Concession contract termination: contradictory res judicata reasoning and prescription for unpaid counterperformance

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2022

Asupra recursului civil de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 8 iulie 2015, sub nr. x/2015, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II - a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General, Primăria municipiului Bucureşti şi Primarul municipiului Bucureşti, a solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună următoarele: rezoluţiunea contractului de concesiune nr. x/18.02.2000, autentificat sub nr. x/18.02.2000 de către Notar Public B. având ca obiect terenul situat în Splaiul Independenţei; obligarea pârâţilor la restituirea garanţiei de execuţie în cuantum de 21.188,8763 RON actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii efective; obligarea pârâţilor la plata daunelor-interese în cuantum de 4.856.387 euro pentru neexecutarea culpabilă a contractului; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Primăria municipiului Bucureşti şi Primarul General al municipiului Bucureşti au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; respingerea cererii, ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune; respingerea celui de-al treilea capăt al acţiunii reprezentând despăgubiri pentru pretinsa neîndeplinire a obligaţiilor contractuale şi a deciziei civile nr. 2657/16.12.2010, ca urmare a admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat; respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 20 septembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale şi s-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti - Secţiile civile.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 3 octombrie 2016.

Prin încheierea din 20 ianuarie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Primăria municipiului Bucureşti; a respins, ca neîntemeiată, excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei extinctive a dreptului de a solicita rezoluţiunea/rezilierea contractului de concesiune.

Reclamantul a precizat capătul 3 de cerere din acţiune în sensul că prejudiciul constă în valoarea chiriilor pe care le-ar fi încasat în perioada 18.02.2000 - 07.01.2015 şi redevenţele achitate în aceeaşi perioadă.

Prin încheierea din 20 aprilie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei extinctive dreptului material la acţiune cu privire la despăgubirile şi redevenţele aferente perioadei 18.02.2000 - 07.07.2012.

2. Hotărârea pronunţată, în primă instanţă, de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 2048 din data de 15.11.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea reclamantului introdusă în contradictoriu cu pârâtul Primarul General al municipiului Bucureşti, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A. şi a dispus rezilierea contractului de concesiune nr. x/18.02.2000, încheiat între reclamant şi pârâta Primăria municipiului Bucureşti; a respins, ca prescrisă, cererea precizată în ceea ce priveşte prejudiciul reprezentat de valoarea chiriilor pe care le-ar fi încasat reclamantul şi redevenţele achitate în perioada 18.02.2000 - 07.07.2012; a obligat pârâţii Municipiul Bucureşti şi Primăria municipiului Bucureşti la plata către reclamant a sumei de 2.771.058,29 RON, cu titlu de daune-interese; a respins, în rest, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată precizată şi a obligat pârâţii Municipiul Bucureşti şi Primăria municipiului Bucureşti la plata către reclamant a sumei de 59.444,71 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Reclamantul a formulat apel împotriva încheierii din 20 aprilie 2017, precum şi a sentinţei civile nr. 2048/15.11.2018 a Tribunalului Bucureşti.

Pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Primăria Municipiului Bucureşti au formulat apel împotriva încheierilor din 20 ianuarie 2017 şi 10 aprilie 2017 (prin care tribunalul a respins încuviinţarea probei cu interogatoriul reclamantului, solicitată de pârâţi), precum şi a sentinţei civile nr. 2048 din 15.11.2018 a Tribunalului Bucureşti.

3. Decizia pronunţată, în apel, de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 1A din 4 ianuarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 20 aprilie 2017 şi a sentinţei civile nr. 2048 din 15.11.2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Prin aceeaşi decizie, a fost respins, ca neîntemeiat, apelul pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Primăria Municipiului Bucureşti împotriva încheierilor din 20 ianuarie 2017 şi 10 aprilie 2017 şi a fost admis apelul declarat de pârâţi împotriva sentinţei civile nr. 2048 din 15.11.2018 a Tribunalului Bucureşti, care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de obligare pârâţilor la plata către reclamant a sumei de 2.771.058,29 RON, cu titlu de daune interese şi a obligat pârâţii la plata către reclamant a sumei de 31.458,27 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1A din 4 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs reclamantul A., precum şi pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Primăria municipiului Bucureşti.

4.1. Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant A. a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 1A/04.01.2021 şi trimiterea cauzei Curţii de Apel Bucureşti, spre rejudecarea apelului. În subsidiar, a solicitat casarea cu reţinere a hotărârii instanţei de apel şi, în rejudecare, a solicitat a se dispune admiterea apelului declarat împotriva încheierii din 20.04.2017 şi a sentinţei civile nr. 2048 din 15.11.2018 a Tribunalului Bucureşti, în sensul schimbării, în tot, a încheierii de şedinţă din 20.04.2017, cu consecinţa respingerii excepţiei prescripţiei extinctive; schimbarea, în parte, a sentinţei civile nr. 2048 din 15.11.2018, în sensul obligării pârâţilor la restituirea garanţiei de bună execuţie în cuantum de 21.188,87 RON, actualizată cu rata inflaţiei de la data achitării până la data plăţii efective, precum şi la plata daunelor - interese reprezentând beneficiul nerealizat, în cuantum de 8.404.744 Euro; respingerea apelului formulat de intimaţii - pârâţi şi menţinerea, în parte, a sentinţei civile nr. 2048 din 15.11.2018 a Tribunalului Bucureşti, în ceea ce priveşte soluţia dispusă cu privire la obligarea pârâţilor la plata daunelor - interese în cuantum de 2.771.058,29 RON şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a formulat, în esenţă, următoarele critici:

1. Hotărârea instanţei de apel nu este suficient motivată şi cuprinde motive contradictorii, astfel că se impune casarea acesteia în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de casare, reclamantul a arătat că instanţa de apel, deşi a confirmat situaţia de fapt şi de drept reţinută de prima instanţă cu privire la desfăşurarea raporturilor juridice dintre părţi, prezumţia legală absolută a puterii de lucru judecat ataşate deciziei civile nr. 2657 din 16.12.2010, refuzul continuu al pârâţilor de a-şi executa obligaţiile contractuale şi de a emite autorizaţia de construire conform clauzelor asumate, caracterul întemeiat al excepţiei de neexecutare a contractului opuse de reclamant şi, în final, desfiinţarea contractului de concesiune nr. x/18.02.2000 din culpa exclusivă a pârâţilor, motivarea instanţei de apel cu privire la neacordarea prejudiciului sub forma beneficiului nerealizat din exploatarea imobilului de pe terenul concesionat este contradictorie.

Pe de o parte, se reţine că neemiterea autorizaţiei de construire constituie culpa exclusivă a autorităţilor pârâte, pentru care s-a aplicat sancţiunea rezilierii, iar, pe de altă parte, se consideră că, în lipsa autorizaţiei de construire, nu poate fi dovedit caracterul cert (pierderea unei şanse reale şi serioase) al prejudiciului invocat de reclamant, reţinându-se culpa acestuia pentru neîntocmirea completă a documentaţiei tehnice aferente autorizaţiei de construire. Or, aceste motive, care se contrazic, fundamentează atât soluţia privind temeinicia cererii de reziliere culpabilă, cât şi soluţia privind netemeinicia cererii subsidiare de acordare a daunelor-interese, ceea ce afectează legalitatea hotărârii recurate;

Argumentele contradictorii semnalate încalcă prezumţia legală a puterii lucrului judecat imprimate deciziei civile nr. 2657/16.12.2010 a Curţii de Apel Bucureşti prin care s-a stabilit deja culpa exclusivă a Primăriei în neexecutarea contractului de concesiune şi faptul că reclamantul a încercat să obţină avizele şi documentele necesare pentru edificarea construcţiei. în perioada 2000 - 2008.

Deşi la devoluţiunea cauzei cu privire la soluţia de reziliere culpabilă a contractului de concesiune, instanţa de apel a dat eficienţă puterii de lucru judecat ce rezultă din decizia civilă nr. 2657/16.12.2010 a Curţii de Apel Bucureşti, când a trecut la analiza condiţiilor de acordare a despăgubirilor sub forma beneficiului nerealizat, ca urmare a lipsei de folosinţă a terenului şi a construcţiei, instanţa de apel a dat o interpretare contrară actelor şi faptelor, în condiţiile în care se reţinuse, deja, că posibilitatea de a solicita emiterea autorizaţiei de construire a fost împiedicată de către pârâţi.

2. Recurentul pretinde că motivul de apel privind greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune pentru pretenţiile solicitate în perioada 18.02.2000-07.07.2012, prin raportare la restituirea prestaţiilor ca urmare a desfiinţării contractului de concesiune pentru lipsa totală a cauzei executării obligaţiei de plată a redevenţelor de către concesionar, nu a fost analizat suficient, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.

3. Consideră recurentul că, în măsura în care instanţa de apel considera necesar să lămurească problematica vizând modalitatea de evaluare a daunelor-interese sub forma beneficiului nerealizat, prin raportare la alte criterii decât cele avute în vedere, în cadrul raportului de expertiză tehnică în construcţii, realizat de expert C., avea obligaţia de a dispune, din oficiu, completarea raportului de expertiză chiar dacă una din părţi se împotrivea, în virtutea principiului ordonării probelor de către judecător în baza rolului activ prevăzut de art. 254 alin. (5) C. proc. civ. raportat la art. 22 alin. (2) din acelaşi cod. Neprocedând astfel, apreciază că hotărârea recurată a fost pronunţară cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Se susţine că acele critici din apelul reclamantului privind greşita respingere a cererii de acordare a beneficiului nerealizat sub forma venitului din exploatarea imobilului proiectat a se edifica pe terenul concesionat au fost respinse de instanţa de apel cu argumentul că poziţia expertului evaluator, rectificată prin obiecţiunile formulate, a fost generată, în principal, de modalitatea în care acesta a înţeles să valorifice datele prognozate în studiul de fezabilitate şi alte documente urbanistice depuse de apelantul reclamant privind construcţia ce urma a fi edificată prin raportare la situaţia pieţei imobiliare în perioada de referinţă. Or, prognoza de dezvoltare imobiliară nu poate constitui un element al determinării unui beneficiu nerealizat cert, care trebuie fundamentat pe situaţii economico-financiare ori fiscale concrete, anterioare faptei acuzate, a cărei acoperire integrală să poată fi dispusă în speţă.

La termenul din 14 decembrie 2020, instanţa de apel a constatat că nu mai este necesară administrarea probei cu expertiza tehnică în construcţii raportat la faptul că apelantul reclamant a înţeles să propună obiective doar în măsura în care erau considerate întemeiate obiectivele propuse de către apelanţii pârâţi, iar obiectivele la expertiză prezentate de către apelanţii - pârâţi nu vizau părerea de specialitate a unui expert şi nici nu indicau aspecte suplimentare sau distincte faţă de obiectivele propuse în faţa instanţei de fond şi care să conducă la o nouă administrare a probei.

Or, raportat la convingerea pe care instanţa de apel a avut-o încă de la acel termen cu privire la modalitatea greşită în care s-ar fi evaluat acest prejudiciu la fond, ceea ce a condus la soluţionarea procesului în modul arătat, trebuia să se dispună, din oficiu, completarea raportului de expertiză. În schimb, instanţa de apel nu a ordonat proba şi a respins cererea reclamantul, pe motivul existenţei unei metode de evaluare greşite a beneficiului nerealizat, aspect ce constituie o încălcare a normelor de procedură imperative, care a produs o vătămare gravă drepturilor procesuale ale reclamantului, prin aceea că i s-a refuzat acordarea unui prejudiciu, a cărei existenţă a fost recunoscută printr-o hotărâre judecătorească definitivă (decizia nr. 2657/16.12.2010 a Curţii de Apel Bucureşti), pentru că modul de evaluare nu a fost considerat apt să conducă la aprecierea caracterului cert al beneficiului nerealizat.

4. Instanţa de apel a interpretat şi a aplicat greşit normele de drept privind prescripţia dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 18.02.2000 - 07.07.2012, fără să observe, pe de o parte, faptul că a intervenit întreruperea termenului de prescripţie, iar pe de altă parte, faptul că prescripţia a început să curgă la momentul ultimului refuz al Primăriei (2014) de a aviza documentaţia tehnică şi a emite autorizaţia de construire potrivit contractului de concesiune, faţă de care, cel puţin redevenţele achitate în perioada 2011- 2012, nu sunt afectate de prescripţie. Se arată că momentul la care concesionarul a cunoscut paguba şi pe cel răspunzător de aceasta, în funcţie de care se poate calcula termenul general de prescripţie, nu poate fi contemporan datei plăţii redevenţelor, ci este reprezentat de momentul ultimului refuz al pârâţilor de a aviza documentaţia şi a emite autorizaţia de construire, respectiv în anul 2014.

5. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele legale privind repararea integrală a prejudiciului şi acordarea daunelor-interese pentru beneficiul nerealizat prin raportare la venitul pe care l-ar fi obţinut concesionarul din exploatarea construcţiei ce urma a fi edificată pe terenul concesionat sub forma chiriilor. Deşi a stabilit realitatea şi seriozitatea demersurilor reclamantului în încercarea de a edifica obiectivul prevăzut în contract, asumarea riscurilor investiţiei cu scopul de a obţine profitul scontat, precum şi refuzul constant al primăriei de a elibera autorizaţia de construire, instanţa de apel a considerat, în mod eronat, că nu sunt întrunite condiţiile legale pentru acordarea daunelor-interese pentru şansa pierdută, ceea ce este nelegal atât din perspectiva soluţiei privind rezilierea culpabilă a contractului de concesiune, cât şi a principiului echităţii.

În realitate, constatarea cerinţelor legale privind declararea rezilierii contractului şi stabilirea cu putere de lucru judecat, prin decizia nr. 2657/16.12.2010, a existenţei prejudiciului suferit de concesionar prin nerespectarea obligaţiei pârâţilor de eliberare a autorizaţiei de construire, precum şi a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul suferit constând în lipsa de folosinţă a terenului şi a construcţiei proiectate, conduc în mod necesar la constatarea îndeplinirii condiţiilor pentru acordarea daunelor - interese. Prin urmare, instanţa avea a stabili cuantumul daunelor prin raportare la criteriile propuse de reclamant, iar, în măsura în care se considera că aceste criterii nu pot conduce la stabilirea cu exactitate a valorii prejudiciului sub forma beneficiului nerealizat, determinarea cuantumului acestuia cădea în sarcina instanţei, prin manifestarea rolului activ.

6. Instanţa de apel a interpretat în mod greşit normele legale privind judecata în echitate, principiu aplicabil pentru evaluarea beneficiului nerealizat constând în suma efectiv achitată de care a fost lipsit reclamantul în condiţiile în care existenţa faptei ilicite, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate erau dovedite (puterea de lucru judecat a deciziei din 2010), iar instanţa de fond a considerat că evaluarea beneficiului nerealizat sub forma chiriilor nu avea un caracter suficient de cert.

7. În mod greşit instanţa de apel a modificat soluţia menţionată pe aspectul constatării caracterului cert al prejudiciului, pe motiv că principiul echităţii trebuie aplicat doar în subsidiar, deoarece rolul activ al judecătorului impune soluţionarea cauzei ţinând seama de particularităţile concrete ale acesteia şi prin raportare la principiul echităţii;

4.2. Prin cererea de recurs, pârâţii Primăria municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, în sensul admiterii în tot a cererii de apel formulată de aceştia.

În dezvoltarea motivelor de recurs, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au formulat, în esenţă, următoarele critici:

1. Soluţia instanţei de apel este nelegală cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti şi a Primăriei municipiului Bucureşti. Astfel, în privinţa pârâtei Primăriei Municipiului Bucureşti, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 77 din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală în condiţiile în care Primăria nu se constituie într-o entitate cu personalitate juridică, fiind o simplă structură funcţională cu activitate permanentă constituită din primar, viceprimar, secretarul unităţii administrativ-teritoriale şi aparatul de specialitate al primarului, având drept scop soluţionarea problemelor curente ale colectivităţii locale;

Cu privire la pârâtul Municipiul Bucureşti, se susţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală de vreme ce legitimarea procesuală pasivă a unităţilor administrativ-teritoriale se justifică atunci când sunt "titulare ale drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi privat în care acestea sunt parte, precum şi din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condiţiile legii". Or, situaţia premisă este ca unitatea administrativ-teritorială să fie parte în contractul privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi privat, iar Municipiul Bucureşti nu a fost parte în contractul de concesiune nr. x/18.02.2000;

2. Soluţia instanţei de apel este nelegală cu privire la excepţia prescripţiei dreptului de a cere rezoluţiunea contractului cu daune-interese în condiţiile în care s-a apreciat greşit că la data sesizării instanţei - 08.07.2015 - nu ar fi fost împlinit termenul legal de prescripţie, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, aplicabile în cauză.

Susţine că termenul de prescripţie trebuie calculat prin raportare la pretinsele încălcări contractuale, învocate de reclamant în susţinerea cererii de reziliere, respectiv: pretinsa modificare unilaterală a contractului de concesiune care ar fi avut loc în anul 2000, prin aprobarea PUG prin Hotărârea CGMB nr. 269/21.12.2000 şi emiterea Dispoziţiei Primarului General al municipiului Bucureşti nr. 12369/21.12.2009, de care reclamantul a luat cunoştinţă prin adresa nr. x/17.08.2011.

Or, formularea cererii de chemare în judecată la data de 08.07.2015 este făcută cu depăşirea termenului general de prescripţie de 3 ani, în condiţiile în care în cauză nu are relevanţă emiterea certificatului de urbanism nr. x/23.10.2013 sau a adresei nr. x/07.02.2014 şi nici decizia civilă nr. 2657/16.12.2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

3. Soluţia instanţei de apel este nelegală cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte capătul 3 al cererii de chemare în judecată.

Se susţine că prin sentinţa civilă nr. 1314/22.04.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2009, s-a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata de daune, instanţa analizând, pe fond, temeinicia solicitării deduse judecăţii, iar nu ca efect al admiterii vreunei excepţii.

Apreciază recurenţii-pârâţi că cererea de reparare a pretinsului prejudiciu invocat şi în prezenta cauză, trebuia respinsă pentru autoritate de lucru judecat, prin raportare tot la imposibilitatea de realizare a obiectivului contractului faţă de pretinsa modificare unilaterală a acestuia, operată în privinţa indicatorilor urbanistici, această cerere fiind deja cenzurată, irevocabil, în cadrul dosarului nr. x/2009

4. În legătură cu cererea de încuviinţare a efectuării unei noi expertize în specialitatea construcţii de către alt expert, recurenţii, în condiţiile respingerii probei, au solicitat admiterea recursului sub acest aspect în ipoteza în care intimatul - reclamant ar contesta hotărârea în privinţa neacordării despăgubirilor, iar recursul ar fi apreciat întemeiat.

5. Se pretinde că soluţia dată în apel este nelegală în privinţa capătului de cerere privind rezilierea contractului de concesiune nr. x/18.02.2000, hotărârea recurată fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1020-1021 C. civ. de la 1864.

Recurenţii-pârâţi susţin că decizia civilă nr. 2657/16.12.2010 nu se bucură de putere de lucru judecat în prezenta cauză în condiţiile în care, în dosarul în care a fost pronunţată, instanţa nu a statuat cu privire la rezoluţiunea contractului de concesiune cu daune - interese, ci asupra cererii reclamantului promovată în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Urbanism şi Amenajarea Teritoriului şi cu Primarul Municipiului Bucureşti, de anulare a adresei nr. x/22.08.2008 şi de obligare a pârâţilor la respectarea prevederilor din certificatul de urbanism nr. x/14.10.1999 referitoare la regimul juridic, economic şi tehnic, precum şi obligarea la plata de despăgubiri pentru daunele materiale cauzate prin refuzul nejustificat de a respecta clauzele prevăzute în contractul de concesiune nr. x/18.02.2000 şi certificatul de urbanism anterior menţionat.

Instanţa de apel nu a ţinut cont nici de împrejurarea că în dosarul nr. x/2009 s-a dispus obligarea pârâţilor la respectarea contractului de concesiune nr. x/2000 referitor la regimul construcţiei previzionat a fi edificată exclusiv din perspectiva respectării principiului forţei obligatorii a contractului între părţi şi fără a se fi opus, pe cale de excepţie, nulitatea/caducitatea dispoziţiilor contractuale în raport de legislaţia ulterioară incidentă. Or, în prezenta cauză, faţă de reglementările legale intervenite după pronunţarea deciziei civile nr. 2657/16.12.2010, au fost formulate apărări noi, s-a invocat nulitatea/caducitatea clauzelor contractuale care contravin legislaţiei urbanismului, aspecte care nu au fost analizate şi cenzurate în prima cauză, neexistând la acel moment.

Se susţine că s-a reţinut greşit puterea de lucru judecat şi din perspectiva cadrului procesual întrucât niciuna dintre părţile din prezenta cauză (Municipiul Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti, în privinţa Primarului General al Municipiului Bucureşti fiind admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive) nu au fost părţi în dosarul nr. x/2009 şi nu au formulat în consecinţă apărări cu privire la care instanţa să se fi pronunţat în mod irevocabil.

Se arată că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se fi putut dispune rezilierea contractului de concesiune nr. x/2000 din cauza nerespectării obligaţiilor contractuale ale concedentului, în condiţiile în care, potrivit art. 31 din Legea nr. 50/1991 sancţiunea rezilierii intervine ope legis.

Potrivit dispoziţiilor legale înscrise în art. 31 din Legea nr. 50/1991, în termen de un an de la data încheierii contractului de concesiune, respectiv până la data de 18 februarie 2001, intimatul-reclamant avea obligaţia imperativă de a îndeplini două condiţii cumulative, respectiv de a solicita emiterea autorizaţiei de construire şi de a începe construcţia clădirii pe terenul concesionat, pe care nu le-a îndeplinit, contractul de concesiune pierzându-se valabilitatea de la această dată.

5. Apărările formulate în cauză

La 29 iunie 2021, reclamantul a formulat întâmpinare la recursul pârâţilor solicitând respingerea acestuia, ca nefondat, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată, iar la 28 iunie 2021, pârâţii au formulat întâmpinare la recursul reclamantului, prin care au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Pârâţii au formulat răspuns la întâmpinarea reclamantului.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 31 martie 2022 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A., precum şi recursul declarat de pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 1A din 4 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată a recursului la 26 mai 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte va constată că recursul reclamantului este fondat, iat recursul pârâţilor este neîntemeiat, pentru considerentele care urmează să fie expuse:

Evaluând criticile de nelegalitate evocate în cuprinsul cererilor de recurs, Înalta Curte va proceda la analizarea prioritară a motivelor de recurs susţinute de pârâţi, procedeu impus de efectele pe care motivele de nelegalitate evocate le pot produce asupra deciziei recurate, deoarece vizează aspecte care tind la paralizarea acţiunii formulate prin admiterea unor excepţii procesuale.

I.1. Prin recursul declarat, pe temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâţii au criticat decizia instanţei de apel cu privire la soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei municipiului Bucureşti şi a Municipiului Bucureşti, prin Primarul General. Recurenţii au pretins că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 77, respectiv art. 21 alin. (1) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, întrucât Primăria nu se constituie într-o entitate cu personalitate juridică, iar Municipiul Bucureşti nu este parte în contractul de concesiune nr. x/19.02.2000.

Înalta Curte constată că, deşi susţinerea recurenţilor-pârâţi se circumscrie cazului de casare evocat, critica formulată care vizează stabilirea cadrului procesual pasiv nu este întemeiată.

Fiind una dintre condiţiile exercitării acţiunii civile, calitatea procesuală presupune, în esenţă, pe de o parte, o identitate între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii, iar, pe de altă parte, o identitate între persoana pârâtului (persoana chemată în judecată) şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii sau persoana faţă de care se urmăreşte să se stabilească un drept.

În conformitate cu dispoziţiile legale, în vigoare la data promovării cererii de chemare în judecată, respectiv cele înscrise în Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, unităţile administrativ-teritoriale sunt - în conformitate cu dispoziţiile art. 21 alin. (1), teza a II-a - titulare ale drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi privat în care acestea sunt parte, precum şi din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condiţiile legii, fiind reprezentate în justiţie, după caz, de primar sau de preşedintele consiliului judeţean, conform alin. (2) al aceluiaşi articol.

Totodată, potrivit art. 77 din actul normativ menţionat primarul, viceprimarul, secretarul unităţii administrativ-teritoriale şi aparatul de specialitate al primarului constituie o structură funcţională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei, oraşului sau municipiului, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente ale colectivităţii locale.

Date fiind raporturile juridice dintre părţi, născute dintr-un contract de concesiune, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, prin decizia recurată, a realizat o corectă aplicare a normelor juridice sus evocate la situaţia de fapt reţinută în cauză.

Astfel, contractul de concesiune nr. x/18.02.2000, autentificat sub nr. x/18.02.2000 a fost încheiat între Primăria municipiului Bucureşti, reprezentată prin Primar General, în calitate de concedent şi reclamantul-intimat A., în calitate de concesionar, acestea fiind şi părţi ale raportului juridic dedus judecăţii. Cum calitatea procesuală pasivă este dată de calitatea de subiect al raportului juridic invocat, se vădeşte a fi lipsit de relevanţă faptul că Primăria municipiului Bucureşti nu are personalitate juridică de sine stătătoare şi că aceasta este doar o structură funcţională unde persoanele ce constituie această structură îşi desfăşoară activitatea, atât timp cât, în raport de pretenţia ce constituie obiectul demersului judiciar iniţiat în cauză, ce a învestit instanţa de judecată, se constată că părţile din raportul de drept procesual sunt identice cu subiectele raportului juridic de drept substanţial, aspect ce conferă Primăriei municipiului Bucureşti legitimare procesuală pasivă, cum corect s-a reţinut prin decizia recurată.

Corect a fost soluţionată şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a unităţii administrativ-teritoriale, respectiv a pârâtului Municipiul Bucureşti.

Din examinarea cadrului normativ existent la momentul formulării acţiunii rezultă că autorităţile administraţiei publice locale aveau competenţe în administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi privat al unităţilor administrativ-teritoriale, având competenţa de a dispune de resursele financiare, precum şi de bunurile proprietate publică sau privată ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor.

Aşadar, prin demersul judiciar iniţiat în cauză, reclamantul a urmărit recunoaşterea şi valorificarea drepturilor în justiţie atât în contradictoriu cu partea co-contractantă, respectiv Primăria municipiului Bucureşti, cât şi cu Municipiul Bucureşti, unitate administrativ-teritorială, în considerarea acestuia de subiect de drept public, titular de patrimoniu, cu drepturi şi obligaţii pe care le exercită în legătură cu bunurile din domeniul său public sau privat. Drept urmare, calitatea procesuală pasivă a Municipiului Bucureşti este angajată, potrivit dispoziţiilor legale enunţate, în considerarea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ce decurg în legătură cu administrarea bunurilor ce aparţin domeniului privat a municipalităţii, astfel cum este şi cel care a făcut obiectul contractului de concesiune nr. x/2000.

2. O altă critică de nelegalitate formulată de pârâţi, în temeiul art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., vizează soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului de a solicita rezoluţiunea/rezilierea contractului de concesiune nr. x/18.02.2000.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurenţii au pretis aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 motivat de împrejurarea că, la data sesizării instanţei (08.07.2015) termenul general de prescripţie era împlinit, în raport de motivele de rezoluţiune, respectiv de reziliere, astfel cum au fost calificate de prima instanţă. S-a pretins că instanţa de fond, fără a pune în discuţia părţilor, a procedat la schimbarea cadrului juridic dedus judecăţii, procedeu care ar fi condus la încălcarea dreptului lor la apărare, drept garantat de Constituţie şi Convenţia europeană, fiind puşi în imposibilitatea de a formula apărări pe acest aspect. De asemenea, în dezvoltarea criticii formulate, recurenţii au mai arătat că emiterea certificatului de urbanism nr. x/23.10.2013 sau adresa nr. x/07.02.2014 sunt lipsite de relevanţă în examinarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, întrucât pretinsele încălcări contractuale care ar conduce la rezilierea contractului sunt anterioare acestor înscrisuri.

Susţinerile recurenţilor pârâţi vor fi verificate atât în lumina motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv cele de ordin procedural, cât şi a cazului de nelegalitate evocat, prevăzut de pct. 8 al aceluiaşi articol, în privinţa criticilor care vizează aplicarea normele de drept substanţial în examinarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

2.1. Analizând susţinerile prin care recurenţii tind la demonstrarea încălcării unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii deciziei recurate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora.

În concret, recurenţii au susţinut că prin schimbarea cadrului juridic dedus judecăţii de către instanţa de fond, în sensul modificării obiectului cererii din "rezoluţiunea" în "rezilierea" contractului de concesiune, fără a fi pusă în discuţia părţilor, le-ar fi fost încălcat dreptul la apărare, aflându-se în imposibilitatea de a formula apărări sub acest aspect.

Examinând critica formulată, în raport de obiectul şi cauza cererii ce a fost dedusă judecăţii, se reţine că, prin demersul judiciar iniţiat în cauză, reclamantul A. a solicitat, printre altele, rezoluţiunea contractului de concesiune nr. x/18.02.2000, autentificat sub nr. x/18.02.2000, având ca obiect terenul situat în Splaiul Independenţei, ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiilor contractuale de către concedet.

Sub aspectul calificării juridice a sancţiunii aplicabile contractului de concesiune, prima instanţă a statuat asupra naturii juridice a contractului dedus judecăţii, fiind avut în vedere că rezoluţiunea este aplicabilă contractelor cu executare dintr-o dată, iar rezilierea este sancţiunea incidentă în cazul contractelor cu executare succesivă.

Examinând, în concret, modul de executare a obligaţiilor contractuale rezultate din contract, tribunalul a stabilit natura juridică a contractului de concesiune încheiat între părţi ca fiind un contract cu executare succesivă, ce implică cedarea de către concedent a folosinţei terenului pentru o perioadă de timp şi plata de către concesionar a unei redevenţe anuale.

În contextul circumstanţial reţinut cu privire la modul de executare a obligaţiilor contractuale şi în raport de argumentele de fapt şi fundamentul juridic al acţiunii promovate, dar şi cadrul normativ care a reglementat, succesiv, regimul juridic al contractelor de concesiune, prin încheierea de şedinţă din 20.01.2017, prima instanţă a reţinut, în urma calificării juridice a sancţiunii aplicabile, că neexecutarea culpabilă a obligaţiilor decurgând din contractul de concesiune este cea a rezilierii.

Evaluarea astfel realizată de prima instanţă ilustrează exercitarea atributelor ce îi sunt conferite prin art. 22 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., anume acelea de a da cererilor părţilor corecta calificare juridică, apreciată adecvat în raport de natura şi conţinutul pretenţiilor deduse judecăţii.

Astfel, potrivit textului normativ sus menţionat, judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, fiind obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.

Totodată, în conformitate cu alin. (6) al aceluiaşi articol, judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a ceea ce s-a cerut, iar întelegerea acestei expresii trebuie raportată la prevederile înscrise în art. 9 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, limitele judecăţii trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanţei, rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situaţiei de fapt fiind limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, instanţa având sarcina de a clarifica acele situaţii care impun o explicitare a cererii de chemare în judecată, cum sunt şi cele în care cererea este denumită greşit sau cea în care, deşi se face referire la o anumită instituţie juridică, argumentarea, în fapt, a cererii vizează o altă instituţie.

Recurenţii nu au formulat critici relativ la natura juridică dată contractului de concesiune, formulând susţineri doar în privinţa încălcării normelor procedurale referitoare la modalitatea în care prima instanţă a procedat la calificarea sancţiunii aplicate contractului, pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale.

Or, după cum s-a arătat, calificarea juridică a actelor saau faptelor deduse judecăţii intră în atribuţiile instanţei de judecată, conform art. 22 alin. (5) C. proc. civ., fără să fie necesară o solicitare expresă în acest sens din partea părţilor, reprezentând tocmai o manifestare a rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului. Concepţia legiuitorului în acest sens, rezultă, fără echivoc, din textul de lege indicat, este consecinţa firească a împrejurării că raţionamentul instanţei trebuie să pornească de la premisa unei calificări corecte a actelor şi faptelor deduse judecăţii, în absenţa căreia însăşi soluţia finală pronunţată în litigiul respectiv ar fi afectată de viciul erorii.

Într-adevăr, deşi chestiunea legată de învestirea instanţei a fost tranşată de tribunal, prin încheierea de şedinţă din 20.01.2017, fără ca aspectul referitor al recalificării juridice a faptelor supuse judecăţii să fie supus dezbaterii părţilor, trebuie reţinut că încălcarea principiului contradictorialităţii, care asigură, implicit, şi respectarea dreptului la apărare, va putea atrage nulitatea hotărârii pronunţate, însă această nulitate este una relativă şi este condiţionată de existenţa unei vătămări, potrivit art. 174 alin. (3) şi art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte condiţiile de învocare a rezilierii, trebuie observat că acestea sunt similare, din punct de vedere formal, cu cele ale rezoluţiunii, cea dintâi fiind specifică acelor contracte cu executare succesivă, spre deosebire de rezoluţiune, care se aplică, în general, contractelor cu executare uno ictu, fiecare dintre aceste sancţiuni intervenind ca efect al încălcării principiului executării integrale, exacte şi la timp a obligaţiei contractuale.

În privinţa naturii juridice a contractului şi a sancţiunii aplicate în caz de neexecutare a obligaţiilor contractuale şi, deci, a clarificării denumirii obiectului cererii, din punct de vedere procedural, în raport de argumentele de fapt şi de drept învocate, Înalta Curte reţine că principiile privind contradictorialitatea şi dreptul la apărare, cu referire la chestiunea analizată, au fost asigurate prin comunicarea acţiunii introducţive, respectiv a motivelor de apel şi posibilitatea formulării de apărări în cuprinsul întâmpinării formulate de pârâţi. Mai mult chiar, se observă că în cuprinsul actului procedural depus chiar la prima instanţă, pârâţii au formulat apărări folosind o terminologie alternativă, cu privire la prevederile legale şi contractuale evocate în cuprinsul acţiunii, pentru ca, în calea de atac a apelului, să susţină că sancţiunea aplicabilă ar fi cea a rezilierii contractului. Aşadar, nu se poate aprecia că procedeul îmbraţişat de tribunal ar fi pricinuit părţii o vătămare ce nu ar putea fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate, motivul înscris în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nefiind incident în cauză.

2.2. În ce priveşte critica referitoare la greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului de a solicita rezilierea contractului de concesiune, aceasta va fi verificată din perspectiva cazului de casare înscris în art. 488 alin. alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât se referă la modul în care au fost aplicate dispoziţiile de drept substanţial privind prescripţia extinctivă.

Susţinerile recurenţilor se vădesc a fi nefondate şi nu pot conduce la reţinerea cazului de casare sus evocat.

În ceea ce priveşte prescripţia extinctivă, legiuitorul a prevăzut, ca regulă, atât în reglementarea Decretului nr. 167/1958 (art. 7), cât şi cea a C. civ. din 2010 (art. 2523), că începutul cursului prescripţiei începe să curgă de la data la care se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.

Relativ la determinarea momentului de început al termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, în cazul obligaţiilor contractuale, termenul de prescripţie general de prescripţie de 3 ani începe să curgă de la data la care obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia astfel să o execute.

În speţă, prin încheierea din data de 20.01.2017, prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului de a solicita rezilierea contractului de concesiune, având în vedere natura juridică a actului juridic sinalagmatic, respectiv cea de contract cu executare succesivă, dat fiind modul de executare a obligaţiilor rezultate din contract, precum şi faptul că, prin acţiunea formulată, reclamantul a pretins neîndeplinirea continuă a obligaţiilor de către concendent, situaţie ce ar fi existentă şi la data formulării acţiunii.

Prin apelul declarat, pârâţii au criticat, printre altele, raţionamentul primei instanţe cu privire la soluţia dată excepţiei prescripţiei extinctive, atât sub aspectul datelor reţinute cu privire la ultima modificare unilaterală a contrctului de concesiune, respectiv cea intervenită în 2011, cât şi în raport de momentul la care a fost emisă dispoziţia nr. x/21.12.2009 a Primarului municipiului Bucureşti prin care s-a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 97,32 mp, parte din terenul concesionat.

Sub aspectul determinării momentului de început al termenului de prescripţie cu referire la dreptul material de a solicita rezilierea contractului de concesiune nr. x/18.02.2000, instanţa de apel a examinat demersurile realizate de reclamant ulterior momentului pronunţării deciziei civiel nr. 2657/16.12.2010 a Curţii de Apel Bucureşti şi conduita autotităţii publice locale, manifestate pe parcursul perioadei 2011-2014, referitoare la solicitările ce i-au fost adresate de reclamant în legătură cu executarea contractului. Astfel, în determinarea momentului de început al curgerii termenului de prescripţie, din probatoriul administrat, Curtea de Apel a reţinut că premisa neexecutării obligaţiei contractuale o constituie ultimul răspuns al autorităţii publice locale care a pretins reclamantului, prin certificatul de urbanism nr. x/23.10.2013 referitor la terenul care a constituit obiectul contractului de concesiune şi adresa nr. x/07.02.2014 emisă de Serviciul de Urbanism din cadrul Primăriei municipiului Bucureşti, de a proceda la reactualizarea PUD, cu respectarea unui regim tehnic al construcţiei diferit de cel prevăzut în contractul de concesiune.

Aşadar, sub aspectul stabilirii momentului de început al termenului de prescripţie, instanţa de apel a avut în vedere înscrisurile sus menţionate care emană de la autoritatea publică locală ce reflectă ultima conduită contractuală, precum şi declaraţia reclamantului de reziliere unilaterală a contractului, înregistrată sub nr. x/07.01.2015

Cum condiţia premisă a rezilierii o constituie nerespectarea culpabilă a obligaţiilor asumate în cadrul unui contract cu executare succesivă şi, cum, prin acţiune s-a pretins o neîndeplinire continuă a obligaţiilor asumate de către concedent, existentă şi la momentul promovării demrsului judiciar de faţă, rezultă că învestirea instanţei, la 08.08.2015, cu acţiunea în rezilierea contractului de concesiune s-a realizat înlăuntrul termenului de prescripţie, cum corect s-a reţinut prin decizia recurată.

În circumstanţele reţinute şi în raport de mecanismul rezilierii ce reclamă premisa existenţei neexecutării unei obligaţii de către una dintre părţile contractante, în contextul reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor sinalagmatice, Înalta Curte reţine că susţinerea recurenţilor sub aspectul plasării datei de început al curgerii termenului de prescripţie la alte momente, funcţie de de data aprobării PUG-ului, prin Hotărârea CGMB nr. 269/21.12.2000 sau data emiterii dispoziţiei Primarului General nr. 12369/2009 de restituire în natură a unei suprafeţe de teren, parte din cea concesionată ori data pronunţării de către Curtea de Apel Bucureşti a deciziei civile nr. 2657/16.12.2013, în dosarul nr. x/2009, nu poate fi primită. Aceste susţineri tind, pe de o parte, la reevaluarea situaţiei de fapt, procedeu ce nu poate fi realizat în recurs, în raport de art. 488 C. proc. civ. iar, pe de altă parte, sunt şi lipsite de relevanţă juridică, de vreme ce instanţele fondului au reţinut, din probatoriul administrat, refuzul continuu al Primăriei municipiului Bucureşti în îndeplinirea obligaţiilor şi eliberarea autorizaţiei de construire, în conformitate cu indicatorii urbanistici stabiliţi prin contractul de concesiune, refuz manifestat şi pe parcursul perioadei 2011 - 2014.

3. Referitor la soluţia dată excepţiei autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect plata daunelor-interese pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către Primăria municipiului Bucureşti, recurenţii au susţinut nelegalitatea deciziei recurate, întrucât prin sentinţa civilă nr. 1314/22.04.2010 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2009, instanţa a respins, definitiv, capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata de daune.

Recurenţii au pretins încălcarea dispoziţiilor legale ce reglementează autoritatea de lucru judecat, întrucât cauza acţiunii din dosarul nr. x/2009 şi cea a prezentei cereri nu ar fi diferite, cum eronat s-a reţinut prin decizia recurată. S-a arătat că cererea de reparare a prejudiciului, învocat şi în prezenta cauză, a fost formulată tot prin raportare la imposibilitatea de realizare a obiectului contractului de concesiune, faţă de pretinsa modificare unilaterală a acestuia, operată în privinţa indicatorilor urbanistici, aspect cenzurat, irevocabil, în cadrul dosarului nr. x/2009 Totodată, au apreciat că, şi în ipoteza în care instanţa a ajuns la concluzia că nu operează autoritatea de lucru judecat, trebuia să se reţină în cauză puterea lucrului judecat, de vreme ce o nouă hotărâre nu poate contrazice o hotărâre anterioară ce rezolvă o chestiune litigioasă.

Susţinerile recurenţilor vor fi verificate în lumina motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât aceştia au pretins nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la autoritatea de lucru judecat, respectiv puterea lucrului judecat.

Prin hotărârea prin care s-a finalizat dosarul nr. x/2009, respectiv decizia civilă nr. 2657/16.12.2010, Curtea de Apel Bucureşti a admis calea de atac a recursului declarat de reclamantul A. şi a schimbat, în parte, sentinţa civilă nr. 1314/22.04.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IX a contencios administrativ şi fiscal, stabilind că indicatorii urbanistici din certificatul de urbanism nr. x/14.10.1999 reprezintă veritabile clauze contractuale, la a căror respectare s-a obligat Primăria municipiului Bucureşti, prin contractul de concesiune, acţiunea fiind admisă în această privinţă. Referitor la cererea în despăgubiri derivate din nerespectarea contractului de concesiune şi a certificatului de urbanism, instanţa de recurs a reţinut netemeinicia cererii, prin raportare la faptul că, la acel moment, nu era încă născut dreptul reclamantului de a solicita daune - interese, întrucât contractul de concesiune era în derulare, plata redeventei reprezenta o plată datorată, acesta fiind încasată în temeiul contractului de concesiune, valabil încheiat.

Mai mult, prin decizia sus menţionată, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut şi faptul că reclamantul este îndreptăţit să solicite contravaloarea prejudiciului suferit ca urmare a refuzului Primăriei municipiului Bucureşti de a elibera autorizaţia de construire a imobilului de pe terenul din Splaiul Independentei, conform regimului juridic, economic si tehnic stabilit prin certificatul de urbanism nr. 82GH999, însă pentru determinarea acestui prejudiciu se impunea administrarea probei cu expertiză, care să stabilească prejudiciul suferit de reclamant prin nefolosirea terenului şi a construcţiei ce trebuia amplasată pe acesta, probă ce nu putea fi administrată în recurs, în raport de art. 305 C. proc. civ. şi nu mai era posibilă nici trimiterea cauzei spre rejudecare, în considerarea dispoziţiilor art. 312 din cod. Sub acest ultim aspect, Curtea de Apel a arătat că, în privinţa valorificării acestor pretenţii, reclamantul va putea introduce o nouă acţiune, fără a i se putea opune autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunţate.

În circumstanţele expuse, rezultă că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au reţinut corect faptul că fondul pretenţiilor solicitate de către reclamant nu a fost analizat pe cale judiciară, astfel că nu există autoritate de lucru judecat faţă de cele statuate prin decizia civilă nr. 2657/16.12.2010, în sensul invocat de către recurenţii-pârâţi, ci dimpotrivă, considerentele acestei decizii se opun, cu putere de lucru judecat în cauza de faţă, raportat la concluzia contrară celei susţinute de recurenţi, respectiv că o altă cerere de despăgubiri poate fi formulată pe cale separată.

Susţinerile recurenţilor-pârâţi sub aspectul neîndeplinirii condiţiei identităţii de cauză a celor două procese nu se confirmă, fiind de remarcat că, în procesul de faţă, reclamantul invocă împrejurări de fapt şi drept noi faţă de cele evocate în cauza precedentă, acesta semnalând aspecte referitoare la încălcarea continuă a obligaţiilor, dar şi a unor noi obligaţii de către concedent, cum ar fi lipsirea de folosinţa unei părţi a terenului concesionat, pretenţiile reclamantului decurgând şi din această împrejurare.

Or, în circumstanţele concrete ale speţei, se constată că nicio instanţă nu a procedat la analizarea pe fond a pretenţiilor reclamantului, acesta neavând posibilitatea de a administra probe în legătură cu pretenţiile formulate, fiindu-i recomandat expres, ca remediu procesual, formularea unei noi acţiuni, fără a i se opune autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2657/16.12.2010 a Curţii de Apel Bucureşti, astfel cum se arată în cuprinsul acestei din urmă hotărâri.

Reclamantului nu i se poate refuza examinarea pretenţiilor sale pentru existenţa autorităţii lucrului judicat şi din perspectivă convenţională, în raport de art. 20 din Constituţie, raportat la art. 6 din C.E.D.O., întrucât neanalizarea efectivă a pretenţiilor sale ar fi contrară prevederilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în componenta sa privitoare la dreptul de acces la justiţie.

Or, în jurisprudenţa Curţii europene, dreptul de acces la un tribunal este explicitat ca fiind un drept de acces concret şi efectiv, care presupune ca justiţiabilul "să beneficieze de o posibilitate clară şi concretă de a contesta atingerea adusă drepturilor sale" (cauza Bellet contra Franţei nr. 23805/94 din 04.12.1995). Aşadar, pornind de la premisa că drepturile fundamentale trebuie garantate într-o manieră concretă şi reală, iar nu iluzorie şi teoretică, imposibilitatea concretă de sesizare a unei instanţe de către persoana interesată constituie o încălcare a dreptului acesteia de acces la justiţie.

Totodată, trebuie remarcat că deşi în jurisprudenţa sa, Curtea europeană a statuat că autoritatea de lucru judecat face parte din limitările justificate ale dreptului de acces la o instanţă, contribuind la respectarea securităţii raporturilor juridice şi a echităţii procedurii (cauza Brumărescu contra României) şi că dreptul de acces la justiţie nu este absolut, trebuie observat că restricţiile aplicate nu pot limita accesul persoanei într-o asemenea manieră sau până într-acolo încât dreptul să fie atins în însăşi substanţa sa. În plus, aceste restricţii nu sunt conforme cu art. 6 alin. (1) din Convenţie decât dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat (cauza F.E. împotriva Franţei, Hotărârea din 30 octombrie 1998, cauza Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, nr. 41.727/98, cauza Lungoci împotriva României, Hotărârea din 26 ianuarie 2006).

Analiza concretă, în contextul particular al cauzei, relevă că refuzul examinării pe fond a pretenţiilor reclamantului pentru existenţa autorităţii lucrului judecat în raport de statuările deciziei civilă nr. 2657/2010 a Curţii de Apel Bucureşti ar înfrânge dreptul reclamantului de acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil în raport de inexistenţa unei analize efective a pretenţiilor sale, în această analiză, edificatoare fiind şi hotărârea, pronunţată la data de 26 ianuarie 2006, în cauza Lungoci împotriva României.

4. Printr-un alt motiv de recurs, recurenţii-pârâţi au pretins nelegalitatea deciziei atacate, întrucît hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor înscrise în art. 1020 -1021 din C. civ. de la 1864.

Sub un prim aspect, recurenţii au susţinut, contrar celor reţinute de instanţele fondului, că decizia civilă nr. 2657/16.12.2010 nu se bucură de putere de lucru judecat în prezenta cauză. În dezvoltarea acestei critici, au arătat că, prin decizia evocată, instanţa nu s-a pronunţat asupra rezoluţiunii/rezilierii contractului de concesiune şi a solicitării de plată a daunelor-interese, ci asupra cererii reclamantului de anulare a adresei nr. x/22.08.2008 şi de obligare a pârâţilor la respectarea prevederilor din certificatul de urbanism nr. x/14.10.1999 referitoare la regimul juridic, economic şi tehnic şi a cererii de obligare a pârâţilor la plata de despăgubiri pentru daunele materiale cauzate prin refuzul nejustificat de a respecta clauzele din contractul de concesiune şi certificatul de urbanism. Au mai arătat că, în raport de reglementările intervenite după pronunţarea deciziei civile nr. 2657/16.12.2010, în cauza de faţă au formulat noi apărări referitoare la nulitatea/caducitatea clauzelor contractuale care contravin legislaţiei urbanismului, apărări care nu au fost analizate, cu atât mai mult cu cât Municipiul Bucureşti şi Primăria municipiului Bucureşti nu au fost părţi în dosarul nr. x/2009 şi nu au putut formula apărări în privinţa cărora instanţa să se pronunţe în dosarul respectiv.

Critica ce conturează greşita valorificare de către instanţa de apel a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2009 va fi cenzurată de prezenta instanţă din perspectiva motivului de nelegalitate înscris în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece pune în discuţie încălcarea unor norme de procedură în materia efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, respectiv a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Prevederile înscrise în art. 431 C. proc. civ. reglementează efectele lucrului judecat, dispunând, în alin. (1), că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect, iar, potrivit alinineatului 2, oricare din părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

În termenii consacraţi de art. 431 alin. (2) din Cod, nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepţiei autorităţii de lucru judecat (obiect, cauză şi părţi), ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăţi (în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanţă a statuat deja jurisdicţional).

Dispoziţiile art. 435 C. proc. civ. reglementează modalitatea în care se produc efectele hotărârii judecătoreşti, cu valoare obligatorie, sub semnul relativităţii, în raporturile dintre părţi (şi succesorii acestora) şi în forma opozabilităţii faţă de terţii neparticipanţi la procedura judiciară, care vor putea face, însă, dovada contrară celor statuate prin hotărâre, în absenţa participării lor la proces.

Principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, atât sub aspectul efectelor obligatorii între părţi, cât şi al lucrului judecat, presupune că ceea ce a fost judecat să nu poată fi opus decât de către părţile în proces şi succesorii acestora. Fundamentul şi justificarea acestui principiu îl constituie contradictorialitatea şi dreptul la apărare, deoarece aceste părţi au participat în litigiu, au avut ocazia de a-şi susţine apărările, de a propune şi administra probe, de a dezbate pricina în contradictoriu şi de a exercita căile legale de atac. Este, prin urmare, just ca ele să respecte ceea ce s-a stabilit definitiv, atât în sensul inadmisibilităţii unei noi acţiuni identice (efectul negativ al lucrului judecat), cât şi în sensul că, între ele, chestiunile litigioase definitiv stabilite să nu mai poată fi contrazise, iar judecăţile respective trebuie avute în vedere ca premise cu valoare de adevăr juridic şi, în consecinţă, inatacabile în litigiile ulterioare (efectul pozitiv).

În cauză, instanţa de apel, prin decizia recurată, a valorificat corect efectului pozitiv al lucrului judecat care derivă din statuările ataşate deciziei civile nr. 2657/16.12.2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2009.

Astfel, Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia sus evocată, a admis recursul formulat de recurentul A. în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Primăria Municipiului Bucureşti şi Primarul Municipiului Bucureşti şi a modificat sentinţa civilă nr. 1314/22.04.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IXa contencios administrativ şi fiscal în sensul că a fost admisă în parte acţiunea reclamantului, pârâţii fiind obligaţi să respecte prevederile contractului de concesiune nr. x/18.02.2000 referitor la regimul juridic, economic, tehnic al construcţiei situate în Bucureşti.

Analizând cele două litigii în raport de care s-a opus efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, nu se poate susţine cu temei că, în plan procesual pasiv, recurenţii nu ar fi fost părţi în dosarul nr. x/2009, finalizat prin decizia decizia civilă nr. 2657/16.12.2010, fiind conturată atât identitatea de părţi în plan procesual activ, cât şi în plan procesual pasiv, acesta din urmă fiind configurat de Primăria municipiului Bucureşti (chemat în judecată în ambele litigii), cât şi de Primarul municipiului Bucureşti, care nu infirmă incidenţa dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., de vreme ce, în justiţie, primarul este reprezentantul legal al Municipiului Bucureşti, calitate conferită de lege tocmai pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale autorităţii publice locale, ştiut fiind că, în justiţie, calitatea procesuală proprie a primarului este recunoscută doar dacă legea o prevede în mod expres.

Aşadar, hotărârea judecătorească se impune, deopotrivă, recurenţilor-pârâţi, cât şi instanţelor de judecată, care nu pot ignora efectele judecăţii anterioare, care a tranşat definitiv un aspect al litigiului, nefiind necesar pentru a reţine incidenţa art. 431 alin. (2) C. proc. civ. să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, cum eronat susţin recurenţii, ci este suficient ca, în judecata ulterioară, să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior, aşa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente.

Astfel, prin decizia civilă nr. 2657/16.12.2010, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele considerente cu valoare decizională:

"Indicatorii urbanistici prevăzuţi în certificatul de urbanism sunt veritabile clauze contractuale, aceştia indicând caracteristicile clădirii ce urma şi trebuia să fie edificată în baza contractului de concesiune şi, prin urmare, nu pot fi modificaţi unilateral pe parcursul derulării contractului de concesiune…

Este adevărat că certificatul de urbanism reprezintă un act de informare cu valabilitatea de 18 luni, dar prin trimiterea făcută în contractul de concesiune la acest certificat face ca conţinutul certificatului de urbanism, sub aspectul indicatorilor urbanistici, să devină parte integrantă din contractul de concesiune, fiind obligatoriu pentru părţi, potrivit prev. art. 969 C. civ.

De aceea, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, părţile trebuie să îşi respecte obligaţiile contractuale în conformitate cu indicatorii urbanistici ce au fost determinanţi pentru ambele părţi la încheierea contractului de concesiune. Faptul că prin adresa contestată co-contractantul Primăria Municipiului Bucureşti impune edificarea construcţiei potrivit unor indicatori urbanistici diferiţi de cei avuţi în vedere la momentul concesionării, reprezintă o încălcare gravă a obligaţiilor contractuale, a principiului obligativităţii efectelor contractuale şi dă naştere unei disproporţii prin aceea că reclamantul a consimţit la plata unei redevenţe determinate doar în considerarea clădirii ce urma a fi edificată conform anumitor indicatori urbanistici.

Obligativitatea respectării indicatorilor urbanistici derivă nu dintr-un act de informare - certificatul de urbanism - cu privire la regimul tehnic existent la un moment dat, ci din forţa obligatorie a contractului de concesiune care a incorporat sub titlu de obligaţie contractuală respectivii indicatori urbanistici, obligând concedentul să permită edificarea construcţiei conform indicatorilor urbanistici conveniţi, atâta vreme cât contractul este în fiinţă.

Reclamantul nu a rămas în pasivitate, ci s-a preocupat pentru asigurarea documentaţiilor necesare obţinerii autorizaţiei de construcţie şi elaborarea proiectului tehnic al acesteia. În perioada 2000-2008 a întocmit şi a modificat de mai multe ori documentaţiile solicitate, fapt ce rezultă din înscrisurile depuse în recurs . . . . . . . . . ."

Aşa fiind, în actualul litigiu recurenţii-pârâţi nu mai pot pretinde noi motive care afectează derularea raporturilor contractuale şi îndeplinirea obligaţiilor contractuale care privesc modificările legislative în domeniul disciplinei în construcţii, adoptarea unor noi planuri urbanistice generale şi zonale ori riscul asumat de concesionar la încheierea contractului, respectiv cel al schimbării legislaţiei în domeniul urbanismului, motive care - în accepţiunea recurenţilor - ar avea, drept consecinţă, intervenirea nulităţii/caducutăţii clauzelor din contractul de concesiune. Instanţa de judecată nu mai poate reaprecia altfel asupra acestor aspecte decât a făcut-o în judecata anterioară, finalizată prin pronunţarea deciziei civile nr. 2657/16.12.2010, pentru că ar nesocoti funcţia normativă şi efectul pozitiv al lucrului deja judecat (art. 431 alin. (2) C. proc. civ.).

În consecinţă, instanţele fondului au reţinut corect forţa obligatorie a dezlegărilor jurisdicţionale din cuprinsul deciziei civile nr. 2657/16.12.2010 care au impus respectarea prevederilor contractului de concesiune nr. x/18.02.2000 referitor la regimul juridic, economic, tehnic al construcţiei ce urma şi trebuia edificată în baza contractului de concesiune, părţile având obligaţia să respecte obligaţiile contractuale în conformitate cu indicatorii urbanistici, determinanţi la încheierea contractului de concesiune.

Sub un alt aspect, recurenţii-pârâţi au pretins că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se putea dispune rezoluţiunea/rezilierea contractului de concesiune nr. x/2000, întrucât reclamantul nu s-a conformat dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 50/1991. Se susţine că, în termen de un an de la data încheierii contractului, reclamantul nu s-a conformat condiţiilor legale, în sensul că nu a solicitat emiterea autorizaţiei de construire şi nu a început construcţia clădirii pe terenul concesionat, astfel încât neîndeplinirea acestei obligaţii legale ar atrage pierderea valabilităţii contractului de concesiune încă din data de 18.02.2001.

Aceste argumente, care se referă la pretinsa pierdere a valabilităţii contractului de concesiune, ca urmare a pasivităţii cesionarului în obţinerea autorizaţiei de construire şi începerea construcţiei pe terenul concesionat, nu pot fi primite.

Într-adevăr, fiind încheiat la data de 18.02.2001, contract de concesiune nr. x/2001, este guvernat atât de dispoziţiile Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, cât şi a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor. Acest din urmă act normativ prevede, în cuprinsul art. 31 - în forma în vigoare la momentul perfectării contractului - că "persoanele fizice şi juridice, care beneficiază de teren în condiţiile prezentei legi, sunt obligate să solicite emiterea autorizaţiei de construire şi să înceapă construcţia în termen de cel mult un an de la data obţinerii actului de concesionare a terenului. În caz de încălcare a obligaţiei prevăzute la alin. (1) concesionarea îşi pierde valabilitatea".

Incidenţa dispoziţiilor evocate reclamă verificarea modului în care concesionarul şi-a respectat termenele şi condiţiile prevăzute în contract, prerogativă care revine în sarcina concedentului. Or, exercitarea acestor atribuţii de către concendent nu este confirmată de contextul factual stabilit de instanţele fondului ci, dimpotrivă, circumstanţele faptice ale speţei au relevat recunoşterea valabilităţii contractului şi a demersurilor exercitate de reclamant pentru obţinerea autorizaţiei de construire. Reclamantul nu a rămas în pasivitate, ci s-a preocupat pentru asigurarea documentaţiei necesare obţinerii autorizaţiei de construcţie, astfel încât nu poate fi imputat acestuia că nu a demarat lucrările de construcţie în termenul defipt de art. 31 din Legea nr. 50/1991, atât timp cât solicitarea acestuia de eliberare a autorizaţiei de construire a fost condiţionată de întocmirea şi depunerea documentaţiei în conformitate cu noua legislaţie în domeniul urbanismului.

Astfel cum s-a evocat în precedent, în considerentele decizorii ale deciziei civile nr. 2657/16.12.2010, a fost reţinut faptul că reclamantul s-a preocupat de asigurarea documentelor necesare obţinerii autorizaţiei de construire, procedând la întocmirea şi modificarea documentaţiilor solicitate.

Or, în circumstanţele speţei nu poate fi primită nici susţinerile recurenţilor privind neînceperea lucrările de construcţie în termenul defipt de lege, în contextul condiţionării eliberării autorizaţiei de construire de modificarea regimului tehnic al construcţiei şi depunerea documentaţiei în conformitate cu noua legislaţie în domeniu şi numai după întocmirea şi aprobarea noilor planuri urbanistice generale şi zonale. Or, acesta a fost şi motivul pentru care a fost declanşat litigiul care a format obiectul dosarului finalizat prin pronunţarea deciziei civile nr. 2657/16.12.2010, în cadrul căruia instanţa de judecată s-a pronunţat în sensul respectării regimul juridic, economic, tehnic al construcţiei, stabilit prin contractul de concesiune. Din datele speţei nu rezultă punerea în executare a actului jurisdicţional de către recurenţi ci, dimpotrivă, s-a insistat în întocmirea documentaţiei tehnice în conformitate cu indicatorii urbanistici prevăzuţi de noul cadru legislativ.

Mai mult, susţinerile recurenţilor cu referire la încetarea valabilităţii contractului de concesiune sunt infirmate şi de argumentele, suplimentare, care vizează conduita concedentului manifestată în derularea raporturile contractuale cu cesionarul, precum şi existenţa litigiilor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, demarate la iniţiativa Primăriei municipiului Bucureşti, prin care s-a solicitat obligarea reclamantului la plata redevenţelor ulterioare anului 2012, litigii a căror judecată a fost suspendată până la soluţionarea definitivă a dosarului de faţă.

Se vădeşte a fi nefondată şi apărarea recurenţilor, formulată în combaterea sancţiunii rezilierii contractului de concesiune, pe motiv că reclamantul nu ar mai fi achitat redevenţa din anul 2012.

Într-adevăr, plata redevenţei constituie o obligaţie ce cade în sarcina concesionarului, însă reclamantul a învocat, ca mijloc de apărare, excepţia de neexecutare, aceasta constituind o cauză justificativă a neîndeplinirii propriei obigaţii contractuale, sens în care prima instanţă, primind apărarea pârâtului, a aplicat sancţiunea rezilierii contractului. Pe de altă parte, cum corect s-a reţinut prin decizia recurată, pârâţii-recurenţi nu au făcut dovada îndeplinirii propriilor obligaţii pe parcursul valabilităţii raporturilor juridice, astfel încât nu se pot prevala de o asemenea apărare ce ar constitui o validare a poziţiei lor neconforme.

5. În ceea ce priveşte solicitarea recurenţilor-pârâşi care vizează încuviinţarea efectuării unei noi expertize în specialitatea construcţii, acest aspect nu poate fi supus analizei instanţei de recurs întrucât nu se circumscrie într-o critică propriu-zisă cu privire la legalitatea deciziei atacate, solicitarea având, de altfel, un caracter subsidiar, ce nu poate fi examinată în acest stadiu procesual de către instanţa de recurs.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, constatând netemeinicia criticilor subsumate motivelor de recurs înscrise în art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de de pârâţii Primăria municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

II. Recursul declarat de reclamantul A. se vădeşte a fi întemeiat, având în vedere considerentele care succed:

1. În dezvoltarea cererii de recurs, reclamantul a susţinut, sub un prim aspect, în temeiul art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva caracterului contradictoriu al considerentelor hotărârii criticate, inapte să susţină soluţia adoptată.

În susţinerea acestui motiv de recurs, în esenţă, reclamantul a arătat că, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut, în fundamentarea soluţiei privind temeinicia cererii de reziliere, că neemiterea autorizaţiei de construire constituie culpa exclusivă a autorităţilor pârâte, pentru care s-a aplicat sancţiunea rezilierii. Pe de altă parte, s-a reţinut, în pronunţarea soluţiei de respingere a cererii de acordare a daunelor - interese, că nu poate fi dovedit caracterul cert (pierderea unei şanse reale şi serioase) al prejudiciului invocat de reclamant, în lipsa autorizaţiei de construire, reţinându-se culpa acestuia pentru neîntocmirea completă a documentaţiei tehnice aferente autorizaţiei de construire. Totodată, recurentul a susţinut că argumentele contradictorii semnalate încalcă prezumţia legală a puterii lucrului judecat a deciziei civile nr. 2657/16.12.2010 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care a fost stabilită culpa exclusivă a Primăriei municipiului Bucureşti în neexecutarea contractului de concesiune, precum şi faptul că reclamantul a încercat, pe parcursul perioadei 2000 - 2008, să obţină avizele şi documentele necesare pentru edificarea construcţiei.

Înalta Curte reţine că aceste critici, susceptibile de încadrare în art. 488 pct. 6 C. proc. civ., sunt fondate.

Astfel, examinând modul de soluţionare a cauzei din perspectiva atât a criticilor formulate de pârâţi, cât şi a celor evocate de reclamant, instanţa de apel a confirmat situaţia de fapt şi de drept reţinută de prima instanţă cu privire la raporturile juridice derulate de părţi în temeiul contractului de concesiune, respectiv refuzul continuu al pârâţilor în executarea obligaţiilor contractuale şi culpa acestora în emiterea autorizaţiei de construire conform clauzelor asumate, sens în care a apreciat asupra corectei valorificări a efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecată ataşate deciziei civile nr. 2657/16.12.2010 a Curţii de Apel Bucureşti şi a concluzionat asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate în legătura cu capătul de cerere care viza rezilierea contractului de concesiune nr. x/18.02.2000 pentru neexecutarea culpabilă de către pârâţi a obligaţiilor contractuale.

Din conţinutul deciziei recurate rezultă că, în urma unei examinări proprii a situaţiei de fapt de natură ce evidenţiază conduita contractuală a pârâţilor, instanţa de apel a validat raţionamentul juridic al tribunalului care a condus la rezilierea contractului de concesiune, reţinând în considerentele deciziei pronunţate că "după încheierea contractului şi predarea terenului, intimatul-reclamant a obţinut autorizaţia de desfiinţare nr. x/28.08.2000 şi a efectuat o serie de formalităţi în vederea obţinerii tuturor documentelor necesare pentru obţinerea autorizaţiei de construire.

În continuarea raţionamentului expus, în considerentele expuse la fila x din decizie, instanţa de apel a reţinut, în privinţa obligaţiei reclamantului de a solicita emiterea autorizaţiei de construire şi de a începere construcţia clădirii pe terenul concesionat, că aceasta este condiţionată de întocmirea şi depunerea documentaţiei prevăzute în certificatul de urbanism, etapă premergătoare şi obligatorie în derularea raporturilor juridice, demers respins de către autoritatea publică pe considerentul modificării legislaţiei în materia urbanismului şi a adoptării de noi planuri urbanistice generale şi zonale.

Din această perspectivă, instanţa de apel a apreciat că nu se poate imputa reclamantului neîndeplinirea acestei obligaţii, câtă vreme pârâţii au condiţionat eliberarea actului necesar demarării construcţiei de respectarea noii legislaţii în domeniu.

Totodată, relativ la solicitarea apelanţilor-pârâţi de verificare a caracterului apt al documentaţiei tehnice de a conduce la obţinerea autorizaţiei de construire şi de îndeplinire a acestor obligaţii de către reclamant, instanţa de apel reţine, în cuprinsul considerentelor expuse la fila x din decizie, că solicitarea formulată reprezintă o încercare eronată de transfer al responsabilităţii în detrimentul reclamantului, în condiţiile în care posibilitatea de a solicita emiterea autorizaţiei de construire a fost împiedicată de către pârâţi în etapa premergătoare a avizării proiectului, care au învocat nerespectarea legislaţiei în vigoare şi au impus ca regimul tehnic al construcţiei să fie modificat în raport de noile acte normative. S-a avut în vedere că această conduită a autorităţii a constituit şi motivul declanşării litigiului anterior şi, că, din datele spetei nu rezultă punerea în executare a actului jurisdicţional de către apelanţii-pârâţi ci, dimpotrivă, s-a insistat în noul cadru legislativ şi în obligaţia reclamantului de a se conforma acestuia.

De asemenea, valorificând efectul pozitiv al lucrului judecat, instanţa de apel a arătat în cuprinsul considerentelor deciziei ce susţin soluţia privind rezilierea contractului de concesiune că situaţia juridică a speţei este circumstanţiată în condiţiile pronunţării deciziei civile nr. 2657/16.12.2010 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care pârâţii Primăria municipiului Bucureşti şi Primarul municipiului Bucureşti au fost obligaţi să respecte prevederile contractului de concesiune nr. x/18.02.2000 referitor la regimul juridic, economic şi tehnic al construcţiei situate in Bucureşti. În acest sens, instanţa de apel a evocat considerentele decizorii ale deciziei evocate, potrivit cărora "indicatorii urbanistici prevăzuţi în certificatul de urbanism sunt veritabile clauze contractuale, aceştia indicând caracteristicile clădirii ce urma şi trebuia să fie edificată în baza contractului de concesiune şi, prin urmare, nu pot fi modificaţi unilateral pe parcursul derulării contractului de concesiune… Este adevărat că certificatul de urbanism reprezintă un act de informare cu valabilitatea de 18 luni, dar prin trimiterea făcută în contractul de concesiune la acest certificat face ca conţinutul certificatului de urbanism, sub aspectul indicatorilor urbanistici, să devină parte integrantă din contractul de concesiune, fiind obligatoriu pentru părţi, potrivit prevederilor art. 969 C. civ.. De aceea, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, părţile trebuie să îşi respecte obligaţiile contractuale în conformitate cu indicatorii urbanistici ce au fost determinanţi pentru ambele părţi la încheierea contractului de concesiune".

Aşadar, instanţa de apel concluzionează în sensul că atât timp cât o instanţă de judecată a stabilit, cu forţă obligatorie, că trebuie respectate prevederile contractului de concesiune nr. x/18.02.2000 referitor la regimul juridic, economic şi tehnic al construcţiei convenite în anul 1999 nu pot fi impuşi indicatori urbanistici diferiţi, întrucât se încalcă grav obligaţiile contractuale, apelanţii - pârâţi nu pot pretinde o altă poziţie indiferent de motivul invocat (modificarea legislaţiei, adoptarea unor noi planuri urbanistice generale şi zonale, riscul asumat de concesionar la încheierea contractului) decât cu încălcarea puterii de lucru judecat şi golirea de conţinut a stabilităţii raporturilor juridice.

Pe de altă parte, trebuie observat că atunci când examinează critica comună a părţilor referitoare la soluţia data cererii privind beneficiul nerealizat în perioada 08.07.2012 - 07.01.2015, evaluat de reclamant la valoarea chiriilor pe care le-ar fi putut obţine dacă ar fi edificat construcţia, Curtea de Apel reţine, în cuprinsul considerentelor expuse la fila x din decizie, că "până în iunie 2005, când a fost întocmită documentaţia topografică pentru amplasamentul proprietăţii nu rezultă că partea reclamantă ar mai fi efectuat demersuri în privinţa propriilor obligaţii. La data de 10.06.2006, reclamantul înregistrează o cerere la Direcţia de Achiziţii, Concesionări si Contracte prin care i se comunică valabilitarea contractului. În acest sens, procedează la întocmirea studiului de fezabilitate pentru realizarea investiţiei, fără dată, la încheierea contractului de proiectare din 14.02.2008, a planului urbanistic zonal în iulie 2008 şi a memoriului justificativ, corespondenţă cu autorităţile locale şi la obţinerea certificatelor de urbanism (emise în 2011 şi 2013). Faptul că reclamantul a fost împiedicat să depună cerere în vederea obţinerii autorizaţiei de construire, ţinând seama de multiplele demersuri efectuate, nu prezintă relevanţă în condiţiile în care nu permite instanţei concluzia că obţinerea autorizaţiei de construire, act administrativ de competenţa autorităţilor locale, era inevitabilă şi reprezenta o simplă formalitate. Dimpotrivă, din cuprinsul certificatului de urbanism rezultă că partea reclamantă era obligată să obţină o serie de avize şi studii: aviz geotehnic de specialitate, expertiză tehnică a clădirii învecinate, viza verificatori atestaţi, furnizori de utilităţi, aviz prestări servicii de salubritate, Inspectorat de protecţie civilă. Brigada de Pompieri, Centrul de medicină preventivă, Agenţia pentru Protecţia Mediului, comisia tehnică pentru siguranţa şi fluenţa circulaţiei".

De asemenea, în continuarea raţionamentului expus, la fila x, privitor la posibilitatea reparării prejudiciilor cauzate prin nerealizarea proiectului imobiliar, privită ca o pierdere a unei şanse, instanţa de apel reţine că "era necesar ca aceasta să fie reală şi serioasă, iar la momentul săvârşirii faptei prejudiciabile reclamantul să fi început să-si fructifice şansa ori să fi fost chiar în cursul fructificării ei. În lipsa autorizaţiei de construire, chiar în condiţiile în care s-a făcut dovada realităţii şi seriozităţii demersurilor efectuate, Curtea constată că nu se poate califica oportunitatea de edificare a proiectului imobiliar ca reprezentând o şansă serioasă de natură a putea fi reparată prin obligarea la valoarea chiriilor pe care le-ar fi putut obţine".

Înalta Curte remarcă că aceste considerente, care conturează culpa autorităţilor pârâte şi fundamentează legalitatea şi temeinicia soluţiei de reziliere a contractului de concesiune pentru neexecutarea culpabilă de către pârâţi a obligaţiilor contractuale, se vădesc a fi contradictorii celor care stau la baza motivării soluţiei (de respingere) pronunţate de instanţa de apel privind solicitarea reclamantului de acordare a prejudiciului sub forma beneficiului nerealizat, în perioada 08.07.2012-07.01.2015, rezultat din exploatarea imobilului ce urma a fi edificat pe terenul concesionat (evaluat de reclamant la valoarea chiriilor pe care le-ar fi putut obţine dacă ar fi edificat construcţia). Or, în soluţionarea acestei din urmă cereri instanţa de apel reţine lipsa de relevanţă a faptului că reclamantul a fost împiedicat să depună cerere pentru obţinerea autorizaţiei de construire, întrucât obţinerea acesteia nu reprezenta o simplă formalitate şi, că, în lipsa autorizaţiei de construire nu poate fi dovedit caracterul cert (pierderea unei şanse reale şi serioase) al prejudiciului invocat de reclamant, constatând culpa acestuia pentru neîntocmirea completă a documentaţiei tehnice aferente autorizaţiei de construire.

Aşadar, din conţinutul considerentelor evidenţiate rezultă maniera contradictorie în care au fost formulate aprecierile instanţei de apel şi care au stat la baza soluţionării cererilor reclamantului.

Astfel, într-o primă aserţiune, instanţa de apel evidenţiază corecta valorifificare, de către tribunal, a puterii lucrului judecat a deciziei civile nr. 2657/16.12.2010 a Curţii de Apel Bucureşti şi corecta soluţionare a capătului de cerere privind desfiinţarea contractului de concesiune, ca urmare a culpei deja reţinută în sarcina Primăriei municipiului Bucureşti pentru refuzul de eliberare a unui certificat de urbanism în al cărui conţinut să fie înscrişi indicatorii tehnici conveniţi prin contractul de concesiune. Astfel, Curtea a apreciat, în contextul reţinut, că nu ar putea fi imputat reclamantului neîndeplinirea obligaţiei de a solicita emiterea autorizaţiei de construire şi cea privind neînceperea construcţia clădirii pe terenul concesionat, de vreme ce acestea sunt condiţionate de întocmirea şi depunerea documentaţiei prevăzute în certificatul de urbanism, etapă premergătoare şi obligatorie în derularea raporturilor juridice, demers respins de către autoritatea publică pe considerentul modificării legislaţiei în materia urbanismului şi a adoptării de noi planuri urbanistice generale şi zonale.

Pe de altă parte, în argumentarea soluţiei de respingere a cererii de despăgubiri sub forma beneficiului nerealizat, instanţa de apel realizează o interpretare contrară a actelor şi faptelor cauzei, transferând în sarcina reclamantului răspunderea pentru lipsa autorizaţiei şi nefructificarea şansei de a obţine un profit, cu justificarea că acesta este în culpă pentru neîntocmirea completă a documentaţiei aferente autorizaţiei de construire, în contextul în care fusese deja stabilit că nu se află în culpă, în condiţiile în care posibilitatea de a solicita emiterea autorizaţiei de construire fusese împiedicată de pârâţi în etapa premergătoare acesteia, respectiv cea a eliberării certificatului de urbanism.

Totodată, se observă că, deşi a dat eficienţă prezumţiei absolute a puterii lucrului judecat a deciziei civile nr. 2657/2010, prin care s-a reţinut că reclamantul ar fi suferit un prejudiciu prin nerespectarea obligaţiei pârâţilor de a elibera autorizaţia de construire pentru construcţia situată în Bucureşti, conform regimului juridic, economic, tehnic stabilit în certificatul de urbanism din 1999, în fundamentarea soluţiei de respingere a cererii de despăgubiri sub forma beneficiului nerealizat, instanţa de apel a stabilit că, la momentul săvârşirii faptei prejudiciabile, reclamantul trebuia să fi început să-şi fructifice şansa sau să fi fost chiar în cursul fructificării acesteia, în contextul în care aceste demersuri erau condiţionate de eliberarea autorizaţiei de construire, iar instanţa de apel înlăturase orice culpă a reclamantului în neîndeplinirea obligaţiei de a solicita emiterea autorizaţiei de construire şi de a începe construcţia pe terenul concesionat, pe motivul refuzului continuu al intimatelor-pârâte de a-şi executa obligaţiile contractuale, respectiv de a emite autorizaţie de construire, conduita autorităţii publice fiind, de altfel, cea care a şi condus la adoptarea soluţiei de desfiintare a contractului de concesiune.

Se remarcă, aşadar, modalitatea contradictorie în care au fost formulate aprecierile instanţei de apel în soluţionarea cererilor reclamantului, raţionamentul expus nefiind în măsură să susţină, corelat, soluţia dispusă prin decizia recurată, drept pentru care se va reţine nelegalitatea deciziei atacate pentru incidenţa ipotezei prevăzută de art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ. privind teza considerentelor contradictorii.

2. Hotărârea atacată este casabilă şi din perspectiva criticilor care vizează greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune pentru pretenţiile cu privire la despăgubirile şi redevenţele aferente perioadei 18.02.2000 - 07.07.2012.

Recurentul a susţinut, în esenţă, că dreptul la acţiune pentru pretenţiile solicitate în perioada 18.02.2000 - 07.07.2012 începe să curgă de la momentul desfiinţării contractului pentru restituirea tuturor prestaţiilor lipsite de cauză, atât timp cât sancţiunea rezilierii lasă neatins contractul pentru trecut doar în ipoteza în care acesta a fost executat conform, de către ambele părţi, nu şi atunci când executarea propriilor obligaţii nu a primit niciodată o contraprestaţie din partea pârâţilor-concedenţi. S-a pretins că redevenţele achitate primăriei timp de 12 ani au fost executate în lipsa unei prestaţii corelative, ceea ce îi dă dreptul la restituirea prestaţiilor lipsite de cauză din momentul la care contractul a fost desfiinţat, fără a se putea opune prescripţia.

Examinând critica formulată, se reţine că, prin decizia recurată, instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe prin care a fost respinsă, ca prescrisă, cererea în ce priveşte prejudiciul, reprezentat de valoarea chiriilor pe care reclamantul le-ar fi încasat şi redevenţele achitate, aferent perioadei 18.02.2000 - 07.07.2012.

Instanţa de apel a avut în vedere că, prin capătul 3 de cerere, astfel cum a fost modificat prin notele scrise din 10.04.2017, reclamantul a solicitat repararea prejudiciul încercat, ca urmare a imposibilităţii de folosinţă a terenului şi construcţiei ce urma a fi ridicată, fiind evaluat prin raportare la valoarea chiriilor pe care le-ar fi încasat, precum şi valoarea redevenţelor achitate.

Analizând cuprinsul încheierii din 20.04.2017 şi considerentele hotărârii primei instanţe, Curtea de Apel reţine în cuprinsul deciziei pronunţate corecta identificare a componentelor prejudiciului solicitat de reclamant, acestea fiind reprezentate de diminuarea activului ca fiind valoarea redevenţelor achitate şi de beneficiul nerealizat, reprezentat de valoarea chiriilor pe care le-ar fi încasat (cuantificat de tribunal, în echitate, prin raportare la valoarea actualizată a redevenţelor).

Referitor la pretenţiile solicitate pentru perioada 18.02.2000 - 07.07.2012, instanţa de apel a înlăturat argumentele reclamantului-apelant axate pe principiul repunerii în situaţia anterioară ca efect al rezilierii, fiind avut în vedere că susţinerile ignoră regimul juridic al sancţiunii aplicate, în privinţa căreia partea nu a ridicat obiecţiuni, ce impune acel element specific reprezentat de efectele produse ex nunc, cu semnificaţia desfiinţării contractului pentru viitor, fără restituirea prestaţiilor achitate, ce rămân plătite în temeiul contractului.

Instanţa de apel concluzionează, în aplicarea dispoziţiilor art. 1, alin. (1) şi art. 3 din Decretul nr. 167/1954, că termenul de 3 ani, aplicabil raporturilor contractuale între părţi, este calculat nu de la data la care se solicită sancţiunea rezilierii, în privinţa căreia intervine elementul subiectiv al părţii de declanşare a demersului, ci de la data la care are loc diminuarea patrimoniului creditorului, corelativ cu neexecutarea obligaţiei de către debitor.

Dacă din perspectiva susţinerilor, întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care se referă la existenţa unei motivări succinte în privinţa soluţiei date excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, acestea se vădesc a fi nefondate, atât timp cât instanţa de apel a examinat chestiunile esenţiale supuse analizei sale, acestea fiind regăsite în considerentele deciziei atacate, în cuprinsul cărora a fost expus raţionamentul care justifică menţinerea soluţiei date excepţiei prescripţiei, Înalta Curte reţine, însă, nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva temeiniciei criticilor, fundamentate pe motivul de casare înscris în pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., care vizează dezlegarea dată prescripţiei dreptului material la acţiune, cu referire la stabilirea momentului de început al curgerii termenului de prescripţie în repararea prejudiciului aferent perioadei 18.02.2000 - 07.07.2012.

Ca regulă, în privinţa efectelor rezilierii, atât în reglementarea C. civ. din 1864 (art. 1020 -1021), cât şi în cea actuală (art. 1554 C. civ. din 2010), s-a prevăzut că rezilierea produce efecte doar pentru viitor, afectând doar obligaţiile neîndeplinite, pornind de la un anumit moment dat, perturbator, în derularea contractului, tocmai pentru a lăsa valabile cele care au fost executate şi nu au constituit motiv de desfiinţare a contractului.

Cum în contractele sinalagmatice fiecare obligaţie îşi are cauza juridică în obligaţia corelativă a co-contractantului, rezultă că nu pot fi puse în discuţie obligaţiile anterioare care au fost pe deplin executate şi fiecare îndeplinire a unei obligaţii contractuale a constituit cauză pentru obligaţia corelativă a co-contractantului său.

Aşadar, raportat la mecanismul rezilierii, ce este legat de reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor contractuale până la intervenirea elementului perturbator, fiecare obligaţie executată, ce se autonomizează prin trecerea timpului, îşi are cauza juridică în obligaţia corelativă, executată la rându-i, astfel încât, la momentul ivirii motivului perturbator, obligaţiile reciproce şi interdependente vor fi găsite consolidate în trecut şi nu s-ar justifica a fi desfiinţate.

Cu toate aceste, cu titlu de excepţie, astfel cum s-a reţinut şi în doctrină (a se vedea Fl. I. Mangu, în Pandectele Române, nr. 3/2014, p. 82;), în situaţia în care un co-contractant care şi-a executat obligaţiile nu a primit niciodată contraprestaţia din partea celuilalt co-contractant, atunci efectul desfiinţării contractului va putea fi unul retroactiv, urmat de restituirea prestaţiilor executate fără cauză juridică în temeiul contractului desfiinţat.

Sub acest aspect trebuie observat că, în cazul contractelor sinalagmatice, astfel cum este şi contractul de concesiune supus examinării, acestea sunt caracterizate de reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, ceea ce presupune că fiecare parte are, concomitent, calitatea de creditor şi de debitor faţă de cealaltă parte, iar obligaţia unei părţi îşi are cauza juridică în obligaţia reciprocă a celeilalte părţi, astfel încât acestea nu pot exista una fără cealaltă, fiind interdependente.

Executarea obligaţiilor doar de către una dintre părţi nu poate transforma contractul bilateral într-un contract unilateral, caracterul de reciprocitate şi interdependenţă al obligaţiilor menţinându-se şi după obligaţiile executate de acea parte. De aceea, în situaţia în care o parte nu şi-a îndeplinit niciodată obligaţiile, atunci se poate afirma că îndeplinirea prestaţiei celeilalte părţi nu a avut nicio cauză a executării obligaţiei corelative, ceea ce dă dreptul la restituire.

Aşadar, particularâzând consideraţiile de ordin teoretic expuse la situaţia dedusă judecăţii, Înalta Curte reţine că executarea obligaţiilor de către reclamantul-concesionar nu a primit nicio contraprestaţie din partea concedentului, cu referire la obligaţia de a emite autorizaţie de construire în condiţiile asumate prin contractul de concesiune nr. x/2000 şi certificatul de urbanism din 1999, parte integrantă a contractului, care să permită realizarea obiectivului concesiunii, context în care se poate susţine că executarea obligaţiilor reclamantului în temeiul contractului sunt lipsite de cauză, iar dreptul la restituirea tuturor prestaţiilor şi la despăgubiri se va naşte la momentul rezilierii contractului de concesiune, respectiv data rămânerii definitive a hotărârii de faţă.

Cum excepţia prescripţiei extinctive a fost greşit soluţionată, urmare a casării deciziei atacate, instanţa de rejudecare va examina temeinicia tuturor pretenţiilor pretins executate în temeiul contractului desfiinţat, care vizează redevenţele achitate şi garanţia de bună execuţie, precum şi despăgubirile solicitate pentru lipsa de folosinţă a obiectivului ce urma a fi realizat.

În consecinţă, pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 şi art. 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A., va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

Întrucât, în cauza de faţă, soluţia care se impune a fi adoptată este aceea a trimiterii cauzei spre rejudecare, în considerarea motivelor de nelegalitate reţinute, Înalta Curte nu va tranşa asupra temeiniciei criticilor recurentei care vizează nelegalitatea deciziei instanţei de apel sub aspectul soluţionării fondului raportului juridic obligaţional.

În consecinţă, în rejudecare, curtea de apel va proceda la examinarea căii de atac în raport de cele statuate prin prezenta decizie, cât şi de susţinerile reclamantului din cererea de recurs, care supun dezbaterii elemente de fapt relevante în verificarea temeiniciei pretenţiilor deduse judecăţii. Totodată, este necesară o preocupare reală a instanţei de trimitere de a pune de acord, prin motivare, datele care rezultă din cuprinsul probatoriului deja administrat sau a probelor noi care vor fi administrate în rejudecare, cu susţinerile părţilor, care prezintă punctual si persuasiv elemente de fapt şi de drept concrete ce se impun a fi cercetate, valorificate coerent, înlăturate de instanţă, în mod argumentat.

Dat fiind că soluţia care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei, Înalta Curte apreciază că, la acest moment procesual, nu poate stabili în mod definitiv nici în privinţa culpei procesuale în litigiul dedus judecăţii, în sensul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., revenind în sarcina instanţei de rejudecare să realizeze o atare apreciere, în funcţie de soluţia ce urmează a fi pronunţată asupra căii de atac cu care a fost învestită.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1A din 4 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 iunie 2022.