Negative jurisdictional conflict resolved in favor of Târgoviște Court for enforcement challenge jurisdiction.

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2022

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgovişte, la data de 21 iulie 2021, sub nr. x/2012, contestatorul Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa a chemat în judecată pe intimatul A., formulând contestaţie la executare, împotriva executării silite începute de B. în dosarul nr. x/2021, la cererea creditorului A., pentru recuperarea unor sume de bani presupus datorate în baza sentinţei civile nr. 3222 din data de 29 noiembrie 2016, pronunţate de Tribunalul Argeş în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia nr. 1143 din data de 20 aprilie 2017 a Curţii de Apel Ploieşti; împotriva somaţiei din data de 5 iulie 2021, emisă în acelaşi dosar execuţional; împotriva încheierii din data de 5 iulie 2021, privind stabilirea cheltuielilor de executare; împotriva tuturor actelor de executare emise în dosarul nr. x/2021; împotriva încheierii nr. 2336 din data de 23 iunie 2021, pronunţate de Judecătoria Târgovişte în dosarul nr. x/2021, suspendarea de drept a executării silite până la soluţionarea contestaţiei.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 4018 din data de 9 noiembrie 2021, Judecătoria Târgovişte a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Costeşti.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Târgovişte a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 127 alin. (1)-(3) C. proc. civ.:

"Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea. Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz. Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor."

Constatând că partea contestatoare este Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, iar dispoziţiile legale menţionate se aplică şi procurorilor, a apreciat că dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. au o dublă semnificaţie: pe de o parte, instituie un caz de necompetenţă teritorială absolută a instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, instanţa de judecată (parchetul) care are calitatea de reclamant al unei pricini şi, pe de altă parte, prevede o prorogare legală de competenţă teritorială în favoarea uneia dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea judecătorul ori se află instanţa de judecată sau parchetul reclamant.

Ca atare, a declinat judecarea cauzei în favoarea Judecătoriei Costeşti, ca instanţă judecătorească egal în grad cu instanţa sesizată, aflată în circumscripţia Curţii de Apel Piteşti, învecinată cu Curtea de Apel Ploieşti, în a cărei circumscripţie se află Tribunalul Dâmboviţa şi funcţionează Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 595 din data de 3 iunie 2022, Judecătoria Costeşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgovişte, a constat ivit conflictul negativ de competenţă între Judecătoria Costeşti şi Judecătoria Târgovişte, a suspendat judecata cauzei şi a trimis dosarul către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Astfel, Judecătoria Costeşti a reţinut că alin. (21) al art. 127 C. proc. civ. face referire expresă la "instanţa de judecată", iar extrapolarea acestei exprimări, prin includerea în această categorie şi a unităţii de parchet, este greşită şi nu are susţinere.

Pe de altă parte, a arătat că alin. (21) al textului legal menţionat a fost introdus prin art. I pct. 14 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial nr. 1074 din data de 18 decembrie 2018, dispoziţia intrând în vigoare la data de 21 decembrie 2018; de asemenea, prin art. I pct. 13 din Legea nr. 310/2018, au fost modificate alin. (1) şi (2) ale art. 127 C. proc. civ., stabilindu-se de către legiuitor forma actuală.

A apreciat că, din cele anterior arătate, rezultă concluzia că voinţa legiuitorului a fost de a stabili o competenţă facultativă obligatorie numai în cazul instanţelor de judecată, nu şi a unităţilor de parchet.

Instanţa a arătat şi că un argument în plus este şi faptul că, anterior Legii nr. 310/2018, prin care a fost introdus alin. (21) al art. 127 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat în recurs în interesul legii decizia nr. 7 din data de 2016, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 461 din data de 22 iunie 2016, stabilind că:

"Art. 127 alin. (1) şi (2) din noul C. proc. civ. trebuie interpretat, sub aspectul noţiunii de "grefier", în sensul că este aplicabil şi în cazul reclamanţilor care fac parte din personalul auxiliar de specialitate (grefier) la parchetele de pe lângă instanţele judecătoreşti."

Astfel, a reţinut că, dacă voinţa legiuitorului ar fi fost ca derogarea de competenţă să opereze şi în cazul unităţilor de parchet, ar fi menţionat expres în conţinutul alin. (21), introdus odată cu modificarea alin. (1) şi (2) şi ulterior pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii a deciziei nr. 7/2016.

Totodată, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată (contestaţie la executare), a constatat că, prin art. 714 alin. (1) raportat la art. 651 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a stabilit o competenţă de ordine absolută la domiciliul sau sediul debitorului, iar, în cauză, sediul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa este în municipiul Târgovişte, judeţul Dâmboviţa, competentă exclusiv pentru soluţionarea contestaţiei la executare de faţă fiind Judecătoria Târgovişte.

În plus, a apreciat că, şi prin raportare la alin. (2) al art. 127 C. proc. civ., normă de competenţă de ordine privată, competenţa de soluţionare nu poate fi declinată din oficiu în favoarea unei alte instanţe, în lipsă invocării ei de către pârât prin întâmpinare, iar în sarcina contestatorului (Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa) nu exista obligaţia, ci posibilitatea, de a sesiza o altă instanţă de acelaşi grad aflată în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa competentă să soluţioneze, potrivit legii (Judecătoria Târgovişte).

A considerat şi că alin. (2) al art. 127 C. proc. civ. nu îşi găseşte aplicarea nici prin raportare la calitatea de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Pucioasa a intimatului, cererea contestatorului nefiind de competenţa Judecătoriei Pucioasa, instanţă pe lângă care acesta îşi desfăşoară activitatea, ci de competenţa Judecătoriei Târgovişte.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la prezentul conflict negativ de competenţă

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

Înalta Curte constată că Judecătoria Târgovişte şi Judecătoria Costeşti şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a pricinii, prezentul conflict negativ de competenţă fiind generat de constatările diferite ale cele două instanţe cu privire la norma de procedură în temeiul căreia se stabileşte instanţa competentă a soluţiona litigiul.

Prima instanţă învestită a făcut aplicarea art. 127 C. proc. civ., în timp ce Judecătoria Costeşti a stabilit instanţa competentă a soluţiona cauza în temeiul art. 714 alin. (1) raportat la art. 651 alin. (1) C. proc. civ., reţinând şi că sediul debitorului se află în municipiul Târgovişte.

În speţă, prin încheierea nr. 2336 din data de 23 iunie 2021, pronunţată de Judecătoria Târgovişte în dosarul nr. x/2021, a fost admisă cererea de încuviinţare a executării silite formulate d B., privind pe creditorul A. şi pe debitorul Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.

A fost încuviinţată executarea silită, în toate modalităţile de executare, a titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 3222 din data de 29 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Argeş în dosar nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1143 din data de 20 aprilie 2017 a Curţii de Apel Piteşti, pentru realizarea obligaţiei de plată a debitului privind plata către creditor a daunelor moratorii sub forma dobânzii legale pentru sumele datorate în baza titlurilor executorii sentinţa civilă nr. 1967 din data de 4 noiembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa şi sentinţa civilă nr. 1065 din data de 6 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, de la data de 1 martie 2013 şi până la data plăţii integrale a creanţelor.

Obiectul litigiului cu privire la care poartă prezentul conflict negativ de competenţă îl reprezintă contestaţia la executare formulată împotriva executării silite începute de B. în dosarul nr. x/2021, la cererea creditorului A., pentru recuperarea unor sume de bani presupus datorate în baza sentinţei civile nr. 3222 din data de 29 noiembrie 2016, pronunţate de Tribunalul Argeş în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia nr. 1143 din data de 20 aprilie 2017 a Curţii de Apel Ploieşti; împotriva somaţiei din data de 5 iulie 2021, emisă în acelaşi dosar execuţional; împotriva încheierii din data de 5 iulie 2021, privind stabilirea cheltuielilor de executare; împotriva tuturor actelor de executare emise în dosarul nr. x/2021; împotriva încheierii nr. 2336 din data de 23 iunie 2021, pronunţate de Judecătoria Târgovişte în dosarul nr. x/2021, suspendarea de drept a executării silite până la soluţionarea contestaţiei.

Având în vedere circumstanţele cauzei şi obiectul prezentului litigiu, astfel cum au fost anterior arătate, instanţa competentă a soluţiona pricina se stabileşte în raport de prevederile art. 714 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, contestaţia la executare este de competenţa exclusivă a instanţei de executare, aşa cum rezultă din prevederile art. 714 alin. (1) coroborat cu art. 651 alin. (3) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 6 din O.U.G. nr. 1/2016 şi care prevede că "Instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe."

Conform dispoziţiilor art. 651 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului.

În cauză, astfel cum s-a arătat anterior, prin încheierea de şedinţă nr. 2336 din data de 23 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Judecătoria Târgovişte a încuviinţat executarea silită vizată de prezenta contestaţie la executare.

Prin decizia nr. 20 din data de 27 septembrie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii în dosarul nr. x/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1083 din data de 11 noiembrie 2021, obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 şi art. 112 C. proc. civ., s-a statuat că instanţa de executare competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu este judecătoria care a încuviinţat executarea silită a acelui titlu executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Astfel, în motivarea deciziei anterior menţionate, instanţa supremă a reţinut principiul unicităţii instanţei de executare, care presupune că "una şi aceeaşi instanţă soluţionează atât cererile de încuviinţare a executării silite, cât şi cererile având ca obiect contestaţie la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe, potrivit celor prevăzute la alin. (3) al art. 651 din C. proc. civ., respectiva instanţă fiind calificată de legislator drept instanţă de executare".

Faţă de dezlegările obligatorii ale deciziei nr. 20 din 27 septembrie 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, rezultă că, în speţă, instanţa de executare la care se referă prevederile art. 714 alin. (1) C. proc. civ. este Judecătoria Târgovişte, care a încuviinţat executarea silită.

Prin urmare, având în vedere cele anterior reţinute, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgovişte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgovişte.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 septembrie 2022.