Supreme Court dismisses appeals in property deprivation case, upholding tort liability and rejecting claims for legal interest and cost recovery

Şedinţa publică din data de 08 iunie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 4 Bucureşti, la 6 martie 2019, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiului Ploieşti, prin Primar, solicitând obligarea acestuia la plata contravalorii lipsei de folosinţei a terenului, în suprafaţă de 288,82 mp pe care sunt edificate mai multe construcţii ce îi aparţin şi pe care pârâtul le exploatează, cu încălcarea dreptului de proprietate, pentru perioada 28.08.2018 până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, în suma actualizată la data plăţii.

Au arătat că estimează contravaloarea lipsei de folosinţa a terenului ocupat de pârât la suma de 254.161,6 RON pe luna, valoare calculată la preţul de 880 RON/mp, potrivit grilei notariale.

În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 555 şi art. 1357 C. civ.

Excepţia autorităţii de lucru judecat

Pârâtul a depus întâmpinare, în cuprinsul căruia a invocat excepţia autorităţii lucrului judecat, faţă de dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti.

Sentinţa de declinare

Prin sentinţa civilă nr. 7984 din 19.06.2019, Judecătoria Sector 4 a admis excepţia lipsei de competenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei Tribunalului Bucureşti.

2. Sentinţa tribunalului

Prin sentinţa civilă nr. 61/19.01.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte cererea formulată, a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 59.918 RON cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă pentru imobilul în suprafaţă de 98,8 mp, aferentă perioadei 28.08.2019-17.11.2020; a respins în rest cererea, ca neîntemeiată; a admis în parte cererea de majorare a onorariului de expert; a obligat reclamanţii să plătească diferenţa de onorariu de expert în sumă de 1000 RON în contul BLET pe numele expertului C.; a obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 3803,36 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de expert (1500 RON) şi taxă judiciară de timbru la valoarea pretenţiilor admise (2303,36 RON).

În motivarea acestei soluţii, tribunalul a avut în vedere cele stabilite în dosarul nr. x/2016 în raport de sentinţa nr. 15975/2017 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti; în acest dosar, instanţa a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtul municipiul Ploieşti la plata sumei de 170,25 RON, cu titlu de lipsă de folosinţă a terenului, hotărâre rămasă definitivă prin respingerea apelurilor. Instanţa a reţinut că valoarea imposibilităţii exercitării dreptului de proprietate se raportează doar la corpuri cu o suprafaţă totală de 98,8 mp.

Tribunalul a constatat că, prin prezenta cerere de chemare în judecată, reclamanţii au susţinut necesitatea obligării pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă totală de 288,82 mp.

Criticile reclamanţilor referitoare la sentinţa pronunţată în dosarul nr. x/2016 nu au putut fi analizate în prezenta cauză, fiind intrate în puterea de lucru judecat. Întrucât sentinţa a rămas definitivă, tribunalul s-a limitat să determine valoarea lipsei de folosinţă pentru perioada invocată în cuprinsul cererii de chemare în judecată doar pentru imobilul teren ocupat de construcţiile proprietatea pârâtului pe suprafaţa de 98,8 mp.

În cauză, s-a întocmit raport de expertiză, în care s-a arătat că valoarea totală a lipsei de folosinţă pentru respectiva suprafaţă, calculată pentru perioada din 28 august 2017 până în 17 noiembrie 2020 este în sumă de 59.918 RON, incluzând şi dobânda legală remuneratorie în sumă de 430,14 euro.

Tribunalul a respins apărarea pârâtului, în sensul că valoarea despăgubirii acordate nu ar trebui să includă dobânda legală, reţinând că aceasta a fost solicitată de reclamant prin capătul doi de cerere al acţiunii pendinte.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 1665A din 22 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelurile declarate de reclamantul B. şi pârâtul Municipiul Ploieşti prin Primar împotriva sentinţei civile nr. 61/19.01.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că:

A obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 15.642 euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de contravaloare lipsă folosinţă pentru imobilul în suprafaţă de 98,8 mp, aferentă perioadei 28.08.2017-22.11.2021.

A respins cererea de actualizare a pretenţiilor cu indicele de inflaţie, ca neîntemeiată.

A obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 4803,36 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert (2500 RON) şi taxă judiciară de timbru la valoarea pretenţiilor admise (2303,36 RON).

A menţinut restul dispoziţiilor.

În motivare, cu privire la neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru acordarea contravalorii lipsei de folosinţă a terenului, proprietatea reclamanţilor, ocupat de construcţii aflate în proprietatea unităţii administrativ teritoriale, respectiv lipsa culpei, curtea de apel a reţinut că în procesele anterior desfăşurate între părţi, respectiv în dosarul civil nr. x/2016, s-a tranşat definitiv chestiunea antrenării răspunderii civile delictuale a apelantului pârât, în condiţiile de fapt enunţate anterior.

Astfel, s-a reţinut definitiv că folosinţa terenul proprietatea reclamanţilor reprezintă o fapta ilicită, prejudiciul fiind cauzat prin imposibilitatea utilizării bunului, existând legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, precum şi vinovăţia părţii, care poate îmbrăca şi cea mai uşoară formă de culpă. Împrejurarea că în dosarul anterior s-a avut în vedere o altă perioadă de timp nu are relevanţă asupra chestiunii litigioase, în condiţiile în care nu se invocă aspecte noi săvârşite/petrecute în perioada de timp analizată în speţă şi care configurează o altă situaţie juridică.

Cu privire la acordarea dobânzii legale remuneratorii, curtea a reţinut că nu a fost cerută prin acţiunea introductivă, ci prin obiecţiunile formulate de pârât la raportul de expertiză întocmit. Ca urmare, instanţa de apel a constatat că obligarea apelantului pârât la plata dobânzii legale remuneratorii nu rezultă din modul eronat de aplicare a prevederilor legale enunţate anterior, ci din modalitatea instanţei de fond de calificare a daunelor solicitate.

Curtea de apel a detaliat natura juridică a daunelor interese, a daunelor interese moratorii şi a noţiunii de actualizare cu indicele de inflaţie, reţinând şi cele stabilite prin decizia nr. 2 din 17 februarie 2014 referitoare la recursul în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1082 şi art. 1088 din C. civ. din 1864, respectiv art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I şi art. 1.535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009, în raport de care a constatat că nu este corect raţionamentul instanţei de fond care conferă aceeaşi natură juridică cererii de actualizare a creanţei cu indicele de inflaţie (aşa cum a solicitat partea prin acţiunea introductivă) şi dobânda legală remuneratorie (aşa cum a dispus prin dispozitiv, fără a fi învestită cu o asemenea solicitare), motiv pentru care a înlăturat sumele acordate cu acest titlu.

Cu privire la reducerea perioadei de acordare a contravalorii lipsei de folosinţă pentru perioada 28.08.2019.- 17.11.2020, curtea de apel a reţinut că menţionarea datei de 28.08.2019 este o eroare materială, în condiţiile în care suma calculată de expert se referă la 28.08.2017.

Totodată, a constatat că instanţa de fond nu a justificat soluţia de limitare a despăgubirilor până la data efectuării raportului de expertiză (17.11.2020), deşi sentinţa a fost pronunţată în data de 19 ianuarie 2021, sens în care momentul temporal până la care puteau fi acordate era cel al pronunţării deciziei din apel, respectiv, 22 noiembrie 2021.

Cum expertul a reţinut un cuantum al chiriei de 306,74 euro/lună, pentru perioada din 28.08.2017 şi până la 31.10.2020, calculând suma de 11.736,26 euro, curtea de apel a determinat valoarea de 3.905,82 euro pentru perioada 01.11.2020-22.11.2021.

Curtea a respins solicitarea de acordare a prejudiciului până la momentul rămânerii definitive a hotărârii şi cererea de actualizare a despăgubirilor, ţinând cont de natura juridică expusă anterior.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, instanţa s-a raportat la art. 453 alin. (2) C. proc. civ., reţinând că cererea a fost admisă în parte şi a redus cheltuielile de judecată acordate proporţional cu pretenţiile acordate.

4. Recursurile

Împotriva deciziei sus aminte, atât pârâtul Municipiul Ploieşti prin Primar, cât şi reclamanţii B. şi D. au formulat recurs.

4.1. Recursul declarat de pârâtul Municipiul Ploieşti prin Primar:

Prin memoriul de recurs, pârâtul a solicitat casarea în parte a deciziei recurate şi, pe fond, respingerea acţiunii în totalitate, ca neîntemeiată.

A susţinut greşita aplicare a art. 1082, art. 1088 şi art. 1357 vechiul C. civ., art. 1531 alin. (1) şi (2) şi art. 1535 alin. (1) Noul C. civ., întrucât nu există culpa pârâtului.

Astfel, pârâtul a arătat că nu se poate reţine culpa sa pentru situaţia în care construcţia are un proprietar, iar terenul de sub aceasta un alt proprietar, ca urmare a aplicării principiului restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi reglementat de Legea nr. 10/2001.

Ca urmare, pârâtul apreciază că nu a creat reclamanţilor niciun prejudiciu, nu există faptă ilicită, ci doar un fapt licit, respectiv cel de soluţionare a notificării pe Legea nr. 10/2001, care a generat situaţia de fapt.

Referitor la pretenţiile reclamanţilor, a susţinut că instanţa de apel a apreciat eronat baza de calcul a acestora, suma stabilită de expert pentru perioada indicat este de 11.317,39 euro iar nu 11.736,26 euro, cu referire la fila x din raportul de expertiză.

4.2. Recursul declarat de reclamanţii B. şi D.:

Reclamanţii au susţinut incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în raport de care au solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate.

O primă critică se referă la aplicarea greşită a art. 451 alin. (4) C. proc. civ., cu privire la reducerea taxe de timbru.

Reclamanţii au apreciat că instanţa a aplicat greşit textul de lege indicat anterior, în C. proc. civ. existând interdicţia expresă a instanţei de a micşora cuantumul cheltuielilor de judecată privind taxa de timbru. Or, câtă vreme reclamanţii au achitat 6.147 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru şi acţiunea a fost admisă, această sumă trebuie acordată în întregime, indiferent de nivelul pretenţiilor admise.

A doua critică se referă la modificarea sentinţei, în sensul înlăturării dobânzii legale remuneratorii stabilită în favoarea reclamanţilor. Această măsură este nelegală, sens în care reclamanţii au făcut referire la cele statuate în decizia nr. 2061/2015 pronunţată de secţia a II-a Civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a reţinut că este legal cumulul actualizării sumei executate cu dobânda legală, deoarece numai prin această modalitate se asigură respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului.

5. Apărările părţilor

Recurenţii reclamanţi au depus întâmpinare la recursul formulat de pârât, invocând nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 C. proc. civ., chestiune asupra căreia instanţa de judecată s-a pronunţat în şedinţa din 8 iunie 2022. Pe fondul cauzei, recurenţii reclamanţi au solicitat respingerea recursului formulat de pârât, apreciind că sunt nefondate criticile formulate, pentru că sunt împiedicaţi de pârât să folosească terenul care le-a fost restituit în proprietate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi

Pârâtul a susţinut aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală, apreciind că nu există faptă ilicită şi nici vinovăţie, cu referire la art. 1082, art. 1088 şi art. 1357 vechiul C. civ., art. 1531 alin. (1) şi (2) şi art. 1535 alin. (1) Noul C. civ.

Această critică urmează a fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Din cronologia evenimentelor şi din probatorul administrat în cauză, instanţa de recurs reţine următoarea situaţie de fapt, necontestată de părţi:

Pârâtul a emis o dispoziţie în temeiul Legii nr. 10/2001 în favoarea reclamanţilor, prin care s-a dispus restituirea în natură a unui imobil, compus din construcţie şi teren, cu menţiunea că respectivul teren este grevat de un drept de acces la calea publică pentru locatarii mai multor corpuri de clădire; totodată, s-a reţinut că pe terenul respectiv există construcţii identificate şi delimitate, care sunt în proprietatea statului român şi nu fac obiectul restituirii.

Ulterior, între părţile din cauza de faţă, s-au purtat mai multe litigii, unul având ca obiect constatarea dreptului de accesiune al reclamanţilor asupra clădirilor ce nu au fost incluse în dispoziţia emisă în baza Legii nr. 10/2001, anterior enunţată, cerere respinsă definitiv.

Litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti a avut ca obiect cererea reclamanţilor de obligare a pârâtului la plata unei sume de bani cu titlu de lipsă de folosinţă asupra terenului aflat sub clădirile ce nu au fost restituite prin dispoziţia emisă în temeiul Legii nr. 10/2001.

În cadrul acestui proces, care a fost soluţionat definitiv, s-a constatat starea de fapt a terenului şi clădirilor edificate, reţinându-se, prin altele, că terenul ocupat de clădirile ce aparţin Statului Român este în suprafaţă de 98,8 mp şi că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 C. civ.

Cu privire la răspunderea civilă delictuală a pârâtului, instanţa a reţinut că fapta ilicită este folosirea terenului proprietatea reclamanţilor, prejudiciul cauzat reclamanţilor îl reprezintă imposibilitatea de a folosi bunul său, între cele două există legătură, precum şi vinovăţia pârâtului, care răspunde şi pentru cea mai uşoară formă de culpă.

Având în vedere că aspectele legate de existenţa faptei ilicite şi a vinovăţiei pârâtului au fost reţinute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, Înalta Curte constată că este legală reţinerea instanţei de apel, cu privire la incidenţa autorităţii de lucru judecat în cauză, prin efectul pozitiv, în raport cu dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Aşa fiind, nu pot fi primite criticile pârâtului, prin care se susţine inexistenţa faptei ilicite, câtă vreme chestiunea litigioasă dezlegată definitiv de către instanţa de judecată a vizat antrenarea răspunderii civile delictuale a acestui pârât, în condiţiile de fapt necontestate.

Din perspectiva aceluiaşi motiv de casare, a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se va analiza şi critica reclamanţilor ce priveşte greşita înlăturare a dobânzii legale remuneratorii stabilită în favoarea reclamanţilor, prin care susţine aplicarea nelegală a art. 1084 C. civ.

Prin memoriul de recurs, reclamanţii au apreciat că acordarea acestei dobânzi reprezintă, în realitate, repararea integrală a prejudiciului produs, sugerând în acest fel că nu era necesar ca în cererea de chemare în judecată să existe un capăt de cerere distinct în acest sens, ci, în temeiul principiului reparării integrale a prejudiciului, trebuia acordat din oficiu de instanţă.

Această interpretare date de reclamanţi atât textului de lege invocat, cât şi principiului reparării integrală a prejudiciului produs nu poate fi primită de instanţă.

În primul rând, instanţa de judecată este ţinută să se pronunţe asupra limitelor învestirii, cum prevede art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar judecătorul are obligaţia să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii.

Din lucrările dosarului, s-a constatat că prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru terenul proprietatea reclamanţilor, sumă actualizată la data plăţii.

Prin încheierea din 6 decembrie 2019, prima instanţă de fond a dispus efectuarea unei expertize, cu mai multe obiective, printre care şi calcularea contravalorii exacte a lipsei de folosinţă a terenului. Expertul desemnat a stabilit suma de 59.918 RON ca fiind valoarea totală a lipsei de folosinţă, sumă ce includea şi dobânda legală remuneratorie, în valoarea de 430,14 euro.

De altfel, împrejurarea că reclamanţii nu au solicitat prin cererea de chemare în judecată şi acordarea dobânzii legale remuneratorii nu este contestată; ceea ce reproşează reclamanţii instanţei de apel este că a înlăturat acordarea acesteia de către instanţa de fond, reclamanţii considerând că nu este necesar să existe un capăt de cerere distinct în acest sens, simpla împrejurare că au solicitat ca suma stabilită cu titlu de contravaloare lipsă folosinţă să fie actualizată ar fi fost suficientă.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reţine că, în motivarea acestei critici, reclamanţii au arătat că în jurisprudenţa instanţei supreme s-ar fi stabilit că este legal cumulul actualizării sumei executate cu dobânda legală, deoarece numai prin această modalitate se asigură respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1084 din vechiul C. civ. şi art. 1531 alin. (1) C. civ. din 2009.

Potrivit art. 1531 alin. (1) C. civ. din 2009, incident în cauză "Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării".

Dispoziţiile amintite, precum şi cele ale art. 1535 alin. (1), consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării de către debitor a obligaţiei, conform căruia prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât şi beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans). Potrivit aceloraşi dispoziţii, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.

Însă, aceste dispoziţii nu prevăd obligaţia instanţei de judecată de a acorda dobânda legală remuneratorie din oficiu, doar pentru că este incident principiul reparării integrale a prejudiciului. Este adevărat că, aşa cum s-a arătat mai sus, creditorul are dreptul la aceste daune, fără a fi ţinut să dovedească producerea unui prejudiciu, acesta fiind prezumat, dar în condiţiile în care instanţa de judecată este legal învestită cu o astfel de cerere sau capăt de cerere; în caz contrar, instanţa s-ar pronunţa asupra unui lucru ce nu a fost cerut, ajungându-se la încălcarea principiului disponibilităţii procesului civil.

Aplicând aceste consideraţii teoretice la speţa de faţă, în raport de criticile formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a art. 22 alin. (6) C. proc. civ., când a stabilit că reclamanţii nu au învestit instanţa cu un capăt de cerere referitor la dobânda legală remuneratorie aferentă lipsei de folosinţă a bunului, ci doar au solicitat suma actualizată la data plăţii.

De asemenea, instanţa de apel a interpretat corect natura juridică a cererii de actualizare a sumei de plată cu indicele de inflaţie, care reprezintă, în realitate, alinierea creanţei prevăzută în titlul executoriu (creanţa iniţială) la anumite valori, pe baza criteriilor prevăzute de părţi, de instanţă, când titlul executoriu este o hotărâre judecătorească, ori de lege.

Or, actualizarea creanţei cu anumite valori sau criterii este distinctă de instituţia dobânzii legale remuneratorii, aşa cum a detaliat pe larg instanţa de apel în considerentele deciziei recurate, fiind nefondate criticile pe aceste aspecte. Ele pot fi cumulate, dar nu acordate din oficiu de către instanţă, ci doar la cererea părţilor.

Reclamanţii au criticat decizia recurată şi pentru greşita aplicare a art. 451 alin. (4) C. proc. civ., critică ce poate fi circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează neregularităţi de ordin procedural, sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., potrivit căruia:

"(1) Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă.

(2) Nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat".

Aşadar, nulitatea reprezintă principala sancţiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispoziţiilor legale.

Sub imperiul acestui motiv de recurs, se pot include mai multe neregularităţi de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părţi, nesemnarea cererii reconvenţionale, etc.

Dispoziţiile art. 174 alin. (1) C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură, iar textul vizează o singură ipoteza de nulitate: încălcarea formelor procedurale; nulitatea prevăzută în art. 174 alin. (1) C. proc. civ. este condiţionată de producerea unei vătămări.

În susţinerea acestui motiv de recurs, reclamanţii au arătat că reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru la valoarea pretenţilor admise reprezintă o încălcare a art. 451 alin. (4) C. proc. civ.

Conform art. 453 C. proc. civ.:

"(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

(2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată."

Din textul de lege anterior citat, rezultă că instanţa, atunci când se pronunţă pe cererea vizând cheltuielile de judecată, trebuie să aibă în vedere soluţia dată asupra cererii principale; ca urmare, în cazul admiterii parţiale a cererii, judecătorul este cel care stabileşte cota parte în care se suportă cheltuielile de judecată, prin raportare la partea admisă din cererea de chemare în judecată.

În concret, în situaţia în care cheltuielile de judecată se referă la taxa judiciară de timbru achitată, trebuie avută în vedere modalitatea de calcul a acesteia, care se raportează la valoarea pretenţiilor din cererea de chemare în judecată.

Ca urmare, în situaţia în care cererea de chemare în judecată este admisă în parte, judecătorul determină, prin calcul matematic, care este proporţia taxei judiciare de timbru plătită aferentă pretenţiilor admise; raportat la valoarea pretenţiilor admise, se determină o nouă taxă judiciară de timbru, iar pârâtul va fi obligat la plata acesteia, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pe cale de consecinţă, obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată se va face doar cu privire la partea din taxa de timbru achitată pentru care au fost îndeplinite condiţiile obligării la suportarea cheltuielilor de judecată de partea care a pierdut procesul, respectiv valoarea pretenţiilor admise.

Aceasta deoarece raţiunea obligării la suportarea cheltuielilor de judecată este pierderea procesului, privită ca realizarea sau nerealizarea pretenţiei deduse judecăţii în cursul procesului. De altfel, obligarea la suportarea cheltuielilor de judecată este o formă atipică a unei cereri prin care se urmăreşte atragerea răspunderii civile delictuale a celeilalte părţi.

În această situaţie, fapta ilicită este reprezentată de pierderea procesului, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., iar prejudiciul constă în cuantumul cheltuielilor de judecată pe care le-a suportat partea care a câştigat procesul.

Aşadar, deşi prejudiciul reclamanţilor este întreaga suma achitată cu titlu de taxă de timbru, totuşi pârâtul a pierdut procesul doar raportat la pretenţiile admise de către instanţă, nu raportat la totalitatea pretenţiile solicitate de reclamanţi.

Făcând aplicarea acestor chestiuni teoretice speţei pendinte, Înalta Curte reţine că este legală modalitatea în care instanţa de apel a obligat pârâtul să achite reclamanţilor taxă judiciară de timbru la valoarea pretenţiilor admise.

Cât priveşte aspectele învederate de reclamanţi, referitoare la onorariul de expert acordat, din lucrările dosarului, Înalta Curte reţine că acesta a fost iniţial stabilit la suma de 1500 RON, fiind ulterior majorat la 2500 RON. Reclamanţii au apreciat că regimul juridic al onorariului de expert ar fi trebuit să fie identic cu cel al taxei judiciare de timbru, sub aspectul acordării proporţional cu pretenţiile admise.

Înalta Curte reţine, aşa cum s-a expus anterior, că plata cheltuielilor de judecată se face de către partea căzută în pretenţii.

Art. 451 alin. (1) C. proc. civ. enumeră categoriile de cheltuieli efectuate de părţi, ce pot fi solicitate cu titlul de cheltuielile de judecată: taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului.

Dacă în privinţa taxei judiciare de timbru, în situaţia admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, există obligaţia instanţei de a acorda taxa judiciară de timbru prin raportare la valoarea pretenţiilor acordate reclamantului, cum s-a detaliat anterior, această distincţie nu există în cazul onorariului de expert.

Cu motivarea anterior expusă referitoare la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 453 raportat la art. 451 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că este legală interpretarea şi aplicarea acestor norme de procedură civilă de către instanţa de apel, care a constatat că reclamanţilor li se cuvine cu titlu de cheltuieli de judecată întreg onorariul de expert achitat, deci şi diferenţa de 1000 RON, întrucât ne aflăm în prezenţa unei indivizibilităţi a onorariului.

Cât priveşte critica pârâtului privind modul de calcul al pretenţiilor reclamanţilor, se reţine că aceasta este o chestiune referitoare la interpretarea probatoriului administrat, respectiv a raportului de expertiză, ce nu poate fi circumscrisă motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Se reţine că aceste critici nu reprezintă motive de nelegalitate ce pot fi deduse judecăţii în calea extraordinară de atac a recursului, ci critici de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate de către instanţa de control judiciar, modalitatea de administrare şi interpretare a probatoriilor reprezentând o chestiune de fapt, ce este analizată în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei.

Având în vedere aceste consideraţii, reţinând că nu sunt fondate criticile formulate prin memoriile de recurs, Înalta Curte va respinge recursurile declarate în cauză, prin aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii B. şi D. şi de pârâtul Municipiul Ploieşti prin Primar împotriva deciziei civile nr. 1665A din 22 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 08 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.