Appeal admitted, ruling quashed and remanded for retrial in nationalized-apartment revendication after ECtHR violation found

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2018 din data de 10 mai 2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Generală a Municipiului Bucureşti prin Primar General, obligarea pârâtei să îi lase în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti, şi obligarea pârâtei să emită o dispoziţie pentru a i se restitui în natură imobilul, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În şedinţa publică din 5 noiembrie 2018, reclamanta a precizat că primul capăt de cerere constituie revendicare imobiliară, iar cel de-al doilea este formulat în temeiul art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. A mai precizat că revendicarea imobiliară priveşte numai apartamentul nr. x, deoarece terenul se află în proprietatea sa, în integralitate.

Prin încheierea pronunţată la 1 aprilie 2019, tribunalul a luat act de poziţia reclamantei care a arătat că nu mai susţine capătul 2 al cererii de chemare în judecată privind emiterea dispoziţiei de restituire în natură a imobilului, având în vedere că a fost emisă o dispoziţie, pe care a contestat-o, aceasta făcând obiectul dosarului nr. x/2019 A mai învederat că doreşte să invoce în acest din urmă dosar excepţia de conexitate.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 2574 din data de 18 noiembrie 2019, Tribunalul

Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Primăria Generală a Municipiului Bucureşti, prin Primar General.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1049A din data de 30 iunie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 2574 din data de 18 noiembrie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Primăria Generală a Municipiului Bucureşti, prin Primar General ca nefondat.

II. Calea de atac formulată în cauză

Reclamanta A. a declarat recurs atât împotriva sentinţei pronunţate de către prima instanţă, cât şi împotriva deciziei pronunţate de către curtea de apel.

II.1. Motivele de recurs

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate şi:

- trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, ca instanţă competentă să judece în fond cererea de revendicare potrivit art. 563 C. civ. raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;

- admiterea cererii de chemare în judecată şi obligarea pârâtei să îi restituie în natură apartamentul nr. x din Bucureşti.

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 pct. 3, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă, în esenţă, a susţinut următoarele:

- în mod greşit instanţa de fond, la data de 5 noiembrie 2018, s-a constatat competentă material şi a dispus respingerea solicitării de disjungere şi trimitere a cauzei spre competentă soluţionare Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti;

- este greşit raţionamentul instanţei de apel potrivit căruia tribunalul şi-a constatat competenţa potrivit art. 95 pct. 1 raportat la art. 99 alin. (2) Cod procedură civilă, având în vedere că, prin avocat, a solicitat şi a argumentat în mod legal că se impune disjungerea deoarece acţiunea în revendicare, potrivit art. 563 C. civ. raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, este de competenţa Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti; a solicitat trimiterea cauzei la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti;

- cele două capete de cerere erau întemeiate pe legi diferite: primul capăt de cerere fiind o acţiune în revendicare pe dreptul comun (taxat ca atare cu taxă de timbru la valoare), iar cel de-al doilea, era întemeiat pe legea specială Legea nr. 10/2001 (scutit de taxă judiciară de timbru);

- competentă a soluţiona cauza era Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti şi nu Tribunalul Bucureşti, având în vedere că dacă valoarea impozabilă a bunului nu depăşeşte 500.000 RON - competenţa aparţine judecătoriei;

- în acţiunea de drept comun se administrează toate probele de natură a aduce lămuriri asupra obiectului cererii, or, instanţa a respins în mod nelegal administrarea probei cu un martor, care cunoştea amănunte cu privire la imobilul supus judecăţii, ca fiind neutilă cauzei, cât şi proba cu expertiza care aducea explicaţii lămuritoare instanţei;

- emiterea dispoziţiei primarului, în temeiul unei legi speciale, presupune un alt mod de abordare, din perspectiva probatoriului administrat de către instanţă;

- instanţa de apel a interpretat în mod greşit prevederile art. 106 pct. 1 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Instanţa legal învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţă după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect"; în speţă, nu a fost vorba despre o atare împrejurare, ci de competenţa materială în ceea ce priveşte o acţiune pe dreptul comun, cu administrarea de probatoriu adecvat, de natură să lămurească speţa sub toate aspectele;

- incidenţa efectului pozitiv al lucrului judecat - raportat la hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate anterior - ar fi dus la concluzia eronată în ceea ce priveşte învestirea instanţei, la respingerea de administrare a probatoriilor solicitate tocmai pentru a lămuri situaţia;

- tribunalul, prin respingerea ca neîntemeiată a acţiunii, cât şi curtea de apel, prin respingerea apelului, în mod greşit au reţinut sentinţa civilă nr. 6665 din data de 6 noiembrie 2003, pronunţată în dosarul nr. x/2003 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi decizia civilă nr. 452A din data de 8 martie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a (pronunţate după intervenţia Procurorului General cu recurs în anulare, fapt pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului 1-a apreciat ca fiind un abuz din partea statului şi o încălcare a drepturilor omului în ceea ce priveşte proprietatea); cu privire la hotărârea civilă nr. 1924 R din data de 11 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2010, şi decizia nr. 200R din data de 10 februarie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015, s-a constatat lipsa de identitate dintre imobile, cu toate că apartamentul nr. x şi terenul de sub apartamentul nr. x au rămas în proprietatea sa;

- prin decizia nr. 4133 din data de 20 noiembrie 2002, pronunţată în dosarul nr. x/2001 de către Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, s-a reţinut că s-a statuat în mod irevocabil cu privire la calitatea autorilor recurentei-reclamante - B. şi C. - şi anume calitatea de proprietari ai imobilului situat în Bucureşti, precum şi a corpurilor de construcţie A şi B;

- s-a dat o interpretare eronată, în sensul că testamentul lăsat de către B. către fiica sa D. a vizat numai apartamentul în care locuia şi nu întregul imobil;

- în actele depuse la dosar se arată că, în anul 1950, imobilele au fost trecute în mod nelegal şi abuziv în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 - în anexă la poziţia nr. 2892 este înscrisă B. cu 3 apartamente situate în Bucureşti; la data de 4 aprilie 1959, aceasta a lăsat prin testament lui D. toate bunurile sale, prin testament, precizându-se că toate bunurile confiscate prin Decretul nr. 92/1950 revin moştenitoarei sale, în calitate de fiică - conform certificatului de moştenitor nr. x din data de 9 mai 1995 i-a revenit întreaga masă succesorală, întrucât, tot prin testament, a fost exprimată voinţa şi rugămintea ca rudele sale să nu o deranjeze în stăpânirea imobilului proprietatea sa;

- instanţa de fond a reţinut, ca temei al respingerii cererii, considerentele recursului în anulare promovat de către Procurorul General al României, pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului îl consideră o încălcare a drepturilor omului, întrucât, prin acest recurs, în mod nelegal s-a anulat o sentinţă definitivă şi irevocabilă privind nulitatea absolută a titlului statului cu privire la apartamentul, care îi revine moştenitoarei - recurenta-reclamată A.;

- în mod greşit instanţa a reţinut că nu a adus lămuriri cu privire la imobil, în condiţiile în care este moştenitoare, conform testamentului ce privea întreaga avere a lui B.;

- nu a fost luată în seamă sentinţa civilă nr. 5006 din 20 martie 1998, prin care a fost admisă acţiunea, constatându-se nulitatea trecerii în proprietatea statului a imobilului, şi se recunoaşte dreptul de proprietate asupra acestuia, dispunându-se lăsarea în deplină proprietate şi posesie a imobilului şi restituirea în natură a acestuia, sentinţă rămasă definitivă prin decizia nr. 2406 din data de 24 septembrie 1999;

- i-a fost încălcat dreptul de proprietate cu rea-credinţă, atât de statul român, cât şi de unele instanţe de judecată, care nu au ţinut cont de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, privind stabilitatea raporturilor juridice;

- chiriaşul încheiase cu recurenta-reclamantă un contract, recunoscându-i calitatea de proprietar;

- chiriaşul nu a formulat niciodată cerere pentru cumpărarea apartamentului nr. x şi nici vreo altă acţiune pentru constituirea dreptului de proprietate;

- deşi în considerentele hotărârii recurate, curtea de apel recunoaşte că în hotărârea pronunţată în cauza Brumărescu contra României, precum şi în alte hotărâri ulterioare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că Procurorul General al României avea autoritatea de a ataca o hotărâre definitivă şi irevocabilă printr-un recurs în anulare, iar prin admiterea recursului au fost înlăturate efectele unei proceduri judiciare care dusese la o hotărâre judecătorească irevocabilă, ce a dobândit autoritate de lucru judecat, s-a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice şi, astfel, dreptul său la un proces echitabil - art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;

- în mod greşit instanţa de apel s-a raportat la hotărârile judecătoreşti definitive a căror autoritate de lucru judecat a fost reţinută de prima instanţă, constatând că, prin acestea, au fost analizate aspectele invocate în prezenta cauză referitoare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi efectele casării hotărârii civile nr. 5006 din data de 20 martie 1998, ca urmare a recursului în anulare declarat de Procurorul General;

- prima instanţă şi curtea de apel nu au observat că deciziile la care s-au referit încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 5006 din data de 20 martie 1998;

- deciziile avute în vedere de către instanţe au încălcat art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 1 la aceasta, precum şi Constituţia României;

- cu excepţia admiterii recursului în anulare, instanţa nu a arătat dacă mai există vreun act care să recunoască împrejurarea că statul, prin Primăria Municipiului Bucureşti, deţine în administrare în baza unui titlu valid imobilul în discuţie, proprietate a autorilor săi B. şi C.;

- prin notificarea înregistrată sub nr. x la Biroul Executorului Judecătoresc E. şi la 4 octombrie 2001 la Primăria Municipiului Bucureşti, a solicitat, în temeiul art. 20 şi urm. din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, imobil trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 (poz. 2892); prin dispoziţia nr. 7540 din data de 21 martie 2007, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, i-a fost restituit şi imobilul Corp B, compus din apartamentele 2 şi 3, precum şi terenul în suprafaţă de 109,34 mp, analizându-se toate condiţiile de legalitate;

- ulterior, prin decizia nr. 200R din data de 10 februarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a constatat că decizia nr. 7540 din 21 martie 2007 a fost anulată parţial, doar cu privire la apartamentul nr. x, în timp ce apartamentul nr. x şi terenul în suprafaţă de 109 mp, au rămas în proprietatea sa;

- prin adresa nr. x din data de 29 noiembrie 2013, emisă de Foişor S.A., s-a arătat că apartamentul nr. x a fost trecut în proprietatea statului, conform Decretului nr. 92/1950, poziţia 2892, fost proprietar B.;

- şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 236,43 mp, corp A, compus dintr-un apartament şi corp B, compus din apartamentele nr. x şi nr. 3, a plătit şi plăteşte în continuare impozitele pentru aceste imobile;

- instanţa de judecată a respins în mod nelegal acţiunea având în vedere că terenul de sub apartamentul 2, cât şi apartamentul nr. x sunt în proprietatea sa;

- în mod greşit instanţa de judecată a reţinut că, pe de o parte, sentinţa civilă nr. 6665 din 6 noiembrie 2003, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr. x/2003 şi decizia civilă nr. 452A din data de 8 martie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, iar, pe de altă parte, hotărârea civilă nr. 1924R din 11 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2010 şi decizia 200R din data de 10 februarie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015 ar fi constatat lipsa de identitate dintre imobil şi imobilul revendicat, deoarece apartamentul nr. x şi terenul de sub apartamentul nr. x au rămas în proprietatea sa.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

În cauză, nu a fost formulată întâmpinare.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 12 aprilie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1049A din data de 30 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la data de 20 septembrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de reclamanta A. este fondat, pentru considerentele ce urmează.

Astfel cum reiese din cuprinsul memoriului de recurs, primul motiv de casare invocat de către recurenta-reclamantă întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. priveşte greşita respingere a excepţiei de necompetenţă materială a tribunalului pentru soluţionarea cauzei în primă instanţă, soluţie dispusă prin încheierea din 5.11.2018.

Recurenta susţine că la termenul de judecată menţionat a precizat prin apărătorul său că primul capăt de cerere privea revendicarea ap. (în opinia sa, de competenţa de primă instanţă a judecătoriei), iar cel de-al doilea era întemeiat pe legea specială - Legea nr. 10/2001, susţinând că în mod greşit prima instanţă a respins cererea de disjungere a cererii în revendicare; o atare măsură ar fi atras consecinţa declinării competenţei de soluţionare a cererii în revendicare în favoarea Judecătoriei sector 2, în raza căreia imobilul este situat; de asemenea, a susţinut că instanţa de apel în mod nelegal a confirmat competenţa de primă instanţă a tribunalului pentru primul capă de cerere (rămas dedus judecăţii) prin reţinerea incidenţei art. 106 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că reclamanta a invocat aceleaşi susţineri şi prin motivele de apel, iar curtea de apel a dat o dezlegare nemijlocită acestor critici, astfel încât, în această etapă procesuală, Înalta Curte se va raporta, în această privinţă, la cele argumentate de instanţa de apel în considerentele deciziei recurate.

Astfel cum corect s-a reţinut de curtea de apel, pretenţia formulată de reclamantă a privit iniţial cererea de obligare a pârâtului să îi lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul din Bucureşti, situat la parterul Corpului B, precum şi solicitarea de obligare a aceluiaşi pârât să emită dispoziţie de restituire în natură a aceluiaşi imobil.

În temeiul dispoziţiilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., la primul termen de judecată în faţa sa, prima instanţă a procedat la verificarea competenţei sale, consemnând în conţinutul încheierii din 5.11.2018 că îşi reţine propria competenţă generală, materială şi teritorială, în temeiul prevederilor art. 95 pct. 1 rap. la art. 99 alin. (2) din C. proc. civ. şi la art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Faţă de aceste temeiuri reţinute de prima instanţă sub aspectul competenţei, rezultă că primul capăt de cerere a fost calificat drept o cerere în revendicare (pentru care reclamanta a invocat, pe lângă dispoziţiile art. 563 din C. civ., şi prevederile art. 1 Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului), iar cel de-al doilea - o cerere în sancţionarea refuzului unităţii deţinătoare de soluţionare a notificării adresate de reclamantă unităţii deţinătoare de restituire (şi) a acestui apartament nr. x de la adresa menţionată, conform raţionamentului dezvoltat în Decizia nr. XX/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite.

Dacă în privinţa primului capăt de cerere pentru stabilirea competenţei materiale operează criteriul valoric care ar fi condus la atribuirea competenţei materiale de soluţionare a cauzei în primă instanţă în favoarea judecătoriei, pe temeiul prevederilor art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ. (dată fiind valoarea de impunere a acestui apartament de 110.506,76 RON, deci sub pragul valoric de 200.000 RON), dacă ar fi fost formulat de sine stătător, alăturarea acestei cererii unei contestaţii întemeiate pe intenţia de sancţionare a conduitei omisive a unităţii deţinătoare de a emite dispoziţie de soluţionare a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 (susceptibilă de soluţionare pe temeiul art. 26 alin. (3) din legea reparatorie), în mod corect curtea de apel a constatat incidenţa a prevederilor art. 99 alin. (2) din Codul de procedură civilă faţă de această structură a cadrului obiectiv al judecăţii.

Or, pentru contestaţiile formulate în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legea specială stabileşte o competenţă materială de primă instanţă derogatorie de la normele de drept comun, aplicabilă prioritar, în favoarea tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în speţă, unitatea deţinătoare fiind Municipiul Bucureşti.

Aşa fiind, reiese că prima instanţă a calificat ambele pretenţii formulate de reclamantă ca fiind capete de cerere principale (iar nu o cerere accesorie - al doilea capăt de cerere); or, această dezlegare incidentală a tribunalului nu a fost contestată de către reclamantă prin motivele de apel.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a confirmat de curtea de apel aplicabilitatea prevederilor art. 99 alin. (2) din Codul de procedură civilă, astfel cum reţinuse prima instanţă, normă care desemnează tribunalul ca instanţă competentă ("instanţa de grad mai înalt") pentru soluţionarea cererii de chemare în judecată (cereri principale), norma instituind o prorogare de competenţă în favoarea instanţei superioare în grad.

Mai mult decât atât, Înalta Curte constată că instanţa de apel a înlăturat ca nefondate şi susţinerile aceleiaşi reclamante în sensul că la primul termen de judecată ar fi solicitat disjungerea cererii în revendicare şi declinarea competenţei de soluţionare a acestui capăt de cerere în favoarea Judecătoriei sector 2 (în aplicarea criterirului valoric), întrucât din verificarea menţiunilor încheierii de la termenul din 5.11.2018, nu rezultă că astfel de susţineri ar fi fost formulate.

În sfârşit, nici împrejurarea că reclamanta a precizat la termenul din 1.04.2019 că nu mai susţine cel de-al doilea capăt de cerere, întrucât, pe parcursul soluţionării cauzei, a fost emisă de către pârât Dispoziţia nr. 20596/23.10.2018, contestată deja pe rolul instanţei, într-un alt dosar), nu era de natură a conduce la o altă dezlegare în privinţa chestiunii competenţei materiale de soluţionare a cauzei în primă instanţă, având în vedere că termenul procedural la care instanţa îşi verifică propria competenţă este cel prevăzut de art. 131 alin. (1) din C. proc. civ. - primul termen de judecată; de altfel, acelaşi argument operează şi în cazul în care în mod real reclamanta ar fi cerut disjungerea cererii în revendicare ulterior primului termen de judecată în faţa primei instanţe.

Înalta Curte reţine însă a fi corectă susţinerea recurentei cu referire la argumentul reţinut de instanţa de apel - incidenţa art. 106 din C. proc. civ. (în condiţiile în care în cauză nu a operat o modificare a cuantumului valorii obiectului cererii).

Cu toate acestea, se constată că acest argument al instanţei de apel pentru confirmarea competenţei tribunalului în primă instanţă nu a fost unul decisiv, şi, de altfel, nici singurul argument în acest sens; drept urmare, simpla înlăturare a acestuia prin prezentele considerente este suficientă, o atare soluţie dând expresie doar unor cerinţe de rigoare teoretică, fără o eficienţă directă în economia speţei.

În consecinţă, Înalta Curte constată nefondate criticile dezvoltate de reclamantă pe temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.

În continuarea memoriului de recurs, recurenta-reclamantă a invocat critici întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.. Aceste critici vor fi evaluate împreună, întrucât au incidenţă în diveresele etape ale raţionamentului dezvoltat de instanţa de apel pentru confirmarea soluţiei de respingere a pretenţiei reclamantei de restituire în natură a apt. nr. 2 din Corpul B de la adresa din Bucureşti.

În concret, recurenta susţine greşita aplicarea a efectului pozitiv al lucrului judecat (pct. 5), argumente contradictorii în redarea silogismului logico-juridic de motivarea soluţiei pronunţate de instanţa de apel (pct. 6) şi greşita aplicarea a principiilor degajate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană (în special, Cauza Brumărescu împotriva României din 28.10.1999), dar şi a art. 6 din aceeaşi Convenţie (securitatea raporturilor juridice - prin lipsirea sa de proprietate ca urmare a promovării recursului în anulare de Procurorul General împotriva hotărârii judecătoreşti ce se bucura de autoritate de lucru judecat, prin care se dispusese restituirea în natură a întregului imobil ce a aparţinut autoarei sale B.).

Pornind de la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 1 din Primul Protocol additional la Convenţie, potrivit celor ce urmează.

Astfel cu rezultă din cele anterior expuse, prin cererea de chemare în judecată (astfel cum a fost precizată) reclamanta a solicitat obligarea intimatului-pârât la restituirea în natură a apartamentul situat în Corpul B de la adresa din Bucureşti, invocând în drept dispoziţiile art. 563 din C. civ., dar şi art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului (în special, Cauza Brumărescu).

Conform celor reţinute de curtea de apel, prin sentinţa civilă nr. 5006/20.03.1998. pronunţată în dosarul nr. x/1997 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti. s-a constatat nulitatea titlului de trecere în proprietatea statului a întregului imobilul situat în sector 2 (compus din teren şi 2 corpuri de clădire cu 3 apartamente) şi s-a admis acţiunea în revendicare formulată de A. cu privire la acest imobil (definitivă şi irevocabilă prin respingerea recursului de către Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia nr. 952/02.04.2001).

Împotriva sentinţei civile nr. 5006/20.03.1998 a Judecătoriei sector 2 (înzestrată cu autoritate de lucru judecat), în temeiul art. 330 din C. proc. civ. 1865, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a formulat recurs în anulare pentru motivul lipsei de identitate între terenul cumpărat în anul 1923 şi cel construit în baza autorizaţiei de construire din 1939 de F., dar şi pentru pretinsa lipsă de identitate între imobilul testat de B. - autoarea reclamantei, respectiv, ap. nr. 1 Corp A, şi cel revendicat de reclamantă - apartamentul Corp B); recursul în anulare a fost admis prin decizia nr. 4133/20.11.2002, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, iar sentinţa atacată a fost casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

În rejudecare, cererea reclamantei a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 6665/6.11.2003 a Judecătoriei sector 2, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 452A/08.03.2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi irevocabilă prin nerecurare.

După apariţia Legii nr. 10/2001, recurenta-reclamantă a formulat notificări (nr. 152/23.05.2001, nr. 154/23.05.2001, nr. 155/23.05.2001 şi, respectiv, notificarea nr. x/3.10.2001), prin care a solicitat restituirea în natură a întregului imobil, notificările indicate fiind formulate defalcat pentru teren (total 375 mp) şi pentru fiecare dintre cele trei unităţi locative situate în cele două corpuri de clădire (A şi B) de la adresa din Bucureşti.

În soluţionarea acestora, au fost emise în temeiul Legii nr. 10/2001, Dispoziţia nr. 770/29.01.2003, prin care s-a restituit în natură ap. nr. 1 din Corp A şi terenul aferent, Dispoziţia nr. 1010/30.05.2003 prin care s-a modificat art. 1 al celei dintâi dispoziţii şi, ulterior, Dispoziţia nr. 7540/21.03.2007 prin care s-a restituit reclamantei şi apartamentul şi 3 din Corp B de clădire şi terenul aferent acestui corp de proprietate, de 109,34 mp, situat la aceeaşi adresă.

În anul 2007, în temeiul acestor dispoziţii emise în baza Legii nr. 10/2001, urmate de încheierea între cu unitatea deţinătoare a protocolului de predare-primire nr. 6540/17.04.2007, recurenta-reclamantă a procedat la intabularea dreptului său de proprietate şi la deschiderea rolului fiscal pentru întregul imobil pentru care plăteşte taxe şi impozite şi în prezent.

Ulterior, în anul 2010, chiriaşii G. din apartamentul din imobilul în discuţie, au formulat acţiune în justiţie prin care au solicitat anularea Dispoziţiei nr. 7540/21.03.2007 emise de intimat, în esenţă, reiterându-se motivele susţinute de Procurorul General la promovarea recursului în anulare.

Prin sentinţa civilă nr. 11694/7.10.2011 a Judecătoriei sector 2, s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de chiriaşii ap. nr. 2, iar prin decizia civilă nr. 872A/23.09.2013, s-a respins ca nefondat apelul reclamanţilor împotriva sentinţei menţionate.

Prin decizia pronunţată în recurs, decizia civilă nr. 1924R/11.12.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis însă recursul declarat de reclamanţi, s-a dispus modificarea deciziei date în apel, în sensul admiterii apelului reclamanţilor, iar sentinţa primei instanţe a fost schimbată în parte şi, pe fond, acţiunea a fost admisă, dispunându-se anularea în tot a Dispoziţiei nr. 7540/21.03.2007.

Recurenta-reclamantă (având calitatea procesuală de pârâtă în cauza menţionată) a promovat revizuire împotriva deciziei date în recurs, calea de atac promovată de aceasta fiind admisă prin decizia civilă nr. 200R/10.02.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă; prin aceasta, s-a modificat decizia dată în recurs şi, urmare a admiterii recursului şi apelului, s-a schimbat în parte sentinţa apelată, s-a admis acţiunea precizată şi s-a anulat în parte Dispoziţia nr. 7540/21.03.2007, anume cu privire la măsura de restituire în natură a apartamentul din Bucureşti, sector 2; de asemenea, s-a constatat revenirea în proprietatea Municipiului Bucureşti a ap. 2 din Corp B şi redobândirea de către reclamanţi a calităţii de chiriaşi în acest imobil; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei date în recurs.

Ulterior pronunţării acestei decizii, Primăria Municipiului Bucureşti a emis Dispoziţia nr. 20596/23.10.2018, prin care s-a dat pus în executare decizia dată în revizuire; recurenta reclamantă a susţinut la termenul din 1.04.2019 de la instanţa de fond că a atacat în instanţă această dispoziţie (dosar nr. x/2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti).

Prin cererea dedusă judecăţii în acest dosar, recurenta-reclamantă a solicitat restituirea în natură a ap. nr. 2, situat în corpul B la adresa din Bucureşti, iar aceasta susţine în esenţă că, prin soluţia confirmată de instanţa de apel se încalcă efectul pozitiv al lucrului judecat (al sentinţei civile nr. 5006/20.03.1998 a Judecătoriei sector 2) definitive şi irevocabile, şi a garanţiilor ataşate art. 1 din Primul protocol adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, sens în care s-a prevalat de statuările instanţei europene, în special, în Cauza Brumărescu.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat aceste susţineri ale reclamantei şi, cu privire la acestea, a reţinut astfel:

"Într-adevăr, în hotărârea din cauza Brumărescu contra României, precum şi în alte hotărâri ulterioare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că procurorul general al României - care nu era parte în proces - dispunea, în virtutea art. 330 din C. proc. civ., de autoritatea de a ataca o hotărâre definitivă printr-un recurs în anulare, iar, prin admiterea recursului în anulare introdus în virtutea autorităţii mai sus menţionate, Curtea Supremă de Justiţie a înlăturat efectele unei proceduri judiciare care dusese la o hotărâre judecătorească irevocabilă, dobândind deci autoritatea lucrului judecat; aplicând în acest mod dispoziţiile art. 330, Curtea Supremă de Justiţie a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, astfel încât dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. (1) din convenţie a fost ignorat.

Însă, faţă de reclamantă, s-au pronunţat hotărâri judecătoreşti definitive a căror putere de lucru judecat a fost reţinută de către prima instanţă, prin care au fost deja analizate aspectele invocate şi în prezenta cauză, referitoare la incidenţa jurisprudenţei CEDO şi la efectele casării sentinţei civile nr. 5006/20.03.1998 ca urmare a recursului în anulare declarat de Procurorul General. (...)"

În continuarea raţionamentului său, instanţa de apel redă soluţiile pronunţate în acţiunea formulată de terţ împotriva Dispoziţiei nr. 7540/21.03.2007, reţinând că "efectele hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2010, în care A. a avut calitatea de pârâtă, se impun cu caracter obligatoriu faţă de părţi, iar apelanta-reclamantă nu poate ignora aceste acte jurisdicţionale, care, în final, au anulat în parte Dispoziţia nr. 7540/21.03.2017 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, apartamentul nr. x revenind în proprietatea Primăriei Municipiului Bucureşti.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă (efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, fosta prezumţie a puterii de lucru judecat).

Efectul pozitiv al lucrului judecat operează atunci când într-un proces ulterior intervine o situaţie juridică deja rezolvată printr-o hotărâre anterioară, fără însă a exista însă o identitate de acţiuni (obiect, părţi, cauză). Ca manifestare a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, ceea ce a fost dezlegat pe cale jurisdicţională nu mai poate fi combătut între părţi; în acest caz, nu este oprită judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurată sarcina probei, instanţa neputând să ignore constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare."

Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a principiilor din Cauza Brumărescu (atât din perspectiva principiului securităţii raporturilor juridice, cât şi din cea a încălcării art. 1 din primul Protocol) şi a normei procedurale referitoare la efectul pozitiv al lucrului judecat (art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.), fiind astfel întrunite cerinţele cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

Întrucât recurenta-reclamantă s-a prevalat de o pretinsă încălcare a art. 1 din Primul Protocolul adiţional la Convenţia europeană, instanţele de fond, deci, şi instanţa de apel, erau ţinute a aplica raţionamentul instanţei europene în analiza unei pretinse încălcări a acestei norme convenţionale, având în vedere că mecanismul de protecţia a drepturilor omului conceput prin Convenţie este unul care atribuie un rol subsidiar Curţii de la Strasbourg (de aici, şi regula necesităţii epuizării căilor de atac interne), astfel încât, judecătorul naţional este primul judecător al convenţiei.

Or, spre această finalitate, instanţa de apel era ţinută să constate că în astfel de plângeri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului verifică următoarele cerinţe: existenţa unui "bun" în patrimoniul reclamantului; "ingerinţa" în dreptul acestuia la respectarea bunurilor sale; ingerinţa să aibă o bază legală şi să urmărească un scop de utilitate publică, iar dacă aceste prime condiţii sunt îndeplinite, să aplice testul de proporţionalitate, adică instanţa să verifice dacă a fost păstrat un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.

În acest sens, la paragraful 78 din Hotărârea pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României din 28 octombrie 1999, Curtea Europeană a arătat: "Grija de a asigura un astfel de echilibru este inerentă mecanismului convenţiei. Curtea reaminteşte, de asemenea, că echilibrul este distrus atunci când persoana în cauză suportă o sarcină specială şi exorbitantă."

Pentru aplicarea acestui raţionament, era însă necesar ca instanţa de apel să aibă în vedere întregul complex factual al pricinii de faţă, începând cu prima acţiune în revendicare formulată de reclamantă, demers finalizat prin admiterea acţiunii şi obligarea intimatului să îi restituie întregul imobil - teren şi cele 3 unităţi locative (deci, şi ap. 2, Corp B din pricina de faţă), printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă înzestrată cu autoritate de lucru judecat.

Înalta Curte constată că din perspectiva primei condiţii - existenţa unui "bun" în patrimoniul recurentei-reclamante, atare condiţie este îndeplinită prin constatarea celor dezlegate prin sentinţa civilă nr. 5006/20.03.1998 pronunţată în dosarul nr. x/1997 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, definitvă şi irevocabilă prin respingerea recursului de către Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia nr. 952/02.04.2001 (o atare constatare corespunde celor reţinute de Curtea europeană la paragraful 70 din Hotărârea pronunţată în cauza Brumărescu, circumstanţele fiind identice).

În mod constant pe parcursul soluţionării cauzei, reclamanta a susţinut că promovarea de către Procurorul General al României a recursului în anulare împotriva acestei sentinţe a avut ca efect lipsirea sa de bun, întrucât recursul în anulare a fost admis, hotărârile judecătoreşti pronunţate în revendicare fiind casate, iar pricina trimisă spre rejudecare; or, în rejudecare, cererea în revendicare a fost respinsă în tot prin sentinţa civilă nr. 6665/6.11.2003 a Judecătoriei sector 2, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 452A/08.03.2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi, irevocabilă prin nerecurare.

Or, cu referire la posibilitatea promovării recursului în anulare de către Procurorul General împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, intrate sub autoritate de lucru judecat, însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat astfel, în paragraful 62:

"În speţă, Curtea observă că în perioada în care au avut loc evenimentele, procurorul general al României - care nu era parte în proces - dispunea, în virtutea art. 330 din C. proc. civ., de autoritatea de a ataca o hotărâre definitivă printr-un recurs în anulare. Curtea observă că, în exerciţiul autorităţii sale, procurorului general nu i se impunea nici un termen, astfel că hotărârile puteau fi rediscutate oricând.

Curtea subliniază că, admiţând recursul în anulare introdus în virtutea autorităţii mai sus menţionate, Curtea Supremă de Justiţie a înlăturat efectele unei proceduri judiciare care dusese, în termenii Curţii Supreme de Justiţie, la o hotărâre judecătorească "irevocabilă", dobândind deci autoritatea lucrului judecat şi fiind, în plus, executată.

Aplicând în acest mod dispoziţiile art. 330 mai sus citat, Curtea Supremă de Justiţie a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. În speţă şi în virtutea acestui fapt, dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. (1) din convenţie a fost ignorat.

A existat deci o încălcare a articolului mai sus menţionat".

Că admiterea recursului în anulare împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, intrate sub autoritate de lucru judecata avut şi efectul privării reclamantei de "bun" (similar speţei Brumărescu), iar nu numai încălcarea principiului securităţii juridice - a fost reţinut de instanţa europeană astfel: "Constată însă că a existat o încălcare a dreptului de proprietate al intimatului, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, prin aceea că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 1 martie 1995 a casat hotărârea definitivă din 9 decembrie 1993, care îi atribuia domnului Brumărescu imobilul, hotărârea respectivă fiind deja executată" (paragraful 74).

Cu toate acestea, constatarea ingerinţei nu va conduce la reţinerea încălcării art. 1 Protocolul 1 decât dacă aceasta era prevăzută de lege, dacă a urmărit un scop legitim şi dacă reclamantul nu a fost plasat în situaţia de a suporta o sarcină disproporţionată şi exorbitantă (a se vedea paragrafele 77-80 din Hotărârea din Cauza Brumărescu).

Or, în condiţiile în care circumstanţele factuale din Cauza Brumărescu şi pricina de faţă erau similare până la identitate în privinţa ingerinţei, concluzia ce se impunea şi în cauza de faţă nu putea fi decât aceeaşi, într-o corectă aplicare a jursprudenţei evocate, întrucât admiterea recursului în anulare formulat de Procurorul General, urmată de respingerea cererii în revendicare în rejudecarea prin sentinţa civilă nr. 6665/06.11.2003, pronunţată în dosarul nr. x/2003 de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin respingerea apelului prin decizia civilă nr. 452A/08.03.2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi irevocabilă prin nerecurare.

Drept urmare, deşi "ingerinţa" era prevăzută de lege (art. 330 din vechiul C. proc. civ.), ea nu a urmărit un interes general, de utilitate publică (motivele invocate în recursul în anulare vizând aspecte apte a fi valorificate din perspectiva intereselor private), ceea ce avea aptitudinea de a conduce la constatarea ruperii echilibrului rezonabil între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, cu consecinţa că reclamanta a fost pusă în situaţia de a suporta o sarcină specială şi exorbitantă.

Mai departe însă, instanţele din cauza de faţă, erau ţinute a constata că demersurile juridice ulterioare la care a fost obligată (formularea notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001) au pus-o pe reclamantă în situaţia de a îndeplini sarcini speciale şi suplimentare.

Cu toate acestea, chiar dacă prin cumularea efectului dispoziţiilor emise de unitatea deţinătoare (evocate mai sus) aceasta a avut câştig de cauză în cele din urmă (obţinând restituirea în natură atât a terenului cât şi a ambelor corpuri de clădire), acţiunea în anularea parţială dispoziţiei nr. 7540/21.03.2007 a fost soldată cu admiterea acestui demers al chiriaşilor din ap. nr. 2, Corp B al imobilului, potrivit deciziei civile nr. 1924/11.12.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, modificată prin decizia pronunţată în revizuirea promovată de reclamantă (decizie nr. 200R/10.02.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă).

Or, în considerentele acestor hotărâri judecătoreşti (care s-au soldat, din nou, cu privarea reclamantei de dreptul de proprietate asupra ap. nr. 2) s-au reiterat dezlegările date de instanţe în rejudecarea acţiunii în revendicare, rejudecare provocată prin admiterea recursului în anulare.

Mai departe, în cauza de faţă, instanţele de fond au dat eficienţă efectului pozitiv al lucrului judecat ataşat acelor hotărâri, în condiţiile în care cauza rejudecării este rezultatul încălcării art. 6 din Convenţie - securitatea raporturilor juridice, reţinându-se că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada identităţii între imobilul testat de B. în favoarea autoarei sale şi apartamentul în privinţa căruia a fost admisă acţiunea în nulitate a chiriaşului.

Cu alte cuvinte, aceste hotărâri judecătoreşti pronunţate în rejudecare au fost pronunţate ele însele cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 5006/20.03.1998 a Judecătoriei sector 3 (deci, a art. 6 din Convenţie) care a avut şi efectul privării reclamantei de proprietate (încălcarea art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie).

În aceste context, Înalta Curte constată că instanţa de apel a dat prevalenţă unei reguli de procedură din dreptul naţional (art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.) în detrimentul blocului de convenţionalitate reprezentat de Convenţia europeană a drepturilor omului şi jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, parte din dreptul intern, astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din Constituţie şi având prioritate în caz de conflict cu normele din dreptul naţional (art. 20 din Constituţie).

Aşa fiind, în rejudecare, instanţa de apel va reevalua cauza pe baza celor reţinute prin prezenta decizie, sens în care va verifica dacă ingerinţa cauzată prin admiterea recursului în anulare poate primi vreun efect în pricina de faţă şi să identifice, în temeiul art. 41 din Convenţia europeană a drepturilor omului, care este modalitatea concretă şi efectivă prin care pot fi înlăturate în mod complet consecinţele încălcării art. 6 din Convenţia şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie produse prin admiterea recursului în anulare împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile şi a cărei autoritate de lucru judecat a fost anihilată.

Totodată, se va avea în vedere că cererea în nulitatea parţială a Dispoziţiei nr. 7540/21.03.2007 a vizat evaluarea legalităţii unei dispoziţii emise în temeiul Legii nr. 10/2001 care, din perspectiva probaţiunii, nu era suspusă aceloraşi condiţii restrictive ca în dreptul comun (a se vedea în acest sens prevederile art. 23 şi 24 din legea reparatorie); de asemenea, se va avea în vedere că recurenta-reclamantă, după emiterea dispoziţiilor în baza Legii nr. 10/2001, şi-a intabulat dreptul de proprietate şi a achitat (şi achită şi în prezent) impozitele aferente proprietăţii.

Nu în ultimul rând, este de precizat că, în contextul legii speciale, art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 permitea persoanelor îndreptăţite formularea notificării chiar în condiţiile în care li s-a respins prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă cererea în restituire în natură a bunului solicitat.

Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantă şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, în considerarea caracterului fondat al motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1049A din data de 30 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 septembrie 2022.