Civil liability for defamation: balancing political speech and reputation under ECHR Arts. 8 and 10, and discretionary reduction of attorney’s fees under Art. 451(2) CPC

Şedinţa publică din data de 26 mai 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Jiu sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună: - obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 euro (sau echivalentul acesteia în RON la cursul zilei), reprezentând contravaloarea prejudiciului de imagine şi a suferinţelor psihice cauzate reclamantului din culpa pârâtei, sumă ce va fi donată direct Spitalului de Psihiatrie Turceni; - obligarea pârâtei să publice pe cheltuiala sa hotărârea pronunţată în trei ziare de largă circulaţie, să înlăture de pe profilul său existent în reţeaua Facebook postarea şi comentariile cu conţinut defăimător la adresa reclamantului şi să publice pe contul său Facebook hotărârea ce se va pronunţa; - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 5690/16.11.2020 pronunţată de Judecătoria Târgu Jiu a fost respinsă excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Târgu-Jiu, invocată de către pârâtă, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Târgu-Jiu, invocată din oficiu, şi a fost declinată competenţa de soluţionare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului Gorj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj sub nr. x/2020.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 75/19 martie 2021, Tribunalul Gorj, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul A.. A obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel atât reclamantul, cât şi pârâta.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 269 din 26 octombrie 2021, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a calificat apelul declarat de pârâta B., ca apel principal. A respinge, ca nefondate, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 75 din 19 martie 2021, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia I civilă, precum şi apel declarat de pârâta B. împotriva aceleiaşi sentinţe.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul A., cât şi pârâta B..

1. În motivarea cererii de recurs, reclamantul A. a formulat în esenţă următoarele critici întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct 8 C. proc. civ.:

- decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului deoarece instanţa de apel a respins cererea în probaţiune a reclamantului fără o justă apreciere a măsurii;

- instanţa de apel nu a aplicat cu prioritate în cauză dreptul Uniunii Europene, deşi art. 4 C. proc. civ. consacră preeminenţa acestuia, şi nu a analizat cererea din perspectiva dispoziţiilor incidente din Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale;

- Curtea de Apel a eludat jurisprudenţa europeană incidenţă în cauză, reţinând în motivarea deciziei atacate doar acele cauze ale căror soluţii au fost favorabile poziţiei procesuale ale intimatei - pârâte, în sensul că aceasta nu ar fi săvârşit ilicitul civil, ci conduita sa se circumscrie în limitele libertăţii de exprimare;

- instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare nu este una absolută şi că implică unele restricţii generate de necesitatea protecţiei altor drepturi sau valori fundamentale ale persoanelor, cum sunt onoarea şi demnitatea; astfel, instanţa de apel nu a avut în vedere justul echilibru dintre interesul reclamantului la protecţia onoarei, demnităţii şi reputaţiei, şi cel al pârâtei constând în libertatea de exprimare;

- deşi face vorbire despre baza factuală pe care ar fi avut-o în vedere, instanţa de apel nu face niciun fel de referire la aceste fapte;

- în mod greşit a fost apreciată ca fiind de bună - credinţă o persoană care ar "reda" o imputaţie făcută la adresa reclamantului în anul, dovedită fi nefondată în 2020;

- intimata - pârâtă nu a făcut afirmaţiile calomnioase în cadrul unei dezbateri politice pentru a putea fi apreciate ca fiind declaraţii cu caracter politic;

- în ipoteza în care un politician face afirmaţii calomnioase, conform jurisprudenţei instanţei de contencios al drepturilor omului din cauza Keller contra Ungariei, "protecţia reputaţiei altora prevăzută de art. 10, par. 2 din Convenţie, se extinde şi asupra politicienilor";

- în opinia reclamantului trebuie analizată şi ameninţarea (voalată) a pârâtei cu privire la pensia sa;

2. În motivarea cererii de recurs, pârâta B. a formulat în esenţă următoarele critici întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.:

- în ceea ce priveşte soluţia dată prin hotărârea recurată cu privire la apelul reclamantei, faţă de cererea de acordare a cheltuielilor de judecată din primă instanţă, curtea de apel a încălcat dispoziţiile art. 451 - 454 C. proc. civ., aplicându-le greşit;

- instanţa de apel, în mod greşit, apreciază faptul că prima instanţa ar fi dispus corect reducerea cheltuielilor de judecată la suma de 2.500 RON, reţinând în mod greşit faptul că Hotărârea nr. 82/17-18.07.2020 a Uniunii Naţionale a Barourilor din România privind onorariile minimale nu ar avea relevanţă;

- curtea de apel, deşi enumeră activităţile desfăşurate de avocat care denotă volumul şi complexitatea activităţii de asistenţă şi reprezentare, alături de complexitatea speţei, apreciază, fără fundament, că onorariul de 2.500 RON ar fi suficient, făcând totodată referire la necesitatea existenţei unui caracter rezonabil al onorariului de avocat;

- referindu-se la caracterul rezonabil al onorariului avocaţial, invocă Hotărârea nr. 82/17-18.07.2020 prin care au fost indicate nivelele de onorarii minimale ce ar trebui să fie percepute pentru categorii specifice de litigii; faptul că instanţa de apel a avut în vedere are caracter de recomandare al hotărârii nu conferă justificare pentru înlăturarea acesteia în determinarea caracterului rezonabil ori excesiv a onorariului de avocat;

- instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., făcând o aplicare greşită a acestora întrucât pentru a dispune reducerea cheltuielilor de judecată, instanţa trebuie să constante cu prioritate existenţa unei vădite disproporţii între activitatea desfăşurată şi onorariul acordat, care se apreciază în funcţie de valoarea litigiului, complexitatea cauzei, activitatea desfăşurată de avocat, circumstanţele speţei; această disproporţie nu este incidentă în prezenta cauză;

- instanţa de apel nu a analizat criticile reclamantei cu privire la neîndeplinirea condiţiilor de reducere a onorariului de avocat, rezumându-se la a afirma că onorariul de avocat este excesiv şi suma de 2.500 RON este suficientă, modalitate de soluţionare prin care în mod evident se încalcă dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

- în ce priveşte onorariul avocaţial din etapa apelului, instanţa de apel în mod greşit a respins cererea de acordare a acestuia în condiţiile în care apelul formulat de reclamant a fost respins, acesta fiind în culpă procesuală;

5. Apărările formulate în cauză

Reclamantul A. a formulat întâmpinare recursul declarat de pârâta B., prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivarea căii de atac, susţinând că motivele invocate în memoriul de recurs sunt pur formale.

Pârâta B. nu a formulat întâmpinare la recursul reclamantului A..

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte are în vedere următoarele:

Prealabil, în ce priveşte excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtă având la bază nemotivarea căii de atac şi invocarea unor motive formale care nu se subsumează cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., excepţie ridicată de reclamant prin întâmpinare, se reţine că în cuprinsul cererii de recurs pârâta a indicat motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., respectiv criticile de nelegalitate la adresa hotărârii recurate, din dezvoltarea cărora se poate constata că parte din critici pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se pune problema aplicării greşite a unor norme de procedură, cu excepţia acelor susţineri care cad sub incidenţa Deciziei nr. 3/2020 privind examinarea recursului în interesul legii, şi care vizează modalitatea în care prima - instanţa s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul.

În consecinţă, excepţia nulităţii recursului se va respinge ca fiind neîntemeiată.

1. În ce priveşte recursul reclamantului:

În prealabil, referitor la criticile formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este necesar a se sublinia că recursul este o cale de atac extraordinară a cărei trăsătură esenţială este aceea că permite un control judiciar limitat la aspecte de nelegalitate ale deciziei atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale textului legal evocat.

Faţă de caracterul extraordinar al recursului, care poate fi exercitat pentru motivele prevăzute expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, pentru a răspunde exigenţelor impuse de dispoziţiile legale mai sus menţionate, criticile formulate în recurs trebuie să pună în discuţie modalitatea de interpretare şi aplicare a legii la cazul particular dedus judecăţii de către instanţa care a pronunţat hotărârea atacată.

Pe cale de consecinţă, excedează controlului de legalitate criticile care pun în discuţie analiza şi aprecierea probatoriului, întrucât aceste aspecte vizează temeinicia hotărârii atacate.

Procedând la cenzurarea legalităţii hotărârii recurate, din perspectiva interpretării şi aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertăţii de exprimare, a dispoziţiilor convenţionale şi jurisprudenţei instanţei de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, precum şi a motivării acestei hotărâri, ca o garanţie a procesului echitabil, reglementat de articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte va expune următoarele consideraţii:

Potrivit art. 70 din C. civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75 din C. civ.

Pe de altă parte, conform art. 72 alin. (2) din C. civ., este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. De asemenea, orice persoană are dreptul la propria imagine, iar dispoziţiile prevăzute de art. 75 sunt aplicabile.

Art. 75 din C. civ., la care se face trimitere prin textele legale menţionate supra, prevede, în mod expres, că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunţate atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.

Art. 20 alin. (1) din Constituţia României stipulează, în mod expres, că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, consacrând astfel principiul interpretării conforme.

Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei, fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.

În paragraful 2, norma convenţională prevede că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Art. 8 din Convenţie Europeană prevede că: 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 10 din Convenţie, rezultă că dreptul garantat de acest articol nu este unul absolut. Astfel, dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existenţa dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menţionat permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite, una dintre limitele prevăzute expres de par. 2 al art. 10 fiind tocmai protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora.

Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenţiei, şi dreptul la viaţă privată, consacrat de art. 8 al Convenţiei, sunt protejate în mod egal de lege şi nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanţele naţionale trebuie să cântărească cu atenţie "interesele concurente aflate în joc", iar atunci când examinează necesitatea ingerinţei în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputaţiei sau drepturilor altora, Curţii Europene i se poate solicita să verifice dacă autorităţile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenţie şi aflate în conflict în anumite cauze şi dacă motivele pe care le-au invocat pentru a justifica ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante şi suficiente (a se vedea în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 şi cauza Cicad c. Elveţiei, hotărârea din 7 iunie 2016).

În acest sens, în cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că "libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului său şi ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai "informaţiile" sau "ideile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis, în absenţa cărora nu există societate democratică".

În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, Curtea Europeană a statuat, în jurisprudenţa sa, că noţiunea de viaţă privată, ca noţiune autonomă, cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, imaginea sa, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie este destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe exterioare, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine "vieţii private" (a se vedea, în acest sens, cauza Von Hannover împotriva Germaniei [GC], par. 50). De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie" (hotărârea Chauvy şi alţii împotriva Franţei, par. 70).

Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenţiei şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8 din Convenţie, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de proferarea afirmaţiilor denigratoare, dacă, prin aceste afirmaţii, se impută situaţii factuale, lipsite de orice suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare, şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media, cu rea-credinţă (cauza Petrina contra României, hotărârea din 14 octombrie 2008; cauza Andreescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2010).

Tot astfel, în jurisprudenţa Curţii Europene, s-a subliniat, în mod constant, că, sub rezerva art. 10 par. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare este valabilă nu numai pentru informaţiile şi ideile acceptate, considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care deranjează, neliniştesc sau îngrijorează un anumit segment al populaţiei - aceasta fiind expresia pluralismului, toleranţei şi mentalităţii deschise, fără de care nu există societate democratică.

În acest sens, instanţa europeană a statuat, în cauza Sipoş c. României, în următorul mod:

"Curţii îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a administrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare, protejată de art. 10 din Covenţie (Petrina, citată anterior, par. 36; Von Hannover c. Germaniei, par. 70). Astfel, Curtea Europeană consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina, citată anterior, par. 39)".

De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privinţa cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul persoanelor publice decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38).

Totodată, pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009, par. 64), iar "comportamentul persoanei în cauza, înainte de publicarea reportajului, sau faptul că fotografia în litigiu şi informaţiile aferente acesteia au fost deja publicate anterior reprezintă, de asemenea, elemente care trebuie să fie luate în considerare" (cauza Von Hannover c. Germaniei nr. 2, hotărârea din 7 februarie 2012, par. 111).

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, dar şi a persoanei care critică; subiectul dezbătut, în sensul de a stabili dacă acesta este sau nu de interes public (cauza Bugan c. României); forma, stilul şi contextul mesajului critic (cauza Niculescu Dellakeza c. României); buna-credinţă a autorului afirmaţiilor incriminate (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincţia dintre judecăţile de valoare şi imputarea unor fapte obiective; doza de exagerare a limbajului jurnalistic; proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, Cumpănă şi Mazăre c. României).

Reţinând că, din interpretarea dispoziţiilor normei convenţionale a art. 10, rezultă că exerciţiul libertăţii de exprimare presupune "îndatoriri şi responsabilităţi" şi că el poate fi supus unor "formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni", ceea ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite "ingerinţe" în exerciţiul acestei libertăţi fundamentale, în cauzele de o asemenea natură, trebuie să se analizeze de către instanţele învestite să le judece cele trei condiţii impuse de textul legal, respectiv ca aceste ingerinţe, imixtiuni, atingeri ale dreptului la liberă exprimare să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică, în sensul de a răspunde unei nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale.

Acestor condiţii legale li s-a adăugat, pe cale pretoriană, şi cerinţa proporţionalităţii, respectiv ca ingerinţa dispusă să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea, în acest sens, cauzele Cumpănă şi Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou şi Pîrcălab împotriva României).

În acest context, trebuie subliniat că aceste cerinţe legale trebuie îndeplinite cumulativ, dar analiza lor este graduală, în sensul că dacă una dintre condiţii nu este îndeplinită, nu mai este necesar, în principiu, să fie epuizată examinarea tuturor.

Prin prisma acestor principii aplicabile în cauzele în materia libertăţii de exprimare, invocate de altfel şi de instanţele de fond, Înalta Curte constată că, în cauza dedusă judecăţii, în mod corect, instanţele anterioare au reţinut că afirmaţiile imputate pârâtei nu intră în sfera ilicitului civil, lipsind una dintre condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită.

Astfel, cum bine au constatat instanţele anterioare, afirmaţiile pârâtei potrivit cărora "Am aflat că fostul şef al Poliţiei Gorj (acuzat de hărţuire sexuală şi trafic de influenţă) a fost primit în C.. Acum, îi rog tare mult pe colegii mei să-l lase în pace pe "D.". Acest personaj n-are ce căuta în C., nu aşa se face altfel de politică.", nu sunt de natură să angajeze răspunderea civilă delictuală a acesteia, întrucât au avut drept scop exprimarea opiniei pârâtei că reclamantul are o imagine controversată. Această opinie reprezintă o judecată de valoare, emisă de un om politic în cadrul unui discurs de aceeaşi natură.

În ce priveşte relatarea pârâtei făcută pe propria pagină de Facebook prin care afirmă că reclamantul şi-a dat demisia, că a fost "ameninţată" cu darea în judecată şi a menţionat un cuantum al pensiei reclamantului, cât şi exprimarea opiniei pârâtei, ca persoană implicată în politică, despre posibilitatea discutării chestiunii pensiei speciale în Parlament, în mod just, s-a apreciat că aceste afirmaţii nu sunt susceptibile să angajeze răspunderea civilă delictuală a acesteia, de vreme ce nu conţin afirmaţii de natură a aduce atingere imaginii şi demnităţii reclamantului.

În susţinerea raţionamentului care a condus la concluzia că afirmaţiile pârâtei nu se încadrează în sfera ilicitului civil, acestea având natura unor judecăţi de valoare, instanţele anterioare au reţinut în mod corect faptul că pârâta nu l-a acuzat pe reclamant de săvârşirea unor fapte de hărţuire sexuală şi trafic de influenţă, aceasta reluând o afirmaţie anterioară a altor persoane (chiar dacă nu a precizat expres sursa acestei informaţii), pe care a transmis-o mai departe sub forma unei opinii proprii în sensul că reclamantul are o imagine controversată.

Nu este lipsit de importanţă în analiza raportului dintre libertatea de exprimare al pârâtei şi dreptul la viaţă privată al pârâtului, calitatea acestora de persoane publice care acţionează într-un context public, ca personalităţi politice. Or, prevederile art. 10 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului conferă o libertate largă de exprimare în domeniul discursului politic sau al chestiunilor de interes general, iar limitele criticii admisibile sunt mai ample faţă de o persoană publică, vizată în această calitate, decât faţă de un simplu particular deoarece spre deosebire de al doilea, primul se expune inevitabil şi conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor sale atât din partea ziariştilor, cât şi din partea masei de cetăţeni şi, în consecinţă, trebuie să arate o toleranţă mai mare (cauza Petrina c. României).

Cum bine a reţinut instanţa de apel valorificând jurisprudenţa instanţei de contencios al dreptului omului în această materie, reclamantul, la data săvârşirii pretinselor fapte prejudiciabile, deţinea calitatea de om politic, aspect care are anumite implicaţii în sensul să se expune criticilor cu privire la activitatea sa de interes public, iar pârâta a emis o judecată de valoare în cadrul unui discurs politic, astfel că necesitatea de a dovedi faptele care stau la baza acesteia este mai puţin stringentă atunci când acestea sunt deja cunoscute de public.

Contrar susţinerilor reclamantului, din verificarea considerentelor hotărârii recurate reiese cu evidenţă faptul că instanţa de apel a analizat criticile reclamantului în mod complet, raportându-se atât la normele de drept intern, cât şi la cele convenţionale, incidente în cauză, cu justa observare a practicii judiciare în materia libertăţii de exprimare

În consecinţă, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de reclamant ca nefondat.

2. În ce priveşte recursul pârâtei, analizând criticile deduse judecăţii încadrabile în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar nu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cum greşit indică partea, având în vedere că invocă încălcarea unei norme de procedură), Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora potrivit următoarelor considerente:

- Instanţa de apel, verificând legalitatea şi temeinicia soluţiei de reducere a onorariului de avocat dispusă de prima instanţă de la 28.738,5 RON la 2500 RON, a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. şi a făcut referire la criteriile legale care au fost avute în vedere de prima - instanţă atunci când a apreciat că onorariul este disproporţionat de mare faţă de complexitatea cauzei şi munca prestată de avocatul pârâtei, respectiv redactarea întâmpinării şi a altor acte de procedură (note şi concluzii scrise), precum şi reprezentarea juridică la termenele de judecată stabilite în cauză.

Or, această putere de apreciere aparţine instanţei în faţa căreia are loc prestarea activităţii avocaţiale, ea nefiind supusă unui control de legalitate în recurs decât în măsura în care s-ar invoca faptul că au fost aplicate alte criterii decât cele legale (ceea ce nu este cazul întrucât în speţă s-a făcut aplicarea criteriilor conţinute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., nemulţumirea pârâtei vizând doar modalitatea de apreciere a instanţei, iar nu soluţionarea acestei cereri accesorii pe baza altor criterii decât cele legale).

- Totodată, susţinerile recurentei conform cărora în analiza caracterului rezonabil al onorariului de avocat, instanţa de apel nu a ţinut seama de Hotărârea nr. 82/17-18.07.2020 a Uniunii Naţionale a Barourilor din România prin care au fost indicate nivelurile de onorarii minimale ce ar trebui să fie percepute pentru categorii specifice de litigii, deşi onorariul a fost stabilit în conformitate cu această hotărâre, nu se pot constitui în argumente valide pentru a demonstra nelegalitatea soluţiei.

Reţine Înalta Curte că modalitatea în care părţile contractului de asistenţă juridică au evaluat şi comensurat pecuniar prestaţia avocatului rămâne una valabilă, supusă efectelor relativităţii contractului între părţi şi forţei obligatorii a acestuia. Astfel, prima instanţă nu a adus atingere, prin soluţia adoptată, validată de instanţa de apel, raporturilor juridice dintre recurentă şi avocatul acesteia, aşa cum au rezultat ele din convenţia părţilor; în acelaşi sens, reducerea onorariului avocaţial în condiţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. rămâne la aprecierea instanţei, prin raportare la criteriile cuprinse în aceste dispoziţii legale, fără a se putea considera că este necesar ca, suplimentar, să se aibă în vedere şi nivelul onorariilor minimale, căci textul legal în discuţie nu le evocă şi nici nu propune respectarea acestora.

Ceea ce a cenzurat prima - instanţa, în baza puterii ei de apreciere recunoscută prin dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a fost măsura în care cealaltă parte, căzută în pretenţii, trebuie să suporte - integral sau în parte - cuantumul onorariului avocaţial convenit de partea adversă cu cel ales să-i reprezinte interesele în justiţie.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, în această operaţiune de apreciere, pe de o parte, prima instanţă a făcut aplicarea unor criterii legale, iar pe de altă parte, în ce priveşte facultatea acesteia de a comensura cuantumul onorariului, ea nu este una supusă controlului de legalitate.

- Soluţia instanţei de apel de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate în apel a fost dată cu respectarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că apelul pârâtei a fost respins, ca nefondat, astfel că, în accepţiunea textului de lege anterior menţionat, pârâta este parte căzută în pretenţii, fiind totodată irelevantă împrejurarea că şi apelul reclamantului a fost respins.

Pentru aceste considerente, constatând caracterul nelegal al criticilor, recursul va fi respins în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de reclamantul A..

Respinge, ca nefondate, recursul declarat de reclamantul A., precum şi recursul declarat de pârâta B., împotriva deciziei civile nr. 269 din 26 octombrie 2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 mai 2022.