Standing to challenge restitution in kind: requirement of prior recognition as an "entitled person" under special reparative law

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2022

asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 19 martie 2019 pe rolul Tribunalului Sibiu, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B., în calitate de soţ supravieţuitor al defunctei C., D., în calitate de fiu al defunctei C. şi Spitalul General CF Sibiu, a solicitat:

1. să se constate nulitatea absolută parţială a dispoziţiei de restituire în natură nr. 95/27.06.2012 emisă de Spitalul General CF Sibiu pentru cota de 1/2 din imobilul situat în Sibiu, judeţul Sibiu, înscris în CF nr. x Sibiu, A1 nr. cadastral x constând în teren de 644 mp şi A1.1, nr. cadastral x, constând în casă cu suprafaţă construită la sol de 427 mp; CF nr. x Sibiu, A1 nr. cadastral x constând în teren de 189 mp (nr. top vechi x provenit din nr. top x CF vechi x Sibiu); CF nr. x Sibiu, A1 nr. cadastral x constând în teren de 762 mp (nr. top vechi x provenit din nr. top x CF vechi x Sibiu), restituit în natură doamnei C. (în prezent decedată având drept moştenitori legali soţul supravieţuitor B. şi fiul, D.);

2. să se să dispună radierea cotei de 1/2 din dreptul de proprietate înscris în favoarea numitei C. în cărţile funciare identificate la petitul I şi restabilirea situaţiei anterioare cu privire la această cotă de proprietate.

În drept, reclamanta a invocat Legea nr. 10/2001, republicată.

Prin încheierea din 6 iunie 2019, Tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Spitalul General CF, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului D., a respins excepţiile tardivităţii şi autorităţii de lucru judecat, invocate de pârâtul B. şi a unit cu fondul cauzei excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de acelaşi pârât.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 104 din 5 martie 2020 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi, pe cale de consecinţă, s-a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi Spitalul General CF Sibiu.

A fost obligată reclamanta să plătească pârâtului Spitalul General CF Sibiu suma de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

S-a respins cererea pârâtului B. privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

3. Decizia pronunţată în apel:

Prin decizia nr. 497 din 31 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 104 din 5 martie 2020 pronunţată de Tribunalul Sibiu.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 497 din 31 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi a sentinţei civile nr. 104 din 5 martie 2020 pronunţată de Tribunalul Sibiu şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, conform dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin primul motiv de recurs, se critică hotărârea instanţei de apel din perspectiva neaplicării dispoziţiilor prevăzute de art. 3 din Legea nr. 165/2013 la condiţiile concrete pe care le implică soluţionarea cauzei.

Prin art. 3 al Legii nr. 165/2013, legiuitorul a făcut distincţia între "persoana care se consideră îndreptăţită" - situaţie în care se află prin formularea în termenul legal a notificării - şi "persoană îndreptăţită", adică persoana în favoarea căreia a fost recunoscut dreptul la restituire sau despăgubire.

Atât instanţa de apel cât şi prima instanţă au reţinut că reclamanta ar fi avut calitate procedurală activă în cauză, doar dacă ar fi persoană îndreptăţită în sensul legii, însă această condiţie nu poate fi îndeplinită din următoarele motive temeinic justificate:

a) Potrivit dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, competenţa de a stabili calitatea de persoană îndreptăţită revine exclusiv unităţii deţinătoare a imobilului revendicat prin notificare, motiv pentru care reclamanta nu putea formula o asemenea solicitare direct instanţei. Doar împotriva soluţiei unităţii administrative sau în cazul pasivităţii acesteia, după împlinirea termenului legal, reclamanta ar fi putut să se adreseze instanţei.

b) Instituţiile publice implicate în procedura de restituire nu au soluţionat notificarea reclamantei nici după 19 ani de la înregistrarea acesteia.

Astfel, în ceea ce priveşte situaţia de fapt, reclamanta a precizat că a înregistrat notificarea în termen legal la Primăria Sibiu, care considerând că nu este competentă, a înaintat notificarea către Ministerul Sănătăţii, aşa cum rezultă din adresa nr. x/24.10.2002. Însă, în timpul procesului, Ministerul Sănătăţii a comunicat faptul că nu a primit această notificare şi drept urmare nu a înregistrat-o niciodată. Din actele depuse de Spitalul CFR Sibiu în timpul procesului, a rezultat faptul că, prin Ordinul nr. 1600/28.09.2005 emis de Ministerul Transporturilor, s-a decis că Spitalul CFR este competent în sensul Legii nr. 10/2001 să soluţioneze notificarea. În aceste condiţii, reclamanta a solicitat Primăriei Sibiu să retransmită dosarul notificării către unitatea deţinătoare, respectiv Spitalul CFR, ceea ce s-a şi întâmplat, aşa cum rezultă din adresa de înaintare emisă de Primăria Sibiu cu nr. x/04.03.2020.

În cele din urmă, dosarul a ajuns să fie înregistrat la unitatea deţinătoare, iar de la data înregistrării la unitatea deţinătoare începe să curgă termenul de 1 an stabilit prin art. 33 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013.

c) Imobilul revendicat în parte de reclamantă a fost restituit integral altui comoştenitor în urma unui litigiu, în condiţiile în care acel comoştenitor nu a arătat în cadrul acelui proces faptul că este îndreptăţit să primească doar o cotă parte din dreptul de proprietate. Nu este lipsit de relevanţă faptul că, într-un alt dosar soluţionat de Tribunalul Sibiu, antecesoarea pârâtului B. a recunoscut cota de 1/2 care se cuvenea tatălui reclamantei din moştenirea rămasă după tatăl lor, proprietarul tabular al imobilului notificat.

d) Apreciază că unitatea deţinătoare, Spitalul CFR în calitatea sa de administrator al unui bun al Statului Român, după ce a aflat în cadrul prezentului litigiu de existenţa certificatului de moştenitor ce atesta dreptul limitat al celuilalt notificator la restituire, era obligată să acţioneze pe calea legală pentru a obţine o revizuire a hotărârii judecătoreşti prin care a fost obligat să restituie integral imobilul.

e) Aşa cum a arătat, a trebui să aştepte un an de zile ca unitatea deţinătoare să-i soluţioneze notificarea, încât a introdus pe rolul Tribunalului Sibiu un proces având ca obiect obligaţia de a face, respectiv dosarul cu nr. x/2021, acţiune depusă în faţa instanţei de apel.

Prin urmare, faptul că reclamanta nu îndeplineşte condiţia cerută de instanţă nu îi este imputabil, ci culpa revine în mod exclusiv celorlalte părţi implicate, care, fie nu au soluţionat cererea sa, fie au ascuns acte importante, părţi care în mod paradoxal au avut câştig de cauză în prezentul litigiu.

A doua critică inserată în cuprinsul cererii de recurs face referire la imposibilitatea obiectivă de a fi soluţionată reclamantei notificarea formulată în termenul legal prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi de a-i fi asigurat accesul la Justiţie.

În cazul în care nu se va cerceta pe cale judecătorească legalitatea dispoziţiei de restituire în natură în integralitatea sa a imobilului situat în Sibiu, către C., motivat de faptul că reclamantei nu i s-a stabilit calitatea de persoană îndreptăţită, instanţa învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2021 al Tribunalului Sibiu având ca obiect obligarea intimatului Spitalul General CF Sibiu de a soluţiona notificarea recurentei, va fi în imposibilitate obiectivă de a soluţiona cauza întrucât în prezentul dosar nu a fost posibilă soluţionarea pe fond a cererii.

În prezentul dosar instanţele de judecată au reţinut că nu pot stabili calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei la restituirea imobilului notificat, iar în dosarul în care a solicitat stabilirea calităţii de persoană îndreptăţită şi obligarea unităţii deţinătoare la restituirea către aceasta a cotei de 1/2 din imobilul notificat instanţa de judecată va constata că se află în imposibilitate de a soluţiona cauza, atâta timp cât instanţa nu s-a pronunţat asupra desfiinţării în parte a dispoziţiei de restituire în natură a imobilului notificat, având în vedere faptul că dispoziţia de restituire a intrat în circuitul civil.

Mai mult, dacă actualul proprietar va înstrăina imobilul, desfiinţarea în parte a deciziei de restituire solicitată în prezenta cauză, va fi lipsită de orice efect, rezultatul fiind acela că Statul Român va fi pus în situaţia de a fi restituit un imobil şi de a mai plăti suplimentar şi despăgubiri pentru cota care revine reclamantei.

Recurenta-reclamantă solicită a fi înlăturată susţinerea instanţei de apel potrivit căreia la "împrejurarea că reclamanta nu a ajuns să aibă calitatea de persoană îndreptăţită pentru că unitatea deţinătoare a imobilului nu i-a soluţionat încă notificarea ... nu reprezintă critici apte să invalideze soluţia primei instanţe ...", întrucât este evident că are dreptul de a solicita stabilirea calităţii de persoană îndreptăţită pe cale judecătorească, dată fiind pasivitatea unităţii deţinătoare, în caz contrar, lipsa dreptului la un proces care să facă posibilă soluţionarea unei asemenea cereri ar echivala cu încălcarea accesului la justiţie.

Referitor la aprecierea instanţei de apel, în sensul că nu ar avea nicio relevanţă faptul că Statul Român prin administratorul Ministerul Transporturilor ar fi fost obligat să solicite revizuirea hotărârii judecătoreşti urmare a constatării faptului că C.. era persoană îndreptăţită doar la restituirea unei cote de proprietate din imobilul notificat şi nu la restituirea întregului imobil, recurenta-reclamantă arată că se impune ca instanţa de recurs să aprecieze asupra prejudiciului cauzat patrimoniului Statului Român ca urmare a unei asemenea conduite pasive, chiar nelegale, din partea administratorului patrimoniului său.

A treia critică vizează încălcarea prevederilor art. 33 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă apreciază că situaţia sa se încadrează în teza a doua a art. 33 C. proc. civ., respectiv formularea unei cereri "cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara".

Dreptul subiectiv la restituire al reclamantei rezultă din faptul că, fiind nepoata după fiul decedat al fostului proprietar tabular, este îndreptăţită să beneficieze de măsurile reparatorii ale Legii nr. 10/2001. Aşa cum rezultă din certificatele de moştenitor din 01.10.1970 şi 01.12.1972 emise în dosarul nr. x 333/70 al Judecătoriei Wolfratshausen, moştenirea fostului proprietar tabular s-a împărţit astfel: defuncta C. cota de 3/8, antecesorul reclamantei, E. cota de 3/8 şi soţia supravieţuitoare, F. cota de 2/8. Iar reclamanta este moştenitoarea lui E.. Astfel că, prin depunerea în termen a notificării, îndeplineşte toate condiţiile pentru a fi nu doar "persoană care se consideră îndreptăţită", ci chiar "persoană îndreptăţită.

În plus, aşa cum corect a constatat şi prima instanţă, în această fază, în afară de reclamantă, este prejudiciat şi Statul Român, pentru că a restituit integral un imobil către o persoană care nu era îndreptăţită decât la o cotă din drept. Iar din cauza pasivităţii pârâtei Spitalul CFR Sibiu, Statul Român riscă să rămână cu acest prejudiciu. Şi atunci, prin aplicarea tezei finale a art. 33 C. proc. civ., prezenta acţiune îşi poate atinge scopul, şi anume salvarea dreptului reclamantei la restituirea cotei din drept care i se cuvine.

În mod nelegal, prin hotărârea atacată, instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu putea invoca prevederile art. 33 teza a II-a C. proc. civ. în cazul acţiunii de faţă, întrucât constatarea nulităţii parţiale a dispoziţiei de restituire nu poate fi cerută în mod preventiv sau ipotetic, ci numai în situaţia în care titularul acţiunii deţine un drept efectiv care i-a fost vătămat prin acel act juridic.

Or, acesta este argumentul care ar fi trebuit să stea la baza admiterii cererii suspendare a judecăţii în prezenta cauză până la soluţionarea dosarului nr. x/2021, care are ca obiect constatarea calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantei la restituirea unei cote din imobilul notificat şi la obligarea unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea acesteia.

În mod absolut surprinzător, prin încheierea de şedinţă pronunţată în data de 17 martie 2021, instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.. De fapt, este evident că soluţionarea prezentei cauze depinde de existenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi, având în vedere faptul că prezentul dosar nu poate fi soluţionat până când nu se soluţionează cererea de constatare a calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantei la restituirea cotei de 1/2 din imobilul situat în Sibiu.

Print-o ultimă critică, recurenta-reclamantă arată că hotărârea este nelegală întrucât nu a fost indicată calea de atac a recursului.

Cererea de chemare în judecată are ca obiect constatarea nulităţii absolute parţiale a dispoziţiei de restituire în natură nr. 95/27.06.2012 emisă de Spitalul General CF Sibiu, fiind întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, caz în care hotărârea pronunţată în apel este susceptibilă de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare.

În finalul memoriului de recurs, recurenta-reclamantă formulat cerere de suspendare până la soluţionarea definitivă a dosarului înregistrat pe rolul Tribunalului Sibiu sub nr. x/2021, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., având în vedere că în cauză instanţa de apel şi prima instanţă au respins acţiunea pe considerentul că nu s-a stabilit încă în procedura administrativă calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei şi că instanţa nu o poate stabili până când nu este soluţionată notificarea reclamantei, motiv pentru care soluţia din prezenta cauză depinde de existenţa dreptului care face obiectul judecăţii în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Sibiu.

Apreciază că soluţia instanţei de apel de a respinge a cererii de suspendare a judecăţii este nelegală, în cauză fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., având în vedere întreaga motivare a instanţei de apel prin decizia apelată justifică necesitatea suspendării prezentei cauze până la soluţionarea dosarului nr. x/2021 Evident, prin acest dosar nu se tinde la schimbarea stării de fapt şi de drept deduse judecăţii, aşa cum nelegal a reţinut instanţa de apel, ci dimpotrivă, de soluţia pronunţată în acest ultim dosar va depinde soluţionarea dosarului cu care este învestită in prezent instanţa.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul-pârât B. a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului, ca inadmisibil, având în vedere temeiul acţiunii - Legea nr. 10/2001.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (19 martie 2019), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 21 septembrie 2022, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate cu privire la greşita admitere de către instanţele de fond a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a părţii reclamante în privinţa cererii de constatare a nulităţii absolute parţiale a dispoziţiei de restituire în natură nr. 95/27.06.2012 emisă de Spitalul General CF Sibiu numitei C. în temeiul Legii nr. 10/2001 şi de restabilire a situaţiei anterioare în ceea ce priveşte cota de 1/2 părţi din imobilul situat în municipiul Sibiu, jud. Sibiu, subsumate motivului prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

- este nefondată critica prin care partea reclamantă pretinde că are dobândită calitatea de persoană îndreptăţită, în considerarea dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 165/2013 şi a faptului înregistrării notificării nr. x/12.11.2001, rămasă nesoluţionată din culpa entităţilor administrative competente, respectiv, în considerarea conduitei culpabile a numitei C., care nu a informat cu privire la faptul că este îndreptăţită la restituirea doar a unei cote de 1/2 părţi din imobilul situat la adresa menţionată.

Norma de drept prevăzută la art. 3 invocată, defineşte, la pct. 2, sintagma persoana care se consideră îndreptăţită, ca fiind persoana care a formulat şi a depus, în termen legal, la entităţile învestite de lege, cereri din categoria celor prevăzute la pct. 1, care nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a respectivului act normativ.

Instanţele de fond nu au imputat părţii reclamante însă lipsa acestei calităţi, ci pe aceea de persoană îndreptăţită, calitate ce se dobândeşte la finalizarea procedurii prevăzute de legea specială, Legea nr. 10/2001, şi care probează recunoaşterea dreptului la restituirea în natură în favoarea persoanei care a formulat notificarea.

Împrejurarea că notificarea nr. x/12.11.2001 formulată de partea reclamantă nu a fost soluţionată în procedura prevăzută de legea de reparaţie, nr. 10/2001, nu este contestată, partea pretinzând doar că întârzierea nu îi este imputabilă, vina aparţinând entităţilor administrative şi numitei C..

Faptul tergiversării soluţionării notificării de către entităţile administrative menţionate (Primăria Sibiu, Ministerul Sănătăţii, Ministerul Transporturilor, Spitalul CF Sibiu) ori conduita numitei C., pretins a fi culpabilă pentru motivul mai sus arătat, nu se constituie însă în argumente de natură să fundamenteze pretenţia părţii reclamante de a i se recunoaşte calitatea de persoană îndreptăţită în procesul pendinte, guvernat de normele dreptului comun şi nu de cele speciale, prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Nici argumentul potrivit căruia calitatea de persoană îndreptăţită se poate stabili, potrivit art. 20 din Legea nr. 10/2001, doar de entităţile deţinătoare ale bunului nu poate fi primit, întrucât, persoanele interesate în obţinerea acestei calităţi, contrar susţinerilor părţii reclamante, au deschis accesul în justiţie prin normele de drept prevăzute de legea specială.

Astfel, dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în redactarea iniţială) prevedeau că restituirea în natură a imobilelor se dispune, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare a bunului care au a statua, într-adevăr, asupra calităţii de persoană îndreptăţită a titularului notificării.

Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, persoana nemulţumită poate contesta la secţia civilă a tribunalului competent atât decizia ori dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, cât şi refuzul nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare (în acest sens, decizia în interesul legii nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), procedură judiciară care permite, în aplicarea normelor de drept speciale, examinarea şi a motivelor care au condus la întârziere în soluţionarea notificării.

De altminteri, în exercitarea dreptului de acces în justiţie recunoscut de legea specială de reparaţie, nr. 10/2001, partea reclamantă a solicitat la data de 12 martie 2021, în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Sibiu, recunoaşterea calităţii de persoană îndreptăţită şi obligarea părţii pârâte Spitalul CF Sibiu să soluţioneze notificarea nr. x/12.11.2001.

În acest context al analizei, este de subliniat că şi dispoziţia de restituire în natură nr. 95/27.06.2012, a cărei nulitate parţială partea reclamantă cere a se constata în procesul pendinte, a fost emisă de entitatea deţinătoare în baza unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, anume în baza sentinţei civile nr. 640/20 iulie 2009 a Tribunalul Sibiu, secţia civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 22/19 februarie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă şi, irevocabilă, prin decizia civilă nr. 6757/15 decembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, pronunţate ca urmare a exercitării de către numita C. a dreptului de acces în justiţie recunoscut de Legea nr. 10/2001.

În concluzie, instanţele de fond au statuat, corect, că partea reclamantă nu are dobândită şi nu poate pretinde în procesul pendinte, pentru argumentele invocate, recunoaşterea calităţii de persoană îndreptăţită pentru cota de 1/2 părţi indivize din imobilul situat în municipiul Sibiu, judeţul Sibiu, întrucât acest fapt ar semnifica eludarea normelor de drept prevăzute de legea de reparaţie, ceea ce nu este permis nici părţilor, nici instanţei de judecată.

- este nefondată critica prin care partea reclamantă pretinde că soluţia pronunţată în procesul pendinte se impune a fi reformată pe calea recursului, întrucât, în caz contrar, Tribunalului Sibiu ar fi în imposibilitate să soluţioneze cererea dedusă judecăţii în dosarul nr. x/2021, prin care a solicitat recunoaşterea calităţii de persoană îndreptăţită şi obligarea părţii pârâte la soluţionarea notificării nr. x/12.11.2001, în temeiul normelor de drept prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Raţionamentul juridic dezvoltat de partea reclamantă nu poate fi primit, întrucât ignoră împrejurarea că cele două cererii de chemare în judecată au obiecte şi cauze juridice diferite, precum şi faptul că exerciţiul acţiunii în nulitate absolută a deciziei/dispoziţiei emise în procedura Legii nr. 10/2001, pe temeiul dreptului comun, este subordonat, din perspectiva calităţii procesuale active, recunoaşterii, în prealabil, a calităţii de persoană îndreptăţită la restituirea în natură, în aplicarea normelor de drept speciale prevăzute de legea de reparaţie.

Critica, de altminteri, nu susţine apărarea părţii privind calitatea sa procesuală activă în prezentul litigiu, ci pune în discuţie, prin inversarea raportului de subordonare dintre cele două cereri de chemare în judecată, necesitatea evaluării în procesul pendinte şansei de a obţine o soluţie favorabilă în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Sibiu în absenţa unei soluţii favorabile pe fondul cererii în constatarea nulităţii dedusă judecăţii, ceea ce nu este permis.

Tot astfel, nu pot fi primite şi examinate nici argumentele prin care partea reclamantă pretinde că instanţele de fond au greşit atunci când au omis evaluarea conduitei părţii pârâte, Spitalul CF Sibiu, ori a terţului Ministerului Transporturilor, de a nu fi exercitat căi de atac extraordinare împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care s-a recunoscut numitei C. calitatea de persoană îndreptăţită pentru întregul imobil situat în mun. Sibiu, şi a prejudiciului ce ar putea fi cauzat Statului român, respectiv, au omis evaluarea riscului înstrăinării acestui imobil de către beneficiarii dispoziţiei de restituire în natură, intrată deja în circuitul civil.

Oportunitatea exercitării căilor de atac este lăsată de legiuitor la îndemâna părţilor care au a decide în privinţa acestora la momentul pronunţării hotărârilor, în acord de dispoziţiilor procedurale, şi, contrar susţinerilor părţii reclamante, în absenţa unui drept care să-i fi fost recunoscut cu privire la imobilul litigios şi a calităţii procesuale active în privinţa cererii deduse judecăţii, nu poate face obiect al examinării în procesul pendinte, nici din perspectiva unui eventual prejudiciu adus statului şi nici a riscului înstrăinării imobilului de către beneficiarii dispoziţiei de restituire.

- este nefondată critica prin care partea reclamantă afirmă că avea interesul de a acţiona în prezenta cauză, în temeiul art. 33 teza a II -a C. proc. civ., anume cu scopul "de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara".

În dezvoltarea criticii, partea afirmă că dreptul subiectiv ameninţat este dreptul de a beneficia măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, drept pe care l-a probat cu menţiunile certificatelor de moştenitor din 01.10.1970 şi 01.12.1972 emise în dosarul nr. x 333/70 al Judecătoriei Wolfratshausen, potrivit cărora are calitatea sa de moştenitoare a lui E. şi cu notificarea nr. x/12.11.2001 formulată în procedura Legii nr. 10/2001, situaţie în care nu este doar "persoană care se consideră îndreptăţită", ci chiar "persoană îndreptăţită" în accepţiunea acestei legi speciale.

Or, astfel cum s-a arătat anterior, dreptul la măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură ori despăgubiri, se poate proba doar prin recunoaşterea calităţii de persoană îndreptăţită în cadrul procesual configurat de normele legii speciale de reparaţie, nr. 10/2001, în urma examinării notificărilor transmise de persoanele care se pretind îndreptăţite, procedură care nu a fost finalizată de partea reclamantă în ceea ce priveşte notificarea nr. x/12.11.2001 şi care face obiectul dosarului nr. x/2021 al Tribunalului Sibiu.

Ca atare, în absenţa recunoaşterii calităţii de persoană îndreptăţită în procedura Legii nr. 10/2001, aspect necontestat în cauză, partea reclamantă nu poate pretinde, cum eronat afirmă, că are dobândit un drept subiectiv la măsuri reparatorii pentru a cărui protecţie justifică interes în acţiona prin cererea dedusă judecăţii în prezenta cauză, în temeiul art. 33 teza a II -a C. proc. civ.

- este nefondată şi critica prin care partea reclamantă pretinde că instanţa de apel a respins, greşit, cererea de suspendare a judecăţii cauzei până la soluţionarea dosarului nr. x/2021 al Tribunalului Sibiu, deşi soluţia din prezentul litigiu depinde de recunoaşterea calităţii sale de persoană îndreptăţită şi a dreptului la restituirea cotei de 1/2 părţi indivize din imobilul situat în Sibiu, în respectivul dosar.

Potrivit considerentelor încheierii de şedinţă din 17 martie 2021, instanţa de apel a respins cererea de suspendare a judecăţii cauzei, motivat de faptul că are exercita controlul de legalitate al hotărârii pronunţate de prima instanţă doar în raport aspectele de fapt şi de drept ce au făcut obiectul examinării acesteia şi care nu pot fi schimbate în apel.

Or, la judecata în prima instanţă, partea reclamantă nu a pretins că dezlegarea cauzei pendinte ar depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi ci, dimpotrivă, a susţinut, greşit, că are dobândit dreptul la restituire, respectiv, că acest drept îi poate fi recunoscut în prezenta cauză.

Lucrările dosarului evidenţiază faptul că la data promovării cererii în nulitate deduse judecăţii, 19 martie 2019, partea reclamantă nu numai că nu avea recunoscut dreptul la restituirea în natură, dar nici nu declanşase în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Sibiu procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, cererea fiind înregistrată în respectivul dosar la data de 12 martie 2021, ulterior pronunţării sentinţei primei instanţe, 5 martie 2020.

În atare condiţii, instanţa de apel a statuat corect că nu poate primi cererea de suspendare a judecăţii în prezenta cauză, întemeiată pe dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la finalizarea procedurii judiciare ce se derulează în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Sibiu.

În aceste împrejurări de fapt, se dovedesc a fi corecte considerentele hotărârii recurate prin care instanţa de apel a statuat că acţiunea în constatarea nulităţii dispoziţiilor/deciziilor emise în procedura Legii nr. 10/2001, cum este şi cea dedusă judecăţii de partea reclamantă, nu poate fi formulată preventiv, mai înainte de obţinerea recunoaşterii calităţii de persoană îndreptăţită în procedura legii speciale, motiv pentru care nu se justifică înlăturarea acestora, cum greşit pretinde partea reclamantă.

În fine, cât priveşte critica îndreptată împotriva menţiunii înserate în dispozitivul hotărârii recurate, privind caracterul definitiv al acesteia, se constată că partea nu mai justifică interes în examinarea sa, în considerarea dispoziţiei de respingere a excepţiei inadmisibilităţii căii de atac a recursului prin practicaua prezentei hotărâri judecătoreşti.

Aşa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul dedus judecăţii de partea reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 497 din 31 martie 2021 şi a încheierii din 17 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 septembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 C. proc. civ.