Revolutionary’s damages claim against State for former president’s torture rejected for lack of vicarious liability

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2022

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2020 pe rolul Tribunalului Timiş, la 29 decembrie 2020, reclamanta A., în calitate de Luptător Rănit pentru victoria Revoluţiei Române din decembrie 1989, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale, precum şi la plata de daune materiale (al căror cuantum îl va indica precis după administrarea probei cu expertiza de specialitate în domeniul contabilitate, care va stabili diferenţele de venit ale reclamantei după rănirea prin împuşcare).

2. Sentinţa pronunţată de tribunal în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 797 din 28 aprilie 2021, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a respins acţiunea în contradictoriu cu acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva hotărârii de fond a introdus apel reclamanta.

3. Decizia pronunţată, în apel, de Curtea de Apel

Prin decizia civilă nr. 273 din 23 noiembrie 2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul promovat de aceasta.

4. Recursul exercitat în cauză

Reclamanta A. a atacat pe calea recursului decizia instanţei de apel.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele legale referitoare la raportul dintre comitent şi prepus, respectiv dispoziţiile art. 1000 alin. (1)-(4) C. civ. de la 1864, având în vedere raportul dintre un fost şef de stat şi statul pe care l-a reprezentat.

A precizat că B., în calitate de preşedinte al ţării în perioada de referinţă, nu putea să acţioneze la instrucţiunile şi ordinele statului, cum apreciază instanţa de apel (în sensul existenţei unei direcţionări sau unui control al preşedintelui) şi că raportul a fost tocmai invers, în sensul că Statul român acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte, care, prin dispoziţiile sale, angrena statul în raporturile cu terţii, în raporturile interne, precum şi în cele internaţionale, unde acesta acţiona în calitate de subiect de drept.

Pe acest aspect, Curtea de Apel a apreciat greşit că ar exista un raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine şi instrucţiuni unui preşedinte.

Dacă s-ar accepta teza primei instanţe de control care a făcut o interpretare a raportului dintre stat şi preşedinte, asemănătoare instanţei de fond, ar însemna să se accepte existenţa unui "for’’ superior, care să atribuie acestuia din urmă nişte instrucţiuni, sarcini, etc.

În accepţiunea recurentei, interpretarea dată de instanţa de apel raportului dintre fostul preşedinte şi Statul român este greşită, inclusiv cu privire la manifestările de condamnare publică a fostului regim comunist, în sensul că acestea nu au nicio relevanţă şi că statul rămâne răspunzător pentru faptele fostului preşedinte.

În cererea de recurs au fost invocate şi dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., art. 19 C. proc. pen., art. 221 şi art. 224 alin. (1) C. civ., arătându-se că Statul român are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind ţinut să răspundă pentru faptele fostului preşedinte, fapte ce au generat moartea şi rănirea gravă a persoanelor ce au avut o implicare în evenimentele din timpul Revoluţiei române din 1989.

Recurenta a solicitat, în considerarea motivelor evocate, admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

5. Apărările formulate în recurs

Intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, considerând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.

A arătat că Statul român prin Ministerul Finanţelor nu poate fi chemat în judecată în calitate de comitent pentru fapta fostului preşedinte şi nu a existat un raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine şi instrucţiuni fostului preşedinte.

Un atare raport între actualele organisme ale Statului român, instaurat după 1989 şi fostul preşedinte nu poate fi conceput în condiţiile în care regimul comunist a fost condamnat în mod public de către actualul regim politic, care a şi procedat la emiterea de legi speciale de reparaţie a prejudiciilor morale şi materiale suferite în perioada Revoluţiei din 1989.

În opinia intimatului, nu se poate aprecia că faptele ilicite ce fac obiectul cauzei au fost săvârşite în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate, în condiţiile în care tocmai în considerarea săvârşirii lor, cu depăşirea evidentă a atribuţiilor sale, fostul dictator comunist a fost condamnat.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 12 ianuarie 2022 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fişa Ecris.

Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate faţă de data iniţială a dosarului, 29 decembrie 2021, ulterioară datei de 21.12.2018, când au fost abrogate dispoziţiile art. 493 C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamanta A. este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Critica axată pe aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., atunci când a apreciat că în cauză nu este justificată calitatea procesuală pasivă a Statului, interpretându-se eronat raportul dintre comitent-prepus, se subsumează motivului de nelegalitate înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă prezintă un caracter nefondat.

Potrivit acţiunii în despăgubiri promovate pe rolul Tribunalului Timiş, reclamanta a solicitat ca pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să fie obligat la repararea prejudiciului material şi moral cauzat de rănirea sa prin împuşcare urmare a evenimentelor care au avut loc în intervalul 16 decembrie 1989 - 22 decembrie 1989. Demersul în instanţa civilă a fost determinat de soluţia de clasare dispusă în dosarul penal având ca obiect cercetarea faptelor săvârşite în timpul Revoluţiei române din 1989.

Aşa cum în mod corect a stabilit şi instanţa de apel, reclamanta nu a justificat poziţia procesuală pasivă a Statului Român, chemat să răspundă pe temeiul dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul preşedinte B..

Aceasta, întrucât antrenarea răspunderii civile delictuale în considerarea dispoziţiei legale menţionate presupune, pe lângă elementele generale ale activării răspunderii civile - fapta ilicită, vinovăţie, prejudiciu, raport de cauzalitate - şi întrunirea a două condiţii specifice, respectiv, existenţa unui raport de prepuşenie şi săvârşirea faptei ilicite de către prepus în legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate.

Or, în cauză aceste condiţii nu se verifică, câtă vreme raportul de prepuşenie presupune o subordonare, supraveghere şi control asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul altuia. Fostul preşedinte, al unui regim totalitar, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent pârâtul Statul Român, nu se afla într-o asemenea poziţie de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului.

De asemenea, tot în considerarea acestei caracteristici a regimului dictatorial, nu se poate susţine că faptele săvârşite (ordonarea represiunii) erau unele în legătură cu atribuţiile ori cu scopul funcţiilor încredinţate, temei al antrenării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Reclamanta a pretins în calea de atac că, în realitate, fostul preşedinte "nu putea să acţioneze la instrucţiunile şi ordinele statului", raportul fiind tocmai invers, întrucât Statul "acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte, cel care, prin dispoziţiile sale, antrena statul în raporturile interne şi cele internaţionale".

Un astfel de argument este însă unul care contestă chiar temeiul juridic al demersului iniţiat (art. 998-999, art. 1000 alin. (3) C. civ.) şi are, totodată, caracter incoerent, deoarece răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcţionează şi în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului) aşa cum îşi prezintă recurenta argumentele atunci când pretinde o "inversare a termenilor raportului juridic".

Raţionamentul expus în recurs este unul care exclude forma răspunderii civile invocate, întrucât prepusul nu poate răspunde pentru fapta comitentului. El poate răspunde direct faţă de victimă, atunci când e acţionat de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie (iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia şi, în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul şi sub direcţia căruia acţionează prepusul).

Intimatul pârât este cel care, prin organele sale reprezentative, a condamnat regimul comunist anterior şi, de asemenea, a adoptat legi speciale (Legea nr. 42/1990, Legea nr. 341/2004) pentru repararea prejudiciilor morale şi materiale suferite în perioada Revoluţiei din 1989, de participanţii la luptele pentru victoria acesteia. Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, adoptarea unor astfel de reglementări nu s-a făcut ca o formă a răspunderii juridice, pe temei delictual, ci în semn de preţuire şi de recunoştinţă faţă de contribuţia participanţilor la Revoluţia pentru înlăturarea regimului comunist.

În acest sens a fost recunoscut dreptul revoluţionarilor (din categoria cărora face parte reclamanta) nu doar la distincţii prin eliberarea de titluri onorifice (pentru erou martir; luptător pentru victoria Revoluţiei; luptător rănit; luptător cu rol determinant ori luptător remarcat prin fapte deosebite etc.), ci şi la o serie de recompense materiale constând în pensii suplimentare, facilităţi la închirierea şi cumpărarea locuinţelor din fondul de stat, la acordarea de credite, scutiri de taxe şi impozite, indemnizaţii lunare reparatorii, atribuire de terenuri extravilane/intravilane, precum şi alte facilităţi (conform legislaţiei speciale menţionate).

Mai reţine Înalta Curte că analogia pe care o face recurenta cu răspunderea ce poate fi angajată unei persoane juridice (societăţi) în legătură cu actele săvârşite de organele acesteia este una neavenită, întrucât actele ilicite ale organelor de conducere sunt considerate actele persoanei juridice înseşi, aşa încât şi în această ipoteză ar fi vorba de angajarea răspunderii pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia, cum se pretinde prin acţiunea dedusă judecăţii, fundamentată în drept pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

În memoriul de recurs au fost invocate dispoziţiile art. 221 şi 224 din noul C. civ. privind răspunderea persoanei juridice, respectiv răspunderea subsidiară a statului, fără să se indice argumente care să justifice incidenţa lor şi fără să se aibă în vedere faptul că nu pot fi aplicate în cauză întrucât, potrivit principiului aplicării legii civile în timp, reglementat prin art. 6 alin. (2) C. civ., în materia răspunderii civile delictuale se aplică legea în vigoare la data săvârşirii faptei ilicite.

Pentru considerentele expuse, constatând că soluţia instanţei de apel este legală pe aspectul legitimităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., nefiind întrunite cerinţele pentru existenţa ipotezei de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Faţă de soluţia dispusă, se apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea cheltuielilor de judecată pe tărâmul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta fiind, de fapt, parte căzută în pretenţii şi care nu este îndreptăţită la recuperarea sumelor avansate cu acest titlu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 273 din 23 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 iunie 2022.