Prescription of civil damages claim for 1989 revolution injuries governed by Decree 167/1958 despite imprescriptibility of crimes against humanity

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2022

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 22 decembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 400.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 880 PI din 12 mai 2021, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât prin întâmpinare, şi a respins cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei hotărâri a promovat apel reclamanta.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel

Prin decizia civilă nr. 185 din 12 octombrie 2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul, ca nefondat.

4. Recursul exercitat în cauză

Reclamanta A. a atacat pe calea recursului decizia instanţei de apel.

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I şi pct. 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile privind principiul neretroactivităţii legii civile, nefiind vorba despre un amalgam de dispoziţii legale invocate, în sensul aplicării legii în afara limitelor sale.

A menţionat recurenta că, în cauză, raportat la invocarea de către partea adversă, prin întâmpinare, a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, a formulat apărări, făcând o analiză a Decretului nr. 167/1958, cu trimitere la condiţiile şi la momentul de la care, în accepţiunea textelor relevante, ar începe să curgă termenul de prescripţie. A indicat art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi a invocat faptul că momentul de la care curge termenul de prescripţie reglementat de aceste dispoziţii legale este cel la care a avut loc cunoaşterea pagubei, cât şi a persoanei care răspunde de săvârşirea ei.

A subliniat că, abia odată cu soluţia de clasare pronunţată în dosarul nr. x/2014 a fost cunoscut autorul faptelor comise în perioada 16 decembrie 1989 - 22 decembrie 1989, în cuprinsul rechizitorului arătându-se că, în speţă, coordonarea acţiunii a fost făcută de preşedintele B..

Împrejurarea că în urma analizei Decretului nr. 167/1958 se ajunge la concluzia că termenul de prescripţie curge după intrarea în vigoare a C. civ. actual, nu înseamnă că s-a dorit invocarea a două texte de lege, aşa cum a reţinut instanţa de apel, ci doar faptul că nu este împlinit termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune.

A mai susţinut şi faptul că, în condiţiile în care a arătat că termenul de prescripţie a început să curgă odată cu soluţia de clasare din dosarul nr. x/2014, nu Decretul nr. 167/1958 este aplicabil, însă, cu toate acestea, analiza incidenţei sau nu a prescripţiei a trebuit să plece inclusiv de la analiza dispoziţiilor acestui act normativ.

Totodată, a criticat cele reţinute de către instanţa de apel, potrivit cărora oricum ar fi incidentă prescripţia dreptului material la acţiune, susţinându-se faptul că ar fi fost trimise în judecată o serie de persoane implicate în evenimentele din timpul Revoluţiei Române din 1989, însă fără a se preciza, clar, precis şi determinant care este semnificaţia acestei trimiteri în judecată.

Invocând faptul că instanţa de apel a preluat apărările intimatului pârât cu privire la trimiterile în judecată care ar fi decisive în stabilirea incidenţei excepţiei prescripţiei, fără a prezenta argumente proprii, recurenta reclamantă a apreciat că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ.

În plus, în opinia sa, nu se precizează în ce măsură persoana are legătură cu acele trimiteri în judecată şi condamnări, dacă a făcut parte din proces, dacă persoanele respective au fost realmente vinovate de ce i s-a întâmplat sau dacă au fost doar nişte prepuşi, care au acţionat la comanda fostului preşedinte B., cel care s-a descoperit că a fost autorul faptelor.

Ca atare, existenţa acelor condamnări nu echivalează cu o cunoaştere a autorului faptelor petrecute în perioada relevantă, nefiind făcute sincronizări clare şi determinante, neindicându-se cu precizie faptele.

Printr-o altă critică formulată i s-a reproşat instanţei de apel o interpretare şi aplicare greşită a noţiunii de autoritate de lucru judecat, în sensul că menţionează condamnarea şi executarea fostului preşedinte din data de 25 decembrie 1989, indicând că s-ar fi cunoscut încă de atunci cine este autorul faptei, în condiţiile în care respectivul proces a fost unul care nu a respectat garanţiile procesuale în vigoare, a fost imposibilă constituirea de parte civilă şi nu s-a cunoscut în mod exact care este motivul condamnării şi executării fostului preşedinte.

De altfel, instanţa de apel a arătat că este imposibil a se cunoaşte, la momentul exercitării violenţelor asupra manifestanţilor, care au fost autorii faptelor, tocmai acesta fiind motivul pentru care se urmăreşte răspunderea fostului preşedinte, în calitate de comitent. Legea dă posibilitatea ca acţiunea să fie îndreptată direct împotriva comitentului pentru faptele prepuşilor, astfel că prin decizia atacată s-a procedat la o interpretare şi aplicare greşită a normelor de drept din această materie atunci când a s-a reproşat faptul că se tinde la atragerea răspunderii fostului preşedinte şi nu a altor persoane din subordinea acestuia.

Totodată, raportându-se la prevederile art. 1394 C. civ., recurenta a susţinut că, întrucât infracţiunile contra umanităţii şi de genocid sunt imprescriptibile, şi prezenta acţiune în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracţiuni, chiar dată nu mai poate fi alăturată acţiunii penale în procesul penal, are acelaşi regim juridic.

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, a arătat că nu a făcut o confuzie între dreptul valorificat prin acţiune şi ceea ce a generat naşterea acestui drept, însă imprescriptibilitatea crimelor contra umanităţii face ca termenul de prescripţie a răspunderii penale să se aplice şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., a solicitat obligarea intimatului pârât la plata cheltuielilor de judecată.

5. Apărările formulate în recurs

Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 5 ianuarie 2022, fiind repartizată aleatoriu Completului nr. 4.

Prin rezoluţia din 2 martie 2022, a fost fixat termen de judecată la 16 iunie 2022, în şedinţă publică.

La acest termen de judecată, instanţa a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului formulat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamanta A. este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.

În esenţă, reclamanta solicită despăgubiri morale Statului român în considerarea calităţii acestuia de comitent pentru fapta prepusului său, fostul dictator B., preşedintele ţării la acea epocă, demersul judiciar având ca obiect o cerere în pretenţii întemeiată în drept pe răspunderea civilă delictuală, invocându-se săvârşirea unei fapte ilicite în luna decembrie a anului 1989, soldată cu rănirea sa prin împuşcare.

Acţiunea a fost respinsă ca prescrisă, prima instanţă reţinând că reclamanta a cunoscut atât prejudiciul produs, cât şi persoana responsabilă încă de la data producerii faptei. Cererea de chemare în judecată a fost introdusă în luna decembrie a anului 2020, la peste 31 de ani de la data producerii faptei, iar în cauză nu s-a dovedit că ar fi intervenit o suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei în condiţiile art. 13 şi 16 din Decretul nr. 167/1958, reclamantului acordându-i-se un termen de judecată în mod expres pentru a dovedi intervenirea unui astfel de eveniment.

La rândul său, instanţa de apel a menţinut soluţia prin decizia ce face obiect al recursului pendinte.

În cadrul căii de atac formulate, recurenta a invocat, subsumat ipotezei de casare înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critici referitoare la aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor legale ce reglementează instituţia prescripţiei dreptului material la acţiune, respectiv a constatării de către instanţa de apel a incidenţei prescripţiei în ceea ce priveşte acţiunea având ca obiect obligarea intimatului pârât la despăgubiri pentru prejudiciul produs reclamantei ca urmare a rănirii prin împuşcare în timpul Revoluţiei Române din 1989.

În esenţă, a considerat că în speţă nu este incident Decretul nr. 167/1958, ci dispoziţiile în materie ale noului C. civ., iar raportarea la un alt act normativ încalcă principiul neretroactivităţii legii civile.

A mai reproşat instanţei de apel nesocotirea dispoziţiilor art. 1394 C. civ., afirmând că solicitarea de despăgubiri derivând din prejudicii produse prin infracţiuni contra umanităţii are caracter imprescriptibil (la fel ca infracţiunile ce au determinat solicitarea de despăgubiri), iar termenul de prescripţie în cauză a început să curgă de la soluţia de clasare dată în dosarul penal nr. x/2014

Sub acest aspect, în speţă, instanţa de apel a stabilit legea aplicabilă litigiului prin raportare la prevederile art. 6 alin. (4) din noul C. civ. şi ale art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., sens în care a concluzionat că, fiind vorba despre o prescripţie începută şi împlinită sub imperiul reglementării anterioare, sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, iar nu cele ale Legii nr. 287/2009.

Ulterior, instanţa de apel a analizat dacă în speţă este sau nu incidentă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, raportându-se la situaţia de fapt stabilită şi la dispoziţiile legale a căror incidenţă a reţinut-o în cauză, înlăturând argumentat susţinerile reclamantei privind extinderea aplicării termenul de prescripţie a răspunderii penale şi dreptului la acţiune în răspundere civilă, arătând că are relevanţă natura dreptului valorificat prin acţiunea civilă, iar nu izvorul acestuia.

Motivul de recurs privitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material incidente pricinii nu poate fi primit.

Înalta Curte aminteşte că reclamanta a iniţiat prezentul demers judiciar la data de 22 decembrie 2020, solicitând despăgubiri aferente unui prejudiciu produs prin fapte săvârşite la nivelul anului 1989, respectiv rănirea prin împuşcare cu prilejul participării la Revoluţia Română din 1989.

Contrar apărărilor prezentate de aceasta şi astfel cum în mod corect a stabilit instanţa de apel, la data săvârşirii pretinselor fapte, în materia prescripţiei era în vigoare Decretul nr. 167/1958, atât din perspectiva momentului propriu-zis al săvârşirii faptelor prejudiciabile, cât şi din cea a consacrării legale ulterioare prin art. 6 alin. (4) din noul C. civ., care supune prescripţia legii în vigoare la data începutului curgerii termenului.

Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea", iar potrivit art. 3 din acelaşi act normativ "Termenul de prescripţie este de 3 ani...".

Întrucât învestirea instanţei cu prezenta acţiune în despăgubiri s-a realizat la data de 22 decembrie 2020, pentru fapte produse şi cunoscute la nivelul anilor 1989, este evidentă incidenţa prescripţiei dreptului material la acţiune în cauză.

Susţinerii recurentei reclamante potrivit căreia autorul faptelor ar fi fost cunoscut abia la momentul soluţiei de clasare din dosarul penal nr. x/2014, i se opun notorietatea evenimentelor din decembrie 1989, faptul că prin cererea de chemare în judecată s-a arătat în mod expres că represiunea a fost coordonată de către B. şi, nu în ultimul rând, faptul că acesta din urmă a fost condamnat şi executat la sfârşitul lunii decembrie 1989 tocmai pentru faptele expuse de către părţi. Toate aceste elemente contrazic susţinerile recurentei cu privire la data cunoaşterii autorului faptei prejudiciabile, cu efect asupra momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie.

Ca atare, acest moment nu este cel indicat de către recurentă prin raportare la soluţia de clasare dată în dosarul penal nr. x/2014 pentru perioada cuprinsă între 16 decembrie 1989 şi 22 decembrie 1989, ci se situează la nivelul anului 1989, când cel care a dispus măsurile represive, B., a fost condamnat şi executat, fiind, deci, anterior soluţiei de clasare dispuse în dosarul penal menţionat şi la care partea reclamantă se raportează permanent în apărările formulate.

Prin urmare, în mod legal instanţa de apel a reţinut că, întrucât identificarea persoanei responsabile direct de săvârşirea in concreto a faptei ilicite, rănirea recurentei reclamante prin împuşcare, este imposibil de determinat, precum şi având în vedere şi împrejurarea că împuşcarea acesteia a fost făcută de către forţele armate care au acţionat la comanda şi ordinul conducătorului suprem de la acea dată, respectiv dictatorul B., răspunderea alegată a Statului Român pentru fapta acestuia a fost cunoscută sau ar fi trebuit să fie cunoscută cel mai târziu încă de la data înlăturării regimului dictatorial din România, la data de 22 decembrie 1989, dată de la care nu mai exista niciun impediment de ordin politic sau juridic pentru a se acţiona pentru repararea prejudiciului.

În ceea ce priveşte critica recurentei reclamante, prin care a susţinut încălcarea prevederilor art. 1394 din noul C. civ., arătând că, întrucât infracţiunile contra umanităţii sunt imprescriptibile, acelaşi caracter îl va avea şi acţiunea în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracţiuni, chiar dacă nu mai poate fi alăturată acţiunii penale în procesul penal, instanţa supremă constată că prin decizia atacată s-a statuat în mod legal că aceste prevederi nu sunt aplicabile în prezentul litigiu.

Astfel, aşa cum s-a relevat anterior, prescripţia incidentă în prezenta cauză este supusă reglementărilor cuprinse în Decretul nr. 167/1958 şi nu celor din noul C. civ. şi, ca atare, prevederile art. 1394 din noul C. civ. nu îşi găsesc incidenţă în litigiul pendinte.

Prin urmare, în speţă, imprescriptibilitatea răspunderii penale în ceea ce priveşte faptele invocate nu atrage şi imprescriptibilitatea dreptului la acţiunea în răspundere civilă delictuală, prescripţia dreptului la acţiune în faţa instanţei civile rămânând supusă dreptului comun în materie, adică Decretului nr. 167/1958, în vigoare la data săvârşirii faptelor ilicite invocate de către recurenta reclamantă.

În aceste circumstanţe, sub imperiul reglementărilor legale incidente speţei, astfel cum a reţinut în mod corect şi instanţa de apel, prescripţia răspunderii penale şi aceea a răspunderii civile delictuale sunt instituţii de drept autonome, având principii şi reguli proprii, iar ceea ce are relevanţă în dezlegarea problemei prescripţiei în materie civilă este natura dreptului valorificat prin acţiune, şi nu izvorul acestuia.

Prin prezentul demers judiciar, recurenta reclamantă, solicitând obligarea intimatului pârât la plata daunelor morale pentru prejudiciul cauzat prin rănirea în timpul Revoluţiei Române din decembrie 1989, tinde a valorifica un drept patrimonial supus prescripţiei extinctive reglementate de Decretul nr. 167/1958, a cărui natură juridică nu poate fi schimbată prin aceea că despăgubirile solicitate decurg din săvârşirea unor fapte ilicite ce reprezintă crime împotriva umanităţii.

Or, potrivit Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă (art. 1 alin. (1) şi art. 3 alin. (3), aplicabil în cauză, drepturile patrimoniale, cum este şi cel ce face obiectul prezentului litigiu, sunt supuse prescripţiei extinctive, iar termenul de prescripţie este de 3 ani.

Critica ce supune dezbaterii eronata interpretare şi aplicare a noţiunii de autoritate de lucru judecat, în sensul că se menţionează condamnarea şi executarea fostului preşedinte din data de 25 decembrie 1989, indicând că s-ar fi cunoscut încă de atunci cine este autorul faptei, în condiţiile în care respectivul proces a fost unul care nu a respectat garanţiile procesuale în vigoare, a fost imposibilă constituirea de parte civilă şi nu s-a cunoscut în mod exact care este motivul condamnării şi executării fostului preşedinte, nu poate fi cenzurată, deoarece respectivele considerente nu se verifică a fi menţionate în decizia de apel.

Nici aserţiunile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu vor constitui obiect de cenzură al recursului pendinte, în condiţiile în care instanţa de apel nu a preluat apărările intimatului cu privire la trimiterile în judecată ale unor persoane implicate în evenimentele din timpul Revoluţiei Române din 1989, pentru a se verifica dacă se impunea prezentarea unor argumente vizavi de aceste fapte în stabilirea incidenţei prescripţiei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, constatând legalitatea validării de către instanţa de apel a soluţiei tribunalului de respingere ca prescrisă a acţiunii formulată de recurenta reclamantă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul exercitat contra deciziei civile nr. 185 din 12 octombrie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Faţă de soluţia dispusă, se apreciază că nu sunt întrunite cerinţele pentru acordarea cheltuielilor de judecată pe tărâmul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta fiind parte căzută în pretenţii şi, ca atare, neîndreptăţită la recuperarea sumelor cu acest titlu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 185 din 12 octombrie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 iunie 2022.