Limitation period for post-ECHR torture damages: denial of supplementary prejudice claim due to lack of causal link and misidentification of state defendant

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2022

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 28 martie 2019 pe rolul Tribunalului Hunedoara, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara la plata sumei de 88.000 euro (câte 1.000 euro pentru cele 88 de zile în care a fost legat în lanţuri), cu titlu de despăgubiri morale, pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat, ca victimă a torturii.

La 20 august 2019 reclamantul a transmis prin e-mail precizări, arătând că înţelege să solicite despăgubiri morale în cuantum de 128.000 euro .

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Hunedoara:

Prin sentinţa civilă nr. 2810 din 4 decembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă, au fost respinse excepţiile tardivităţii depunerii precizării de acţiune, a lipsei calităţii procesuale pasive, a prescripţiei şi a autorităţii lucrului judecat - invocate de pârât prin întâmpinare.

A fost admisă în parte acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamantul A. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice a Judeţului Hunedoara.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 euro sau contravaloarea în RON la data plăţii, cu titlul de despăgubiri morale.

A fost respinsă, în rest, acţiunea civilă precizată.

Cuantumul onorariului cuvenit curatorului special în sumă de 940 RON a rămas în sarcina Ministerului Justiţiei.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia:

Prin decizia civilă nr. 1574 din 28 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, au fost admise apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara împotriva sentinţei civile nr. 2810 din 4 decembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă.

A fost schimbată, în parte, sentinţa atacată, numai sub aspectul modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei şi rejudecând cauza în aceste limite:

A fost admisă excepţia prescripţiei invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

A fost respinsă, ca prescrisă, acţiunea formulată şi precizată de reclamantul A. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara.

Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

A fost respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

4. Calea de atac declarată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1574 din 28 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, reclamantul A. a declarat recurs, cale de atac înregistrată la 14 ianuarie 2022 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La 11 februarie 2022 pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara a declarat recurs incident împotriva aceleiaşi decizii.

Recursul principal a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant A. solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, în sensul respingerii apelurilor declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara şi admiterii propriului apel declarat împotriva sentinţei civile nr. 2810 din 4 decembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, sub aspectul măririi cuantumului daunelor morale acordate de prima instanţă, cu menţinerea soluţiei instanţei de apel în ceea ce priveşte dispoziţiile sentinţei apelate sub aspectul respingerii excepţiilor invocate de pârât, altele decât excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

A arătat că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, curtea de apel reţinând că reclamantul nu a învestit instanţa cu o acţiune prin care să solicite despăgubiri pentru prejudiciul suplimentar cauzat de agravarea stării de sănătate şi pentru compromiterea imaginii sale.

În temeiul art. 22 alin. (4) C. proc. civ., prima instanţă a calificat obiectul acţiunii, reţinând că reclamantul tinde la reevaluarea prejudiciului moral cauzat prin regimul de detenţie preventivă, ce a precedat şi însoţit punerea sa sub acuzare şi judecata penală, prin metode de interogare şi de reţinere pentru săvârşirea unor infracţiuni pentru care, în final, a fost achitat, având în vedere consecinţele perioadei de reţinere şi anchetare asupra întregii vieţi, a personalităţii, a imaginii şi a imposibilităţii de a se reintegra în comunitate, urmare a torturii, stresului prelungit, persecuţiei şi discreditării sale.

Astfel, în ceea ce priveşte obiectul acţiunii, prima instanţă a apreciat că solicită despăgubiri suplimentare faţă de cele acordate de CEDO pentru agravarea şi amplificarea prejudiciului moral stabilit prin cele două hotărâri pronunţate în cauzele reclamantului împotriva României, respectiv pentru declanşarea ulterioară a unor maladii ce îi afectează ireversibil şi grav starea de sănătate şi pentru compromiterea imaginii sociale.

Prin considerentele deciziei recurate, instanţa de apel nu a infirmat calificarea juridică dată de prima instanţă obiectului acţiunii, astfel încât trebuia să aibă în vedere că despăgubirile suplimentare se justifică dacă, după stabilirea şi acordarea lor prin hotărâri judecătoreşti definitive, se face dovada apariţiei unor noi prejudicii având drept cauză acelaşi fapt ilicit.

Aşa cum corect a reţinut Tribunalul Hunedoara, ori de câte ori după rămânerea definitivă a hotărârilor pronunţate în cauzele CEDO s-a agravat starea de sănătate ca urmare a aceluiaşi fapt prejudiciabil, despăgubirile stabilite trebuie majorate, agravarea sănătăţii fiind echivalentă cu apariţia unui nou prejudiciu, potrivit principiului fundamental al reparării integrale a prejudiciului.

Cum starea reclamantului de sănătate s-a agravat incurabil, astfel cum rezultă din menţiunile existente în biletul de ieşire din spital, apreciază că termenul de prescripţie a început să curgă din luna mai 2018, astfel încât, contrar celor reţinute de instanţa de apel, în ceea ce priveşte prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune sunt aplicabile dispoziţiile art. 2518 pct. 2 din noul C. civ. ce prevăd un termen de prescripţie de 10 ani, iar nu prevederile Decretului nr. 167/1958. Menţionează că acest text de lege este aplicabil în cauză chiar în situaţia în care se are în vedere considerentul instanţei de apel privind momentul începerii curgerii termenului de prescripţie extinctivă (20 noiembrie 2014) reţinut în pagina 12 paragraful 4 din decizia recurată.

În finalul cererii de recurs, recurentul-reclamant a precizat că, faţă de soluţia conţinută în dispozitivul deciziei recurate, câtă vreme instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei autorităţii lucrului judecat prin raportare la alte hotărâri judecătoreşti, se impune înlăturarea considerentului de la pagina 13 ultimul paragraf din decizia recurată, ce nu vizează excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ci excepţia autorităţii de lucru judecat raportat la sentinţa civilă nr. 2950/2015 a Tribunalului Hunedoara.

Prin recursul incident, circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara a arătat că decizia recurată este criticabilă numai în parte, respectiv în ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului român prin Ministerul Finanţelor, precum şi soluţia dată asupra excepţiei autorităţii lucrului judecat, instanţa de apel făcând aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte aceste aspecte.

Apreciază că este nelegală reţinerea instanţei de apel, în sensul că Statul Român prin Ministerul Finanţelor are calitate procesuală pasivă în cauză raportat la dispoziţiile art. 223 alin. (1) din C. civ. potrivit cărora Statul Român este reprezentat în justiţie de Ministrul Finanţelor atunci când legea nu stabileşte un alt organ în acest sens. Instanţa nu a avut în vedere că potrivit art. 36 C. proc. civ., "calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

Raportul juridic litigios dedus judecăţii în prezenta cauză derivă din condiţiile improprii în care reclamantul susţine că a fost ţinut în arest în cursul anului 1998. Or, potrivit dispoziţiilor art. 15 lit. h) din Legea nr. 26/1994 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei române, în vigoare la data la care reclamantul a fost deţinut în arest preventiv, "Poliţia Română are următoarele atribuţii: ...h) asigura paza şi funcţionarea, în condiţiile legii, a locurilor de reţinere şi de arest preventiv organizate în cadrul unităţilor de poliţie".

Pe de altă parte, conform dispoziţiilor art. 1 din acelaşi act normativ, Poliţia Română face parte din Ministerul de Interne actualmente Ministerul Afacerilor Interne şi, potrivit normelor legale în vigoare (art. 26 alin. (1) pct. 9 din Legea nr. 213/2002), răspunde pentru asigurarea funcţionării în condiţiile legii a locurilor de reţinere şi de arest preventiv.

Reiese, aşadar, că răspunderea civilă a Statului Român pentru modul de organizare şi coordonare a activităţii de punere în executare a pedepselor privative de libertate poate avea doar un caracter subsidiar, dat fiind că organizarea acestei activităţi nu este în sarcina directă a statului, fiind încredinţată, potrivit normelor legale anterior amintite unor alte persoane, care au personalitate juridică. În aceste condiţii, în care legiuitorul a stabilit în mod clar în sarcina cărei instituţii cade obligaţia de a asigura funcţionarea în condiţiile legii a locurilor de reţinere şi arest preventiv, apare vădit netemeinică reţinerea calităţii de reprezentant al Statului Român a Ministerului Finanţelor pentru pretinsele nereguli legate de acest aspect.

Această apreciere contravine dispoziţiilor art. 224 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ce prevede că:

"dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului".

Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu-şi poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane fizice sau juridice s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu.

Drept urmare, recurentul-pârât solicită să se reţină că, în mod nelegal, instanţa de fond şi cea de apel au respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Ministerul Finanţelor în nume propriu cât şi ca reprezentant al Statului Român.

Cea de-a doua critică formulată de recurentul-pârât vizează soluţia pronunţată de curtea de apel de menţinere a sentinţei instanţei de fond cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat.

Având în vedere condiţiile legale ce trebuie îndeplinite pentru a se reţine incidenţa acestei excepţii - tripla identitate de părţi, cauză şi obiect, reiterează faptul că pe rolul instanţelor de judecată s-a mai derutat un litigiu între aceleaşi părţi, respectiv reclamant şi Statul Român, prin care au fost afirmate aceleaşi pretenţii şi s-a urmărit obţinerea de despăgubiri pentru perioada petrecută de acesta în arest şi condiţiile de detenţie - litigiu ce a format obiectul dosarului nr. x/2010 al Judecătoriei Deva, soluţionat definitiv în sensul respingerii acţiunii.

În privinţa celor două dosare există identitate de părţi, întrucât şi în prezentul dosar, dar şi în dosarul nr. x/2010, calitatea de reclamant îi revine lui A., în timp ce Statul Român a fost chemat în judecată în calitate de pârât.

În ceea ce priveşte condiţia identităţii de cauză, trebuie avut în vedere că noţiunea de "cauză a acţiunii civile" este definită practic de scopul spre care se îndreaptă voinţa celui care reclamă în justiţie. Or, atât în prezentul dosar, cât şi în dosarul nr. x/2010 scopul urmărit de reclamant este stabilirea răspunderii delictuale pentru faptele ce s-au petrecut în anul 1998 şi care vizează pretinsele torturi la care acesta ar fi fost supus cu ocazia deţinerii sale în arest preventiv.

De asemenea, şi condiţia identităţii de obiect (pretenţia afirmată în justiţie) este îndeplinită.

Întrucât prin notele scrise depuse de reclamant pentru termenul de judecată din 23 iunie 2020 acesta a precizat ca temei de drept al acţiunii şi dispoziţiile art. 538 C. proc. pen., pârâtul a invocat autoritatea de lucru judecat şi în raport cu dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Hunedoara, întrucât reclamantul a solicitat despăgubiri pentru acelaşi motiv şi în temeiul aceluiaşi text de lege în respectivul dosar soluţionat definitiv, astfel că nu se mai pot emite aceleaşi pretenţii în cadrul unui nou litigiu, desfăşurat între aceleaşi părţi şi pentru aceeaşi cauză şi având acelaşi obiect.

Nu în ultimul rând, în temeiul hotărârilor CEDO al căror temei l-a constituit de asemenea situaţia ce a avut loc în anul 1998 şi al hotărârilor pronunţate de instanţa naţională în dosarul nr. x/2014, au fost plătite către reclamant o serie de despăgubiri semnificative, respectiv 451.667,19 RON, astfel că, sub aspectul scopului urmărit prin acţiunea ce formează obiectul prezentului dosar - obţinerea de despăgubiri - autoritatea de lucru judecat este mai mult decât evidentă.

Concluzionând, solicită să fie admis recursul incident, să se reţină incidenţa în cauză a excepţiei autorităţii de lucru judecat, să fie casată în parte decizia recurată, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor, precum şi a excepţiei autorităţii de lucru judecat.

5. Apărările formulate:

Recurentul-pârât a depus întâmpinare la recursul declarat de recurentul-reclamant, în termen legal, comunicată, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurentul-pârât şi întâmpinare la recursul incident, solicitând respingerea apărărilor pârâtului.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (28 martie 2019), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 21 septembrie 2022, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării recursurilor, termen la care instanţa a rămas în pronunţare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Analizând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

1. Recursul reclamantului A. susţine, cu referire la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., greşita aplicare a dispoziţiilor legale privitoare la prescripţia extinctivă, arătând că nu era incident termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, ci acela de 10 ani reglementat de art. 2.518 C. civ., faţă de natura dreptului subiectiv pretins, corespunzător unui prejudiciu suplimentar de care ar fi luat cunoştinţă în anul 2018. Or, raportat la acest moment, promovarea acţiunii civile la data de 28.03.2019 se situează înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă.

Critica este lipsită de fundament faţă de datele speţei, astfel cum au fost ele determinate, ţinându-se seama pe de o parte, de obiectul învestirii instanţei, pe de altă parte, de regulile care guvernează materia prescripţiei extinctive, în funcţie de natura dreptului subiectiv de valorificat, de momentul începerii curgerii prescripţiei şi durata termenului.

Astfel, în ce priveşte obiectul pretenţiei deduse judecăţii, instanţa de apel a constatat în mod corect că, deşi reclamantul susţine că ar fi vorba de un prejudiciu suplimentar celui a cărui reparaţie a obţinut-o deja (respectiv, daune morale acordate de CEDO, conform Hotărârii din 16.12.2008, pentru încălcări aduse art. 3, 5, 6, 8 şi 13 din Convenţie, în legătură cu circumstanţele prinderii şi respectiv, detenţiei reclamantului în perioada 11.03.1998 - 4 iunie 1998), motivele acţiunii - inclusiv precizările formulate de avocatul desemnat din oficiu, urmare a asistenţei judiciare încuviinţate părţii - nu au permis identificarea unei asemenea pretenţii care să se circumscrie altor consecinţe vătămătoare apărute la mare distanţă în timp (peste 20 ani) de la data săvârşirii aceloraşi fapte ilicite, în anul 1998.

Aceasta, în contextul în care, potrivit cererii precizatoare, ceea ce s-a solicitat a fost acordarea, cu titlu de despăgubiri morale a sumei de 88.000 euro pentru 88 zile de detenţie petrecute în condiţii inumane, cu încălcarea art. 3 CEDO; a sumei de 10.000 euro pentru nerespectarea dreptului la viaţă, libertate şi securitatea persoanei, prin încălcarea art. 5 CEDO; a sumei de 10.000 euro pentru nerespectarea dreptului la viaţă privată şi încălcarea astfel, a dispoziţiilor art. 8 CEDO; a sumelor de către 10.000 euro pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil stipulat în art. CEDO şi, respectiv pentru încălcarea art. 3 CEDO referitor la tratamentele inumane aplicate.

Or, toate aceste aspecte fuseseră deja evaluate şi avute în vedere de instanţa de contencios european la momentul la care, prin Hotărârea Curţii europene a drepturilor omului din 2008, pronunţată în cauza A. împotriva României, a fost obligat Statul Român la plata despăgubirilor pentru încălcări aduse textelor convenţionale indicate în prezenta acţiune.

Susţinerea recurentului-reclamant conform căreia doar prima instanţă ar fi procedat corect, atunci când, în aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., a calificat obiectul acţiunii apreciind că reclamantul "tinde la reevaluarea prejudiciului moral cauzat prin regimul de detenţie şi consecinţele acelei perioade" este nefondată în raport cu rigorile procedurale cărora trebuie să li se supună demersul părţii atunci când învesteşte instanţa de judecată.

Astfel, ceea ce poate face instanţa, în exercitarea rolului activ, este să restabilească sau să dea calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire (art. 22 alin. (4) C. proc. civ.), fără posibilitatea de a schimba limitele învestirii (art. 22 alin. (6) C. proc. civ.), ceea ce ar însemna, în caz contrar, încălcarea principiului disponibilităţii.

Aceasta presupune ca faptele să fie deduse judecăţii, iar instanţa să procedeze doar la calificarea corectă din punct de vedere juridic (da mihi factum, dabo tibi ius), principiul rolului activ al judecătorului având limitări date de existenţa şi aplicarea principiului disponibilităţii părţii.

Cum în speţă motivele de fapt ale cererii vizau, punctual, aspecte legate de atingerile aduse drepturilor personale ale reclamantului, ca urmare a reţinerii, arestării, modalităţii de desfăşurare a procedurilor judiciare la nivelul anului 1998, în mod corect s-a concluzionat că nu este reclamat un prejudiciu nou, suplimentar şi că simpla referire la cuprinsul cererii, că partea s-a îmbolnăvit de diabet zaharat la peste 20 de ani de la săvârşirea faptelor ilicite reclamate nu este suficientă, în sine, pentru a conduce la concluzia existenţei unei alte cauze juridice a dreptului subiectiv pretins.

De aceea, raportat la aceste circumstanţe factuale, instanţa de apel a concluzionat corect că prescripţia dreptului la acţiune este guvernată de Decretul nr. 167/1958 (art. 3 coroborat cu art. 8 alin. (1), ceea ce înseamnă aplicarea unui termen de 3 ani de la data la care s-a născut dreptul la acţiune, adică data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea (în speţă, anul 1998), cu consecinţa evidentă a caracterului prescris al acţiunii.

- Analiza subsidiară realizată de instanţa de apel a vizat ipoteza în care, acceptând, în contra elementelor cererii de chemare în judecată, că pretenţia reclamantului ar fi vizat un prejudiciu suplimentar (constând în îmbolnăvirea la peste 20 de ani de la data procedurii faptelor, de diabet zaharat), consecinţa ar trebui să fie tot în sensul constatării prescripţiei dreptului la acţiune.

Concluzia instanţei de apel este corectă, criticile recurentului potrivit cărora, prin aplicarea dispoziţiilor art. 2.518 alin. (1) pct. 2 C. civ., care instituie un termen de prescripţie de 10 ani, acţiunea trebuia considerată formulată în termen, neputând fi primite.

Astfel, pentru a atrage incidenţa textului menţionat, recurentul trebuia să demonstreze că se află în ipoteza normei, care dă dreptul la repararea, în termenul de prescripţie de 10 ani, a "prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură ori acte de barbarie".

Or, o astfel de cauză a prejudiciului nu a rezultat în contextul în care nicio legătură nu a fost demonstrată între boala cu care a fost diagnosticat reclamantul (în anul 2014 şi agravată, cum a arătat acesta, în 2018), aceea de diabet zaharat controlat cu insulină şi relele tratamente aplicate în regimul de detenţie care a avut loc în anul 1998.

În acest sens, s-a constatat că, potrivit raportului de expertiză medico-legală întocmit în cauză, afecţiunile metabolice pe care le prezintă reclamantul "au patogenie complexă fiind implicaţi factori genetici dar şi factori de mediu, cum ar fi obezitatea", "nedemonstrându-se cu certitudine o legătură de cauzalitate între relele tratamente la care a fost supus reclamantul în anul 1998 şi bolile pe care le are în prezent".

În legătură cu acelaşi complex cauzal s-a reţinut, potrivit probelor şi elementelor de fapt ale pricinii, că în perioada în care reclamantul s-a îmbolnăvit de diabet, acesta a fost cercetat penal şi pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat (cu schimbarea ulterioară a încadrării juridice în infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte), fiind luată faţă de el măsura reţinerii şi arestării la domiciliu în perioada 25.11.2014 - 2.07.2015, interval apropiat de cel în care se arată că a avut loc debutul bolii reclamantului.

Aşadar, nedemonstrându-se că acest aşa-zis prejudiciu suplimentar, apărut în anul 2014, când a fost pus diagnosticul, şi-ar avea cauza în acte de tortură sau barbarie, nu este incidentă norma conţinută de art. 2.518 alin. (1) pct. 2 C. civ., pentru a se putea susţine că termenul de prescripţie extinctivă este de 10 ani şi astfel, acţiunea ar fi fost formulată în termen.

- În ce priveşte aprecierea instanţei de apel conform căreia temeiul de drept reprezentat de dispoziţiile art. 538 C. proc. pen., nu poate justifica pretenţia de despăgubiri decurgând din eroarea judiciară întrucât, pe de o parte, nu a învestit legal instanţa (fiind indicat prin notele scrise, cu depăşirea termenului procedural) şi pe de altă parte, s-ar opune, oricum, autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 2950/2015 a Tribunalului Hunedoara, se constată că acesta este doar un considerent nenecesar, supraabundent, care nu sprijină soluţia din dispozitiv şi ca atare, nu se bucură de efectul autorităţii de lucru judecat în sensul dispoziţiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru toate considerentele arătate, criticile reclamantului au fost găsite nefondate.

2) Recursul incident al pârâtului Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice prin care se critică greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, precum şi a excepţiei autorităţii de lucru judecat deduce, de asemenea, judecăţii, critici nefondate.

- În ce priveşte cadrul procesual pasiv, acesta a fost corect stabilit de către instanţele fondului atunci când au avut în vedere că ceea ce se reclama era o reparaţie patrimonială decurgând, în principal, din nesocotirea unor norme convenţionale.

Or, potrivit art. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, "Înaltele părţi contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în titlul I al prezentei convenţii", ceea ce înseamnă că a fost instituită o răspundere internaţională a statelor contractante cu privire la obligaţia de a respecta drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie.

Ca atare, incumbând fiecărui stat contractant obligaţia de a asigura, în ordinea sa internă, apărarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie, rezultă că, atunci când se invocă nesocotirea unei asemenea obligaţii, în cadrul procesual pasiv al judecăţii trebuie să stea Statul român în reprezentarea căruia se află Ministerul Finanţelor Publice, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 223 alin. (1) C. civ.

Susţinerea recurentului-pârât conform căreia în proces ar fi trebuit să stea Ministerul Afacerilor Interne, câtă vreme raportul litigios derivă din condiţiile improprii în care reclamantul pretinde că a fost ţinut în arest în cursul anului 1998, ignoră temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, constând, cum s-a arătat, în încălcarea unor norme ale Convenţiei (pe aspectul menţionat, al condiţiilor de detenţie, fiind indicat art. 3 CEDO:

"nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante"), pentru garantarea respectării cărora răspunderea aparţine statului (odată cu ratificarea Convenţiei, conform Legii nr. 30/1994).

De aceea, într-o astfel de ipoteză, Statul participă nemijlocit în raportul juridic civil, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, fiind reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, aşa cum statuează expres dispoziţiile art. 223 alin. (1) C. civ., a căror aplicare la speţă instanţele fondului au realizat-o corect.

- Critica referitoare la respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat are, de asemenea, caracter nefondat.

Se constată că, pe acest aspect, instanţa de apel a considerat că nu se mai impune a realiza o analiză distinctă, câtă vreme a reţinut ca fiind incidentă excepţia prescripţiei extinctive.

Deşi în ordinea soluţionării excepţiilor, aşa cum este ea impusă de efectele pe care acestea le produc, cea privind autoritatea de lucru judecat are prioritate întrucât opreşte cea de-a doua judecată (în termenii art. 431 alin. (1) C. proc. civ.), deci şi fără posibilitatea evaluării prescriptibilităţii dreptului subiectiv dacă este acelaşi cu cel dedus judecăţii anterior, în datele particulare ale speţei analiza instanţei a purtat şi asupra unui pretins alt drept subiectiv (aşa-numitul prejudiciu suplimentar) care nu făcuse obiect al verificării jurisdicţionale anterioare.

În acest context, instanţa a stabilit că pretenţiile sunt prescrise indiferent dacă şi-ar avea cauza în faptele ilicite din anul 1998 sau dacă ar viza un aşa-numit prejudiciu suplimentar, care ar fi apărut ulterior şi care nu a făcut obiect al judecăţii anterioare.

Aşadar, neopunerea dintru început a excepţiei autorităţii de lucru judecat a fost determinată de imprecizia termenilor în care a fost redactat obiectul acţiunii, ceea ce a pus instanţa în imposibilitatea de a identifica dacă sunt date elementele excepţiei autorităţii e lucru judecat, astfel cum sunt reglementate de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., sau dacă este necesară o analiză suplimentară asupra unor aspecte care nu fuseseră evaluate jurisdicţional anterior.

Împrejurarea că, pentru o judecată unitară, a reţinut incidentă excepţia prescripţiei extinctive, atât pentru pretenţii care şi-au avut cauza în fapte ilicite săvârşite în anul 1998, cât şi pentru pretinse prejudicii ulterioare, nu este de natură să afecteze în niciun fel poziţia recurentului-pârât, faţă de care acţiunea, în întregime, a fost respinsă pe temeiul prescripţiei extinctive.

În felul acesta, nu există nici interesul concret în formularea unei asemenea critici câtă vreme soluţia nu produce vreo consecinţă juridică dăunătoare asupra pârâtului-recurent.

Pentru toate aceste considerente şi recursul declarat de pârât a fost găsit nefondat, urmând să fie respins în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de reclamantul A. şi recursul incident declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara împotriva deciziei civile nr. 1574 din 28 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 septembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 C. proc. civ.