Civil delict for reputational harm: liability of social media user for redistributing third-party article without adoption of content and absence of proven distinct prejudice.

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 09.12.2020, pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 250.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat, precum şi să înlăturare articolului denigrator din data de 5 martie 2020 existent pe pagina de x "B.", cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 71-72, art. 253 alin. (4), art. 1349, art. 1357 şi art. 1381-1386 C. civ..

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 1229 din 22 aprilie 2021, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B..

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia nr. 2765 din 22 noiembrie 2021, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1229 din 22 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea căii de atac, casarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Ploieşti.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul a arătat că decizia atacată conţine motive contradictorii având în vedere că, în considerente, curtea de apel reţine, pe de o parte, caracterul denigrator al articolului distribuit de către intimat şi responsabilitatea nu numai a autorului, ci şi a persoanei care face posibilă aducerea la cunoştinţă publică a unor afirmaţii defăimătoare la adresa altei persoane, iar pe de altă parte, că intimatul nu şi-ar fi însuşit conţinutul articolului denigrator.

Or, chiar instanţa de apel a observat că fapta ilicită imputată intimatului a fost aceea de a distribui articolul cu caracter ofensator la adresa recurentului pe propria pagină de x, generând astfel posibilitatea cunoaşterii acestuia de către persoane aflate în lista de prieteni sau de alţi urmăritori ai contului acestuia, fiind inexplicabilă şi, totodată, nelegală concluzia curţii referitoare la exonerarea de responsabilitate a părţii reclamate.

Totodată, recurentul a susţinut, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 72, art. 75 alin. (2), art. 252, art. 1357 alin. (1) şi (2) C. civ., art. 30 alin. (6) din Constituţia României, republicată, art. 8 şi 10 din CEDO.

Prezentând aspecte de ordin teoretic şi jurisprudenţial, cu referire la vasta practică judiciară a instanţei de contencios al drepturilor omului, în ce priveşte limitele libertăţii de exprimare, recurentul a învederat că instanţa de apel în mod nelegal a apreciat că intimatului "nu îi revine nicio responsabilitate în raport cu conţinutul articolului publicat", câtă vreme acesta a distribuit un articol denigrator, fără a efectua minime verificări privind veridicitatea celor conţinute de acesta.

A precizat că legitimarea acestei concluzii ar genera premisele instituirii unei cauze exoneratoare de răspundere pentru orice persoană care distribuie un articol denigrator la adresa altei persoane, sub condiţia ca persoana care îl distribuie să nu fie şi autorul articolului.

Or, odată distribuit pe propria pagina de x, intimatul şi-a însuşit conţinutul articolului denigrator, prezentând ca fiind certe informaţiile din cuprinsul acestuia, fără însă a efectua minime verificări privind veridicitatea acuzaţiilor lansate. De altfel, la o simplă lectură a articolului publicat, orice persoană diligentă ar fi perceput caracterul denigrator numai prin observarea apelativului de "făptuitor" folosit pentru a-l indica pe recurent, dar şi prin lipsa oricăror hotărâri judecătoreşti sau alte acte emise de organe judiciare care să creeze o prezumţie de veridicitate asupra acuzaţiilor de natură penală aduse părţii reclamante.

În cauză, intimatul nu s-a rezumat la a aprecia pagina de media ce prezintă articolul denigrator, ci acesta şi-a asumat textul după cum reiese din cele arătate în postarea proprie şi l-a distribuit către alte persoane. Astfel, fapta proprie a acestuia constă tocmai în asumarea şi distribuirea către alte persoane, cu consecinţa evidentă că articolul a ajuns la cunoştinţa unui public mai larg decât iniţial.

În speţă, este dedus judecăţii un conflict între dreptul reclamantului de a-şi proteja reputaţia, onoarea şi demnitatea şi dreptul pârâtului de a comunica fapte şi idei pe care acesta avea dreptul să le aducă la cunoştinţă publicului prin intermediul unei postări pe pagina de x, cu obligaţia corelativă ca această informare să se realizeze cu bună-credinţă şi în limitele convenţionale. Însă, libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, iar drepturile şi libertăţile constituţionale trebuie exercitate cu bună-credinţă, fără să se încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.

Indicând elemente din jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional şi din cea a instanţei europene a drepturilor omului, recurentul a menţionat că intimatul nu este un ziarist, ci acesta a aspirat la obţinerea unei funcţii politice, articolul defăimător fiind distribuit în apropierea alegerilor desfăşurate în anul 2020 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. Aşadar, afirmaţiile acestuia sunt cele ale unei persoane obişnuite, exprimate într-un spaţiu public, care pot fi aduse uşor la cunoştinţa unui număr mare de persoane, prin intermediul platformelor de comunicare on-line, astfel că nu se pot aplica principiile convenţionale consacrate în ceea ce îi priveşte pe ziarişti.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că nu este obligaţia ziaristului să dovedească faptele expuse, atunci când acţionează cu bună-credinţă, bazându-se pe informaţii credibile, acordând garanţii solide din acest punct de vedere presei. În ce priveşte afirmaţiile persoanelor care nu exercită profesia de ziarist, marja de apreciere nu mai este atât de mare, iar atunci când expun fapte şi informaţii, este evident că acestea le aparţin. Aşadar, protecţia dreptului la liberă exprimare are alte componente, chiar dacă persoana care postează în spaţiul public on-line se consideră un formator de opinie.

Nu este mai puţin adevărat faptul că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, persoanele publice, cele implicate în politică, au fost recunoscute ca persoane care au acceptat implicit un nivel sporit de atenţie şi de critică faţă de persoana lor, în schimbul posibilităţii de a juca un rol proeminent în viaţa şi dirijarea societăţii, însă, în relaţiile interumane, există un feed-back în comunicare, aceeaşi toleranţă şi rezervă urmând a fi manifestate şi de către emitentul unei afirmaţii deoarece nu orice expresie la adresa politicianului trebuie tolerată de plano (cauza Sipoş contra României).

Ca atare, pentru a se considera că o persoană care transmite în spaţiul public informaţii despre o persoană publică a acţionat în limitele dreptului la liberă exprimare, trebuie să se stabilească dacă acesta a fost de bună-credinţă, dacă faptele expuse au o bază ce poate fi dovedită ori dacă ceea ce a transmis sunt simple opinii, judecăţi de valoare, iar în acest ultim caz, dacă exprimarea lor s-a făcut în limitele bunului-simţ, fără a se aduce atingere dreptului la demnitate al persoanei despre care se vorbeşte.

Or, în speţă, articolul distribuit de către intimat este centrat pe afirmaţii factuale, iar nu pe judecăţi de valoare, fără însă ca acesta să dovedească în vreun fel corespondenţa lor cu adevărul, împrejurare ce determină reaua-credinţă a acestuia în lansarea în spaţiul public a unor afirmaţii de o asemenea gravitate. Intenţia care l-a animat pe intimat a fost aceea de a afecta imaginea recurentului, iar nu de a informa publicul despre subiecte de interes general şi de a suscita interesul pentru înlăturarea fenomenelor criticate. Mai mult, intenţia se coroborează şi cu dorinţa acestuia, de la data distribuirii articolului, de a candida la funcţia de primar al municipiului Târgovişte, având tot interesul pentru a afecta imaginea executivului Primăriei Târgovişte, din care făcea parte recurentul.

În cauză, intimatul nu a făcut dovada că a depus un minim de diligenţă necesar, în raport de circumstanţele date, pentru a verifica dacă informaţiile privitoare la persoana reclamantului sunt autentice, înainte de publicarea postărilor. Simplele supoziţii, intuiţii, discuţii particulare, zvonuri plasate în spaţiul public şi reiterate sau răspândite, adevărate sau neadevărate, nu au valoare juridică. Chiar dacă în plan emoţional pot justifica anumite alegeri personale, ele nu sunt susceptibile a înlătura răspunderea civilă delictuală în absenţa confirmării acestora prin mijloace de probă administrate în mod legal.

Drept consecinţă, concluzia care se impune în cauza pendinte este aceea că modul de a acţiona al intimatului a afectat dreptul la bună reputaţie şi dreptul la demnitate ale recurentului, iar această manifestare poate atrage răspunderea civilă delictuală întrucât nu se încadrează în limitele unor simple judecăţi de valoare, care se circumscriu libertăţii de exprimare, consacrate de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin modul în care intimatul l-a acuzat pe recurent, fără o bază factuală dovedită sau indicată, a fost rupt echilibrul între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţă privată, care cade sub incidenţa art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, echilibru ce impune tragerea la răspundere a persoanei vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, care reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare on-line.

Faţă de aceste aspecte, considerentele instanţei de apel referitoare la faptul că intimatul nu şi-ar fi însuşit conţinutul articolului denigrator şi că acesta nu ar avea vreo responsabilitate în raport cu acest conţinut distribuit pe propria pagină de x sunt în neconcordanţă deplină cu principiile şi regulile impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi cu cele ale democraţiei.

Referitor la îndeplinirea condiţiei privind existenţa prejudiciului, recurentul a susţinut că instanţa de apel a constatat în mod nelegal că nu s-ar fi dovedit producerea acestuia.

Astfel, raţionamentul instanţei de apel contravine celui statuat pe cale jurisprudenţială de instanţa supremă şi în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căruia, în cazul prejudiciului moral de natura celui reclamat în speţă, dovada faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate prin raportare la circumstanţele specifice cauzei, prezumţia simplă fiind la rândul său un mijloc de probă, soluţia adoptată, deşi atipică în raport cu regimul general al răspunderii, fiind justificată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral care nu poate fi probat în mod direct.

Or, contrar jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de apel a pretins de la recurent realizarea unor probe directe ale suferinţei psihice la care a fost supus ca urmare a faptei ilicite a intimatului.

În acest sens, este nelegală susţinerea primei instanţe referitoare la faptul că recurentul ar fi trebuit să facă dovada unui prejudiciu suplimentar, cauzat exclusiv de distribuirea articolului, în raport cu numărul de accesări de pe propria pagină a intimatului ori cu alte elemente relevante în acest sens. De altfel, fiecare faptă ilicită produce un prejudiciu distinct. Ca atare, este irelevant faptul că recurentul a suferit un prejudiciu cauzat de publicarea articolului denigrator de către autor, nefiind exclusă ipoteza producerii unui prejudiciu cauzat de o faptă ilicită distinctă, respectiv de distribuirea de către intimat a articolului denigrator.

În consecinţă, recurentul a arătat că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 C. civ.

5. Apărările formulate

Pârâtul a formulat note scrise prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine, potrivit situaţiei de fapt stabilite de instanţele de fond, necontestată în cauză, că la data de 05.03.2020 intimatul a distribuit de pe pagina sa de x un articol, preluat de pe pagina de x "Corupţia de Dâmboviţa", în cuprinsul căruia se arată că recurentul, intitulat "făptuitor", alături de numitul C., au întocmit un raport de specialitate privind micşorarea redevenţei aferentă unui contract de concesiune publică, care a fost băgat sub nasul unui şef de serviciu şi semnat fără discernământ. În continuare, articolul face referire în exclusivitate la persoana numitului C., iar în final se arată că, în opinia autorului articolului, ambele persoane sunt încadrate la infracţiunile prevăzute de art. 367, art. 297, art. 295 şi art. 207 din C. pen., fiind denumite "băieţi deştepţi" care fură cetăţenii în propriul oraş.

Articolul anterior menţionat a fost distribuit într-un context special, acela al alegerilor locale desfăşurate în anul 2020, recurentul ocupând la acea dată funcţia de Secretar General al Primăriei Municipiului Târgovişte, fiind contracandidat al intimatului la anumite funcţii publice.

Printr-o primă critică formulată, încadrabilă în dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul a afirmat că decizia recurată conţine motive contradictorii, în sensul că, pe de o parte curtea de apel reţine caracterul denigrator al articolului distribuit de către intimat şi responsabilitatea nu numai a autorului, ci şi a persoanei care face posibilă aducerea la cunoştinţă publică a unor afirmaţii defăimătoare la adresa altei persoane, iar pe de altă parte, că intimatul nu şi-ar fi însuşit conţinutul articolului denigrator.

Critica nu este fondată.

Referitor la incidenţa în cauză a prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intervine casarea unei hotărâri, pentru motive de nelegalitate, "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Contradicţia la care se referă norma citată, atunci când priveşte doar argumentele instanţei de judecată, trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situaţii întâlnindu-se atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia, sau atunci când se reţine caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.

În cauza de faţă, instanţa de apel a reţinut că în cuprinsul articolului se regăsesc şi afirmaţii la adresa reclamantului cu caracter denigrator, acesta fiind denumit făptuitor şi acuzat de săvârşirea mai multor infracţiuni, nedovedite prin niciun mijloc de probă, că pârâtul nu este autorul acestui articol, respectiv că fapta ilicită imputată constă în redistribuirea de către pârât, pe propria pagină de x, a respectivului articol, ce a generat cunoaşterea acestuia de către un public distinct.

Curtea a considerat, contrar primei instanţe şi în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, că responsabilitatea pentru publicarea unor afirmaţii defăimătoare la adresa unei persoane revine nu numai autorului acestora, ci şi persoanei care face posibilă aducerea la cunoştinţa publică a acestor informaţii, însă a constatat că, distribuind respectivul articol, intimatul nu şi-a însuşit conţinutul său, din moment ce nu există vreun element care să confirme această afirmaţie, nefiind efectuate de către pârât alte comentarii suplimentare pe propria sa pagină de x din care să rezulte opinia sa asupra conţinutului articolului.

În acest context, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel nu a redat considerente contradictorii în cuprinsul deciziei atacate, de natură a face aplicarea art. 488 pct. 6 C. proc. civ., întrucât, conform celor expuse, a făcut distincţie între responsabilitatea ce revine autorului afirmaţiilor defăimătoare şi fapta intimatului, care a vizat strict redistribuirea articolului cu caracter ofensator la adresa recurentului pe propria sa pagină de x, fără însuşirea conţinutului său.

Astfel, utilizarea de către curte a unor considerente pur teoretice, deduse din jurisprudenţa instanţei de contencios european, însoţite de aplicarea acestora în raport de situaţia de fapt dedusă judecăţii nu conturează temeinicia susţinerii recurentului în sensul existenţei unor motive contradictorii. De altfel, se constată că analiza hotărârii recurate relevă că instanţa de control devolutiv a motivat de o manieră convingătoare şi în acord cu exigenţele unui proces echitabil fondul pretenţiilor formulate, potrivit art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul a invocat în mod generic încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 72, art. 75 alin. (2), art. 252 C. civ. şi a făcut trimitere în cererea sa la aspecte de ordin teoretic şi jurisprudenţial cât priveşte limitele libertăţii de exprimare. De asemenea, acesta a criticat aplicarea greşită a art. 10, respectiv, art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv art. 30 alin. (6) din Constituţia României, republicată, susţinând că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1349 C. civ., respectiv că sunt incidente prevederile art. 1357 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ.

Examinând legalitatea hotărârii recurate, din perspectiva interpretării şi aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertăţii de exprimare, a dispoziţiilor convenţionale şi jurisprudenţei instanţei de contencios european a drepturilor omului, Înalta Curte reţine că:

Potrivit art. 70 C. civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75 C. civ., iar, conform art. 72 alin. (2) C. civ., este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

Art. 75 C. civ. prevede, în mod expres, că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunţate atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.

Textul art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei, fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.

În paragraful 2, norma convenţională statuează că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Prin urmare, rezultă că dreptul garantat de acest articol nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 al normei juridice în cauză consacră existenţa dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi. Or, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite, una dintre limitele prevăzute expres fiind tocmai protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora.

În jurisprudenţa Curţii Europene, s-a subliniat, în mod constant, că, sub rezerva art. 10 paragraful 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare este valabilă nu numai pentru informaţiile şi ideile acceptate, considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care deranjează, neliniştesc sau îngrijorează un anumit segment al populaţiei - aceasta fiind expresia pluralismului, toleranţei şi mentalităţii deschise, fără de care nu există societate democratică.

Totodată, Curtea Europeană a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privinţa cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul persoanelor publice decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38).

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare, instanţa de contencios european a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, dar şi a persoanei care critică; subiectul dezbătut, în sensul de a stabili dacă acesta este sau nu de interes public; forma, stilul şi contextul mesajului critic; buna-credinţă a autorului afirmaţiilor incriminate; distincţia dintre judecăţile de valoare şi imputarea unor fapte obiective; doza de exagerare a limbajului jurnalistic; proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată.

Depăşind aceste consideraţii teoretice, Înalta Curte observă, potrivit situaţiei de fapt necontestate în cauză, că pârâtul nu este autorul articolului din 05.03.2020, preluat de pe site-ul Corupţia de Dâmboviţa, fapta ilicită imputată acestuia constând în redistribuirea, pe propria pagină de x, a respectivului articol, generând posibilitatea ca informaţia considerată prejudiciabilă să fie cunoscută şi de acele persoane ce accesează pagina de pe respectiva reţea de socializare aparţinând pârâtului.

Făcând distincţie între postarea, de către autor, a unui articol cu caracter denigrator, şi redistribuirea lui, instanţa de apel a constatat, raportat la probele administrate, că intimatului nu îi revine nicio responsabilitate cu referire la conţinutul articolului publicat, ca atare a statuat asupra inexistenţei unei fapte ilicite a pârâtului din această perspectivă.

Curtea a examinat, din perspectiva art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare prin acţiunea de redistribuire, dacă sunt respectate criteriile specifice utilizate în jurisprudenţa instanţei europene, şi anume contextul factual ce a determinat preluarea şi distribuirea articolului, scopul cu care intimatul a acţionat, tema abordată, conţinutul articolului, considerat de recurent ca fiind unul tendenţios, întrucât i-au fost atribuite calităţi ce ţin de latura penală.

În recurs, recurentul a susţinut că, prin simplul fapt al distribuirii articolului pe propria pagina de x, intimatul şi-a însuşit conţinutul denigrator, prezentând ca fiind certe informaţiile din cuprinsul lui.

Înalta Curte reţine că instanţa de contencios convenţional a stabilit că, atunci când comunicarea de informaţii sau dezbaterea unor subiecte de interes îmbracă forma reproducerii afirmaţiilor unui terţ (prin repostarea şi distribuirea unui material, ca în cazul de faţă, sau prin redarea unui interviu), nu se exclude de plano o analiză de conţinut asupra materialului acuzat pentru caracterul său defăimător doar justificat de împrejurarea că acesta ar aparţine altcuiva decât cel care îi asigură redarea. Aceasta, întrucât practica repostării/copierii şi distribuirii de materiale cu mesaj violent sau denigrator este adesea utilizată ca mijloc de ascundere a responsabilităţii transmiterii de informaţii ofensatoare.

În situaţia pendinte, o astfel de analiză de conţinut s-a făcut de către instanţa de apel, astfel cum s-a arătat anterior, care a apreciat că dreptul la informare s-a realizat în limitele convenţionale, fără consecinţe de natură a aduce atingere drepturilor nepatrimoniale invocate de recurent prin cererea de chemare în judecată.

S-a afirmat şi faptul că afirmaţiile intimatului sunt cele ale unei persoane obişnuite, exprimate într-un spaţiu public, care pot fi aduse uşor la cunoştinţa unui număr mare de persoane, prin intermediul platformelor de comunicare on-line, astfel că nu se pot aplica principiile convenţionale consacrate în ceea ce îi priveşte pe ziarişti, respectiv, că, în acest caz, protecţia dreptului la liberă exprimare are alte componente, chiar dacă persoana care postează în spaţiul public on-line se consideră un formator de opinie. Or, pentru a se considera că o persoană care transmite în spaţiul public informaţii despre o persoană publică a acţionat în limitele dreptului la liberă exprimare, trebuie să se stabilească dacă acesta a fost de bună-credinţă, dacă faptele expuse au o bază ce poate fi dovedită ori dacă ceea ce a transmis sunt simple opinii, judecăţi de valoare, iar în acest ultim caz, dacă exprimarea lor s-a făcut în limitele bunului-simţ, fără a se aduce atingere dreptului la demnitate al persoanei despre care se vorbeşte.

Recurentul a susţinut, în acord cu cele expuse anterior, că articolul distribuit de către intimat este centrat pe afirmaţii factuale, iar nu pe judecăţi de valoare, fără ca acesta să dovedească în vreun fel corespondenţa lor cu adevărul, împrejurare ce determină reaua-credinţă a acestuia în lansarea în spaţiul public a unor afirmaţii de o asemenea gravitate. Intenţia care l-a animat pe intimat a fost aceea de a afecta imaginea recurentului, iar nu de a informa publicul despre subiecte de interes general şi de a suscita interesul pentru înlăturarea fenomenelor criticate.

Înalta Curte reţine că, în viziunea Curţii Europene, presa este unul din stâlpii democraţiei, având rolul esenţial de a asigura dezbaterea publică asupra unor subiecte de interes general, dar şi un veritabil mijloc de menţinere a echilibrului democratic între forţele politice din viaţa publică a unei societăţi. De aceea, presa are în jurisprudenţa instanţei europene, relativă la libertatea de exprimare, un rol privilegiat, fiind destul de greu admise atingeri aduse acesteia, presei fiindu-i îngăduită o anumită doză de exagerare sau chiar de provocare.

În schimb, o persoană particulară care acţionează pe cont propriu în cercul său de relaţii, prin preluare de materiale informaţionale din mediul online şi distribuirea acestora în scopul asigurării comunicării lor unui număr mai mare de receptori, nu se poate spune că se află sub imperativele care influenţează activitatea presei (urgenţa comunicării informaţiei fără a o mai supune unei verificări, obligaţii deontologice de prezentare a informaţiei, scopul în realizarea căruia acţionează), decât dacă s-ar fi dovedit că şi-a asumat misiunea de a servi interesului general prin denunţarea unor fapte antisociale şi aducerea lor la cunoştinţa autorităţilor.

Ca atare, nu este eronată distincţia indicată de recurent sub aspectul limitelor libertăţii de exprimare recunoscute unei persoane particulare faţă de un jurnalist.

Cu toate acestea, pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi pentru a opera sancţionarea intimatului în temeiul răspunderii civile delictuale, astfel cum a solicitat recurentul, afectarea reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu real victimei prin încălcarea dreptului acesteia la respectarea vieţii private, împrejurare nedovedită în cauză în raport de circumstanţele deja expuse.

În situaţia de faţă, în care instanţa de apel a realizat o verificare în conţinut a materialului acuzat ca fiind ofensator, verificare ce a inclus observarea contextului factual ce a determinat preluarea şi distribuirea articolului, recurentul nu este îndreptăţit a formula astfel de apărări în cazul în care nu s-a reţinut o faptă ilicită a acestuia în calitate de autor al articolului postat pe propria pagină de x.

Aceasta întrucât, în ceea ce îl priveşte, fapta imputată este distinctă de cea a autorului articolului încriminat, iar consecinţele acesteia nu se identifică cu cele ale publicării pe site-ul ziarului a acestui articol.

Referitor la îndeplinirea condiţiei privind existenţa prejudiciului, recurentul a susţinut că instanţa de apel a constatat în mod nelegal că nu s-ar fi dovedit producerea acestuia. A învederat că, în cazul prejudiciului moral de natura celui reclamat în speţă, dovada faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate prin raportare la circumstanţele specifice cauzei, prezumţia simplă fiind la rândul său un mijloc de probă, soluţia adoptată, deşi atipică în raport cu regimul general al răspunderii, fiind justificată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral care nu poate fi probat în mod direct. Or, contrar jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de apel a pretins de la recurent realizarea unor probe directe ale suferinţei psihice la care a fost supus ca urmare a faptei ilicite a intimatului.

Înalta Curte constată că, în privinţa prejudiciului, curtea a reţinut că, potrivit art. 1349 C. civ., partea care solicită acordarea de daune morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului. Or, aprecierea prejudiciului moral nu se rezumă la determinarea "preţului" suferinţei fizice şi psihice, ci înseamnă identificarea tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi a implicaţiei acestuia pe toate planurile, fiind necesar a se arăta ce a pierdut persoana vătămată pe plan fizic, psihic, social, profesional şi familial din ceea ce ar însemna o viaţă normală pentru aceasta în momentul respectiv, dar şi în viitor, în societatea respectivă.

De asemenea, instanţa de apel a considerat, în acord cu soluţia pronunţată de tribunal, că articolul în discuţie a fost adus la cunoştinţa publicului larg, iniţial, prin intermediul paginii de x "Corupţia de Dâmboviţa", prejudiciul reclamantului fiind produs deja, cu ocazia postării acestuia de către autor, şi că nu s-a făcut dovada de către reclamant că ar fi suferit un prejudiciu suplimentar, cauzat exclusiv de distribuirea articolului, în raport cu numărul de accesări de pe propria pagina a pârâtului ori cu alte elemente relevante în acest sens.

Înalta Curte apreciază că susţinerile recurentului nu sunt fondate din această perspectivă.

În discuţie, aşa cum a arătat şi instanţa de apel, nu este prejudiciul moral suferit de către recurent ca urmare a faptei proprii a autorului articolului, care deja s-a produs la data publicării articolului, ci un potenţial prejudiciu suplimentar, pretins generat de fapta ilicită a intimatului, care este cauzat exclusiv de redistribuirea articolului cu consecinţa accesării conţinutului denigrator de către mai multe persoane, în raport de care se pretinde afectarea demnităţii şi onoarei, precum şi a dreptului la imagine, afirmaţiile mincinoase având drept unic scop crearea unei opinii publice nefavorabile pentru partea reclamantă la momentul desfăşurării alegerilor locale.

Deşi nu poate fi exclusă ipoteza producerii unui prejudiciu cauzat de o faptă ilicită distinctă, respectiv de distribuirea de către intimat a articolului denigrator, existenţa acestui prejudiciu nu poate avea ca premisă atingerile de ordin nepatrimonial aduse părţii pretins vătămate de conţinutul articolului preluat prin intermediul paginii de x "Corupţia de Dâmboviţa", ci trebuie identificat, de partea care se pretinde prejudiciată, în mod concret, în ce constă vătămarea adusă imaginii sale publice prin faptul redistribuirii pe o pagina a unei reţele de socializare a acelui articol.

În principiu, în raport de obiectul material şi juridic al acţiunii pendinte de acordare a daunelor morale ca urmare a încălcării unui drept personal nepatrimonial cum este dreptul la demnitate (onoare, reputaţie) sau dreptul la imagine, poate fi prezumată ca certă doar existenţa unui prejudiciu, nu şi întinderea lui.

În acest caz, ceea ce se apreciază, pe baza probatoriului administrat, este intensitatea şi gravitatea leziunii şi, coroborat, întinderea reparaţiei. Or, sub acest aspect, daunele reclamate de recurent constă în prejudiciul nepatrimonial produs de conţinutul articolului, cu referire, aşadar, la fapta ilicită săvârşită de autorul articolului, iar nu de intimatul de faţă, pentru care, astfel cum a constatat instanţa de apel, nu a probat un prejudiciu suplimentar.

În consecinţă, având în vedere că în cauză recurentul nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a tuturor condiţiilor necesar a fi îndeplinite pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului, prevăzute de art. 1357 C. civ., în mod legal instanţa de apel a validat soluţia tribunalul privind respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, Înalta Curte nu poate face aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru cele de mai sus, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2765 din 22 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă se vădeşte ca nefondat, urmând a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2765 din 22 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 9 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.