State not liable as committent; €500,000 moral damages claim against Romania for 1989 repression upheld as correctly rejected.

Şedinţa publică din data de 23 iunie 2022

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2021 pe rolul Tribunalului Timiş, la data de 08 ianuarie 2021, reclamanta A., în calitate de soră a eroului martir B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 1214/17.06.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Timiş a respins excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin decizia nr. 317 din 7 decembrie 2021, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta A., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, pentru motivele subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Consideră că soluţia instanţei de apel este nelegală, având în vedere faptul că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită normelor de drept material, ipoteză de casare care se circumscrie art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Arată că motivarea instanţei de apel a constat într-un singur paragraf:

"Or, în speţă un asemenea raport de subordonare a fostului şef suprem al statului nu se verifică, în condiţiile în care fostul preşedinte era reprezentantul statului, într-un regim dictatorial ca cel supus analizei, nu se poate aprecia că statul - prin organismele sale de la acea vreme - avea prerogativa îndrumării, direcţionării şi controlării şefului său suprem, titulatură consacrată în acea perioadă. Nu exista o atare prerogativă întrucât fostul preşedinte C. conducea toate unităţile statului de sorginte comunistă şi se confunda cu acesta".

Citează prevederile art. 1000 C. civ. din 1864 şi arată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele legale referitoare la raportul dintre comitent şi prepus în speţa de faţă, având în vedere raportul dintre un fost şef de stat şi statul pe care l-a reprezentat. Fostul preşedinte, C., în calitate de preşedinte al ţării în perioada de referinţă, nu putea să acţioneze la instrucţiunile şi ordinele statului, cum eronat apreciază instanţa de apel (în sensul existenţei unei direcţionări sau unui control al preşedintelui).

Raportul a fost tocmai invers, Statul Român acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte. Acesta din urmă era cel care, prin dispoziţiile sale, angrena Statul Român în raporturile cu terţii, în raporturile interne, precum şi în cele internaţionale, unde Statul Român acţiona în calitate de subiect de drept, fostul preşedinte având atribuţiile unui "conducător de vehicul".

Nu se poate pune astfel problema, cum greşit interpretează instanţa de apel, a existenţei unui raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine şi instrucţiuni unui preşedinte, un stat, ca subiect de drept, nu poate logico-juridic vorbind, să facă acest lucru.

Arată că, dacă s-ar accepta teza instanţei de apel, care a făcut o interpretare a raportului dintre stat şi preşedinte, asemănătoare instanţei de fond, ar însemna să se accepte existenţa unui "for" superior, deci un soi de organizaţie deasupra preşedintelui, care să atribuie acestuia din urmă nişte instrucţiuni, sarcini etc, or, aşa ceva nu există, statul nu poate face acest lucru, ci doar când un preşedinte se aşază la "cârma" lui şi începe a-l ghida.

Mai arată că interpretarea raportului dintre fostul preşedinte şi Statul Român, dată de instanţa de apel, este greşită inclusiv cu privire la manifestările de condamnarea publică a fostului regim comunist, după căderea acestuia din 1989, în sensul că acestea nu au nicio relevanţă, şi nici legile ce au fost edictate cu titlu de recunoştinţă faţă de persoanele persecutate între 1945-1989, Statul Român rămânând răspunzător pentru faptele fostului preşedinte.

Citează prevederile art. 36 C. proc. civ., art. 19 alin. (1) C. proc. pen., art. 221, 224 C. civ.. Arată că, contrar susţinerilor instanţei de fond, Statul Român are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind ţinut să răspundă pentru faptele fostului preşedinte, în calitate de conducător suprem, fapte ce au generat moartea şi rănirea gravă a persoanelor ce au avut o implicare în evenimentele din timpul Revoluţiei Române din 1989.

În drept, recurenta şi-a întemeiat cererea de recurs pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, considerând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.

A arătat că Statul român prin Ministerul Finanţelor nu poate fi chemat în judecată în calitate de comitent pentru fapta fostului preşedinte şi nu a existat un raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine şi instrucţiuni fostului preşedinte.

Un atare raport între actualele organisme ale Statului român, instaurat după 1989 şi fostul preşedinte nu poate fi conceput în condiţiile în care regimul comunist a fost condamnat în mod public de către actualul regim politic, care a şi procedat la emiterea de legi speciale de reparaţie a prejudiciilor morale şi materiale suferite în perioada Revoluţiei din 1989.

În opinia intimatului, nu se poate aprecia că faptele ilicite ce fac obiectul cauzei au fost săvârşite în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate, în condiţiile în care tocmai în considerarea săvârşirii lor, cu depăşirea evidentă a atribuţiilor sale, fostul dictator comunist a fost condamnat.

Recurenta nu a depus răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

Susţinerea recurentei-reclamante, conform căreia instanţa de apel ar fi făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., atunci când a apreciat că în cauză nu este justificată calitatea procesuală pasivă a Statului, interpretându-se eronat raportul dintre comitent-prepus - ceea ce ar atrage incidenţa motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - este lipsită de fundament.

Astfel, potrivit acţiunii în despăgubiri pe care a promovat-o, reclamanta a solicitat ca pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să fie obligat la repararea prejudiciului (constând în daune materiale şi morale) cauzat prin decesul surorii sale, B., urmare a evenimentelor care au avut loc în intervalul 16 decembrie 1989 - 22 decembrie 1989. Demersul în instanţa civilă a fost determinat de soluţia de clasare dispusă în dosarul penal având ca obiect cercetarea faptelor săvârşite în timpul Revoluţiei române din 1989.

Verificând îndeplinirea calităţii de comitent a Statului Român în raport de fostul preşedinte, respectiv raportul de prepuşenie pe care îl presupune răspunderea pentru fapta altuia întemeiată pe prevederile art. 1000 C. civ. din 1864, astfel cum reclamanta a înţeles în mod explicit să îşi construiască demersul judiciar, instanţa de apel a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, reţinând, în principal, că nu a existat un raport de subordonare a fostului şef suprem al statului, în condiţiile în care fostul preşedinte era reprezentantul statului care, într-un regim de tip dictatorial, nu avea prerogativa îndrumării, direcţionării şi controlării şefului său suprem. De asemenea, a apreciat că nu se poate concepe un atare raport între actualele organisme ale Statului Român, instaurate după 1989 şi fostul preşedinte, în condiţiile în care regimul comunist a şi fost condamnat în mod public de către actualul regim politic, prin reprezentanţii săi aleşi, regim care a şi procedat la emiterea de legi speciale de reparaţie a prejudiciilor morale şi materiale suferite în perioada Revoluţiei din 1989, în semn de recunoştinţă faţă de contribuţia participanţilor la Revoluţie la înlăturarea regimului comunist, şi nu ca o consecinţă a asumării răspunderii juridice pentru prejudiciile create.

În aceeaşi măsură, a constatat că faptele ilicite ce fac obiectul cauzei nu au fost săvârşite în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate, în condiţiile în care tocmai în considerarea săvârşirii lor, cu depăşirea evidentă a atribuţiilor sale, fostul dictator comunist a fost condamnat.

Recurenta critică prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - "aplicarea greşită a unei norme de drept substanţial", acest raţionament, susţinând că raportul de subordonare invocat prin acţiune a fost invers faţă de cel reţinut de instanţa de apel, întrucât Statul Român acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte care, prin dispoziţiile sale, angrena Statul Român în raporturile interne şi internaţionale cu terţii, unde Statul Român acţiona în calitate de subiect de drept.

Critica este nefondată.

Reclamanta s-a îndreptat împotriva Statului Român cu acţiunea pendinte pentru fapta proprie a prepusului său, C., pe care l-a indicat drept persoana vinovată de represiunea armată de la Timişoara din 16 decembrie 1989, soldată cu decesul eroului martir B..

Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului este incidentă în situaţia în care între cei doi există un raport de subordonare în baza căruia prepusul săvârşeşte o faptă ilicită în exercitarea atribuţiilor încredinţate de comitent.

În speţă, în raporturile juridice între preşedinte şi stat nu poate fi reţinută existenţa celor două elemente pentru a putea fi aplicate dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ., privind răspunderea juridică pentru fapta altuia, ca răspundere juridică de drept privat, întrucât nu există un raport de subordonare ierarhică, ce poate fi asimilat raportului de prepuşenie din dreptul privat, iar faptele imputate nu pot fi analizate în contextul unei legături cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate.

Raportul de prepuşenie reglementat de C. civ. presupune subordonare, supraveghere şi control asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul altuia. Or, fostul preşedinte, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent pârâtul Statul Român, nu se afla într-o asemenea poziţie de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului.

O dovadă în acest sens stau şi dispoziţiile art. 71 şi art. 76 alin. (1) din Constituţia României, în vigoare la data la care s-au petrecut faptele reclamate care statuau că "Preşedintele Republicii Socialiste România este şeful statului şi reprezintă puterea de stat în relaţiile interne şi internaţionale ale Republicii Socialiste România", fiind "răspunzător faţă de Marea Adunare Naţională pentru întreaga sa activitate".

De asemenea, susţinerea recurentei în sensul că raportul de prepuşenie ar fi activ în sens opus, statul fiind cel care acţiona la ordinele fostului preşedinte, nu poate fi încadrată în teza reglementată de art. 1000 alin. (3) C. civ. întrucât răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcţionează şi în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului) şi nici nu a reprezentat fundamentul acţiunii introductive prin care în mod neechivoc reclamanta a arătat că temeiul acţiunii este angajarea răspunderii pârâtului în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul preşedinte, constând în ordonarea represiunii din decembrie 1989, în conformitate cu art. 1000 alin. (3) C. civ., iar nu pentru o faptă proprie.

Prepusul poate răspunde direct faţă de victimă, atunci când e acţionat de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie (iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia şi, în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul şi sub direcţia căruia acţionează prepusul).

Pe de altă parte, afirmaţia instanţei de apel în sensul că pârâtul este cel care, prin organele sale reprezentative a condamnat regimul comunist anterior şi, de asemenea, a adoptat legi speciale pentru repararea prejudiciilor morale şi materiale suferite în perioada Revoluţiei din 1989, de participanţii la luptele pentru victoria acesteia şi urmaşii celor decedaţi, nu ca o formă a răspunderii juridice, pe temei delictual, ci în semn de preţuire şi de recunoştinţă faţă de contribuţia participanţilor la Revoluţia pentru înlăturarea regimului comunist este corectă, sens în care, nici sub acest aspect acţiunea fundamentată pe temeiul dreptului comun, în considerarea unei răspunderi delictuale a comitentului pentru prepus, nu justifică legitimarea procesuală pasivă a Statului.

De asemenea, recurenta a invocat dispoziţiile art. 221 şi art. 224 din noul C. civ. privind răspunderea persoanei juridice, respectiv răspunderea subsidiară a statului, fără să indice argumente care să justifice incidenţa lor şi fără să aibă în vedere faptul că nu pot fi aplicate în cauză întrucât, potrivit principiului aplicării legii civile în timp, reglementat prin art. 6 alin. (2) C. civ., în materia răspunderii civile delictuale se aplică legea în vigoare la data săvârşirii faptei ilicite.

Astfel, cu privire la aceste texte, instanţa de apel a constatat că nu le poate fi reţinută incidenţa în cauză, ca urmare a principiului aplicării legii civile în timp, reglementat prin art. 6 alin. (2) C. civ., pentru materia răspunderii civile delictuale, fiind vorba de norme ulterioare săvârşirii pretinselor fapte ilicite.

Pentru toate considerentele arătate, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 317 din 7 decembrie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 23 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.