Revision appeal rejected as res judicata challenge improperly raised; costs ordered.

Şedinţa publică din data de 23 iunie 2022

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea formulată de revizuienţii A. şi B. în contradictoriu cu intimata C. S.A., s-a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 208/28.07.2020 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud în dosarul nr. x/2019 şi, respectiv, a încheierii civile nr. 1687/2019 pronunţată de Judecătoria Bistriţa-Năsăud în dosarul nr. x/2019, anularea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, apreciindu-se că a fost încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, fiind astfel invocate dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 şi alin. (2), art. 513 alin. (4) C. proc. civ.

Intimata C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulităţii cererii de revizuire pentru nerespectarea dispoziţiilor prevăzute de art. 510 C. proc. civ.

Prin încheierea civilă nr. 341/A din 04.11.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă, s-a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei I civile invocată de către intimata C. S.A. şi în consecinţă, s-a declinat competenţa soluţionării cererii de revizuire formulată de către revizuienţii A. şi B., în contradictoriu cu C. S.A., în favoarea secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bistriţa-Năsăud.

Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia civilă nr. 131 din 18.02.2021, a admis excepţia de necompetenţă materială privind soluţionarea cauzei şi a declinat cererea de chemare în judecată formulată de revizuienţii A. şi B., în contradictoriu cu intimata C. S.A. având ca obiect revizuire, către Curtea de Apel Cluj.

Prin decizia nr. 292/27 mai 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale funcţionale a secţiei a II-a civilă a Curţii de Apel Cluj, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de revizuire a deciziei civile nr. 208/28.07.2020 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud în dosarul nr. x/2019 şi a încheierii civile nr. 1687/2019 pronunţată de Judecătoria Bistriţa în dosarul nr. x/2019, formulată de revizuienţii A. şi B., în contradictoriu cu intimata C. S.A., în favoarea secţiei a I-a civilă a Curţii de Apel Cluj.

2. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj

Prin decizia nr. 281/A din 7 octombrie 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de A. şi B. împotriva încheierii civile nr. 1687/2019 pronunţată de Judecătoria Bistriţa şi a respins cererea de revizuire formulată împotriva deciziei civile nr. 208 din 28.07.2020 a Tribunalului Bistriţa Năsăud, pronunţată în dosarul nr. x/2019.

Au fost obligaţi revizuienţii A. şi B. să plătească intimatei C. prin D. S.R.L. suma de 1740 RON, cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs revizuenţii A. şi B., solicitând casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Se arată că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., respectiv că decizia recurată a fost pronunţată de un complet nelegal constituit, în alcătuirea acestuia intrând un judecător aflat într-o situaţie de incompatibilitate, care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţie, în cauza pe care a fost desemnat să o judece, fiind incidente dispoziţiile în materie de recuzare, respectiv art. 42 alin. (1) pct. 1, art. 44 C. proc. civ.

Recurenţii susţin că preşedintele completului, doamna judecător E., în şedinţa din data de 23 septembrie 2021, în timpul dezbaterilor în fond a făcut o afirmaţie din care rezultă cu evidenţă intenţia de respingere a cererii de revizuire pe motiv de "inexistenţă a triplei identităţi", părţi, obiect, cauză, completând concluziile mandatarului intimatei, fără a fi vorba de vreo punere în discuţie din oficiu a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14, alin. (4) şi (5) din C. proc. civ., raportat la momentul şi modul în care au fost făcute aceste afirmaţii.

De asemenea, mai susţin că în mod greşit Curtea de Apel Cluj a reţinut că în speţă ar fi aplicabile dispoziţiile noului C. proc. civ. şi forma anterioară modificării acestora prin Legea nr. 310/2018 şi a avut în vedere "exclusiv efectul negativ al autorităţii de lucru judecat", astfel că dispoziţiile art. 24, 25 alin. (1) şi 27 C. proc. civ. reţinute de către instanţa de revizuire în considerentele deciziei recurate au fost eronat interpretate şi aplicate.

Arată recurenţii că raportarea nu trebuie să se facă la momentul începerii executării silite în dosarele execuţionale 383, 400 şi 401, respectiv 22 iulie 2013, ci la data înregistrării cererilor în dosarele nr. x/2019, y/2019 şi 3514/190/2019 (ultimul devenit 3514/190/2019*), în care au fost pronunţate hotărârile judecătoreşti invocate ca potrivnice.

Pe de altă parte, afirmă că prezentul litigiu este guvernat de dispoziţiile noului C. proc. civ., iar motivele de revizuire sunt aceleaşi atât înainte, cât şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018 - cel prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8, constând în existenţa unor hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă "autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri", sintagmă care nu poate avea decât sensul dat de art. 430 şi 431 din acelaşi cod şi care nu a suferit nicio intervenţie legislativă.

Or, reglementarea diferită a autorităţii de lucru judecat ca efect al hotărârii judecătoreşti, constituie unul din elementele de noutate ale noului C. proc. civ., noua definiţie a autorităţii de lucru judecat extinzându-se şi asupra considerentelor, excepţiilor şi incidentelor procesuale, iar cum în art. 509 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ. legiuitorul utilizează aceeaşi sintagmă "autoritatea de lucru judecat" - ca şi în cuprinsul art. 430, evident că noul C. proc. civ. a determinat şi modificarea corespunzătoare a configuraţiei motivului de revizuire pentru hotărâri judecătoreşti potrivnice.

Spre deosebire de art. 322 pct. 7 din vechiul cod, potrivit căruia revizuirea era posibilă numai dacă hotărârile potrivnice erau date "în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate", în noul C. proc. civ., la art. 509 alin. (1) pct. 8, legiuitorul a renunţat la condiţia triplei identităţi şi a apelat pentru protejarea instituţiei autorităţii de lucru judecat, astfel cum este ea definită prin art. 430-431.

Prin urmare, contrar a ceea ce a reţinut Curtea de Apel Cluj, interpretarea conţinutului acestui motiv de revizuire atât înainte, cât şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, trebuie făcută cu respectarea conţinutului autorităţii de lucru judecat, potrivit art. 430-431 C. proc. civ., nicidecum prin raportare la soluţia prevăzută de art. 513 alin. (4), textul legal ce conferă părţii dreptul de a solicita şi obţine revizuirea unei hotărâri judecătoreşti fiind art. 509 alin. (1) C. proc. civ. .

Consideră recurenţii că, aplicând dispoziţiile art. 5 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", în ipoteza încălcării efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat cea din urmă acţiune în justiţie neavând tripla identitate de elemente cu prima acţiune promovată şi soluţionată definitiv - nu poate fi lăsată nesoluţionată ca efect al anulării hotărârii pronunţate, în privinţa sa impunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare, atât înainte, cât şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, trebuind a fi judecată în baza principiilor generale ale dreptului şi ţinând cont de cerinţele echităţii conform art. 5 alin. (3) C. proc. civ.

Recurenţii susţin că deşi art. 513 alin. (4) C. proc. civ. în forma anterioară Legii nr. 310/2018 prevedea doar soluţia anularii ultimei hotărâri, lipsind indicaţia de rejudecare a cauzei, aceasta nu înseamnă că anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 nu ar fi vizat şi nesocotirea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, cum în mod greşit a reţinut Curtea în considerentele deciziei recurate, şi nici că soluţia în această ipoteza se oprea la anularea ultimei hotărâri.

Prin urmare, apreciază că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile noului C. proc. civ. în forma anterioară modificării lor prin Legea nr. 310/2018 şi considerentele Deciziei nr. 346/2020 a Curţii Constituţionale, ceea ce face incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, invocă aplicarea greşită în cauză a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că pentru a se constata incidenţa acestora nu este necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, astfel încât în cauzele cu nr. x/2019 şi y/2019 s-a încălcat puterea de lucru judecat a hotărârii din dosarul x/2019

Astfel, hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarele nr. x/2019, y/2019 şi 3514/190/2019* au ca obiect cererea de constatare a intervenirii de drept a perimării executării silite în dosarele execuţionale 383, 400 şi 401, toate din 2013, ale F. şi G., demarcate de C. S.A. împotriva revizuenţilor în realizarea aceleaşi creanţe invocată din contractul de credit şi garanţie nr. x din 27.08.2008.

În toate cele trei dosare execuţionale, în intervalul 20.04.2016 - 12.12.2016 executarea silită a fost suspendată la cererea creditorului urmăritor, de către executorul judecătoresc (în aplicarea art. 701 alin. (2) C. proc. civ. şi a principiului disponibilităţii); ulterior, s-au derulat acte de urmărire silită, după care în anul 2019 au fost formulate cererile de constatare a intervenirii de drept a perimării executării silite cu efectele aferente conform art. 697 - 698 C. proc. civ.

Prin hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în primele două dosare cererile au fost admise (statuându-se că sunt admisibile, nefiind găsită nicio decădere sau alt impediment în formularea lor; termenul de perimare a curs şi s-a împlinit, perimarea a intervenit de drept - fiind incidente dispoziţiile art. 697 alin. (2) C. proc. civ., ipoteza în care perimarea nu este condiţionată de existenţa unei solicitări în acest sens a executorului judecătoresc adresată creditorului.

Contrar celor statuate prin hotărârile judecătoreşti din aceste dosare, în dosarul x/2019 s-a statuat că revizuenţii sunt decăzuţi din dreptul de a invoca sancţiunea perimării; este incident regimul juridic al termenelor procedurale reglementate pentru contestaţia la executare; dosarul execuţional a fost şi este "activ" fiind efectuate acte de executare; nu se pune problema intervenirii perimării pentru care începerea termenului este condiţionată de solicitarea în acest sens de către executorul judecătoresc a efectuării unui act sau demers necesar executării silite.

Rezultatul este că, în mod greşit Curtea de Apel Cluj a reţinut că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a respins cererea de revizuire formulată împotriva deciziei civile nr. 208/28.07.2020 a Tribunalului Bistriţa Năsăud.

În ceea ce priveşte încheierea civilă nr. 1687/2019 pronunţată de Judecătoria Bistriţa în acelaşi dosar, recurenţii apreciază că atacarea cu revizuire este admisibilă fiind vorba despre o hotărâre definitivă prin respingerea căii de atac pronunţate asupra fondului (care evoca fondul).

4. Apărările formulate în cauză

Intimata pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care solicită instanţei de recurs să dispună respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea deciziei civile nr. 281/A/07.10.2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2020 ca legală şi temeinică, cu obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de recurs.

După rămânerea în pronunţare, recurenţii, odată cu depunerea concluziilor scrise, au solicitat, în baza art. 400 C. proc. civ., repunerea pe rol a cauzei.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte va respinge cererea de repunere pe rol şi recursul declarat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu privire la cererea prin care recurenţii au solicitat în baza art. 400 C. proc. civ. repunerea pe rol a cauzei pentru a se dispune acvirarea dosarelor nr. x/2019 şi y/2019, cu motivarea că în cadrul aplicaţiei dosarul electronic nu sunt scanate şi documentele din dosarele de executare, fără de care consideră că instanţa nu poate da o soluţie concludentă, Înalta Curte constată că este neîntemeiată.

Astfel, pe de o parte, menţionarea necesităţii ataşării dosarelor în discuţie a fost formulată de recurentul-revizuent A. ca o critică a deciziei atacate, arătând că în cererea de revizuire îndreptată împotriva deciziei nr. 208 din 28 iulie 2020 pronunţată de Tribunalul Bistriţa s-a invocat nerespectarea autorităţii de lucru judecat, astfel că se impunea ca dosarele nr. x/2019, y/2019 şi 3514/190/2019 să fie acvirate la dosarul de revizuire, pentru ca instanţa să poată constata necesitatea conexării acestora.

Pe de altă parte, solicitarea de ataşare a dosarelor sus menţionate la dosarul de recurs a fost formulată, cu nerespectarea termenului procedural, după închiderea cercetării judecătoreşti şi acordarea cuvântului în dezbaterea asupra recursului. Referitor la această solicitare, Înalta Curte a arătat că, prin programul informatic Ecris al instanţelor judecătoreşti se pot accesa şi verifica de către instanţa de recurs hotărârile pronunţate în cauzele respective, în măsura în care se va impune acest lucru pentru soluţionarea prezentei căi de atac.

Ca atare, solicitarea de repunere pe rol a cauzei pentru ataşarea unor dosare încalcă dispoziţiile art. 492 C. proc. civ., potrivit cărora, în instanţa de recurs nu se pot produce noi probe, cu excepţia înscrisurilor noi, care pot fi depuse, sub sancţiunea decăderii, odată cu cererea de recurs, respectiv odată cu întâmpinarea, iar în cazul în care recursul urmează să fie soluţionat în şedinţă publică, pot fi depuse şi alte înscrisuri noi până la primul termen de judecată.

Pe cale de consecinţă, nefiind incidente dispoziţiile art. 400 C. proc. civ., potrivit cărora dacă, în timpul deliberării, instanţa găseşte că sunt necesare probe sau lămuriri noi va dispune repunerea pe rol a cauzei, cu citarea părţilor, va fi respinsă solicitarea recurenţilor.

Cu privire la recursul declarat, se constată că un prim motiv de casare invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri în calea de atac a recursului se poate cere când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, recurenţii susţinând că decizia recurată a fost pronunţată de un complet nelegal constituit, în alcătuirea acestuia intrând un judecător aflat într-o situaţie de incompatibilitate, care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţie, în cauza pe care a fost desemnat să o judece. Au mai arătat că preşedintele completului, în şedinţa din data de 23 septembrie 2021, în timpul dezbaterilor în fond a făcut afirmaţii din care rezultă intenţia de respingere a cererii de revizuire pe motiv de "inexistenţă a triplei identităţi", părţi, obiect, cauză, fără a fi vorba de vreo punere în discuţie din oficiu a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) şi (5) din C. proc. civ., raportat la momentul şi modul în care au fost făcute aceste afirmaţii.

Înalta Curte constată că aceste susţineri fac referire la existenţa unui caz de incompatibilitate a judecătorului, încadrabil în dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 1 şi 13 C. proc. civ., potrivit cărora, judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca atunci când şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a fost desemnat să o judece şi atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.

În accepţiunea C. proc. civ., incompatibilitatea este absolută obiectivă - fiind reglementată de art. 41 C. proc. civ. şi subiectivă, cazurile fiind enumerate la art. 42 C. proc. civ. pentru ambele, remediile procesuale fiind potrivit art. 43 şi 44 din acelasi act normativ declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare.

Cu toate acestea, doar incompatibilitatea absolută obiectivă poate fi invocată, cu titlu de excepţie absolută, în orice stare a pricinii, având în vedere dispoziţiile art. 45 C. proc. civ., potrivit cărora, "în cazurile prevăzute la art. 41, judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abţinut ori nu a fost recuzat. Neregularitatea poate fi invocată în orice stare a pricinii".

Pentru a verifica dacă instanţa ori părţile ar putea invoca direct în căile de atac împotriva hotărârii care vizează fondul pricinii - fie prin cererea de exercitare a căii de atac, fie ca excepţie - nelegala compunere a completului decurgând din incompatibilitate, trebuie stabilit în ce cazuri incompatibilitatea este reglementată prin norme imperative, răspunsul dat fiind acela că, în căile de atac, problema nelegalei compuneri a completului întemeiate pe existenţa incompatibilităţii poate viza numai aspectele de la art. 41 C. proc. civ., pentru că numai în privinţa acestora nici părţile şi nici judecătorul aflat în situaţia respectivă nu au un drept de apreciere, nu şi cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 42 C. proc. civ.

Remediul procedural în situaţia pronunţării unei soluţii de către un judecător incompatibil în această ultimă situaţie este dat de calea de atac împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de recuzare, statuându-se la art. 53 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. că, încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi, odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri. Dacă instanţa de apel constată că recuzarea a fost în mod greşit respinsă, reface toate actele de procedură şi, dacă apreciază că este necesar, dovezile administrate la prima instanţă. Când instanţa de recurs constată că recuzarea a fost greşit respinsă, ea va casa hotărârea, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel sau, atunci când calea de atac a apelului este suprimată, la prima instanţă.

Or, în speţă, recurenţii invocând un caz de incompatibilitate subiectivă erau ţinuţi a urma procedura prevăzută de art. 47-53 C. proc. civ., respectiv aceea de a formula recurs împotriva încheierii din data de 5.10.2021 prin care a fost respinsă cererea lor de recuzare întemeiată pe dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 1 şi 13 C. proc. civ., ceea ce nu au făcut.

Faptul că după închiderea dezbaterilor, prin concluziile scrise au menţionat că solicită admiterea recursului declarat atât împotriva încheierii din data de 05.10.2021, cât şi a deciziei nr. 281/A/2021, nu poate suplini lipsa declarării cu respectarea termenelor şi procedurii prevăzute de lege a căii de atac a recursului şi împotriva încheierii din data de 5.10.2021.

Un alt motiv de recurs, încadrabil în dispozitiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de procedură de la art. 24, 25 alin. (1) şi 27 C. proc. civ., recurenţii susţinând că în mod greşit Curtea de Apel Cluj a reţinut că în speţă ar fi aplicabile dispoziţiile noului C. proc. civ. în forma anterioară modificării acestora prin Legea nr. 310/2018, deoarece raportarea nu trebuie să se facă la momentul începerii executării silite în dosarele execuţionale 383, 400 şi 401, respectiv 22 iulie 2013, ci la data înregistrării proceselor ce au ca obiect dosarele nr. x/2019, y/2019 şi 3514/190/2019 (ultimul devenit 3514/190/2019*), în care au fost pronunţate hotărârile judecătoreşti invocate ca potrivnice.

Astfel, deşi art. 24 prevede că dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare şi art. 27 că hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul, la art. 25 legiuitorul a statuat că procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi.

Cererea formulată de A. şi B. în contradictoriu cu intimata C. S.A. a vizat revizuirea deciziei civile nr. 208/28.07.2020 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud în dosarul nr. x/2019 şi, respectiv, a încheierii civile nr. 1687/2019 pronunţată de Judecătoria Bistriţa-Năsăud în dosarul nr. x/2019 prin care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de constatare a intervenirii perimării executării silite din dosarul de executare nr. 401/2013 al F. şi G. şi desfiinţarea actelor de executare întocmite în acest dosar execuţional. Temeiul invocat a fost art. 698 C. proc. civ., conform căruia perimarea se constată de către instanţa de executare, la cererea executorului judecătoresc sau a părţii interesate, prin încheierea dată cu citarea în termen scurt a părţilor; iar perimarea executării atrage desfiinţarea tuturor actelor de executare, cu excepţia celor care au dus la realizarea, în parte, a creanţei cuprinse în titlul executoriu şi a accesoriilor.

Instanţa de recurs reţine că cererea de constatare a intervenirii perimării executării silite a vizat executarea silită din dosarul de executare nr. 401/2013 al F. şi G., astfel încât acesteia îi sunt aplicabile, în temeiul art. 25 C. proc. civ., dispoziţiile C. proc. civ. de la data depunerii cererii de executare (în considerarea dispoziţiilor art. 622 C. proc. civ. potrivit cărora executarea silită începe odată cu sesizarea organului de executare, potrivit dispoziţiilor prezentei cărţi, dacă prin lege specială nu se prevede altfel).

Ca atare, calea extraordinară de atac a revizuirii exercitată împotriva deciziei civile nr. 208/28.07.2020 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud în dosarul nr. x/2019 şi, respectiv, a încheierii civile nr. 1687/2019 pronunţată de Judecătoria Bistriţa-Năsăud în dosarul nr. x/2019, va fi supusă în temeiul art. 27 C. proc. civ. aceloraşi dispoziţii ale C. proc. civ. în vigoare la data depunerii cererii de executare.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile de procedură incidente în speţă, apreciind că prezenta cauză se supune dispoziţiilor noului C. proc. civ. în forma de la data de 22 iulie 2013, când a început executarea silită în dosarele execuţionale invocate, respectiv 383/2013, 400/2013 şi 401/2013, anterioară modificării acestora prin Legea nr. 310/2018.

Recurenţii au mai invocat, prin prisma motivului de recurs încadrabil în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că motivele de revizuire prevăzute de textul de lege invocat sunt aceleaşi atât înainte, cât şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, constând în existenţa unor hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă "autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri", sintagmă care nu poate avea decât sensul dat de art. 430 şi 431 din acelaşi cod şi care nu a suferit nicio intervenţie legislativă, noua definiţie a autorităţii de lucru judecat extinzându-se şi asupra considerentelor, excepţiilor şi incidentelor procesuale.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reţine că, într-adevăr, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate, iar raţiunea reglementării anterior menţionate o constituie necesitatea de a preveni încălcarea autorităţii de lucru judecat şi de a împiedica instanţele să dea soluţii contrare în dosare diferite.

Referitor la autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri, este necesar să se facă distincţie între efectul negativ al autorităţii de lucru judecat care are drept consecinţă respingerea acţiunii în temeiul acestei excepţii, întrucât sunt îndeplinite elementele prevăzute de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi.

În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ şi efectul pozitiv al lucrului judecat, de care se prevalează recurenţii în prezenta speţă, prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situaţie, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanţei, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care opreşte o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză).

Înalta Curte constată că prin cererea de revizuire se susţine că în primele două cauze (3513/190/2019 şi 3512/190/2019) s-a încălcat puterea de lucru judecat a hotărârii din dosarul x/2019, deoarece deşi prin hotărâri judecătoreşti definitive, în primele două dosare cererile au fost admise, statuându-se că perimarea executării silite intervenise de drept, anterior formulării cererii din 12.12.2016 - aspect pe care instanţa l-a constatat, dispunând în consecinţă, contrar celor statuate prin hotărârile judecătoreşti menţionate anterior, în dosarul nr. x/2019* s-a stabilit că revizuienţii sunt decăzuţi din dreptul de a invoca sancţiunea perimării executării silite.

Curtea de apel a reţinut că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile ca ceea ce s-a afirmat în primele două cauze, în raport de care se invocă putea de lucru judecat să fie negat în dosarul nr. x/2019 întrucât, deşi în dosarele nr. x/2019 şi y/2019 au fost aceleaşi părţi, obiectul şi cauza au fost diferite, fiind vorba de dosare execuţionale diferite, actele de executare referindu-se la cu totul alte imobile şi alte faze ale executării silite, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile autorităţii de lucru judecat nici în manifestarea sa negativă, dar nici în manifestarea sa pozitivă.

De asemenea, instanţa de apel a mai reţinut că în litigiul soluţionat cu hotărârea a cărei revizuire se solicită, contestatorii au invocat soluţiile diferite pronunţate de aceleaşi instanţe într-un alt dosar, respectiv în dosarul nr. x/2019 prin care s-a soluţionat cererea aceloraşi contestatori de constatare a perimării executării silite ce face obiectul dosarului nr. x/2013 al S.C. F. şi G., iar Tribunalul Bistriţa-Năsăud cu ocazia soluţionării apelului formulat împotriva încheierii civile nr. 1687/2019 pronunţată de Judecătoria Bistriţa a constatat că "practica neunitară nu poate constitui prin ea însăşi un argument pentru impunerea unui anumit punct de vedere. Fiecare dosar execuţional are specificul său, fiecare proces instrumentat concretizează evaluări ale situaţiilor de fapt cărora le sunt incidente dispoziţii legale interpretabile în contextul particular analizat".

Examinând criticile dezvoltate în susţinerea recursului, în sensul că instanţa de revizuire a interpretat în mod greşit art. 431 alin. (2) coroborat cu art. 430 alin. (2) şi prin raportate la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

În acord cu raţionamentul instanţei de apel, Înalta Curte reţine că, potrivit temeiurilor de drept aplicabile speţei, instanţa competentă să se pronunţe asupra revizuirii nu exercită un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat şi, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri.

În acest context, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiţionată şi de împrejurarea ca, în cadrul celui de-al doilea proces, să nu se fi invocat prima hotărâre sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe în legătură cu existenţa acelei hotărâri.

În speţă, chiar dacă obiectul litigiilor ar fi absolut identic, situaţie ce nu este incidentă, este de observat că, prin decizia a cărei anulare s-a solicitat, a fost analizată existenţa altor hotărâri judecătoreşti anterioare, prin care s-ar fi dezlegat aceleaşi chestiuni litigioase dintre părţi, pretins contradictorii prin cererea de revizuire, sens în care, în mod legal, Curtea de apel a reţinut că, în prezentul litigiu, revizuenţii au fost cei care au pus în discuţie puterea lucrului judecat, iar instanţa de apel s-a pronunţat, înlăturând-o argumentat.

Contrar susţinerilor recurenţilor, cerinţa ca a doua instanţă să nu fi fost sesizată cu existenţa primei hotărâri şi să nu se fi pronunţat ea însăşi asupra autorităţii de lucru judecat nu se constituie într-o condiţie suplimentară adăugată celor prevăzute de dispoziţiile art. 508 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Această cerinţă izvorăşte din natura juridică a instituţiei revizuirii care este o cale extraordinară de atac de retractare (inclusiv, în situaţia în care competenţa de soluţionare este dată instanţei ierarhic superioară în grad celor care au pronunţat hotărârile pretins contrare) şi nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un recurs la recurs, instanţa de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorităţii de lucru judecat de către cea de-a doua instanţă în faţa căreia s-a invocat acest aspect.

În concluzie, instanţei de revizuire nu îi este permis să se transforme în instanţă de recurs şi nu îi este permis să cenzureze modalitatea în care o altă instanţă a dat efect sau nu autorităţii de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanţă s-a pronunţat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluţii se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, iar nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în cadrul căreia instanţa de revizuire nu este chemată să cenzureze o judecată anterioară, astfel cum se solicită în cauză.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, par. 52, CEDO 2003-IX, în Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24, publicată în M.Of. nr. 455/21.12.2010).

Totodată, dreptul la un remediu efectiv, consacrat de dispoziţiile art. 13 din Convenţie, garantează părţilor discutarea pe fond a dreptului pretins încălcat în faţa unei instanţe de judecată, garanţie de care revizuenţii au beneficiat şi nu deschide părţii nemulţumite căi de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive în alte condiţii decât cele prevăzute de legislaţia procesual civilă, în scopul retractării unora dintre hotărâri, întrucât, într-o astfel de situaţie, procesele ar fi fără de sfârşit.

De asemenea, contrar a ceea ce a reţinut Curtea de Apel Cluj, recurenţii susţin că interpretarea conţinutului acestui motiv de revizuire atât înainte, cât şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, trebuie făcută cu respectarea conţinutului autorităţii de lucru judecat, potrivit art. 430-431 C. proc. civ., nicidecum prin raportare la soluţia prevăzută de art. 513 alin. (4), textul legal ce conferă părţii dreptul de a solicita şi obţine revizuirea unei hotărâri judecătoreşti fiind art. 509 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens, Înalta Curte reţine aceste critici ca fiind neîntemeiate întrucât, în actualul stadiu procesual, instanţa de recurs este limitată, cu prioritate, la verificarea modului în care instanţa de revizuire a analizat, în temeiul art. 513 alin. (3) şi (4) raportat la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire, fără a avea competenţa de a analiza fondului raportului juridic dedus judecăţii în cauzele în care au fost pronunţate hotărârile potrivnice în opinia revizuenţilor.

Pe de altă parte, în mod corect Curtea a constatat că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce priveşte manifestarea pozitivă a puterii de lucru judecat, întrucât între părţile din prezenta cauză, în legătură cu anumite aspecte din dosarul execuţional nr. x/2013 şi cu actele de executare sau cu modul de operare al perimării executării silite în acelaşi dosar, prin hotărârile invocate, pronunţate în dosarele nr. x/2019 şi nr. y/2019, instanţele nu s-au pronunţat în nici un fel, astfel încât Tribunalul Bistriţa Năsăud la pronunţarea deciziei civile nr. 208/A/2020 să încalce cele anterior statuate prin hotărârile invocate.

Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea de apel a analizat actele aflate la dosar, care au fost lămuritoare în ceea ce priveşte obiectul celor trei litigii aduse în discuţie prin cererea de revizuire, modul în care acestea au fost soluţionate şi motivele reţinute de instanţele anterioare, astfel încât nu se impunea ca dosarele nr. x/2019, y/2019 şi 3514/190/2019 să fie acvirate la dosarul de revizuire, astfel cum susţin recurenţii. De altfel, aprecierea asupra probelor administrate în cauză reprezintă o operaţiune subiectivă, specifică instanţelor de fond, necenzurabilă în calea de atac a recursului, faţă de cazurile de casare în care poate fi admisă o asemenea cale de atac, indicate în mod expres şi limitativ de art. 488 C. proc. civ.

Mai consideră recurenţii că deşi art. 513 alin. (4) C. proc. civ. în forma anterioară Legii nr. 310/2018, prevedea doar soluţia anularii ultimei hotărâri, lipsind indicaţia de rejudecare a cauzei, aceasta nu înseamnă că anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8, nu ar fi vizat şi nesocotirea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi nici că soluţia în această ipoteză se oprea la anularea ultimei hotărâri, astfel încât se apreciază că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile noului C. proc. civ. în forma anterioară modificării acesteia prin Legea nr. 310/2018 şi considerentele Deciziei nr. 346/2020 a Curţii Constituţionale, ceea ce face incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Curtea de Apel a reţinut că deşi potrivit dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri", iar textul se referă la autoritatea de lucru judecat fără distincţie între efectul său pozitiv şi cel negativ, jurisprudenţa dezvoltată pe baza textului vechi anterior modificării lui prin Legea nr. 310/2018 are în vedere exclusiv efectul negativ al autorităţii de lucru judecat. S-a argumentat că dispoziţiile art. 513 alin. (4) C. proc. civ. menţin aceeaşi soluţie a codului anterior, potrivit cu care dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire în cazul hotărârilor definitive potrivnice, va anula cea din urmă hotărâre, ceea ce face ca singura soluţie posibilă să fie anularea acestei a doua hotărâri, iar nu rejudecarea cauzei ţinând seama de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi în sprijinul acestei concluzii au fost citate considerentele Deciziei nr. 346/2020 a Curţii Constituţionale, sus menţionate.

Înalta Curte reaminteşte că, aşa cum s-a arătat anterior, prezentei speţe îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 513 alin. (4) C. proc. civ. în forma anterioară Legii nr. 310/2018, care prevedea doar soluţia anularii ultimei hotărâri, de abia prin Legea nr. 310/2018 fiind introdusă sintagma după caz, va trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, caz în care nu se mai impune cenzurarea criticilor dezvoltate de recurenţi în acest sens.

Cu privire la aceste dispoziţii legale, aplicabile speţei, s-a statuat de către Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 346/2020 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1104 din 19 noiembrie 2020 şi Decizia nr. 8 din 14 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 27 mai 2020, că "art. 461 alin. (1) din C. proc. civ. clarifică obiectul asupra căruia poartă orice cale de atac, stabilind că partea din hotărâre împotriva căreia se îndreaptă aceasta este soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii. Aşadar, revizuirea, la fel ca orice altă cale de atac, indiferent de caracterul acesteia - ordinară sau extraordinară, de reformare sau de retractare, devolutivă sau nedevolutivă - se îndreaptă împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii. Chiar dacă, în concepţia actuală a C. proc. civ., se bucură de autoritate de lucru judecat atât dispozitivul hotărârii, cât şi considerentele pe care acesta se sprijină, după cum prevede art. 430 alin. (2), revizuirea întemeiată pe motivul nesocotirii autorităţii de lucru judecat nu poate viza decât soluţia pronunţată, de vreme ce efectul admiterii cererii de revizuire este, aşa cum s-a arătat mai sus, anularea ultimei hotărâri, în întregul ei, fără analiza eventualei contrarietăţi existente între considerentele decisive ale hotărârilor în discuţie. Este adevărat că art. 461 alin. (2) reglementează şi problema considerentelor, în sensul că, potrivit acestuia, calea de atac poate să vizeze anumite considerente ale hotărârii, şi anume cele prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea. Într-o asemenea situaţie, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate. Această ipoteză este valabilă însă numai în ceea ce priveşte căile de atac de reformare, întrucât necesită un control judiciar efectiv al hotărârii, iar nu şi în ceea ce priveşte căile de atac de retractare, aşa cum este revizuirea.

În ceea ce priveşte considerentele decizorii, prin care a fost soluţionată pe cale incidentală o chestiune litigioasă, Curtea a observat că nu pot constitui motiv de revizuire a celei de-a doua hotărâri ca urmare a faptului că ar contraveni considerentelor decizorii cuprinse într-o altă hotărâre anterioară. Aceasta, deoarece o astfel de ipoteză este exclusă de existenţa unei alte căi procedurale puse la îndemâna părţii interesate încă din timpul soluţionării celui de-al doilea proces, şi anume posibilitatea acesteia de a invoca excepţia autorităţii de lucru judecat cu referire la soluţia dată cu privire la aceeaşi chestiune litigioasă rezolvată pe cale incidentală într-o cauză precedentă. Prin urmare, în condiţii de diligenţă procesuală, se poate preveni apariţia unor considerente decizorii contradictorii, astfel încât să nu se mai pună problema unei eventuale revizuiri întemeiate pe un asemenea motiv. În consecinţă, faptul că termenul de introducere a cererii de revizuire curge de la pronunţarea ultimei hotărâri nu împiedică accesul la justiţie al părţii şi nu contravine prevederilor art. 129 din Constituţie referitoare la exercitarea căilor de atac, întrucât demonstrarea existenţei motivului de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu presupune cu necesitate cunoaşterea considerentelor dezvoltate de instanţa care a pronunţat ultima hotărâre, ci implică doar argumentarea existenţei identităţii de părţi, obiect şi cauză din cele două procese, lucru posibil şi în lipsa motivării hotărârii a cărei revizuire se solicită".

Ca atare, raportat la conţinutul acestor considerente care sunt obligatorii pentru instanţele judecătoreşti, conform art. 147 alin. (4) din Constituţia României şi art. 31 din Legea 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că decizia civilă ce face obiectul controlului judiciar nu este afectată de nelegalitate, pentru a fi incidente motivele de casare invocate în cererea de recurs.

În ceea ce priveşte soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire a încheierii civile nr. 1687/2019, pronunţată de Judecătoria Bistriţa, în acelaşi dosar, recurenţii apreciază că atacarea cu revizuire este admisibilă fiind vorba despre o hotărâre definitivă prin respingerea căii de atac pronunţată asupra fondului (care evocă fondul).

Referitor la acest aspect Curtea a apreciat că încheierea în discuţie nu este o hotărâre definitivă, fiind inadmisibilă atacarea ei cu revizuire, întrucât aceasta este o cale de atac extraordinară, de retractare şi nesuspensivă de executare şi care poate fi exercitată doar împotriva hotărârilor pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul, în condiţiile şi termenele expres şi limitativ prevăzute de lege.

S-a mai arătat că în ceea ce priveşte noţiunea de hotărâre care evocă fondul, aceasta include: hotărârile primei instanţe, mai puţin cele prin care cererea de chemare în judecată a fost respinsă în temeiul unei excepţii şi nu pe fond; hotărârile prin care a fost respins apelul ca nefondat sau prin care s-a admis apelul şi s-a schimbat în tot sau în parte sentinţa atacată şi atâta timp cât împotriva încheierii civile nr. 1687/2019 a fost exercitată calea de atac a apelului, hotărârea care evocă fondul în dosarul civil nr. x/2019 este decizia dată în apel, prin care soluţia primei instanţe a fost menţinută, nu şi hotărârea primei instanţe.

Recurenţii nu au criticat în concret aceste considerente, nu au arătat care sunt textele legale care au fost încălcate şi în ce modalitate, astfel încât Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs a fost invocat în mod formal, astfel încât se impune a fi înlăturat.

Pe cale de consecinţă, faţă de considerentele arătate anterior, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de revizuenţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 281/A din 7 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020.

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., vor fi obligaţi revizuenţii A. şi B., ca părţi căzute în pretenţii, la plata către intimata C. prin D. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.858,60 RON, conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere pe rol a cauzei.

Respinge recursul declarat de revizuenţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 281/A din 7 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020.

Obligă revizuenţii A. şi B. la plata către intimata C. prin D. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.858,60 RON.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 iunie 2022, în şedinţă publică.