Territorial jurisdiction for state liability claims arising from judicial error: private vs. exclusive order norms

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2022

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la 18 iunie 2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună obligarea acestuia, în temeiul răspunderii civile delictuale, la plata sumei de 50.000 de euro (echivalentul în RON la data plăţii efective), cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului material constând în contravaloarea autoturismului marca x, precum şi a lipsei de folosinţă de la 13 iulie 2017 şi până în prezent, cu cheltuieli de judecată.

La solicitarea tribunalului, la 18 martie 2021, reclamantul a depus cerere precizatoare, prin care a arătat că solicită angajarea răspunderii statului pentru prejudiciul cauzat prin eroarea judiciară prezentată în cererea de chemare în judecată. A mai arătat că aceasta atrage răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate particularilor prin erori judiciare, în temeiul art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, articol care precizează, între altele, că răspunderea propriu-zisă este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1 Prin sentinţa civilă nr. 1501 din 3 noiembrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia necompetentei teritoriale şi a declinat competenţa soluţionării pricinii în favoarea Tribunalului Gorj, secţia I civilă.

Pentru a pronunţa această soluţie, a constatat, în raport de precizarea expresă a obiectului şi temeiului juridic al acţiunii indicate de reclamant prin cererea precizatoare depusă la dosar, incidenţa în cauză a prevederilor art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, care reglementează competenţa teritorială exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază reclamantul, în ceea ce priveşte acţiunile îndreptate împotriva Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin care se solicită de către persoana vătămată repararea prejudiciului produs printr-o eroare judiciară, în sensul art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004.

A apreciat că se aplică norma legală cu caracter special, neputând fi reţinute susţinerile reclamantului în sensul că ar opera prevederile de drept comun reprezentate de art. 111 C. proc. civ. privind competenţa teritorială alternativă în cazul cererilor îndreptate împotriva persoanelor juridice de drept public.

2.2 Învestit prin declinare, Tribunalul Gorj, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 49 din 7 martie 2022 a admis excepţia necompetenţei teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Tribunalului Bucureşti şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.

În motivare, a reţinut că dispoziţiile art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, ce reprezintă temeiul de drept al cererii, nu stabilesc o competenţă teritorială exclusivă, în sensul că "procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura", astfel încât şi în această situaţie, deşi este menţionată o anumită instanţă competentă pentru soluţionarea litigiului, este vorba despre norme "de ordine privată".

A mai statuat că în ceea ce priveşte acţiunea în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 C. civ., potrivit art. 107 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel, iar conform art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., în afara instanţei prevăzute la art. 107 mai este competentă instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.

În ambele situaţii (acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 96 din legea nr. 303/2004 şi acţiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală de drept comun) legea stabileşte însă o competenţă teritorială care nu este absolută, formularea textului art. 96 din Legea nr. 303/2004 conducând la aceeaşi concluzie, iar normele din art. 107 şi art. 113 C. proc. civ. stipulând în mod expres caracterul alternativ al competenţei teritoriale.

În acest caz relevante sunt şi dispoziţiile art. 116 C. proc. civ. "reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente", iar cum în speţa de faţă reclamantul a învestit instanţa de la domiciliul pârâtului chemat în judecată (Tribunalul Bucureşti) şi nu instanţa de la domiciliul reclamantului (pe care o putea alege în considerarea art. 96 din Legea nr. 303/2004), s-a apreciat că a operat alegerea de competenţă în favoarea Tribunalului Bucureşti.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la prezentul conflict negativ de competenţă:

Înalta Curte reţine că litigiul are ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care a solicitat obligarea acestuia în temeiul răspunderii civile delictuale la plata sumei de 50.000 de euro (echivalentul în RON la data plăţii efective), cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului material constând în contravaloarea autoturismului marca x, precum şi a lipsei de folosinţă de la 13 iulie 2017 şi până în prezent.

Prin precizarea depusă ulterior în dosar, reclamantul a arătat că solicită angajarea răspunderii statului pentru prejudiciul cauzat prin eroarea judiciară prezentată în cererea de chemare în judecată, iar fundamentul pretenţiei este dat de dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Astfel cum prevăd dispoziţiile art. 130 C. proc. civ., excepţia de necompetenţă se invocă în mod diferit, în funcţie de caracterul de ordine publică sau privată al normei de competenţă încălcate.

Necompetenţa este de ordine publică în situaţiile expres prevăzute de dispoziţiile art. 129 alin. (2) C. proc. civ., respectiv: 1. când sunt încălcate normele privind competenţa generală - când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti; 2. în cazul încălcării competenţei materiale - când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad; 3. când sunt încălcate normele privind competenţa teritorială exclusivă - în cazul în care procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

În toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetenţa este de ordine privată.

Conform art. 130 alin. (3) C. proc. civ., necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

Din interpretarea acestui articol reiese că în situaţia în care reclamantul a sesizat o altă instanţă decât cea competentă potrivit legii, numai pârâtul ar putea solicita declinarea competenţei la una dintre instanţele competente, instanţa astfel învestită neputând invoca, din oficiu, excepţia de necompetenţă teritorială de ordine privată.

Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, faţă de obiectul cererii deduse judecăţii astfel cum a fost reliefat în precedent, operează o competenţă teritorială de ordine privată, iar aceasta putea fi pusă în discuţie doar de către pârât prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

Verificând actele din dosar, se constată că excepţia necompetenţei teritoriale a fost invocată de pârât prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe, care a şi declinat competenţa în favoarea Tribunalului Gorj, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 1501 din 3 noiembrie 2021.

În faţa instanţei învestite prin declinare pârâtul nu a invocat excepţia de necompetenţă teritorială, în condiţiile dispoziţiilor art. 247 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la modalitatea de invocare a excepţiilor relative (nu se mai pune problema formulării excepţiei prin întâmpinare, întrucât chestiunea formulării întâmpinării s-a pus în dosarul instanţei mai întâi învestite).

Astfel, Înalta Curte reţine că invocarea, din oficiu, a excepţiei necompetenţei teritoriale de ordine privată de către Tribunalul Gorj s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 130 C. proc. civ., în condiţiile în care dreptul de a contesta sesizarea instanţei necompetente revenea exclusiv pârâtului care nu a înţeles să invoce excepţia de necompetenţă de ordine privată în modalitatea şi termenul prescris de lege.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, ca instanţă de regularizare învestită cu soluţionarea conflictului de competenţă, urmează a stabili competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Tribunalului Gorj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 iunie 2022.