Cassation inadmissible where appeal challenges factual findings and evidentiary assessment rather than alleging legal error under Article 488(1) C. proc. civ.

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2022

Deliberând asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna, secţia I civilă la 13 decembrie 2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei să constate nulitatea absolută a contractului de împrumut de creditare societate nr. 33 din 7 iunie 2011 şi să dispună anularea acestuia, împreună cu dispoziţia de încasare nr. 490 din 7 iunie 2011, cu cheltuieli de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 44 din 28 ianuarie 2021, Tribunalul Covasna, secţia I civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B., având ca obiect nulitatea absolută a contractului de împrumut de creditare societate nr. 33 din 7 iunie 2011 şi a dispoziţiei de încasare nr. 490 din 7 iunie 2011 şi a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 734/Ap din 9 iunie 2021, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B., împotriva sentinţei civile nr. 44 din 28 ianuarie 2021 pronunţată de Tribunalul Covasna, pe care a păstrat-o.

4. Timbrajul

Recurenta-reclamanta a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum total de 3.802,5 RON, taxă calculată conform dispoziţiilor art. 24 alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013, cu referire la modul de calcul prevăzut de art. 3 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ.

Recurenta-reclamantă a depus dovezile de achitare a taxei judiciare de timbru, acestea aflându-se la filele x şi 8.

5. Termenul de declarare a recursului

Recurenta-reclamanta S.C. A. S.R.L., prin avocat C., a declarat recurs în termen legal, la 6 august 2021 şi prin avocat D. la 9 august 2021, iar comunicarea deciziei atacate s-a făcut la 7 iulie 2021 la adresa sediului societăţii, prin poştă şi, ulterior, la 22 iulie 2021, prin e-mail la adresa x@x.ro .

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 734/Ap din 9 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L..

Prin cererea de recurs depusă la 6 august 2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii cererii de apel şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, formulând următoarele critici:

Hotărârile atacate sunt nelegale, întrucât au fost încălcate prevederile dreptului material, respectiv art. 948-968, 1.576, art. 1.166, art. 1.179 alin. (2) şi (3), art. 1.180 C. civ.

Contractul de împrumut depus în original nu poartă semnătura conducătorului societăţii, prin urmare această împrejurare face dovada deplină a lipsei acordului de voinţă a părţii împrumutate.

S-a susţinut că reclamanta a demonstrat că fotocopia contractului nu este identică cu conţinutul original al contractului, nu doar cu privire la numărul de semnături aplicate, ci şi sub aspectul duratei contractului.

Pentru clarificarea neconcordanţelor între contractul original şi fotocopia acestuia, reclamanta a susţinut că a solicitat instanţei de fond obligarea pârâtei să prezinte originalul contractului, cerere care nu a fost încuviinţată.

Instanţa de apel trebuia să aibă în vedere dispoziţiile legale menţionate şi să aprecieze că nu există acordul de voinţă al reclamantei la încheierea contractului de împrumut.

Hotărârea recurată a fost criticată şi sub aspectul că lipsa consimţământului la încheierea unui contract se poate suplini. Recurenta a apreciat că operaţiunile bancare se pot efectua şi în lipsa unui contract, dar nu suplinesc acordul de voinţă al contractantului. A considerat că operaţiunea bancară nu s-a făcut în baza unui contract de împrumut de creditare, ci a avut altă cauză juridică (gestiune de afaceri etc.), sub nicio formă contractul de împrumut, mai ales că în perioada respectivă reclamanta nu avea nevoie de creditare, având încasări substanţiale.

A mai criticat soluţia instanţei de apel şi sub aspectul că lipsa acordului de voinţă la încheierea contractului de împrumut nu exclude existenţa raportului juridic.

Instanţa de apel a înlăturat criticile referitoare la nerespectarea dispoziţiilor art. 1.180 C. civ., apreciind că nu este vorba despre un raport comercial, deoarece pârâta nu avea calitatea de profesionist în domeniul financiar.

A solicitat cheltuieli de judecată, în acest sens fiind ataşată chitanţa care atestă achitarea sumei de 3.500 RON - onorariu avocat C. .

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs (completare a motivelor de recurs) depusă la 12 august 2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă a expus scurte considerente cu privire la situaţia de fapt relevantă, precum şi precizări cu privire la cauza cererii de chemare în judecată, respectiv evidenţierea constatărilor eronate ale instanţelor de fond cu privire la apărările formulate de reclamantă şi probatoriul administrat.

Au fost formulate următoarele critici privind nelegalitatea deciziei atacate:

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta a susţinut că trebuia să se ţină cont de împrejurarea că respectivul contract nu a fost prezentat în original, iar copia nu a fost însuşită de intimata-pârâtă. Prin urmare, instanţa de apel nu trebuia să reţină că acest contract este opozabil reclamantei.

Aprecierea instanţei referitor la semnarea contractului de împrumut de către asociatul unic este nelegală, în condiţiile în care legea societăţilor nu conferă rol de reprezentare asociatului unic, în contextul în care asociatul E. a declarat că nu a semnat un contract de împrumut în numele societăţii şi nici nu cunoaşte să fi existat un astfel de contract. În realitate, probele administrate conduc la altă concluzie.

În mod nelegal instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 948 C. civ. de la 1864, motivând că, deşi originalul contractului de împrumut nu poartă semnătura reprezentantului societăţii, voinţa de a contracta s-a materializat prin înscrierea operaţiunii juridice de creditare în registrele societăţii, care astfel fac dovada împotriva acesteia. Consimţământul este o condiţie de fond, de validitate a actului juridic civil, care nu poate fi suplinită de acte/operaţiuni întreprinse de partea pretins cocontractantă.

Aprecierea instanţei de apel cu privire la suplinirea consimţământului prin prisma înregistrărilor contabile este greu de acceptat, din moment ce asociatul E. a afirmat că nu a semnat vreun contract de împrumut şi nu cunoaşte să fi existat un asemenea contract.

Valorificarea materialului probator privitor la înregistrarea în contabilitate a operaţiunii de împrumut încalcă normele de drept material instituite prin O.G. nr. 15/2006 privind întărirea disciplinei financiar valutare.

A indicat dispoziţiile art. 5 alin. (2) şi (6) alin. (1) din O.G. nr. 15/2006, în susţinerea argumentului că operaţiunea de încasare în numerar a sumei de 400.000 RON într-o singură zi nu putea fi considerată legală, în condiţiile în care cadrul legislativ în vigoare impunea o limită a încasărilor în numerar de maximum 5.000 RON.

Instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că dispoziţiile art. 1.180 C. civ. de la 1864 nu sunt incidente, deoarece operaţiunea de creditare este realizată între comercianţi. Recurenta a susţinut că este vorba despre un raport juridic civil, deoarece pretinsul împrumutător este persoană fizică, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile codului comercial.

Astfel, având în vedere că este vorba despre un înscris sub semnătură privată, prin care societatea A. S.R.L. se obligă să restituie o sumă de bani la o dată neagreată de părţi, contractul trebuia să cuprindă sintagma "bun şi aprobat" şi să fie menţionată suma în litere, după care să fie semnat. Niciuna dintre aceste condiţii nu este îndeplinită, prin urmare contractul nu este opozabil recurentei-reclamante, iar soluţia corectă era de a dispune nulitatea contractului nr. x din 7 iunie 2011.

Instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele cu privire la forţa probantă a registrelor contabile. A precizat că această critică poate fi valorificată pe calea recursului, deoarece registrele contabile erau guvernate de norme de drept material, respectiv codul comercial care era în vigoare la momentul înregistrării în contabilitate a operaţiunii de împrumut.

A susţinut că înregistrările contabile nu constituie de plano o probă împotriva celui care le întocmeşte. Plecând de la premisa necontestată că pârâta a organizat şi condus contabilitatea recurentei, instanţa de apel ar fi trebuit să nu acorde credibilitate înregistrărilor contabile privitoare la acest împrumut. În condiţiile în care aceste înregistrări au fost operate de partea care pretinde un împrumut în baza unui contract pe care cealaltă parte nu îl recunoaşte.

Decizia încalcă dispoziţiile actului constitutiv, art. 70 şi art. 72 din Legea nr. 31/1990 şi dispoziţiile art. 1.537 C. civ. de la 1864.

Actul constitutiv al societăţii A. S.R.L., în vigoare la momentul pretinsei încheieri a contractului de împrumut, prevedea că administratorul are obligaţia de a obţine, în prealabil, aprobarea adunării generale a asociaţilor pentru a contracta orice fel de credit cu sau fără garanţii, precum şi pentru alte operaţiuni similare. Această prevedere constituie regula generală guvernată de art. 70 şi 72 din Legea nr. 31/1990. Hotărârea instanţei de apel este nelegală, deoarece a fost dată cu încălcarea acestor dispoziţii legale.

În drept, au fost indicate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

7. Apărările formulate în cauză

La 18 noiembrie 2021 intimata-pârâtă B., prin avocat F. (cu împuternicire avocaţială la fila x) a depus întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului ca nemotivat şi, în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat.

8. Procedura parcursă în faţa instanţei de recurs

La 31 martie 2022 raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost analizat în completul de filtru, dispunându-se comunicarea acestuia către părţile din cauză.

În cuprinsul raportului s-a reţinut că urmează a fi analizată cu prioritate excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Raportul a fost comunicat părţilor la 6-7 aprilie 2022, conform dovezilor de înmânare de la filele x.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Se reţine că potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3), iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Obiectul şi scopului recursului sunt reglementate, în mod imperativ, prin dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.

Aşadar, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

Recursul este calea de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, această cale de atac nefiind un al treilea grad de jurisdicţie. Prin urmare, motivarea recursului conform exigenţelor prevăzute de dispoziţiile art. 486 alin. (1) C. proc. civ. presupune ca în cuprinsul motivelor de recurs să fie expusă o argumentare juridică a nelegalităţii hotărârii atacate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă.

Înalta Curte constată că prin cererea de recurs comunicată la 6 august 2021, în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamanta S.C. A. S.R.L. a argumentat că instanţa de apel a încălcat prevederile dreptului material, respectiv art. 948-968, art. 1.576, art. 1.166, art. 1.179 alin. (2) şi (3), art. 1.180 din vechiul C. civ., deoarece a apreciat că există acordul de voinţă al recurentei-reclamante la încheierea contractului de împrumut, deşi acesta nu poartă semnătura administratorului societăţii.

De asemenea, din aceeaşi perspectivă s-a criticat că instanţa de apel a reţinut că lipsa consimţământului la încheierea unui contract se poate suplini prin operaţiuni bancare.

Analizând aceste susţineri, Înalta Curte reţine că nu pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece criticile expuse privesc nemulţumirea recurentei-reclamante referitor la situaţia de fapt stabilită de către instanţa de fond în urma probelor administrate în cauză.

Pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare a textului de lege, întrucât condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor imputate instanţei, respectiv o minimă argumentare a criticii în drept.

Or, dat fiind că recursul este calea de atac de reformare şi nedevolutivă, prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, rezultă că interpretarea probelor administrate de instanţele de fond este o operaţiune care se circumscrie aspectelor de netemeinicie, iar în recurs nu se poate cenzura modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probele relevante pentru soluţionarea cauzei.

De asemenea, se constată că motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost indicat în mod formal, în condiţiile în care în dezvoltarea criticilor recurenta-reclamantă a argumentat că instanţa a constatat în mod greşit că a existat acordul său de voinţă la încheierea contractului de împrumut.

Astfel, se remarcă că recurenta-reclamantă urmăreşte reanalizarea probelor care au condus instanţa la concluzia că a existat consimţământul acesteia la încheierea contractului de împrumut.

Nici critica referitoare la nerespectarea dispoziţiilor art. 1.180 C. civ. nu este susceptibilă de încadrare în motivul de recurs indicat, deoarece din această perspectivă recurenta-reclamantă a prezentat aprecierile sale cu privire la natura raporturilor contractuale dintre părţi.

Conform acestui text de lege, actul sub semnătură privată prin care o parte se obligă către alta a-i plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare, trebuie să fie scris, în întregul lui de acela care l-a subscris, sau cel puţin acesta, înainte de a subsemna, să adauge la finele actului cuvintele bun si aprobat, arătând totdeauna în litere suma sau câtimea lucrurilor şi apoi să iscălească.

Înalta Curte notează că recurenta-reclamantă nu a expus critici de nelegalitate prin raportare la conţinutul normei pretins încălcate, din moment ce a susţinut că, în aprecierea sa, raportul dintre părţi nu este unul comercial, întrucât pârâta nu are calitatea de profesionist în domeniul financiar.

În ceea ce priveşte cererea prin care au fost completate motivele de recurs, se constată că nu au fost învederate critici de nelegalitate a hotărârii recurate, după cum urmează:

Printr-o primă critică s-a invocat că instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 948 C. civ. cu motivarea că lipsa consimţământului reclamantei A. S.R.L. la încheierea contractului de împrumut este suplinită de operaţiunile contabile realizate de intimata-pârâtă.

Această critică nu se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât exprimă nemulţumirea recurentei-reclamante faţă de constatarea instanţei de fond privind îndeplinirea condiţiilor de validitate a contractului, constituind în realitate critici de netemeinicie a hotărârii atacate.

Înalta Curte constată că nici cea de-a doua critică prezentată în completare nu se încadrează în motivul de nelegalitate indicat, deoarece aceasta priveşte modul în care a fost valorificat materialul probator privitor la înregistrarea în contabilitate a operaţiunii de împrumut.

Ca atare, deşi din această perspectivă s-a susţinut că au fost încălcate prevederile art. 5 şi 6 din O.G. nr. 15/2006 privind întărirea disciplinei financiar valutare, în realitate recurenta-reclamantă critică modul în care instanţa a evaluat şi interpretat probele administrate în cauză, ceea ce nu este permis în recurs.

În ceea ce priveşte cea de-a treia critică, Înalta Curte reţine că, faţă de cererea de recurs iniţială, recurenta-reclamantă a prezentat argumente suplimentare, însă acestea nu se circumscriu motivului de casare indicat. Aceasta, întrucât recurenta-reclamantă a considerat că soluţia corectă ar fi fost anularea contractului nr. x din 7 iunie 2011 pentru neîndeplinirea cerinţelor art. 1180 C. civ. Prin urmare, se constată că aceste aspecte privesc, în realitate, temeinicia deciziei recurate, astfel că nu pot fi supuse controlului instanţei de recurs.

O altă critică învederată de recurenta-reclamantă priveşte aplicarea greşită a art. 280 alin. (3) C. proc. civ. care preia dispoziţiile art. 46 Codul comercial, stipulând că instanţa este în drept a aprecia dacă se poate atribui conţinutului registrelor unui profesionist o altă putere doveditoare, dacă trebuie să se renunţe la această probă în cazul în care registrele părţilor nu concordă sau dacă trebuie să atribuie o credibilitate mai mare registrelor uneia dintre părţi.

În acest sens, s-a susţinut că înregistrările contabile nu constituie de plano o probă împotriva celui care le întocmeşte. A mai precizat că instanţa de apel nu trebuia să acorde credibilitate înregistrărilor contabile privitoare la împrumut, cu atât mai mult cu cât acestea au fost operate de partea care pretinde că a împrumutat.

Nici aceste critici nu sunt susceptibile de încadrare în motivul de recurs indicat, în condiţiile în care recurenta-reclamantă nu a arătat raţiunea pentru care consideră că, prin hotărârea atacată, instanţa de apel a încălcat sau aplicat greşit aceste prevederi, dându-le o altă interpretare decât cea avută în vedere de legiuitor. Dimpotrivă, este evident că recurenta-reclamantă şi-a exprimat dezacordul faţă de modul în care instanţa de apel a apreciat proba cu aceste registre, însă instanţa de recurs nu poate reanaliza probatoriul administrat în cauză.

Ultima critică expusă vizează încălcarea prevederilor actului constitutiv al A. S.R.L., respectiv a dispoziţiilor art. 70 şi 72 din Legea nr. 31/1990 şi a art. 1537 C. civ. În dezvoltarea criticii, s-a susţinut că răspunderea reclamantei A. nu a fost legal angajată prin prisma contractului de împrumut pentru că este în afara mandatului pe care îl avea administratorul B..

A arătat recurenta-reclamantă că pentru situaţia în care o operaţiune de împrumut/creditare este realizată în numele societăţii, dar cu depăşirea mandatului pe care îl are administratorul, răspunderea revine acestuia, respectiv intimatei-pârâte, astfel că nici din această perspectivă valabilitatea contractului nu poate fi confirmată de către instanţă.

Cum ceea ce se critică este constatarea valabilităţii contractului de împrumut, cu privire la aceste susţineri se impune aceeaşi concluzie, şi anume că atributul stabilirii situaţiei de fapt şi al aprecierii probelor utile spre această finalitate, anume a rejudecării fondului, aparţine în mod exclusiv instanţelor de fond, nefiind permisă o substituire în prerogativele determinate de lege câtă vreme obiectul şi scopului recursului sunt reglementate, în mod imperativ, prin dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, reţinând că în speţă nu este posibilă încadrarea criticilor în motivele de recurs, în condiţiile dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu, Înalta Curte urmează a anula recursul printr-o decizie care nu este supusă niciunei căi de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează cererile de recurs formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 734/Ap din 9 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 iunie 2022.