Operator's appeal rejected; no reimbursement for facility expenses without statutory subsidy request

Şedinţa publică din data de 08 iunie 2022

Asupra cererii de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 30 ianuarie 2019, reclamanta A.D.P.P. Caracal S.R.L. a solicitat obligarea pârâtelor Consiliul Local al Municipiului Caracal, prin Primarul Municipiului Caracal şi Asociaţia de Dezvoltare Intercomunitară "A." la plata sumei de 541.652.18 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor pentru pază şi energie electrică efectuate de către A.D.P.P. Caracal în perioada iunie 2014 - august 2018, pentru obiectivul Baza Sportivă Deveselu, preluat în administrare prin Contractul nr. x din 29.07.2014 încheiat între Asociaţia "A."- asociaţie de dezvoltare intercomunitară, în numele şi pe seama Municipiului Caracal, în calitate de concedent şi A.D.P.P. Caracal, în calitate de concesionar de servicii publice.

Hotărârea de declinare

Prin încheierea nr. 13 din 21 mai 2019, Tribunalul Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declinat competenţa materială în favoarea secţiei I Civile a aceleiaşi instanţe, unde cauza a fost înregistrată sub nr. x/2019*.

2. Sentinţa tribunalului

Prin sentinţa nr. 733 din 16 decembrie 2019, Tribunalul Olt, secţia I civilă a constatat prescris dreptul la acţiune al reclamantei pentru perioada iunie 2014- ianuarie 2016, admiţând excepţia cu acest obiect şi a respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 1783 din 8 iulie 2020, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamanta A.D.P.P. Caracal împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Caracal, prin primar, să plătească reclamantei A.D.P.P. Caracal S.R.L. suma de 379.337,6 RON şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

4. Decizia de casare

Prin decizia civilă nr. 72 din data de 26 ianuarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019, a fost admis recursul declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Caracal, prin Primarul Municipiului Caracal, împotriva deciziei nr. 1783 din data de 8 iulie 2020 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

A fost casată decizia recurată şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut, în ceea ce priveşte încadrarea cheltuielilor solicitate prin acţiune, faţă în obiectul contractului nr. x/29.07.2014, că recurenta contestă, în fapt, partea pentru care a operat acordul de voinţă al părţilor din imobilul în legătură cu care s-au formulat pretenţiile deduse judecăţii.

Din această perspectivă, s-a reţinut că instanţa de apel s-a pronunţat asupra apărării formulate de pârâta UAT Caracal în cursul judecării apelului reclamantei, prin care aceasta a pretins că imobilul preluat de reclamantă prin procesul-verbal nr. x/29.07.2014, încheiat de părţile din prezenta cauză ca anexă la contractul respectiv, ar fi reprezentat doar de bazinul de înot, şi nu de întreaga bază sportivă Deveselu, înlăturând această apărare de fond, cu motivarea că prima instanţă a reţinut contrariul, iar intimatele pârâte nu au declarat apel împotriva considerentelor sentinţei.

Faţă de această motivare, Înalta Curte a constatat că motivele din recurs s-ar fi putut referi doar la argumentul pentru care susţinerile pârâtei UAT Caracal nu au fost analizate pe fond, respectiv la neînvestirea legală a instanţei de apel cu cercetarea obiectului material al contractului părţilor.

Or, recurenta pârâtă UAT Caracal nu a înţeles să supună controlului de legalitate în recurs limitele devoluţiunii în apel, pe aspectul în discuţie, astfel încât aprecierea primei instanţe conform căreia imobilul preluat de către reclamanta A.D.P.P. Caracal prin procesul-verbal de predare-primire nr. x/29.07.2014, în legătură cu care s-au formulat pretenţiile din prezenta cauză, este reprezentat de Baza Sportivă Deveselu, beneficiază de autoritate de lucru judecat. Drept urmare, nu a putut fi primită susţinerea recurentei în sensul contrar, fiind formulată omisso medio.

Înalta Curte a constatat, însă, că este fondată critica referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 18-19 din Ordonanţei Guvernului nr. 71/2002, prin raportare la art. 16 din contractul părţilor.

Din considerentele deciziei recurate, a rezultat că instanţa de apel nu a făcut aplicarea prevederilor acestui act normativ, ci s-a raportat doar la clauzele contractului, potrivit cărora concedenta UAT Caracal are obligaţia de a achita contravaloarea facturilor emise pentru serviciile prestate/furnizate şi în temeiul cărora a stabilit că reclamanta A.D.P.P. Caracal este îndreptăţită la finanţarea cheltuielilor efectuate cu consumul de energie şi pentru asigurarea pazei permanente a imobilului.

Înalta Curte a constatat că este greşit raţionamentul instanţei de apel, în sensul că Ordonanţa Guvernului nr. 71/2002 nu are legătură cu pretenţiile deduse judecăţi, în măsura în care nu se bazează pe stabilirea în prealabil a naturii pretenţiilor deduse judecăţii, în sensul dacă este vorba despre cheltuieli curente de funcţionare şi exploatare a serviciilor de administrare a domeniului public şi privat.

S-a observat că însuşi contractul încheiat de părţile din prezenta cauză trimite la dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 71/2002, dar trebuie subliniat că, şi în absenţa unei trimiteri exprese, actul normativ nu ar putea fi ignorat, în condiţiile în care obiectul contractului îl reprezintă delegarea gestiunii prin concesionare a serviciului de administrare a domeniului public şi privat, în favoarea reclamantei A.D.P.P. Caracal, iar Ordonanţa Guvernului nr. 71/2002 reglementează tocmai organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de administrare a domeniului public şi privat de interes local.

Pe de altă parte, potrivit clauzei contractuale citate, finanţarea cheltuielilor curente ale serviciilor ce fac obiectul contractului se asigură nu numai din bugetul local, dar şi din venituri proprii, cu respectarea Ordonanţei Guvernului nr. 71/2002.

Instanţa de casare a apreciat că aplicarea corespunzătoare a prevederilor contractuale şi ale Ordonanţei Guvernului nr. 71/2002 ar fi presupus a se determina dacă, în prezenta cauză, cheltuielile efectuate cu consumul de energie şi pentru asigurarea pazei permanente a imobilului, a căror contravaloare a fost pretinsă de reclamantă, reprezintă cheltuieli curente de funcţionare şi exploatare ale serviciilor de administrare a domeniului public şi privat, în sensul art. 16 din contract şi al art. 18 din Ordonanţei Guvernului nr. 71/2002, astfel cum a pretins recurenta pârâtă.

În cazul unui răspuns afirmativ, ar fi trebuit stabilit dacă sunt îndeplinite condiţiile de aplicare a prevederilor art. 18 alin. (2) lit. b) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 71/2002, pentru suportarea cheltuielilor curente din bugetul de venituri şi cheltuieli al operatorului serviciilor de administrare şi, după caz, din bugetele locale.

Întrucât pârâta a invocat în cursul judecăţii şi reiterat prin motivele de recurs incidenţa şi a dispoziţiilor art. 19 din Ordonanţa Guvernului nr. 71/2002, ar fi trebuit stabilit în concret dacă derularea raporturilor contractuale dintre părţi implică "încasarea de la utilizatori, pe baza tarifelor, preţurilor sau taxelor locale legal aprobate, a unor sume reprezentând contravaloarea serviciilor furnizate/prestate" şi dacă sumele astfel încasate intrau la bugetul local sau în bugetul operatorului serviciului (a se vedea, în acest sens, şi art. 14 alin. (1) din contract, care se referă la "taxele practicate de A.D.P.P. Caracal").

Acest aspect poate fi relevant în condiţiile în care, potrivit aceluiaşi art. 19 din Ordonanţa Guvernului nr. 71/2002, "cheltuielile curente pentru asigurarea funcţionării propriu-zise a serviciilor de administrare a domeniului public şi privat şi efectuării/prestării activităţilor edilitar-gospodăreşti specifice acestora, respectiv pentru întreţinerea, reabilitarea şi exploatarea infrastructurii edilitar urbane aferente" se asigurau fie din aceste încasări de la utilizatori, fie prin alocaţii bugetare.

A fost subliniat şi faptul că, în conformitate cu art. 19 lit. e) din ordonanţă, cheltuielile curente la care se face referire în art. 19 trebuiau recuperate integral prin tarife, preţul biletelor sau taxe locale.

Faţă de toate considerentele expuse, instanţa de recurs a constatat că, în mod greşit, curtea de apel a considerat că prevederile art. 18 şi 19 din Ordonanţa Guvernului nr. 71/2002 nu sunt incidente, fără a verifica efectiv întrunirea condiţiilor de aplicare a acestor dispoziţii legale, prin raportare la art. 16 din contractul părţilor şi fără a stabili, în mod corespunzător, situaţia de fapt presupusă de aceste norme, în sensul celor arătate anterior.

În consecinţă, a fost admis recursul declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Caracal, fiind întrunit cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi, în temeiul art. 497 C. proc. civ., a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

5. Rejudecarea apelului - decizia recurată

În vederea rejudecării, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă sub nr. x/2019.

Prin decizia nr. 335 din 14 decembrie 2021, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta reclamantă A.D.P.P. Caracal S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 733 din data de 16 decembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Olt, secţia I civilă.

În motivare, curtea de apel a stabilit, ca situaţie de fapt, că prin Contractul de Delegare a unor servicii publice de administrare a domeniului public şi privat de interes local nr. 6/29.07.2014, încheiat între Asociaţia "A."- asociaţie de dezvoltare intercomunitară, în numele şi pe seama Municipiului Caracal, în calitate de concedent şi A.D.P.P. Caracal S.R.L., în calitate de concesionar de servicii publice, s-a delegat gestiunea prin concesiune a serviciului de administrare a domeniului public şi privat, constând în administrarea de către societatea reclamantă, a acestui domeniu.

În baza contractului, a fost încheiat procesul-verbal nr. x/29.07.2014 de predare-preluare a bunurilor aparţinând domeniului public şi privat de interes local, iar în Anexa nr. 1 la acest proces-verbal, în partea I "Inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al mun. Caracal - aferente serviciilor publice de administrare a domeniului public al municipiului Caracal", la poziţia nr. 90 este specificat "IMOBIL P+l - Deveselu", cu elemente de identificare, respectiv adresa, suprafeţe, caracteristici construcţie; la partea a II-a, respectiv "Inventarul bunurilor care aparţin domeniului privat al mun. Caracal - aferente serviciilor publice de administrare a domeniului privat al mun. Caracal", se prevede la poziţia nr. 1, denumirea bunului preluat în administrare, respectiv "teren şi imobil - bazin înot", situate în aceeaşi Bază, identificate prin adresă, suprafeţe şi fel construcţie.

Potrivit art. 3 din contractul nr. x/29.07.2014, obligaţiile concesionarului constau în: amenajarea şi întreţinerea zonelor verzi, parcuri, terenuri, locuri de agreement…, amenajarea, întreţinerea şi exploatarea lacurilor, ştrandurilor, bazelor…etc.

În baza acestor dispoziţii, concesionarul a asigurat paza permanentă a obiectivului Baza Sportivă Deveselu şi a achitat facturile de energie electrică, conform înscrisurilor depuse la dosar.

Instanţa a înlăturat critica apelantei privind îndreptăţirea reclamantei la cheltuielile efectuate, în condiţiile reglementate de Ordonanţa Guvernului nr. 71/2002, reţinând că respectivele cheltuieli sunt cheltuieli curente de funcţionare şi exploatare ale serviciilor de administrare a domeniului public şi privat şi ar trebui suportate de operator.

S-a mai reţinut că art. 19 din actul normativ citat anterior prevede posibilitatea ca operatorul să recupereze cheltuielile prin încasarea de la utilizatori, dar, din cauza stării de degradarea a imobilului, aspect necontestat, acesta nu putea fi exploatat. Din acelaşi contract nu ar fi rezultat că operatorul nu ar fi avut dreptul să exploateze imobilul. În această situaţie, operatorul ar fi avut posibilitatea legală prevăzută de art. 19 teza a II-a, să solicite subvenţie de la bugetul local, ceea ce nu s-a întâmplat.

Instanţa a reţinut, din interpretarea clauzelor contractului coroborate cu dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 71/2002, că nu reiese obligaţia concedentului de a suporta cheltuielile curente, dar, prin excepţie, când obiectivul nu poate fi exploatat, concedentul trebuie să contribuie la cheltuieli prin subvenţii din bugetul local, Hotărârea AGA nr. 7 din 11.02.2016 fiind emisă în considerarea art. 18 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 71/2002, la solicitarea concesionarului.

În concluzie, întrucât reclamanta nu a făcut dovada solicitării de subvenţii bugetare, s-a constatat că în mod corect prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, reţinând că aceasta nu a uzat de procedura specială de decontare a cheltuielilor efectuate.

În acest sens, curtea de apel a înlăturat argumentul apelantei, referitor la faptul că, pentru recuperarea cheltuielilor, operatorul nu trebuia să respecte o anumită procedură atâta timp cât art. 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 71/2002 reglementează modalităţi diferite de finanţare, decontarea cheltuielilor trebuie efectuată urmând procedurile specifice fiecărei modalităţi, fapt indicat şi de UAT Caracal în adresele de la filele x din volumul 2 dosar tribunal.

A fost respinsă şi susţinerea privind aplicarea în cauză a art. 30 lit. h) şi art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 71/2020, care confirmă raţionamentul anterior prezentat şi se referă însă la drepturile operatorilor în raport cu utilizatorii, drepturile în raport cu autorităţile administraţiei publice locale fiind reglementate de art. 33 din acelaşi act normativ şi care trebuie corelate cu dispoziţiile Secţiunii 3 care prevede condiţiile de finanţare a serviciilor de administrare a domeniului public şi privat.

6. Recursul

Împotriva deciziei menţionate la pct. 5, reclamanta a formulat recurs, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

A susţinut că prin decizia de casare s-a fi dat indicaţii ca instanţa să stabilească situaţia de fapt presupusă de normele legale, să verifice incidenţa acestora prin raportare la contractul părţilor, întrucât nu se cunoştea situaţia reală a obiectivului Baza Sportivă Deveseleu, în ceea ce priveşte modul de preluare, administrarea, natura serviciilor, starea imobilului.

Recurenta a apreciat că instanţa de apel a interpretat eronat şi rigid indicaţiile de casare, ca urmare, a aplicat greşit prevederile legale, a modificat obiectul contractului, apreciind incorect că prevederile art. 18 alin. (2) lit. b) şi art. 19 din Ordonanţa Guvernului nr. 71/2002 intervin automat în cazurile de delegare de gestiune, ignorând alin. (3) al aceluiaşi articol.

Instanţa de apel a minimizat importanţa stabilirii sursei de finanţare, în funcţie strict de natura serviciilor, care sunt de întreţinere/conservare imobil, fără a analiza dacă autofinanţarea intervine automat sau nu; nu a identificat activităţile desfăşurate de operator, raportat la limitele administrării, şi prin referire la art. 6 alin. (1), art. 12, art. 14 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 71/2002.

Hotărârea cuprinde motive contradictorii, în sensul că, deşi instanţa a constatat că imobilul este dezafectat şi nefuncţional scopului pentru care a fost construit, totuşi argumentează în sensul că din contract nu reiese că imobilul putea fi exploatat în scopul pentru care a fost construit.

Instanţa a interpretat greşit art. 34 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 71/2002, referindu-se la drepturile operatorilor în raport cu utilizatorii, fără a distinge dacă acest drept se raportează la utilizatori sau la UAT, ignorând prevederile care impun obligaţii în sarcina UAT, câtă vreme drepturile şi obligaţiile utilizatorilor în raport cu operatorul sunt prevăzute de art. 36 şi următoarele.

Nelegală este şi reţinerea în sensul că operatorul ar fi avut posibilitatea de a solicita subvenţii de la bugetul local, pentru a exploata imobilul, câtă vreme iniţiatorul proiectelor este UAT.

Instanţa a ignorat şi hotărârea AGA nr. 7/2016, prin care s-a aprobat decontarea cheltuielilor ocazionate de paza obiectului şi consumul energiei electrice. Or, această hotărâre nu a fost revocată şi produce efecte juridice.

O altă critică de nelegalitate s-a referit la greşita reţinere a instanţei de apel a faptului că pârâta nu ar fi făcut dovada solicitării de subvenţii bugetare, câtă vreme acest atribut revenea pârâtei.

În concluzie, se susţine greşita aplicare a normelor legale privind delegarea de gestiune a serviciilor de administrare a domeniului public şi privat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A.D.P.P. Caracal S.R.L. a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 541.652,18 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor pentru pază şi energie electrică efectuate de către A.D.P.P. Caracal în perioada iunie 2014- august 2018, pentru obiectivul Baza Sportivă Deveselu.

Din cronologia evenimentelor, s-a reţinut că între reclamantă şi Asociaţia "A." a fost încheiat contractul de delegare a unor servicii publice de administrare a domeniului public şi privat de interes local nr. 6 din 29 iulie 2014, având ca obiect administrarea domeniului public şi privat constând în serviciile enumerate la art. 3 alin. (1), lit. a) - j).

Bunurile proprietate publică sau privată a Municipiului Caracal, aferente serviciilor publice de administrare stabilite în contract, au fost predate, respectiv primite, în baza procesului-verbal de predare -primire nr. x din 29.07.2014 şi cuprinse în Anexa nr. 1, unde în partea I la poziţia nr. 90.1.6.4 se regăseşte "imobil P+1Deveselu" care aparţine domeniului public al Municipiului Caracal, iar în partea a II-a se prevede la poziţia nr. 1 denumirea bunului respectiv "teren şi imobil", bun care aparţine domeniul privat al Municipiului Caracal.

Pretenţiile reclamantei care fac obiectul prezentei acţiuni, respectiv contravaloarea cheltuielilor pentru pază şi energie electrică, au fost respinse.

În motivarea acestei soluţii, Tribunalul Olt a constatat că facturile emise de furnizorul de energie electrică şi cheltuielile efectuate cu paza permanentă a imobilului sunt cheltuieli aferente unor servicii care nu intră sub incidenţa art. 3 alin. (1), lit. a) - j) şi nici a art. 15 alin. (1) din contract.

Din interpretarea situaţiei de fapt expuse, tribunalul a apreciat că aceste cheltuieli sunt cheltuieli curente şi că intră sub incidenţa art. 16 din contract, unde se prevede că astfel de cheltuieli se asigură din veniturile proprii, alocaţii, subvenţii de la bugetul local şi alte surse, cu respectarea Ordonanţei Guvernului nr. 71/2002 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de administrare a domeniului public şi privat de interes local.

S-a reţinut că modalităţile de finanţare a cheltuielilor efectuate pentru asigurarea funcţionării propriu-zise a serviciilor de administrare a domeniului public şi privat sunt prevăzute la art. 18 -19 din actul normativ anterior citat.

Această sentinţa a fost apelată, iar împotriva deciziei prin care a fost soluţionat apelul s-a declarat recurs, care a fost admis şi cauza trimisă spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Prin decizia de casare, s-a dispus ca instanţa de rejudecare să stabilească dacă, aplicând în cauză prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 71/2002 şi ţinând cont de prevederile contractului, cheltuielile reprezentând energia electrică şi cele privind asigurarea pazei imobilului sunt cheltuielile curente de funcţionare şi exploatare ale serviciilor de administrare a domeniului public şi privat.

De asemenea, s-au dat indicaţii ca instanţa să verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile de aplicare ale art. 18 alin. (2) lit. b) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 71/2002, care se referă la suportarea cheltuielilor curente din bugetul de venituri şi cheltuieli al operatorului serviciilor de administrare şi, după caz, din bugetele locale, precum şi cele ale art. 19 din acelaşi act normativ, referitor la încasarea de la utilizatori a serviciilor prestate, şi destinaţia acestora, bugetul operatorului sau bugetul local.

Recurenta reclamantă a criticat decizia recurată, susţinând că instanţa de apel a interpretat rigid şi eronat dispoziţiile deciziei de casare; Înalta Curte constată că această critică poate fi circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se susţine încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor date de instanţa de casare, deci a art. 501 alin. (3) C. proc. civ.. Acest motiv de recurs vizează neregularităţi de ordin procedural, care sunt sancţionate cu nulitatea, potrivit art. 174 C. proc. civ.

Nulitatea reprezintă principala sancţiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispoziţiilor legale.

Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se pot include mai multe neregularităţi de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părţi, nesemnarea cererii reconvenţionale, etc.

Dispoziţiile art. 174 alin. (1) C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură, iar textul vizează o singură ipoteza de nulitate: încălcarea formelor procedurale; nulitatea prevăzută în textul de lege anterior citat este condiţionată de producerea unei vătămări.

Reclamanta, în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel ar fi dat o interpretare rigidă hotărârii de casare, ceea ce a dus la modificarea obiectului contractului şi la aplicarea greşită a legii.

Înalta Curte reţine că aceste susţineri sunt nefondate, câtă vreme în rejudecare, în acord cu prevederile art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., instanţa de apel, reluând cercetarea judecătorească în raport de toate motivele invocate înaintea instanţei supreme, a stabilit punctual, în limitele casării, că deşi cheltuielile efectuate de concesionar (reclamanta în cauză) cu paza şi facturile la energie electrică sunt cheltuieli curente de funcţionare şi exploatare, în sensul art. 16 din contract şi art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 71/2002, acestea nu pot fi recuperate de la utilizatori, întrucât bunul era în stare avansată de degradare şi nu putea fi exploatat conform destinaţiei sale.

În acest caz, în care obiectivul nu aducea venituri, ci doar producea cheltuieli, instanţa de apel a arătat că, pentru recuperarea prejudiciului, operatorul avea posibilitatea solicitării acestor subvenţii, de la bugetul local, aşa cum prevede art. 19 din Ordonanţa Guvernului nr. 71/2002.

Din situaţia de fapt necontestată şi probele administrate la dosar, s-a constatat că reclamanta nu a făcut dovada că a solicitat subvenţii pentru plata pazei şi a consumului de energie electrică de la bugetul local.

Aşadar, se constată că dispoziţiile deciziei de casare au fost pe deplin respectate, iar instanţa de apel, în rejudecare, a răspuns punctual chestiunii legate de cheltuielile curente de funcţionare şi exploatare ale serviciilor de administrare a domeniului public şi privat.

Recurenta a mai susţinut nelegalitatea deciziei pentru greşita aplicare a legii, respectiv a art. 18 alin. (2) lit. b), art. 19 şi art. 34 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 71/2002, circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că respectivele cheltuieli cu paza şi energia electrică ale imobilului ar fi trebuit suportate de pârâtă, potrivit contractului şi a normelor legale anterior citate.

Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Înalta Curte constată că la art. 18 -21 din Ordonanţa Guvernului nr. 71/2002 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de administrare a domeniului public şi privat de interes local este prevăzută procedura Finanţării serviciilor de administrare a domeniului public şi privat.

Potrivit art. 18 alin. (2) lit. b) din acest act normativ "Finanţarea cheltuielilor curente de funcţionare şi exploatare ale serviciilor de administrare a domeniului public şi privat se asigură astfel: ... b) din bugetele de venituri şi cheltuieli ale operatorilor, dacă serviciile de administrare a domeniului public şi privat sunt organizate şi se realizează prin delegare de gestiune".

De asemenea, conform art. 19 "Cheltuielile curente pentru asigurarea funcţionării propriu-zise a serviciilor de administrare a domeniului public şi privat şi efectuării/prestării activităţilor edilitar-gospodăreşti specifice acestora, respectiv pentru întreţinerea, reabilitarea şi exploatarea infrastructurii edilitar-urbane aferente, se asigură prin încasarea de la utilizatori, pe baza tarifelor, preţurilor sau taxelor locale legal aprobate, a unor sume reprezentând contravaloarea serviciilor furnizate/prestate sau prin alocaţii bugetare, cu respectarea următoarelor condiţii:

a) organizarea şi desfăşurarea pe principii şi criterii comerciale şi concurenţiale a activităţilor prestate;

b) protejarea autonomiei financiare a operatorilor;

c) reflectarea costului efectiv al furnizării/prestării serviciilor în structura şi nivelul tarifelor, al preţului biletelor sau al taxelor locale practicate;

d) ajustarea periodică a preţurilor, tarifelor şi taxelor locale şi reflectarea corespunzătoare în nivelul acestora a influenţelor generate de majorarea în amonte a unor preţuri şi tarife;

e) recuperarea integrală a cheltuielilor prin tarife, preţul biletelor sau taxe locale;

f) acoperirea prin tarife, preţul biletelor şi taxele locale cel puţin a sumelor investite şi a cheltuielilor curente de funcţionare şi întreţinere a serviciilor;

g) calcularea, înregistrarea şi recuperarea uzurii fizice şi morale a mijloacelor fixe specifice infrastructurii edilitar-urbane aferente acestor servicii prin preţ, tarif sau taxă în cazul gestiunii directe şi prin redevenţă în cazul gestiunii delegate."

Art. 34 alin. (1) prevede că "Operatorii furnizori/prestatori ai serviciilor de administrare a domeniului public şi privat au următoarele drepturi: a) să încaseze contravaloarea serviciilor prestate corespunzător cantităţii şi calităţii acestora;"

Din prevederile legale anterior citate, se reţine că sumele solicitate de reclamantă, care sunt cheltuieli cu paza şi consumul de energie, reprezintă cheltuieli curente de funcţionare şi exploatare ale serviciilor de administrare a domeniului public şi privat.

În acelaşi sens sunt şi prevederile Contractului de Delegare a unor servicii publice de administrare a domeniului public şi privat de interes local nr. 6/29.07.2014, încheiat între Asociaţia "A."- asociaţie de dezvoltare intercomunitară, în numele şi pe seama Municipiului Caracal, în calitate de concedent şi A.D.P.P. Caracal S.R.L. în calitate de concesionar de servicii publice, respectiv art. 16, care prevede că "finanţarea cheltuielilor curente şi de capital ale serviciului ce fac obiectul prezentului contract se asigură din venituri proprii, din alocaţii şi subvenţii de la bugetul local şi alte surse cu respectarea prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 71/2002".

S-a reţinut ca situaţie de fapt, necontestată, că bunul în cauză nu ar fi putut fi exploatat conform destinaţiei sale, pentru a aduce venituri, din care să fie suportate cheltuielile curente de funcţionare şi exploatare, instanţa având în vedere că, potrivit contractului, concesionarul ar fi avut dreptul de a exploata obiectivul.

În raport de aceste concluzii, întrucât obiectivul nu putea fi exploatat pentru a genera venituri, din care să fie achitate cheltuielile curente, concesionarul A.D.P.P. Caracal avea posibilitatea legală, prevăzută de art. 19 din Ordonanţa Guvernului nr. 71/2002, să solicite acordarea unei subvenţii de la bugetul de stat, concluziile instanţei de apel fiind legale pe acest aspect.

Împrejurarea că reclamanta ar fi emis Hotărârea AGA nr. 7/11 februarie 2016, în temeiul art. 18 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 71/2002 nu are valenţele pe care i le acordă recurenta reclamantă, care susţine că prin respectiva hotărâre s-a aprobat decontarea cheltuielilor de pază şi energie electrică, câtă vreme art. 16 din actul normativ anterior citat reglementează modalităţi specifice de finanţare, decontarea cheltuielilor se face utilizând procedurile specifice.

Astfel, cu just temei a reţinut şi instanţa de apel că reclamanta nu a făcut dovada solicitării subvenţiei bugetare, în cadrul procedurii speciale de decontare a cheltuielilor efectuate, nefiind relevant aspectul că hotărârea AGA anterior menţionată nu a fost revocată, câtă vreme a fost emisă la solicitarea concesionarului, în aplicarea art. 18 alin. (3) din actul normativ citat, cum reiese din cuprinsul acesteia.

Ca urmare, este corectă interpretarea dată de instanţa de apel normelor legale citate aplicate prevederilor contractului de gestiune, în sensul că recurenta de faţă, respectiv concesionarul are dreptul să încaseze contravaloarea serviciilor prestate, cu menţiunea că finanţarea cheltuielilor curente s-ar fi asigurat în principal din venituri proprii, în situaţia în care obiectivul ar fi putut fi exploatat; cum această ipoteză nu s-a îndeplinit, finanţarea acestora urma să se facă din alocaţii şi subvenţii de la bugetul local şi alte surse, în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 71/2002, fiind nefondate criticile pe aceste aspecte.

Reclamanta a mai susţinut şi că motivarea deciziei recurate este contradictorie, în sensul că deşi instanţa a constatat că imobilul este dezafectat şi nefuncţional scopului pentru care a fost construit, totuşi în considerente reţine că din cuprinsul contractului nu ar reieşi că imobilul putea fi exploatat în scopul pentru care a fost construit.

Aceste critici au fost circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în ansamblul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

În cauză, recurenta a susţinut incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. din perspectiva existenţei unor considerente contradictorii pe care instanţa de apel şi-a argumentat soluţia pronunţată.

Înalta Curte reţine că ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate, în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pot fi existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată, contrarietatea dintre dispozitiv şi considerente.

Din aceasta perspectivă, raportat la motivul de recurs invocat, la considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate, câtă vreme instanţa de apel a arătat că atât contractul încheiat între părţi, cât şi normele legale incidente prevăd că sunt cheltuieli curente de funcţionare şi exploatare cele cu paza şi energia electrică, care ar fi trebuit să fie suportate de operator, prin valorificarea obiectivului potrivit destinaţiei sale. Cum acesta era în stare degradată, neputând fi exploatat, deci negenerând niciun fel de venituri, operatorul avea dreptul de a solicita acordarea unei subvenţii de la bugetul local, în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 71/2002. Or, în cauză, recurenta nu a făcut aceste dovezi, apreciind că nu sunt necesare, acesta fiind motivul pentru care instanţa de apel a menţinut soluţia şi considerentele instanţei de fond.

Faţă de cele ce preced, reţinând că nu sunt fondate criticile referitoare la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ce nefondat, recursul formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.D.P.P. Caracal S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 335 din 14 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 08 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.