Vicarious Liability of the State for Head of State's Acts: Failure to Satisfy Prepuşenie Subordination and Duty-Related Act Requirements

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2022

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la 25 martie 2021 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 500.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul suferit în calitate de luptător rănit în timpul Revoluţiei din decembrie 1989.

În drept, au fost invocate prevederile art. 192, 194-195 C. proc. civ., art. 998-999, art. 1.000 C. civ. de la 1864.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş:

Prin sentinţa civilă nr. 1350 din 12 iulie 2021 pronunţată de Tribunalul Timiş, a fost respinsă excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată.

A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara:

Prin decizia nr. 308 din 25 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a fost respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1350 din 12 iulie 2021 pronunţată de Tribunalul Timiş.

4. Calea de atac declarată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 308 din 25 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, reclamanta A. a declarat recurs.

Invocând incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

A arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1000 C. civ. de la 1864 referitoare la raportul dintre comitent şi prepus, având în vedere raportul dintre un fost şef de stat şi statul pe care l-a reprezentat.

Astfel, recurenta-reclamantă a susţinut că raportul a fost tocmai invers faţă de cel reţinut de instanţa de apel, întrucât Statul Român acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte care, prin dispoziţiile sale, angrena Statul în raporturile cu terţii, în raporturile interne şi internaţionale, unde Statul Român acţiona în calitate de subiect de drept.

Prin analogie cu o societate comercială, consideră că nu se poate aprecia că doar aceasta răspunde pentru întreaga activitate infracţională presupus a fi săvârşită, iar organele sale de conducere nu vor avea vreo vină, pentru că ele doar au primit instrucţiuni de la această societate. Raportul a fost invers, Statul fiind răspunzător pentru acţiunile organului său de conducere, astfel cum un părinte răspunde pentru faptele copilului său.

A arătat că instanţa de apel a interpretat greşit că există un raport de subordonare în baza căruia Statul să poată da ordine şi instrucţiuni unui preşedinte întrucât un stat, ca subiect de drept, nu poate face acest lucru. Dacă s-ar accepta teza instanţei de apel, care a făcut o interpretare a raportului dintre stat şi preşedinte asemănătoare instanţei de fond, ar însemna să se accepte existenţa unui "for" superior, care să atribuie acestuia din urmă nişte instrucţiuni, sarcini.

Învederează că interpretarea dată de instanţa de apel raportului dintre fostul preşedinte şi Statul Român este greşită inclusiv cu privire la manifestările de condamnare publică a fostului regim comunist după căderea acestuia din 1989, în sensul că acestea nu au nicio relevanţă şi nici legile care au fost edictate cu titlu de recunoştinţă faţă de persoanele persecutate între 1945-1989.

A invocat dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., art. 19 alin. (1) C. proc. pen., art. 221 şi 224 alin. (1) C. civ., arătând că Statul Român are calitate procesuală pasivă în cauză. Contrar susţinerilor instanţei de apel, acesta este ţinut să răspundă pentru faptele fostului preşedinte, în calitate de conducător suprem, fapte ce au generat moartea şi rănirea gravă a persoanelor care au avut o implicare în evenimentele din timpul Revoluţiei Române din 1989.

5. Apărările formulate:

Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (25 martie 2021), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 21 septembrie 2022, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În esenţă, reclamanta a promovat o acţiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ. din 1864 împotriva pârâtului Statul Român pentru prejudiciul suferit ca urmare a rănirii sale la Timişoara în data de 17 decembrie 1989, urmare a evenimentelor ce au avut loc în timpul Revoluţiei Române din 1989.

Verificând îndeplinirea calităţii de comitent a Statului Român în raport de fostul preşedinte, respectiv raportul de prepuşenie pe care îl presupune răspunderea pentru fapta altuia întemeiată pe prevederile art. 1000 C. civ. din 1864, astfel cum reclamantul a înţeles în mod explicit să îşi construiască demersul judiciar, instanţa de apel a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, reţinând, în principal, că nu a existat un raport de subordonare a fostului şef suprem al statului, în condiţiile în care fostul preşedinte era reprezentantul statului care, într-un regim de tip dictatorial, nu avea prerogativa îndrumării, direcţionării şi controlării şefului său suprem.

De asemenea, a apreciat că nu se poate concepe un atare raport între actualele organisme ale Statului Român, instaurat după 1989 şi fostul preşedinte, în condiţiile în care regimul comunist a şi fost condamnat în mod public de către actualul regim politic, prin reprezentanţii săi aleşi, regim care a şi procedat la emiterea de legi speciale de reparaţie a prejudiciilor morale şi materiale suferite în perioada Revoluţiei din 1989, în semn de recunoştinţă faţă de contribuţia participanţilor la Revoluţie la înlăturarea regimului comunist, şi nu ca o consecinţă a asumării răspunderii juridice pentru prejudiciile create.

În aceeaşi măsură, a constatat că faptele ilicite ce fac obiectul cauzei nu au fost săvârşite în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate, în condiţiile în care tocmai în considerarea săvârşirii lor, cu depăşirea evidentă a atribuţiilor sale, fostul dictator comunist a fost condamnat.

Recurenta critică acest raţionament prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susţinând că raportul de subordonare invocat prin acţiune a fost invers faţă de cel reţinut de instanţa de apel, întrucât Statul Român acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte care, prin dispoziţiile sale, angrena Statul Român în raporturile interne şi internaţionale cu terţii, unde Statul Român acţiona în calitate de subiect de drept.

Critica este nefondată.

Reclamanta s-a îndreptat împotriva Statului Român cu acţiunea pendinte pentru fapta proprie a prepusului său, B., pe care l-au indicat drept persoana vinovată de represiunea armată de la Timişoara din 16 decembrie 1989, soldată cu rănirea reclamantului.

Aşa cum în mod corect a stabilit şi instanţa de apel, reclamanta nu a justificat poziţia procesuală pasivă a Statului Român, chemat să răspundă pe temeiul dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul preşedinte B..

Aceasta întrucât antrenarea răspunderii civile delictuale în considerarea dispoziţiei legale menţionate presupune, pe lângă elementele generale ale activării răspunderii civile (fapta ilicită, vinovăţie, prejudiciu, raport de cauzalitate) şi întrunirea a două condiţii specifice, respectiv, existenţa unui raport de prepuşenie şi săvârşirea faptei ilicite de către prepus în legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate.

Or, în cauză aceste condiţii nu se verifică, câtă vreme raportul de prepuşenie presupune o subordonare, supraveghere şi control asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul altuia. Fostul preşedinte, al unui regim totalitar, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent pârâtul Statul Român, nu se afla într-o asemenea poziţie de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului.

De asemenea, tot în considerarea acestei caracteristici a regimului dictatorial, nu se poate susţine că faptele săvârşite (ordonarea represiunii) erau unele în legătură cu atribuţiile ori cu scopul funcţiilor încredinţate, temei al antrenării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului este incidentă în situaţia în care între cei doi există un raport de subordonare în baza căruia prepusul săvârşeşte o faptă ilicită în exercitarea atribuţiilor încredinţate de comitent.

În speţă, în raporturile juridice între preşedinte şi stat nu poate fi reţinută existenţa celor două elemente pentru a putea fi aplicate dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ. privind răspunderea juridică pentru fapta altuia, ca răspundere juridică de drept privat, în mod corect instanţa de apel constatând că nu există, pe de o parte, un raport de subordonare ierarhică, ce poate fi asimilat raportului de prepuşenie din dreptul privat şi, pe de altă parte, că faptele imputate nu pot fi analizate în contextul unei legături cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate.

Raportul de prepuşenie reglementat de C. civ. presupune subordonare, supraveghere şi control asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul altuia. Or, fostul preşedinte, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent pârâtul Statul Român, nu se afla într-o asemenea poziţie de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului.

O dovadă în acest sens stau şi dispoziţiile art. 71 şi art. 76 alin. (1) din Constituţia României, în vigoare la data la care s-au petrecut faptele reclamate care statuau că: "Preşedintele Republicii Socialiste România este şeful statului şi reprezintă puterea de stat în relaţiile interne şi internaţionale ale Republicii Socialiste România", fiind "răspunzător faţă de Marea Adunare Naţională pentru întreaga sa activitate".

De asemenea, susţinerea recurentei în sensul că raportul de prepuşenie ar fi activ în sens opus, statul fiind cel care acţiona la ordinele fostului preşedinte, nu poate fi încadrată în teza reglementată de art. 1000 alin. (3) C. civ. întrucât răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcţionează şi în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului) şi nici nu a reprezentat fundamentul acţiunii introductive prin care în mod neechivoc reclamantul a arătat că temeiul acţiunii este angajarea răspunderii pârâtului în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul preşedinte, constând în ordonarea represiunii din decembrie 1989, în conformitate cu art. 1000 alin. (3) C. civ., şi nu pentru o faptă proprie.

Prepusul poate răspunde direct faţă de victimă atunci când e acţionat de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie (iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia şi, în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul şi sub direcţia căruia acţionează prepusul).

Pe de altă parte, reţinerea instanţei de apel - în sensul că pârâtul este cel care, prin organele sale reprezentative a condamnat regimul comunist anterior şi, de asemenea, a adoptat legi speciale pentru repararea prejudiciilor morale şi materiale suferite în perioada Revoluţiei din 1989, de participanţii la luptele pentru victoria acesteia şi urmaşii celor decedaţi, nu ca o formă a răspunderii juridice, pe temei delictual, ci în semn de preţuire şi de recunoştinţă faţă de contribuţia participanţilor la Revoluţia pentru înlăturarea regimului comunist - vine să sublinieze, o dată în plus, de ce acţiunea fundamentată pe temeiul dreptului comun, în considerarea unei răspunderi delictuale a comitentului pentru prepus, nu justifică legitimarea procesuală pasivă a Statului.

Analogia pe care o face recurenta cu răspunderea ce poate fi angajată unei persoane juridice (societăţi) în legătură cu actele săvârşite de organele acesteia nu poate fi reţinută întrucât actele ilicite ale organelor de conducere sunt considerate actele persoanei juridice înseşi, aşa încât şi în această ipoteză ar fi vorba de angajarea răspunderii pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia, cum se pretinde prin acţiunea dedusă judecăţii, fundamentată în drept pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

De asemenea, recurenta a invocat dispoziţiile art. 221 şi 224 din noul C. civ. privind răspunderea persoanei juridice, respectiv răspunderea subsidiară a statului, fără să indice argumente care să justifice incidenţa lor şi fără să aibă în vedere faptul că nu pot fi aplicate în cauză întrucât, potrivit principiului aplicării legii civile în timp reglementat prin art. 6 alin. (2) C. civ., în materia răspunderii civile delictuale se aplică legea în vigoare la data săvârşirii faptei ilicite.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 308 din 25 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 septembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 C. proc. civ.