsei de folosinţă a imobilului, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală.

Analizând elementele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prima instanţă reţine fapta ilicită a pârâtului constând în lipsirea reclamantei de posibilitatea de a folosi imobilul, deşi imobilul nu se află în posesia acestuia, astfel încât, faţă de obiectul şi temeiul de drept al acţiunii, recurentul apreciază că nu poate fi reţinută în sarcina sa fapta de lipsire de folosinţă a bunului litigios.

Arată, totodată, că instanţa de apel, în vederea reţinerii faptei ilicite imputate, a arătat că că pârâtul ar fi vândut, pe parcursul procedurii administrative, părţi din imobil, cu încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Pretinde că aceste considerente sunt străine de natura cauzei, în contextul în care, în speţă, se invocă răspunderea civilă delictuală, pentru presupusa lipsă de folosinţă a reclamantei, aferentă perioadei 21.02.2016 - 21.02.2019.

O altă critică se referă la încălcarea autorităţii de lucru judecat, din perspectiva chestiunilor dezlegate în litigiile purtate anterior în legătură cu situaţia din prezenta cauză.

Arată că, în litigiile anterioare, s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, împrejurarea că încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a fost realizată cu respectarea dispoziţiilor legale, iar în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, s-a statuat că textele normative nu erau în vigoare şi, prin urmare, nu puteau fi aplicabile. Consideră, aşadar, că instanţa de apel nu putea reţine fapta ilicită imputată sub argumentaţia că pârâtul, pe parcursul procedurii administrative, ar fi încheiat contracte de vânzare-cumpărare cu încălcarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, respingerea acţiunii în revendicare, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010, constituie o confirmare, cu autoritate de lucru judecat, a faptului că reclamanta nu a dobândit proprietatea asupra imobilului. Or, prin decizia recurată, prin care recurentul-pârât a fost obligat la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului către un neproprietar, se încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în cadrul acţiunii în revendicare.

Totodată, prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2010, instanţele au reţinut, cu autoritate de lucru judecat, faptul că reclamanta avea deschisă calea contestării Dispoziţiei de restituire, cale pe care reclamanta nu a urmat-o. Or, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut, cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, pretinsa îndeplinire a condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale a pârâtului, apreciind că fapta ilicită ar consta în lipsirea de folosinţă din cauza pretinsei încheieri a contractelor de vânzare-cumpărare cu încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Un alt motiv de recurs semnalat vizează soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, prin raportare la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2500 alin. (1), art. 2517 şi art. 2528 alin. (1) C. civ.

Având în vedere că părţile din imobil fuseseră înstrăinate anterior restituirii acestora către reclamantă, recurentul-pârât apreciază că reclamanta a cunoscut, încă de la momentul restituirii, pretinsa încălcare a dreptului său de proprietate, faptul că părţile din imobil erau în proprietatea altor persoane, care exercitau în mod public dreptul de proprietate. Consideră recurentul că, de la acel moment, reclamanta a cunoscut sau, cel puţin, trebuia să cunoască, presupusa pagubă, precum şi persoanele care folosesc imobilul. În acest context, apreciazăcă nu poate fi reţinut că pretinsele pagube pe care le-ar fi suferit reclamanta, ca urmare a folosirii imobilului de alte persoane, ar fi fost unele eventuale ci, dimpotrivă, pretinsa pagubă are caracter cert de la acel moment.

Susţine că prescripţia a început să curgă la momentul pretinsei încălcări a dreptului de proprietate al reclamantei, recunoscut de aceasta ca fiind cu mai mult de 12 ani în urmă. Astfel, în cazul reclamantei, s-a născut un singur drept la acţiune şi a curs un singur termen de prescripţie, termen care s-a împlinit la 3 ani de la emiterea Dispoziţiei de restituire. Faptul că reclamanta nu a atacat, în condiţiile legii, Dispoziţia de restituire, nu determină amânarea începerii curgerii termenului de prescripţie şi nu îi dă dreptul să pretindă, după 12 ani, că ar fi prejudiciată prin lipsirea de folosinţa imobilului.

Faţă de aceste aspecte, instanţa de apel a considerat, în mod greşit, cu încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul 167/1958 şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2500 alin. (1), art. 2517, art. 2528 alin. (1) C. civ. că, în speţă, ar fi fost vorba despre pagube viitoare, astfel că prescripţia pentru perioada 21.02.2016-21-09.02.2019 ar fi început să curgă la data de 21.02.2016, când prejudiciul ar fi dobândit caracter cert, prin continuarea acţiunii pârâtului de lipsire a reclamantei de folosinţa imobilului.

În plus, arată că instanţa de apel a înlăturat greşit aplicabilitatea dispoziţiilor art. 705 C. proc. civ., motivat de faptul că reclamanta nu ar deţine un titlu executoriu, ci ar fi formulat prezenta cerere tocmai pentru a obţine un astfel de titlu. Consideră că, în realitate, reclamanta deţine un titlu executoriu, reprezentat de Dispoziţia de restituire.

Un ultim motiv de recurs, vizează încălcarea şi aplicarea greşită a legii cu privire la îndeplinirea condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale.

Se arată că, în speţă, actele de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul litigios au fost încheiate anterior emiterii Dispoziţiei de restituire, de către Consiliul Local Sector 2 şi B. S.A., în calitate de vânzători, iar nu de către recurentul-pârât, fiind reţinut greşit, prin decizia recurată, că Municipiul Bucureşti ar fi înstrăinat acele părţi din imobil.

Consideră că nu poate exista o faptă ilicită a pârâtului în cadrul unei acţiuni în răspundere civilă delictuală pentru contravaloarea lipsei de folosinţă, în contextul în care reclamanta nu are un drept de proprietate dobândit prin Dispoziţia de restituire. Nu poate fi reţinută fapta ilicită constând în lipsirea de folosinţă a imobilului, întrucât nu este cel care posedă imobilul, întrucât de la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, 2003, respectiv 2004, părţi din imobil sunt în posesia proprietarilor acestora, context în care s-a reţinut eronat, în sarcina pârâtului, existenţa unei fapte ilicite.

Arată că nu este cel care a încheiat contractele de vânzare-cumpărare, iar perfectarea acestor contracte nu are legătură cu pretinsa lipsă de folosinţă a imobilului. Instanţa a fost învestită cu o acţiune în antrenarea unei răspunderi civile delictuale pentru o lipsă de folosinţă a imobilului, iar nu în prezenţa unei acţiuni vizând anularea/constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare. Astfel, fapta ilicită reclamată, determinată de folosinţa imobilului de către pârât, nu se verifică în speţă. Oricum, dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în speţă, în cazul contractelor de vânzare cumpărare, nefiind în vigoare la momentul încheierii acestor contracte.

Reluând aceleaşi argumente, recurentul-pârât arată că nu sunt îndeplinite nici celelalte condiţii pentru atragerea răspunderii civile delictuale, existenţa prejudiciului, legătura de cauzalitate şi vinovăţia.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că, în ceea ce priveşte criticile vizând inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată şi lipsa de responsabilitate cu privire la emiterea dispoziţiilor de restituire sunt inadmisibile, fiind invocate omisso medio, pentru prima oară în faţa instanţei de recurs.

Recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor şi admiterea recursului.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate evocate şi dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte va constată că recursul declarat este nefondat, având în vedere considerentele care succed:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că exercitarea căilor de atac are ca efect punerea în mişcare a controlului judiciar îndeplinit de instanţele superioare asupra hotărârilor instanţelor ierarhic inferioare şi este guvernată de principiul legalităţii căilor de atac, prevăzut şi de art. 129 din Constituţie, care se referă la elemente precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care acestea se exercită.

Obiectul şi cauza recursului constă în hotărârea ce se atacă şi, respectiv, motivele de nelegalitate a hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare şi, care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul, cât şi recursul sunt exercitate de aceeaşi parte, iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel.

Aceasta este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, în raport de exigenţele devoluţiunii din apel - şi anume, ca judecata să fie limitată la ceea ce a fost apelat - în recurs pot fi formulate doar critici care vizează aspectele ce au fost invocate în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie deoarece, în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor, să fie analizate pentru prima oară de instanţa de recurs, în contextul în care art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. se opune unei astfel de judecăţi.

Astfel, în cauză, relativ la excepţia privind inadmisibilitatea acţiunii şi cea privind lipsa calităţii procesuale pasive, invocate de recurent în recurs, Înalta Curte reţine că aceastea, deşi constituie excepţii absolute, nu au fost invocate de pârâtul-recurent în faţa primei instanţe. Astfel, hotărârea primei instanţe a fost atacată cu apel, în cadrul căruia pârâtul, deşi a avut posibilitatea, nu a invocat excepţiile respective. Cale de atac exercitată a fost respinsă, ca nefondată şi, deşi hotărârea din apel este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în cadrul acesteia pârâtul nu mai este în drept să invoce excepţiile de ordine publică, întrucât se opun dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., în conformitate cu care "motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) din Cod nu vor putea fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Cum excepţiile de inadmisibilitate şi cea privind lipsa calităţii procesuale pasive nu au făcut obiectul apelului, nu mai pot fi invocate direct în recurs fiind, aşadar, formulate omisso medio.

În ceea ce priveşte critica fundamentată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1), pct. 7 C. proc. civ., care se referă la încălcarea autorităţii lucrului judecat, Înalta Curte reţine că această critică deşi este invocată direct în recurs, excepţia poate fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs, acest motiv de casare fiind unul de ordine publică, întrucât normele referitoare la autoritatea lucrului judecat a unei hotărâri judecătoreşti sunt imperative. Ca efect al admiterii excepţiei, părţii i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată, astfel cu se stipulează în art. 432 C. proc. civ., ceea ce semnifică, cu alte cuvinte, că principiul non reformatio in pejus nu funcţionează în cazul reţinerii autorităţii lucrului judecat.

Punctul 7 al art. 488 C. proc. civ. se referă, de de o parte, la încălcarea autorităţii de lucru judecat, ce vizează funcţia negativa a lucrului judecat, prevăzută în art. 431 alin. (1) din acelaşi cod, potrivit căruia o acţiune nu poate fi judecată, în mod definitiv, decât o singură dată, fiind interzisă reluarea judecăţii, în condiţiile identităţii de părţi, obiect şi cauză. În caz de admitere a unui asemenea motiv de recurs, soluţia prevăzută de art. 497 C. proc. civ. este cea a casării, cu consecinţa finală a respingerii acţiunii, ca inadmisibilă.

Cazul de casare se referă şi la ipoteza în care se invocă nerespectarea efectului pozitiv al lucrului judecat, constând în tranşarea, într-un alt dosar, a unei chestiuni litigioase care are legătură cu procesul pendinte, efect reglementat în art. 431 alin. (2) C. proc. civ.. Aşadar, invocarea aspectului pozitiv al lucrului judecat are în vedere natura probatorie a hotărârii din primul proces, care a rezolvat, în mod definitiv, chestiunea relevantă pentru litigiul ulterior, interesând soluţia pe fond ce se va da în cel din urmă şi, ca arare, într-o asemenea ipoteză, nu se pune problema ca, între cele două procese, să existe identitate de părţi, obiect şi cauză, astfel încât să devină operantă funcţia negativă a lucrului judecat, cu consecinţa respingerii acţiunii, ca inadmisibilă, ci valorificarea în litigiul pendinte, sub aspect probator, a dezlegării definitive date în primul proces.

Examinând susţinerile recurentului din perspectiva existenţei autorităţii lucrului judecat, Înalta Curte reţine că tripla identitate de obiect, părţi şi cauză nu se verifică în cauză în raport de sentinţa civilă nr. 1917/26.10.2012, pronunţată în dosarul nr. x/2010, definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 106A/11.04.2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, respectiv decizia nr. 5359/20.11.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

În ceea ce priveşte obiectul cererii şi cauza acţiunii în pretenţii, înţeleasă ca situaţie de fapt calificată juridic, se observă că acestea nu sunt identice cu cele din cererea în pretenţii promovată şi respinsă, definitiv şi irevocabil, în dosarul nr. x/2010. Astfel, cererea soluţionată în dosarul anterior a vizat obligarea Municipiului Bucureşti la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru imobilul construcţie preluat abuziv, astfel că obiectul material al pretenţiilor reclamantei din cauza anterioară nu a fost reprezentat de echivalentul prejudiciului încercat de lipsa de folosinţă, obiectul acestora fiind dat de contravaloarea imobilului pentru care reclamantei A. căreia i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptăţită, pretenţiile formulate fiind solicitate ca măsură reparatoriei pentru bunul preluat abuziv.

Or, prin demersul judiciar de faţă reclamanta a solicitat obligarea recurentului-pârât Municipiul Bucureşti la plata lipsei de folosinţă, calculată pe ultimii 3 ani anterior formulării cererii, pentru imobilul ce i-a fost restituit în natură prin Dispoziţia nr. 6533/05.10.2006, fundamentul juridic al acţiunii de faţă fiind cel al răspunderii civile delictuale, reglementat de dispoziţiile dreptului comun, respectiv dispoziţiile art. 1349 şi 1357 C. civ.

Aşadar, obiectul şi cauza celor două acţiuni civile separate nu sunt identice, în raport de elementele de fapt şi de drept ale cererilor succesive de chemare în judecată, situaţie în care nu se poate reţine efectul negativ al autorităţii lucrului judecat .

Pe de altă parte, după cum s-a arătat, art. 488 pct. 7 C. proc. civ. se referă, generic, la autoritatea de lucru judecat, ca efect al hotărârii judecătoreşti, astfel încât problema punctată de recurent pune în discuţie şi încălcarea autorităţii de lucru judecat sub aspectul funcţiei sale pozitive, chestiune ce se regăseşte în art. 431 alin. (2).

Din această perspectivă, se vădeşte a fi nefondată şi susţinerea recurentului-pârât care se referă la încălcarea, de către instanţa de apel, a unei chestiuni tranşate definitiv, într-un proces anterior, care are legătură cu soluţionarea litigiului de faţă, deci la nerespectarea dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Instanţa de apel nu a negat statuările obligatorii ale sentinţei civile nr. 1917/26.10.2012, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 106A/11.04.2013 a Curţii de Apel Bucureşti şi decizia nr. 5359/20.11.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă ci, dimpotrivă, hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2010 au fost avute în vedere în exercitarea controlului judiciar din perspectiva îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, în raport de situaţia de fapt reţinută în cauză.

Astfel, din perspectiva examinării faptei ilicite imputate, instanţa de apel a reţinut că reclamanta are calitatea de proprietar al imobilului situat în Bucureşti, Maica Domnului, nr. 48A, sector 2 (cu excepţia apartamentului nr. x, vândut în baza Legii nr. 112/1995), conform Dispoziţiei nr. 6533/05.10.2006 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, modificată prin Dispoziţia nr. 7960/11.05.2007 şi a certificatului de moştenitor nr. x/14.10.2014, dar nu se poate bucura de prerogativa folosinţei spaţiului de la parterul imobilului şi a ap. 2 de la etajul 1, aceste spaţii fiind înstrăinate de pârâtul Municipiul Bucureşti, în timpul procedurii administrative derulate în baza Legii nr. 10/2001.

Instanţa de apel a avut în vedere că, prin sentinţa civilă nr. 6784/16.10.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017, acţiunea reclamantei A., având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.09.2004 privind spaţiul comercial de la parterul imobilului situat în Bucureşti, Maica Domnului, nr. 48A, a fost respinsă, fiind reţinut că S.C. Severin S.R.L. a fost de bună-credinţă la încheierea contractului, neavând cunoştinţă de existenţa notificării de retrocedare, întrucât Primăria Municipiului Bucureşti, prin adresele nr. x/06.01.2003, nr. y/22.12.2003 şi nr. 3077/14.01.2004 a comunicat că nu există notificări în baza Legii nr. 10/2001.

Totodată, în raţionamentul expus în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a valorificat efectul pozitiv al lucrului judecat ataşat deciziei civile nr. 106A/11.04.2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, în dosarul nr. x/2010, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 5359/20.11.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin care a fost respinsă cererea reclamantei privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, la valoarea de piaţă, pentru imobilul litigios.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel nu a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., întrucât pretenţiile soluţionate în cadrul dosarul nr. x/2010 nu au fost fundamentate pe o culpă a pârâtului, iar pretenţiile respective nu au fost solicitate drept echivalentul daunelor produse de imposibilitatea punerii în executare a dispoziţiei de restituire în natură, ci ca măsură reparatorie, prin echivalent, pentru imobilul preluat abuziv.

Or, faţă de cadrul procesual al învestirii şi având în vedere că acţiunea reclamantei nu a fost concepută ca una în antrenarea răspunderii cilile delictuale a Municipiului Bucureşti, Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia civilă nr. 106A/11.04.2013, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 5359/20.11.2013, au reţinut că cererea reclamantei tinde la obţinerea unui drept, respectiv acela de a fi despăgubită valoric, în alte condiţii decât cele stabilite de legislaţia specială în material imobilelor preluate abuziv de către stat. Acesta este contextul în care cererea reclamantei în despăgubiri, formulată pe calea dreptului comun, a fost respinsă.

Faptul că, în examinarea faptei ilicite imputate, prin decizia recurată, s-a reţinut că reclamanta nu se poate bucura de atributul folosintei bunului restituit în natură, întrucât imobilul ar fi fost înstrăinat în timpul procedurilor administrative, sens în care instanţa de apel a făcut referire şi la art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu are semnificaţia unei încălcări a statuărilor din cuprinsul sentinţei civile nr. 1917/26.10.2012 a Tribunalului Bucureşti, pronunţate în dosarul nr. x/2010, prin care instanţa a reţinut legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare.

Examinând considerentele deciziei recurate se observă că instanţa de apel nu procedat la examinarea legalităţii încheierii contractelor de vânzare-cumpărare de către Primăria municipiului Bucureşti, în privinţa imobilului litigios, controlul judiciar fiind realizat în limitele cadrului procesual, raportat la caracterul devolutiv al acestei căi de atac, ce presupune o veritabilă reeditare a judecăţii sub toate aspectele criticate.

Faptul că, în analizarea condiţiei răspunderii civile delictuale referitoare la existenţa faptei ilicite, instanţa de apel a făcut referire şi la art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, acest lucru nu semnifică faptul că motivarea deciziei se bazează numai pe motive străine de natura pricinii, pentru a atrage ipoteza cazul de casare înscris în art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., evocat de recurent.

În realitate, din raţionamentul judiciar expus se observă că trimiterea la art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu se circumscrie într-un considerent decisiv ori unul decizoriu sau cu valoare decizională, deoarece - în raport cu verificarea condiţiei referitoare la existenţa faptei ilicite imputate pârâtului - acesta se vădeşte a fi un considerent supraabundent, ce nu contribuie la rezolvarea chestiunii litigioase şi nu influenţează în niciun fel soluţia adoptată, neavând legătură directă cu soluţionarea cauzei. Fiind, aşadar, un element ce excedează raţionamentului care a fundamentat soluţia pronunţată de instanţa de apel, cazul de casare evocat nu poate fi reţinut ca incident.

În ce priveşte critica referitoare la greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului de a solicita lipsa de folosinţă, aceasta va fi verificată din perspectiva cazului de casare înscris în art. 488 alin. alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât se referă la modul în care au fost aplicate dispoziţiile de drept substanţial privind prescripţia extinctivă.

Susţinerile recurenţilor se vădesc a fi nefondate şi nu pot conduce la reţinerea cazului de casare sus evocat.

Or, plecând de la premisa că acţiunea dedusă judecăţii este o acţiune în repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită şi că daunele materiale solicitate în cauză sunt aferente încălcării dreptului de folosinţă a imobilului proprietatea reclamantei, se poate observa că dreptul subiectiv civil valorificat în cauză se circumscrie unui drept de creanţă, evaluabil în bani, având o natură patrimonială.

În materia angajării răspunderii civile delictuale este aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani, care începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia ori putea să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, regulă reglementată, similar, de către legiuitor atât prin Decretul nr. 167/1958, cât şi prin C. civ. actual.

Din perspectiva examinării prescripţiei dreptului material la acţiune, pe lângă stabilirea duratei termenului de prescripţie (aspect necontestat în cauză) şi a momentului de început a cursului termenului de prescripţie.

În cazul imposibilităţii exercitării atributului folosinţei bunului, proprietarul poate solicita despăgubiri, iar prescripţia dreptului la acţiune, deşi a început să curgă la momentul obstrucţionării dreptului de folosinţă şi a cunoaşterii acestui fapt de către proprietar, nu poate fi considerată împlinită în termenul defipt de lege din cauza atingerii continue aduse dreptului de proprietate.

În cauză, pe baza situaţiei de fapt stabilită, instanţele fondului au reţinut că specificul faptei imputate pârâtului este dat de caracterul continuu al acesteia, derulându-se pe parcursul unei perioade lungi de timp, care a avut drept consecinţă prejudicierea continuă a reclamantei, iar faptul cauzator de prejudiciu a subzistat şi la momentul promovării prezentei acţiuni.

Cum acţiunea ilicită continuă cauzatoare de prejudicii, constând în lipsirea proprietarului de folosinţa bunului său presupune existenţa unei acţiuni unice, ce se prelungeşte în timp, caracterul continuu al faptului ilicit imputat fiind existent şi la momentul sesizării instanţei, rezultă că instanţa de apel a identificat corect momentul de la care termenul de prescripţie a început să curgă, prin raportare la perioada în care reclamanta s-a aflat în imposibilitatea exercitării atributului folosinţei bunului său ţinând cont, evident, de data introducerii acţiunii. În acest context, s-a reţinut corect, prin decizia atacată, că termenul de prescripţie nu era împlinit la data sesizării instanţei.

Nici susţinerea recurentului privind greşita înlăturare a dispoziţiilor art. 705 C. proc. civ. nu poate fi primită.

Norma la care recurentul face referire este una de aplicare a regulilor prescripţiei extinctive în faza executării silite. Este cunoscut, ca regulă generală, că dreptul creditorului de a cere executarea silită se prescrie în termenul general de prescripţie de 3 ani, însă, prin norme speciale, pot fi stipulate şi alte termene de prescripţie, astfel cum este şi cel instituit prin art. 705 C. proc. civ. care reglementează termenul de 10 ani, pentru titlurile emise în materia drepturilor reale.

Or, în cauză, dispoziţiile înscrise în art. 705 C. proc. civ. nu sunt incidente, întrucât reclamanta nu deţine un titlu executoriu în legătură cu despăgubirile solicitate, acestea constituind dreptul subiectiv dedus judecăţii în cauza de faţă, aspect reţinut corect prin decizia recurată.

Printr-un ultim motiv de recurs, fundamentat pe art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ., din perspectiva neîndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Criticile recurentului, deşi susceptibile de încadrare în cazul de casare evocat, nu sunt întemeiate.

Examinând susţinerile formulate, în raport de situaţia de fapt stabilită pe baza probatoriului administrat de instanţele fondului, Înalta Curte va reţine corecta aplicare a dispoziţiilor legale în analizarea condiţiile înscrise în art. 1349 C. civ. pentru a fi reţinută în sarcina pârâtului-recurent răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită imputată.

În prezentul proces, instanţa de apel a stabilit că reclamanta A. are, în mod neîndoielnic, un bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că prin Dispoziţia nr. 6533/05.10.2006 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, modificată prin Dispoziţia nr. 7960/11.05.2007 s-a dispus restituirea către aceasta şi către fratele său, al cărei moştenitor este, a imobilului situat în Bucureşti, cu excepţia apartamentului nr. x, astfel încât imposibilitatea intimatei de a intra în folosinţa bunului său constituie o lipsire a acesteia de unul din atributele dreptului său de proprietate.

În esenţă, concluzia instanţei de apel a avut în vedere următoarea situaţie de fapt:

- prin notificarea nr. x/14.03.2001, transmisă Primăriei Municipiului Bucureşti, prin intermediul executorului judecătoresc, reclamanta A. şi fratele său, C. au solicitat acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru imobilului situat în Bucureşti, preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.

- pe parcursul derulării procedurii administrative, Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar S.C B. S.A, a înstrăinat ap. 2, situat la etajul 1 al imobilului din Bucureşti, soţilor D. şi E., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/14.02.2003, încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Totodată, Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar Consiliul Local al Sectorului 2 a înstrăinat societăţii comerciale Severin S.R.L, spaţiul comercial situat la parterul imobilului, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/16.09.2004, încheiat conform Legii nr. 550/2002.

- prin Dispoziţia nr. 6533/05.10.2006 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, modificată prin Dispoziţia nr. 7960/11.05.2007 s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea reclamante A. şi a fratelui său, C., imobilul situat în Bucureşti, format din construcţie tip B (pivniţă+P+E+pod), cu excepţia apartamentului vândut în baza Legii nr. 112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1996, situat la etajul 1, cu cota de teren aferentă în suprafaţă de 29,63 mp şi teren în suprafaţă de 120,37 mp din suprafaţa totală de 150 mp, cu respectarea dreptului de acces pentru ceilalţi coproprietari.

- la data de 14.06.2007, Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar a întocmit protocolul nr. 11460/2007 privind predarea către reclamanta A. a imobilului situat în Bucureşti, cu excepţia apartamentului nr. x, vândut în baza Legii nr. 112/1995.

Tot sub aspectul situaţiei de fapt relevante, instanţa de apel a mai reţinut şi următoarele:

- acţiunea Municipiului Bucureşti având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.09.2004 privind spaţiul comercial de la parterul imobilului situat în Bucureşti, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. x.10.2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II a contencios administrativ şi fiscal, reţinându-se că S.C Severin S.R.L a fost de bună-credinţă la încheierea contractului, neavând cunoştinţă de existenţa notificării de retrocedare, întrucât Primăria Municipiului Bucureşti, prin adresele nr. x/06.01.2003, nr. y/22.12.2003 şi nr. 3077/14.01.2004 a comunicat că nu există notificări în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul din Bucureşti.

- pe de altă parte, acţiunea reclamantei în revendicarea imobilului litigios a fost respinsă, ocazie cu care a fost respinsă şi cererea reclamantei prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, la valoarea de piaţă, pentru imobilul construcţie din Bucureşti, astfel cum rezultă din decizia civilă nr. 106A/11.04.2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, în dosarul nr. x/2010, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 5359/20.11.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

- potrivit certificatului de moştenitor nr. x/14.10.2014 emis de F., de pe urma defunctului C., decedat la data de 11.08.2012, a rămas ca unic moştenitor reclamanta A., în calitate de soră, care a solicitat, prin demersul judiciar de faţă, antrenarea răspunderii civile delictuale a Municipiului Bucureşti, fapta imputată pârâtului fiind reprezentată de lipsirea reclamantei de posibilitatea de a folosi imobilul restituit în natură, în procedura legii nr. 10/2001.

Astfel, în raport de circumstanţele factuale particulare speţei, Înalta Curte reţine faptul că, într-adevăr, faţă de împrejurarea că în favoarea reclamantei a fost emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, Dispoziţia nr. 6533/05.10.2006, modificată prin Dispoziţia nr. 7960/11.05.2007 prin care s-a dispus restituirea în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, a imobilului situat în Bucureşti, reclamanta a dobândit calitatea de proprietar asupra imobilului litigios în sensul prevederilor art. 20 alin. (1) din Constituţie, deţinând un bun în acord cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Astfel fiind, este de considerat că reclamanta trebuie să beneficieze nu doar de simpla recunoaştere a dreptului său, ci şi de o protecţie efectivă, respectiv garantare, a acestuia în deplin acord cu prevederile constituţionale şi europene evocate în precedent.

În acelaşi timp şi ca o consecinţă necesară, faţă de împrejurarea că reclamanta, deşi recunoscută ca titular al dreptului de proprietate asupra imobilului, nu a putut intra în mod efectiv în stăpânirea bunului, cu toată stăruinţa realizată în derularea unor proceduri administrative şi jurisdicţionale, Înalta Curte reţine că există, fără echivoc, o privare a reclamantei de folosinţa bunului restituit în procedura legii de retrocedare, fiind asociată în sensul unei ingerinţe în folosinţa bunului restituit, în sensul celui de al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană, prin fapta culpabilă a pârâtului.

Astfel, este de avut în vedere că imposibilitatea reclamantei de a obţine stăpânirea de fapt asupra terenului în litigiu îşi are cauza în împrejurarea că ulterior înregistrării notificării pe care reclamanta şi fratele acesteia o formulase în anul 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru restituirea imobilului preluat abuziv şi anterior soluţionării notificării formulate, au fost perfectate în favoarea unor terţi contracte de vânzare-cumpărare, a căror legalitate a fost reţinută cu putere de lucru judecat, reclamanta fiind evinsă în cadrul acţiunii în revendicare, în cadrul căreia s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate.

Cum titlurile de proprietate ale celorlalţi dobânditori sunt nedesfiinţate, în absenţa posesiei şi a posibilităţii de a folosi imobilul litigios, reclamanta are, practic, doar scriptic calitatea de proprietar al bunului restituit, dreptul său fiind lipsit de conţinut juridic efectiv, astfel că poate fi caracterizat ca teoretic şi iluzoriu.

Aşa fiind, raportat la situaţia de fapt reţinută, rezultă că în pofida unei conduite active şi diligente şi a iniţierii şi întreţinerii unor demersuri administrative şi judiciare reclamanta se află şi în prezent, adică la circa peste 20 de ani de la introducerea notificării, conform Legii nr. 10/2001, în situaţia de a nu avea folosinţa imobilului restituit, dreptul său de proprietate, deşi recunoscut şi afirmat de autorităţi, rămânând pur scriptic, adică iluzoriu şi lipsit de orice efectivitate.

În contextul reţinut, contrar susţinerilor recurentului, nu poate fi imputat reclamantei că nu ar fi demarat proceduri jurisdicţionale suplimentare, de vreme ce aceste susţineri tind să transfere, nejustificat, în sarcina reclamantei, responsabilitatea privind lipsa de folosinţă a bunului restituit în natură, fiindu-i pretinse o serie de proceduri excesive şi împovărătoare, în situaţia în care dispoziţiile legii speciale de reparaţie instituie ca regulă, în măsura posibilităţii, restituirea în natură a bunului preluat abuziv.

De asemenea, este lipsită de relevanţă juridică şi susţinerea recurentului potrivit căreia nu ar fi cel care foloseşte imobilul şi că, astfel, nu s-ar putea atrage răspunderea sa delictuală pentru lipsa de folosinţă a imobilului. În circumstanţele speţei, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, cu referire la aspectul stabilirii elementului de vinovăţie, este irelevant faptul cine are folosinţa bunului, fiind important în examinarea condiţiilor instituite de art. 1357 C. civ. că recurentul-pârât este cel care a produs prejudiciul reclamat în cauză, prin faptul că reclamantei i s-a restituit un bun fără a i se garanta efectiv punerea în posesie şi folosinţa bunului restituit, respectiv de a i se asigura plenar exerciţiul tuturor prerogativelor dreptului de proprietate asupra bunului a cărui restituire în natură s-a dispus în temeiul legii reparatorii.

Aşadar, în circumstanţele factuale particulare speţei, se reţine că instanţa de apel a constatat judicios îndeplinirea condiţiilor pentru a se dispune antrenarea răspunderii civile delictuale a instituţiei publice - Municipiul Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 C. civ., fapta ilicită imputată pârâtului cauzând reclamantei un prejudiciu ce se impune a fi reparat.

Relativ la motivul de recurs înscris în art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte observă că acesta a fost invocat formal, întrucât deşi recurentul pretinde încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil, privind dreptul la un proces echitabil, rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, dezvoltarea criticilor formulate nu vizează şi aceste aspecte, susţinerile fiind analizate în măsura încadrării acestora în cazurile de nelegalitate examinate în precedent.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, constatând că motivele de recurs înscrise în art. 488 pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, deoarece decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, Înalta Curte urmează, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

Reţinând culpa procesuală a recurentului, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., acesta va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1200 RON, reprezentând onorariu avocat, către intimata-reclamantă A..

PENTRU ACESTEE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 1006A din 24 iunie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentul-pârât la plata sumei de 1.200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 septembrie 2022.