Recovery of unjustified enrichment via collaboration contracts and logic test development: interruption of prescription by written notification and budgetary allocation of judicial council funds

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2022

După deliberare, asupra recursurilor deduse judecăţii, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 5 iunie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul Institutul Naţional al Magistraturii l-a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 292.564 RON, reprezentând cheltuieli efectuate de Institutul Naţional al Magistraturii în perioada aprilie 2010 - septembrie 2011, precum şi la plata sumei de 356.629 RON, reprezentând cheltuieli efectuate de Institutul Naţional al Magistraturii în perioada octombrie 2011 - iulie 2013, în derularea contractelor de colaborare încheiate cu echipa de specialişti în elaborarea de subiecte pentru testul de verificare a raţionamentului logic pentru concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii şi de admitere în magistratură (în vederea constituirii unei baze de date cu subiecte pentru testul de verificare a gândirii logice), actualizate cu indicele de inflaţie, în temeiul art. 1346-1348 C. civ., precum şi la plata dobânzii legale calculate de la momentul efectuării plăţilor, până la data restituirii efective a acestor sume de către pârât.

Prin aceeaşi acţiune, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumelor în cuantum de 8.247,64 RON şi 6.102,32 RON, reprezentând cheltuieli efectuate de Institutul Naţional al Magistraturii cu transportul şi cazarea specialiştilor, actualizate cu indicele de inflaţie, aferente perioadei aprilie 2010 - septembrie 2011 şi octombrie 2011- iulie 2013.

Reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Consiliului Superior al Magistraturii la plata sumei de 15.653,99 RON, reprezentând cheltuieli efectuate de Institutul Naţional al Magistraturii în perioada aprilie 2010- septembrie 2011, respectiv la plata sumei de 20.139,75 RON, reprezentând cheltuieli efectuate de Institutul Naţional al Magistraturii în perioada octombrie 2011 - iulie 2013 pentru pretestarea subiectelor elaborate în cadrul derulării contractelor anterior menţionate, sume actualizate cu indicele de inflaţie, în temeiul art. 1345-1348 C. civ., precum şi la plata dobânzilor legale calculate de la momentul efectuării plăţilor de către Institutul Naţional al Magistraturii, până la restituirea efectivă a acestor sume, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca prescrisă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

2. Judecata la fond şi hotărârea Tribunalului Bucureşti

Prin încheierea din 10 decembrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 733 din 9 iunie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 262 din 6 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii. A admis apelul formulat de reclamantul Institutul Naţional al Magistraturii. A schimbat sentinţa nr. 733 din 9 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată. L-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 728.132 RON, actualizată cu indicele de inflaţie, reprezentând cheltuieli efectuate pentru contracte de colaborare, pentru transportul şi cazarea specialiştilor, pentru transport, cazare şi diurnă acordate persoanelor incluse în proiect şi pentru cheltuieli cu materiale consumabile, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume, în cuantum de 131.095 RON.

Prin decizia civilă nr. 866 din 4 septembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea de completare, formulată de apelantul-reclamant Institutul National al Magistraturii şi a dispus completarea deciziei civile nr. 262 din 6 martie 2018, în sensul obligării intimatului-pârât Consiliul Superior al Magistraturii la plata sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel.

4. Recursul

Prin decizia nr. 2493 din 18 decembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile părţilor, a casat deciziile recurate şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

5. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti în cel de-al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 734 din 5 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelurile principale şi incidente formulate de reclamantul Institutul Naţional al Magistraturii şi de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii împotriva sentinţei nr. 733 din 9 iunie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2015. A schimbat sentinţa în tot, în sensul că l-a obligat pe pârât la plata sumei de 267.121,19 RON către reclamant, actualizată cu indicele de inflaţie, reprezentând cheltuielile efectuate pentru contractele de colaborare, pentru transportul, cazarea şi diurna acordate persoanelor incluse în proiect şi pentru cheltuielile cu materialele consumabile. L-a obligat pe pârât la plata dobânzilor legale aferente sumei datorate, calculate începând cu data punerii în întârziere, 26 martie 2015. A respins restul pretenţiilor, ca prescrise.

Prin decizia nr. 1188 din 22 septembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 734 din 5 mai 2021 formulată de reclamantul Institutul Naţional al Magistraturii. L-a obligat pe intimatul Consiliul Superior al Magistraturii la plata sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantul Institutul Naţional al Magistraturii.

6. Recursul

Împotriva deciziei nr. 734 din 5 mai 2021 şi a deciziei nr. 1188 din 22 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.

7. Înregistrarea cererilor de recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Cererile de recurs au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la 11 noiembrie 2021, sub nr. x/2015*, fiind repartizate aleatoriu, spre soluţionare, Completului nr. 8.

Prin rezoluţia din 15 noiembrie 2021, s-a dispus întocmirea raportului prevăzut de art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

8. Motivele de recurs

8.1 În cuprinsul cererii de recurs formulate împotriva deciziei nr. 734 din 5 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, recurentul, invocând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 501 alin. (1) din acelaşi cod, pronunţând, în rejudecare, o hotărâre care încalcă dezlegările instanţei de casare cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

A arătat că soluţia curţii prin care a constatat ca fiind prescrise pretenţiile reclamantului anterioare datei de 26 martie 2012 (iar nu datei de 5 iunie 2012, conform statuărilor instanţei de recurs, care a constatat că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost greşit respinsă de instanţa de apel) încalcă dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea art. 2537, art. 1522 şi art. 1345-1348 C. civ.

A menţionat că nesocotirea prevederilor art. 2537 şi art. 1522 C. civ., referitoare la întreruperea cursului prescripţiei, reiese din faptul că, în mod greşit, a reţinut curtea de apel că recurentul a fost pus în întârziere de către intimat prin notificarea nr. x din 26 martie 2015 ce privea pretenţiile sale.

A specificat că, pentru perioada aprilie 2010- septembrie 2011, prescripţia este supusă prevederilor Decretului nr. 167/1958, sumele nefiind vizate de soluţia instanţei de apel, referitoare la intervenirea cazului de întrerupere a termenului de prescripţie, instanţa apreciind ca fiind prescris dreptul material la acţiune al reclamantului pentru acestea, însă, pentru sumele aferente perioadei octombrie 2011-5 iunie 2012, a arătat că regimul prescripţiei este guvernat de noul C. civ.

Referitor la adresa din 26 martie 2012, invocată de către intimat şi reţinută de instanţa de apel ca având efect întrerupător al prescripţiei, a susţinut că nu îndeplineşte cerinţele art. 2537 şi art. 1522 C. civ., întrucât nu poate fi asimilată noţiunii de "notificare scrisă", recurentul nerecunoscând vreodată calitatea sa de debitor şi calitatea de creditor a intimatului şi negând permanent obligaţia de plată a sumelor pretinse.

Pe fondul cauzei, a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1345-1348 C. civ., raportat la art. 106 din Legea nr. 304/2004, art. 60 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 şi Hotărârea CSM nr. 127/2007, nefiind îndeplinite condiţiile pentru îmbogăţirea fără justă cauză, întrucât nu există o mărire a patrimoniului recurentului în detrimentul celui al intimatului.

A menţionat că sumele pretinse au fost evidenţiate în bugetul total al recurentului şi în cel alocat intimatului în anii 2010-2013. Prin urmare, nu s-ar putea pretinde recurentului plata unor sume care au fost deja virate intimatului. Dacă s-ar îmbrăţişa o astfel de opinie, contrară dispoziţiilor art. 1345-1348 C. civ., ar însemna pentru recurent efectuarea unei plăţi duble, ceea ce nu este posibil. Astfel, s-ar pune problema sărăcirii patrimoniului său, rezultând îndeplinirea condiţiilor impuse de art. 1345-1348 C. civ.

A arătat recurentul că instanţa de apel nu a evidenţiat fiecare categorie de cheltuieli solicitate de intimat, limitându-se să stabilească, fără justificare şi fără a face referire la probatoriu, o sumă globală de 267.121,19 RON. Or, prin decizia de casare s-a stabilit în sarcina instanţei de apel obligaţia de a arăta fiecare categorie de cheltuieli, precizându-se că modalitatea de enunţare a cuantumului global nu este de natură să permită exercitarea controlului judiciar. Deşi a contestat realitatea sumelor şi legătura unora dintre acestea cu cele pretinse de reclamant, instanţa de apel nu s-a aplecat asupra acestor apărări.

8.2 În cuprinsul cererii de recurs formulate împotriva deciziei nr. 1188 din 22 septembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că decizia instanţei de apel a fost dată cu greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material - art. 453 C. proc. civ. - prin care sunt reglementate condiţiile de acordare a cheltuielilor de judecată în cadrul unui litigiu.

A arătat că reclamantul a solicitat plata în integralitate a cheltuielilor de judecată efectuate în proces (onorariu expert judiciar în sumă de 1500 de RON), deşi cererea de chemare în judecată formulată de acesta a fost admisă doar în parte, în sensul că cea mai mare parte a pretenţiilor a fost respinsă.

Recurentul a afirmat că este greşită soluţia instanţei de apel cu privire la plata în integralitate a cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată formulată de Institutul Naţional al Magistraturii a fost admisă în parte (pentru o sumă ce reprezintă aproximativ 1/3 din totalul pretenţiilor reclamantului), fiind nesocotite dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., care dispun în sensul că judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, dacă cererea nu a fost admisă în integralitate.

A apreciat că cererea reclamantului privind completarea deciziei nr. 734 din 5 mai 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în sensul obligării recurentului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 de RON, este neîntemeiată.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

9. Întâmpinarea şi răspunsul la întâmpinare

La 22 decembrie 2021, intimatul-reclamant Institutul Naţional al Magistraturii a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

La 7 ianuarie 2022, recurentul a depus răspuns la întâmpinările formulate de intimatul-reclamant.

10. Procedura de filtru

Raportul întocmit în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost comunicat părţilor, iar prin încheierea din camera de consiliu din 7 aprilie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursurile stabilind termen pentru soluţionarea acestora în şedinţa publică din 9 iunie 2022, cu citarea părţilor.

11. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

11.1 Cu privire la recursul formulat împotriva deciziei nr. 734 din 5 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă se constată că au fost invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Sub aspectul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul susţine că prin hotărârea recurată, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv a nesocotit dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora:

"în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul".

Astfel, se arată că instanţa de apel a constatat ca prescrise pretenţiile reclamantului anterioare datei de 26.03.2012, iar nu şi cele anterioarei datei de 05.06.2012, neţinând cont de dezlegările instanţei supreme care a reţinut ca fiind fondate criticile pârâtului şi a constatat că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, astfel cum a fost invocată, a fost respinsă în mod greşit de către instanţa de apel.

Sub acest aspect, instanţa de recurs reţine că prin decizia nr. 2493/18.12.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă examinând recursul declarat împotriva deciziei nr. 262/6 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a constatat că este fondat deoarece, respingând criticile din apelul incident privitoare la soluţia dată de tribunal excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, curtea de apel deşi a apreciat că, atât în reglementarea Decretului nr. 167/1958 (art. 8 alin. (2), cât şi în reglementarea noului C. civ. (art. 2528 alin. (2), prescripţia dreptului la acţiune, în ceea ce priveşte îmbogăţirea fără justă cauză, curge de la data la care păgubitul a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, a stabilit în mod greşit că momentul subiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se situează la data emiterii raportului Curţii de Conturi.

Înalta Curte a constatat că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata unor sume de bani achitate de Institutul Naţional al Magistraturii în perioada aprilie 2010 - septembrie 2011, respectiv în perioada octombrie 2011 - iulie 2013, cererea de chemare în judecată fiind înregistrată pe rolul instanţei la data de 5 iunie 2015.

Având în vedere considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 19/2019 din 3 iunie 2019, pronunţată în recurs în interesul legii potrivit cărora actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control nu marchează începutul curgerii termenului de prescripţie pentru acţiunea de recuperare a prejudiciului, care se impun pentru identitate de raţiune, Înalta Curte a reţinut că în mod greşit curtea de apel a apreciat că momentul subiectiv al începerii cursului prescripţiei se situează la data emiterii Raportului Curţii de Conturi a României nr. 94483/11.03.2013 şi Deciziei nr. x din data de 09.04.2013, punând în discuţie un caz de inoperabilitate a prescripţiei extinctive constând în invocarea de către pârât a propriei turpidudini (respectiv împrejurarea că, până la intervenţia Curţii de Conturi, atât reclamantul, cât şi pârâtul au apreciat în mod constant şi concordant că sumele aflate în discuţie se suportă din bugetul Institutului Naţional al Magistraturii), caz care nu a fost circumscris vreunei dispoziţii legale şi niciunui caz de întrerupere sau de suspendare a curgerii termenului de prescripţie.

Ca atare, faţă de aceste considerente, reţinând că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost în mod greşit respinsă, Înalta Curte văzând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi ale art. 497 C. proc. civ., ca urmare a admiterii recursului a trimis cauza, spre rejudecare, instanţei de apel.

După cum se poate observa, raţionamentul instanţei de recurs care a dispus casarea hotărârii este în sensul ca instanţa de trimitere să verifice momentul subiectiv de începere a cursului prescripţiei, fără a-l mai raporta la data emiterii raportului Curţii de Conturi şi să verifice existenţa unui caz de întrerupere sau de suspendare a curgerii termenului de prescripţiei, conform dispoziţiilor legale aplicabile, astfel încât nu pot fi primite susţinerile recurentului în sensul că instanţa de recurs ar fi dat vreo soluţie sau ar fi dezlegat probleme de drept care ar fi condus în mod necesar la soluţia de admitere în integralitate a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

În rejudecare, cu respectarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de apel a aplicat dezlegările date de către instanţa de recurs, dar a constatat incidenţa cazului de întrerupere a prescripţiei prevăzut de art. 2537 pct. 4 C. civ., potrivit căruia prescripţia se întrerupe prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere, dat fiind că în speţă pârâtul a fost pus în întârziere prin notificarea trimisă la 26.03.2015 sub nr. x cu privire la pretenţiile ce fac obiectul prezentei judecăţi, iar aceasta a fost primită de pârât, fiind înregistrată sub nr. x şi dându-i-se şi un răspuns, existând astfel garanţia înştiinţării.

Ca atare, chiar dacă cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 5 iunie 2015, au fost considerate prescrise doar acele pretenţii anterioare datei de 26.03.2012 cu privire la care au curs mai mult de trei ani până la data notificării, nu şi cele aferente perioadei 26.03.2012- 05.06.2012, astfel cum solicită recurentul.

Prin urmare, au fost analizate pe fond doar acele pretenţii ale reclamantului decurgând din plăţile făcute în perioada 26.03.2012 - 31.07.2013, ceea ce nu intră în contradicţie cu decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ci sunt consecinţa aplicării în concret a dezlegărilor acesteia, nefiind încălcate normele de procedură prevăzute de art. 501 C. proc. civ. şi, ca atare, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea primei instanţe a fost dată cu greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material, şi anume a prevederilor art. 2537 şi art. 1522 C. civ. (sub aspectul excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune), respectiv a dispoziţiilor art. 1345 -1348 C. civ. (referitor la fondul cauzei).

Sub un prim aspect, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, recurentul consideră că instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 2537 şi art. 1522 C. civ. referitoare la întreruperea prescripţiei, apreciind în mod eronat că a fost pus în întârziere de către reclamant prin notificarea trimisă la data de 26.03.2015 sub nr. x cu privire la pretenţiile acestuia ce fac obiectul judecăţii, deoarece aceasta este o adresă care nu are natura juridică a unui act întrerupător de prescripţie, nu întruneşte cerinţele prevăzute de art. 1522 C. civ. şi nu poate fi asimilată noţiunii de notificare scrisă, întrucât pârâtul nu a recunoscut vreodată calitatea sa de debitor şi respectiv calitatea de creditor a intimatului-reclamant, negând în permanenţă obligaţia de plată a sumelor pretinse.

Înalta Curte remarcă faptul că recurentul nu contestă considerentele instanţei de apel referitoare la legea aplicabilă prescripţiei pentru sumele aferente perioadei cuprinse între octombrie 2011 - 05.06.2012, menţionând în mod expres că este de acord că regimul prescripţiei extinctive este guvernat de C. civ. în privinţa acestora.

Potrivit art. 2537 pct. 4 C. civ. prescripţia se întrerupe "prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere".

Deşi recurentul face trimitere la dispoziţiile art. 1522 alin. (1) şi (2) C. civ., instanţa de recurs observă că acesta le interpretează trunchiat.

Astfel, potrivit alin. (1) al art. 1522:

"Debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligaţiei, fie prin cererea de chemare în judecată", iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol "Dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel, notificarea se comunică debitorului prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării".

Din interpretarea acestor dispoziţii rezultă în mod clar că notificarea la care face trimitere art. 1522 C. civ. este orice act scris prin care cel care pretinde o sumă cere debitorului acesteia să o achite, nefiind condiţionată calificarea acesteia de recunoaşterea calităţii de debitor şi a obligaţiei de plată a sumelor pretinse, astfel cum susţine recurentul.

De asemenea, nu este necesar ca acest act scris să fie comunicat debitorului prin executor judecătoresc ci şi prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării, aspect constatat în speţă de instanţa de apel care a luat act că adresa din 26.03.2012 a fost comunicată pârâtului care a dat şi un răspuns în mod corespunzător.

Cum adresa în discuţie îndeplineşte cerinţele de la art. 2537 pct. 4 C. civ., şi este un act scris, comunicat potrivit dispoziţiilor art. 1522 C. civ. pârâtului, rezultă că acesta îndeplineşte cerinţele legale pentru a fi considerat un act întrerupător al prescripţiei, astfel încât în mod corect instanţa de apel, dând eficienţă textelor normative anterior menţionate a apreciat că aceasta a avut efecte întreruptive de prescripţie pentru drepturile aferente perioadei 26.03.2012 -05.06.2012, prin raportare la data cererii de chemare în judecată.

Sub un alt aspect, se invocă incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 1345 -1348 din C. civ., apreciindu-se că nu sunt întrunite în speţă condiţiile instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză, neexistând o mărire a patrimoniului recurentului-pârât în detrimentul micşorării celui al intimatului-reclamant, în relaţia dintre cele două patrimonii nefiind identificată o legătură de cauzalitate şi pe de altă parte, îmbogăţirea nefiind rezultatul unei fapte imputabile celui îmbogăţit.

Recurentul precizează că sumele pretinse de intimatul-reclamant au fost evidenţiate în bugetul total al Consiliului Superior al Magistraturii şi în cel alocat Institutului Naţional al Magistraturii în anii 2010 - 2013, iar soluţia instanţei echivalează cu efectuarea unei plăţi duble, ceea ce ar însemna sărăcirea propriului patrimoniu.

Cu privire la acest aspect, Curtea a dat eficienţă autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 3926 din 10 decembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, devenită definitivă prin decizia nr. 2708/01 iulie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a stabilit că sumele în discuţie constituie cheltuieli corespunzătoare organizării concursurilor aprobate de CSM, în conformitate cu hotărârile Plenului CSM, fiind incidentă ipoteza prevăzută de art. 1 alin. (2) lit. a) din H.G nr. 183/2005, aspect opozabil recurentului Consiliul Superior al Magistraturii care a avut calitatea de parte în dosar.

Pe de altă parte, Curtea de apel în aplicarea art. 501 C. proc. civ. a constatat că prin decizia de casare din primul ciclu procesual, respectiv decizia nr. 2493/18.12.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a arătat că prevederile art. 106 din Legea nr. 304/2004, conform cărora Institutul Naţional al Magistraturii este finanţat de la bugetul de stat, prin bugetul Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii, nu sunt de natură a susţine efectuarea unei duble plăţi de către recurent, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată, în condiţiile în care acestea nu fac decât să evidenţieze existenţa unui buget distinct al Institutului Naţional al Magistraturii de cel al instituţiei în a cărei coordonare se află, din care au fost efectuate plăţi care intrau sub incidenţa art. 1 alin. (2) lit. a) din H.G nr. 183/2005.

Ca atare urmează a fi înlăturate susţinerile recurentului referitoare la efectuarea unei duble plăţi prin obligarea sa la plata acestor sume, câtă vreme prin decizia pronunţată în ciclul procesual anterior a Înaltei Curţi de Casaţie s-a statuat contrariul, cu autoritate de lucru judecat.

Or, în condiţiile în care baza de analiză este reprezentată de prevederile art. 1 alin. (2) lit. a) din H.G. nr. 183/2005, iar prin hotărâri judecătoreşti anterioare s-a stabilit că sumele în cauză sunt cheltuieli corespunzătoare organizării concursurilor aprobate de CSM, achitate de INM în conformitate cu cele două hotărâri ale Plenului CSM nr. 439/2006 şi nr. 279/2012, rezultă că în mod corect s-a ajuns la concluzia că neachitarea acestora a condus la îmbogăţirea patrimoniului pârâtului, în patrimoniul cărora au rămas aceste sume.

Chiar recurentul susţine în cadrul cererii de recurs că având în vedere dispoziţiile art. 106 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pe cele ale art. 60 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dar şi pe cele ale Regulamentului Institutului Naţional al Magistraturii aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 127/2007, Institutul National al Magistraturii este instituţie publică cu personalitate juridică, aflată în coordonarea Consiliului Superior al Magistraturii, care realizează formarea iniţială a judecătorilor şi procurorilor, formarea profesională continuă a judecătorilor şi procurorilor în funcţie, precum şi formarea formatorilor, în condiţiile legii, fiind finanţat de la bugetul de stat prin bugetul CSM.

Instanţa de apel a reţinut că lipseşte temeiul juridic pentru care sumele în discuţie au rămas în patrimoniul apelantului pârât, în detrimentul patrimoniului apelantului reclamant, situaţie reţinută cu putere de lucru judecat, astfel cum s-a arătat deja, prin sentinţa civilă nr. 3926/10.12.2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin decizia civilă nr. 2708/01.07.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, iar sub acest aspect nu au fost aduse critici pentru exercitarea controlului judiciar al hotărârii atacate.

Sărăcirea patrimoniului INM rezultă din plata cheltuielilor ocazionate de elaborarea de către echipa de specialişti a subiectelor pentru testul de verificare a raţionamentului logic, precum şi plata cheltuielilor ocazionate de pretestarea subiectelor elaborate, sume ce ar fi trebuit virate de către CSM potrivit art. 106 din Legea nr. 304/2004, el finanţând INM de la bugetul de stat, prin bugetul propriu, între cele două patrimonii fiind identificată o legătură de cauzalitate, fără a fi necesară condiţia ca îmbogăţirea să fie rezultatul unei fapte imputabile celui îmbogăţit.

În consecinţă, în mod corect Curtea de apel a apreciat ca fiind îndeplinite în mod cumulativ condiţiile de exercitare a acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză impuse de art. 1345-1348 din C. civ., care reglementează instituţia îmbogăţirii fără justă cauză, astfel încât nu pot fi primite criticile recurentului sub acest aspect.

Un alt motiv de apel, încadrabil în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este acela că instanţa de apel, cu nesocotirea prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., nu a evidenţiat fiecare categorie de cheltuieli solicitate de intimatul-reclamant, limitându-se a stabili fără nicio justificare şi fără trimitere directă la dovezile administrate în cauză, o sumă globală de 267.121,19 RON deşi prin decizia civilă nr. 2493 pronunţată la data de 18.12.2019 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2015 s-a stabilit în sarcina instanţei de apel, cu prilejul rejudecării, obligaţia de a evidenţia fiecare categorie de cheltuieli solicitate, precizându-se că modalitatea de enunţare a cuantumului global nu este de natură să permită exercitarea controlului judiciar.

După cum se poate observa din studierea considerentelor hotărârii recurate, Curtea de Apel ca urmare a admiterii în parte a excepţiei prescripţiei a luat în discuţie doar acele pretenţii ale reclamantului decurgând din plăţile făcute în perioada 26.03.2012 - 31.07.2013, într-un cuantum total de 267.121,19 RON, reprezentând plata cheltuielilor ocazionate de elaborarea de către echipa de specialişti a subiectelor pentru testul de verificare a raţionamentului logic, precum şi plata cheltuielilor ocazionate de pretestare a subiectelor elaborate.

De altfel, această sumă este detaliată în cadrul înscrisului aflat la dosarului de rejudecare, care prezintă defalcat aceste cheltuieli, suma de 267.121,19 RON fiind corespunzătoare pretenţiilor aferente perioadei 26.03.2012 - 31.07.2013, avută în vedere de către instanţă, pârâtul necontestând la momentul depunerii acestui înscris valoarea acestor sume şi corespondenţa cu sumele pretinse de reclamant.

Deşi în cadrul dezbaterilor orale recurentul a susţinut că instanţa avea obligaţia să motiveze raţionamentul prin care a ajuns la suma la plata căreia a fost obligat, să arate ce reprezintă aceasta şi să o defalce pe categorii de cheltuieli, întrucât acestea rezultau din contracte de colaborare, fiind cheltuieli de cazare, transport şi diurnă pentru specialiştii angrenaţi în proiect, susţineri încadrabile în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. referitoare la casarea unei hotărâri când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte observă că acest motiv nu a fost menţionat în cererea de recurs, fiind invocat cu nerespectarea termenelor şi formelor legale.

Pe de altă parte, aspectele din cererea de recurs cu privire la faptul că sumele pretinse de intimatul-reclamant au fost evidenţiate în bugetul total al Consiliului Superior al Magistraturii şi în cel alocat Institutului Naţional al Magistraturii în anii 2010 - 2013, că recurentul pârât a contestat realitatea sumelor şi legătura unora dintre aceste sume cu cele pretinse de intimatul-reclamant reprezintă aspecte ce ţin de stabilirea situaţiei de fapt, operaţiune ce decurge din interpretarea probatoriilor administrate în cauză, specifică instanţelor devolutive, de fond.

Trebuie subliniat că potrivit dispoziţiilor noului C. proc. civ. nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.

Instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin decizia atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

Aşa fiind, criticile care vizează situaţia de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanţei de recurs care, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate proceda la o devoluţiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel.

O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu mai este posibilă în calea de atac a recursului, astfel încât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu mai poate reanaliza probele depuse la dosar, aşa cum solicită recurentul, pentru a schimba datele referitoare la situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de către instanţele anterioare.

Faţă de considerentele de mai sus nefiind incidente motivele de casare invocate de recurent, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., va fi respins în baza art. 496 C. proc. civ. recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 734/A din 05.05.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

11.2 În ceea ce priveşte recursul formulat împotriva deciziei nr. 1188 din 22 septembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că decizia instanţei de apel a fost dată cu greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material - art. 453 alin. (2) C. proc. civ. - prin care sunt reglementate condiţiile de acordare a cheltuielilor de judecată în cadrul unui litigiu, deoarece a acordat reclamantului în integralitate cheltuielile de judecată efectuate în proces (onorariu expert judiciar în sumă de 1500 de RON), deşi cererea de chemare în judecată formulată de acesta a fost admisă doar în parte, în sensul că cea mai mare parte a pretenţiilor a fost respinsă.

Cu privire la acest aspect, prin decizia de completare a dispozitivului, Curtea de apel a arătat că deşi este adevărat că cererea nu a fost admisă integral, în cuantumul în care pretenţiile au fost formulate, ... onorariul a fost plătit expertului tocmai pentru verificarea sumelor de plată, astfel încât se cuvine a fi recuperat integral.

Înalta Curte constată că aceasta reprezintă aplicarea în concret a dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că atunci când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.

Din interpretarea gramaticală, logică şi juridică a textului supus analizei (mai ales a sintagmelor vor stabili măsura în care, poate fi obligată) rezultă că aprecierea asupra proporţiei suportării cheltuielilor de judecată aparţine exclusiv instanţei care a stabilit măsura în discuţie, fiind un act subiectiv, necenzurabil prin prisma vreunui motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 C. proc. civ.

Aceste dispoziţii legate de posibilitatea de apreciere a instanţei de apel care a considerat că onorariul expertului ce a calculat sumele la care a fost obligat reclamantul trebuie suportate în întregime de către acesta nu pot fi cenzurate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurent (în realitate art. 488 alin. (1) pct. 5 deoarece se pretinde că decizia instanţei de apel a fost dată cu greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 453 C. proc. civ., prin care sunt reglementate condiţiile privind acordarea cheltuielilor de judecată în cadrul unui litigiu, norme de drept procedural şi nu norme de drept material), astfel cum se susţine în cererea de recurs.

Prin urmare, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. va fi respins şi recursul declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii împotriva deciziei nr. 1188 A din 22 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2015.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii împotriva deciziei nr. 734 A din 5 mai 2021 şi a deciziei nr. 1188 A din 22 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2015.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 iunie 2022.