Evidence standards for post-occupation property compensation: requirement for authority-certified documents over notarized witness statements under Law No. 164/2014

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2022

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 3 martie 2021, sub nr. x/2021, reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta Guvernul României-Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea deciziei de validare nr. 6200 din 28.01.2021 emisă de pârât, prin care a fost validată hotărârea 2402/20.02.2019 emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 şi, subsecvent, să se constate că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri, să fie admisă cererea nr. x/10.10.2006 aşa cum a fost formulată şi să se stabilească cuantumul despăgubirilor.

Prin încheierea din 05 martie 2021, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a admis excepţia necompetenţei funcţionale a acestei instanţe şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava, secţia I civilă.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secţia I civilă la data de 08 aprilie 2021, sub nr. de dosar x/2021

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 1404 din 15 iulie 2021, Tribunalul Suceava, secţia I civilă a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind stabilirea cuantumului despăgubirilor, invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi a respins, ca nefondată, acţiunea reclamanţilor.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 1190 din 17 noiembrie 2021, Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă a respins apelul declarat de reclamanţii A., B., C., împotriva sentinţei civile nr. 1404 din 15 iulie 2021, pronunţată de Tribunalul Suceava, ca nefondat.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1190 din 17 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021 au declarat recurs reclamanţii A., B. şi C..

Prin cererea de recurs, recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei pentru ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8, susţinând că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii şi, totodată, a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită normelor de drept incidente în cauză.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii au reiterat împrejurarea că arhiva primăriei Crasna Putnei a fost incendiată de către Armata Roşie a URSS cu ocazia ocupării forţate, considerând că a solicita şi alte probe pe lângă declaraţiile martorilor înseamnă a obliga părţile la a produce/procura probe imposibil de adus.

Totodată, au arătat că instanţa de apel a pronunţat o soluţie nelegală, reţinând că declaraţiile autentice nu prezintă valoare probatorie, întrucât nu au fost susţinute de alte mijloace de probă.

În legătură cu declaraţiile autentice notariale ale martorilor arată că, la momentul autentificării, acestea erau valabile prin ele însele ca mijloace de probă fără a fi susţinute de orice altceva, iar ulterior legea modificată a abrogat această chestiune.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea proprietăţilor, a formulat întâmpinare la recursul formulat de recurenţii reclamanţi A., B. şi C., prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 17 ianuarie 2022, fiind repartizată aleatoriu Completului nr. 10.

Prin rezoluţia din 15 martie 2022, a fost fixat termen de judecată la 22 iunie 2022, în şedinţă publică.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Obiectul pricinii priveşte cererea reclamanţilor de anulare a deciziei de validare nr. 6200 din 28.01.2021 emisă de pârât, prin care a fost validată hotărârea 2402/20.02.2019 emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 şi, subsecvent, cererea de constatare a calităţii de persoane îndreptăţite la despăgubiri a reclamanţilor şi de stabilire a cuantumului acestor despăgubiri.

Prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind stabilirea cuantumului despăgubirilor, dar a respins, ca nefondată, şi acţiunea reclamanţilor, reţinând că, deşi aceştia au dovedit calitatea de moştenitor după defunctul D. şi faptul că acesta din urmă a avut statutul de refugiat, nu s-a dovedit dreptul de proprietate al acestuia şi nici faptul că ar fi fost deposedat de bunurile imobile avute în proprietate în Bucovina de Nord, localitatea Crasna Putnei, din regiunea Cernăuţi.

Soluţia primei instanţe a fost confirmată de curtea de apel, prin decizia atacată reţinându-se că reclamanţii nu au reuşit să probeze dreptul de proprietate cu acte doveditoare, certificate de autorităţi, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2014.

În esenţă, prin cererea de recurs, recurenţii-reclamanţi au criticat decizia pronunţată de instanţa de apel, susţinând că, prin aceasta, s-a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, pe de o parte, pentru că, la momentul formulării notificării, dreptul de proprietate putea fi dovedit numai cu declaraţii autentice, fără a fi necesar ca aceste declaraţii să fie coroborate cu înscrisuri certificate de autorităţi. Pe de altă parte, au susţinut că decizia curţii de apel este nelegală, întrucât, astfel cum reiese din actele dosarului, aceştia nu puteau obţine înscrisurile certificate necesare, pentru că arhiva Primăriei Crasna Putnei a fost incendiată de forţele armate ale URSS, la momentul ocupaţiei.

Prin prima critică formulată, încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că decizia atacată este nelegală, întrucât cuprinde motive contradictorii.

Analizând această critică, instanţa de recurs constată că este nefondată şi va fi respinsă în consecinţă.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel şi-a argumentat soluţia adoptată, neexistând elemente contradictorii, în condiţiile în care aceasta a analizat raporturile dintre părţi în limitele învestirii şi a situaţiei de fapt conturată în cauză.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au solicitat despăgubiri, în temeiul Legii nr. 290/2013, pentru o casă de locuit de 60 mp, plus anexe şi teren curţi construcţii, astfel că era necesar ca aceştia să facă dovada dreptului de proprietate al autorului lor, cu acte certificate de autorităţi.

Făcând interpretarea art. 5 din Legea nr. 290/2013, instanţa de apel a apreciat că în ceea ce priveşte noţiunea de acte care să ateste existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente este vorba de copii conforme ale actelor din care rezultă dreptul de proprietate.

A reţinut că reclamanţii nu au depus astfel de acte şi, deşi au susţinut că sunt în imposibilitate de a prezenta documente de proprietate deoarece arhiva de stat a regiunii Cernăuţi a fost incendiată, totuşi aceştia nu au făcut nicio dovadă în acest sens.

Totodată, a reţinut că, deşi prin cererea de apel s-a arătat că reclamanţii vor efectua demersuri suplimentare pe lângă autorităţile ucrainene până la finalizarea judecăţii apelului, la dosar nu s-a depus niciun răspuns, nici măcar dovada demarării vreunor demersuri în acest sens.

Prin urmare, a concluzionat că reclamanţii nu au reuşit să probeze dreptul de proprietate cu acte doveditoare, certificate de autorităţi, astfel cum prevede art. 4 din Legea nr. 164/2014.

În ceea ce priveşte declaraţiile de martori, curtea de apel a arătat că dispoziţiile legale incidente prevăd doar posibilitatea completării cu martori a probatoriului de la dosarul de despăgubiri, fiind necesar ca dovada dreptului de proprietate să se facă, în principal, cu acte certificate de autorităţi, ceea ce în cazul de faţă nu s-a realizat.

Drept urmare, se reţine că decizia dată în apel nu cuprinde, în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motive contradictorii, considerentele deciziei recurate prezentând în mod clar şi coerent, logic şi juridic raţionamentul care susţine soluţia de respingere a apelului reclamanţilor şi de respingere a cererii de chemare în judecată.

Totodată, Înalta Curte constată că, deşi recurenţii au susţinut ipoteza de nelegalitate a motivelor contradictorii, aceştia nu au făcut referire şi nu au detaliat care ar fi aceste motive contradictorii, rezultând, astfel, că pct. 6 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ. a fost invocat pur formal.

Prin cea de-a doua critică dezvoltată prin memoriul de recurs, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a făcut o interpretare şi o aplicare greşită a normelor de drept incidente în cauză, critică ce este, de asemenea, nefondată.

Fără a reanaliza probele administrate în cauză şi cercetate de către curtea de apel, o reanalizare a probelor deja administrate nefiind permisă instanţei de recurs, Înalta Curtea constată că, prin decizia recurată, s-a reţinut că recurenţii-reclamanţi nu au făcut dovada cu înscrisuri certificate de autorităţi, care să poată fi completate cu declaraţii de martori, în privinţa dreptului de proprietate al lui D., autorul acestora, asupra bunurilor în litigiu.

În ceea ce priveşte declaraţiile de martori depuse la dosarul de fond, a reţinut că acestea, singure, fără a fi coroborate cu alt material probatoriu, impus expres de prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, nu pot dovedi dreptul de proprietate al autorului recurenţilor-reclamanţi asupra bunurilor în discuţie.

Verificând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la aplicarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, Înalta Curte constată că, prin decizia recurată, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a acestor dispoziţii legale, susţinerile recurenţilor-reclamanţi fiind nefondate.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, recurenţii-reclamanţi au solicitat anularea deciziei de validare nr. 6200 din 28.01.2021 emisă de pârât, prin care a fost validată hotărârea 2402/20.02.2019 emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 şi, subsecvent, să se constate calitatea de persoane îndreptăţite la despăgubiri a reclamanţilor şi să se stabilească cuantumul acestor despăgubiri.

Aşa cum s-a susţinut în cauză şi cum rezultă din înscrisurile depuse în susţinerea cererii de chemare în judecată, cererea de acordare a despăgubirilor sau/şi a compensaţiilor pentru bunurile în litigiu a fost formulată în temeiul Legii nr. 290/2003, fiind soluţionată prin hotărârea nr. 2402 din 20 februarie 2019 emisă de Comisia municipiului Bucureşti.

Astfel, cum în mod corect a constatat instanţa de apel, în prezenta speţă, raportat la situaţia concretă de fapt reţinută şi la data emiterii hotărârii nr. 2402 din 20 februarie 2019, sunt incidente dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, care prevăd că "Cererile aflate în curs de soluţionare la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate."

Aceasta întrucât, la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, cererea de acordare a despăgubirilor fusese deja depusă (în termen legal) şi nu fusese încă soluţionată, iar, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, dispoziţiile acestui act normativ referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică "cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi".

Astfel, cererea de acordare a despăgubirilor a fost formulată în anul 2004 (fiind înregistrată sub nr. x din data de 14 mai 2004), iar, la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014 (18 decembrie 2014), aceasta nu fusese soluţionată (Hotărârea nr. 2402 emisă de Comisia Municipală Bucureşti a fost dată la data de 20 februarie 2019).

Ca atare, în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea în speţă a prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, analizând dacă s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului recurenţilor-reclamanţi asupra bunurilor în litigiu, în conformitate cu aceste prevederi legale, respectiv cu înscrisuri certificate de autorităţi, care să poată fi completate cu declaraţii de martori.

În ceea ce priveşte celelalte critici formulate de către recurenţii-reclamanţi referitoare la valoarea probantă a înscrisurilor depuse în susţinerea acţiunii, în sensul că acestea ar atesta existenţa dreptului la despăgubiri, precum şi cele referitoare la imposibilitatea acestora de a procura acte certificate de autorităţi pentru motivele arătate în cererea introductivă şi în calea de atac a apelului, Înalta Curte constată că nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, întrucât vizează netemeinicia hotărârii instanţei de apel şi nu nelegalitatea acesteia, iar reanalizarea probelor administrate de instanţele de fond nu este permisă în faza recursului, această cale extraordinară de atac urmărind să supună analizei conformitatea hotărârii recurate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, faţă de cele anterior arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva deciziei nr. 1190 din 17 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 22 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.